Partea intai.

Londra, 24 iulie 1939.

Capitolul unu ERA VARA anului 1923, vara in care m-am intors de la Cambridge, cand, in ciuda dorintei matusii mele de a reveni in Shropshire, mi-am spus ca viitorul ma asteapta in capitala si am inchiriat un apartament mobilat in Bedford Gardens, la numarul 14/B, langa Kensington. In amintirile mele este cea mai frumoasa vara din viata mea. Dupa ani intregi in care statusem tot timpul printre colegii mei, fie in timpul scolii, fie la Cambridge, gustam in sfarsit placerea de a fi de unul singur.

Imi placeau parcurile londoneze si tihna salii de lectura de la British Museum. Dupa-amiezi intregi, imi ingaduiam plimbari pe strazile din Kensington, creionandu-mi planuri de viitor si oprindu-ma cand si cand sa ma minunez cum de poti vedea aici, in Anglia, chiar in inima unui asemenea oras, plante agatatoare si iedera urcand pe fatadele tuturor acelor case frumoase.

Tocmai in timpul unei asemenea plimbari tihnite l-am intalnit, din pura intamplare, pe James Osbourne, un vechi prieten din anii de scoala, si, afland ca suntem vecini, i-am sugerat sa-mi faca o vizita data viitoare cand va mai trece pe acolo. Desi pe atunci inca nu primisem nici un musafir in apartament, am formulat invitatia cu deplina siguranta de sine, explicandu-i faptul ca am ales locul cu mare atentie. Chiria nu era mare, dar proprietareasa mobilase incaperile cu un bun-gust care evoca un trecut victorian tihnit. In salonul luminat din plin in prima jumatate a zilei erau o sofa care se uza lent si doua fotolii comode, un bufet vechi si o biblioteca de stejar plina cu enciclopedii roase, care eram sigur ca ar fi impresionat placut orice musafir. In plus, aproape imediat dupa ce am inchiriat apartamentul, m-am dus la Mightsbridge si am achizitionat un serviciu de ceai stil regina Anne, cateva pachete de ceai de buna calitate si o cutie mare cu biscuiti. Asa ca, intr-o dimineata, atunci cand Osbourne a trecut intr-adevar pe la mine, la cateva zile dupa intalnirea noastra, am putut sa-i seresc o gustare, cu o siguranta care nu trada in nici un fel faptul ca el era priul meu musafir.

In decursul primelor cincisprezece minute, Osbourne s-a plimbat cu neastampar prin salon, felicitandu-ma pentru locul ales, examinand una si alta si uitandu-se sistematic pe fereastra, doar pentru a scoate cate o exlamatie privind cele ce se petreceau jos, in strada. In cele din urma, s-a lasat greoi pe canapea si am putut discuta despre ce facuseram in ultimul timp - noi doi, dar si fostii colegi de scoala. Imi amintesc ca am vorbit un pic despre actiunile sindicatelor, inainte de a ne antrena intr-o dezbatere lunga si placuta despre filosofia germana, ceea ce ne-a permis sa ne etaam virtutile intelectuale dobandite la universitate. Apoi Osbourne s-a ridicat si a inceput sa masoare inca o data camera in lung si-n lat, formuland in tot acest timp diverse planuri de viitor.

- Ei bine, intentionez sa ma ocup de presa. Ziare, reviste, chestii de genul asta. Ma gandesc sa tin chiar si o rubrica de politica, probleme socile. Asta, dupa cum am spus, daca nu ma decid sa intru eu insumi in poliica. Ei, Banks, tu chiar n-ai nici o idee despre ce vrei sa faci? Uite, totul ne asteapta acolo - si a aratat spre fereastra. Trebuie sa ai tu ceva planuri.

- Asa cred, i-am raspuns eu, zambind. Am eu ceva-ceva in minte. O sa-ti spun la timpul potrivit.

- Ia spune, ce ascunzi in maneca? Hai, da-i drumul! O sa scot eu de la tine pana la urma.

Dar nu i-am dezvaluit nimic si, in scurt timp, l-am atras din nou in dispute filosofice, despre poezie si altele de genul acesta. Apoi, in jurul orei douasprezece, Osbourne si-a amintit brusc de un pranz in Piccadilly si a inceput sa-si stranga lucrurile. Cand era pe punctul de plecare, s-a intors din prag si a spus:

- Ei, batrane, uite ce voiam sa-ti zic. Deseara ma duc la o cina festia in onoarea lui Leonard Evershott. Il stii tu, magnatul. O organizeaza un unchi de-al meu. Acum e cam tarziu, dar ma intrebam daca nu vrei sa vii si tu. Serios. Voiam sa trec pe la tine de mai multa vreme, dar, uite, n-am ajuns. E la Charingworth.

Pentru ca n-am raspuns pe loc, a facut un pas spre mine si a adaugat:

- M-am gandit la tine pentru ca mi-am adus aminte. Mi-am adus aminte cum tot ma luai la intrebari despre faptul ca am "relatii". Hai, nu te preface ca ai uitat! Ma interogai fara mila. "Ai relatii? Ce inseamna sa ai relatii?" Ei bine, m-am gandit ca e o ocazie buna ca batranul Banks sa va-da singur ce inseamna sa ai "relatii".

Apoi a scuturat din cap, de parca si-ar fi amintit ceva, si a spus:

- Dumnezeule, ce pasare ciudata mai erai si tu la scoala!

Cred ca in acel moment am consimtit sa raspund invitatiei lui pentru seara aceea - o seara care, dupa cum voi explica, avea sa se dovedeasca mult mai semnificativa decat mi-as fi putut imagina in acea clipa - si l-am condus, fara sa tradez prin nici un gest resentimentul pe care mi-l trezise-ra aceste ultime cuvinte ale lui.

Supararea mea s-a accentuat in clipa in care m-am asezat. Cum s-ar spune, ghicisem imediat la ce se referise Osbourne. De fapt, tot timpul li-ceului auzisem in nenumarate randuri ca Osbourne este o persoana "cu relatii". Era o expresie care aparea nesmintit cand era vorba despre el si cred ca am folosit-o si eu cand mi se parea ca se potriveste. Era, intr-ade-var, o idee care m-a fascinat, anume faptul ca, pe cai misterioase, era in relatii cu cei din inalta societate, chiar daca nu arata si nu se comporta diferit de noi, ceilalti. Totusi, nu-mi imaginez ca "l-am interogat fara mila", asa cum pretinsese. E adevarat ca ma gandisem foarte mult la acest subi-ect cand aveam paisprezece-cincisprezece ani, dar nu fusesem foarte apro-piat de Osbourne in timpul scolii si, din cate imi amintesc, o singura data am discutat aceasta chestiune cu el.

Era o dimineata cetoasa de toamna si amandoi stateam de ceva timp pe un zid scund care imprejmuia un han de tara. Cred ca eram prin clasa a cincea. Fuseseram desemnati sa stam ca repere pe traseu la crosul din regiune si ii asteptam pe alergatori sa apara din campul invecinat, cufun-dat in ceata, pentru a le indica directia corecta, pe un drum noroios. Mai trebuia sa treaca un timp pana ca acestia sa apara, asa ca noi doi palavra-geam in tihna. Sunt sigur ca atunci l-am intrebat pe Osbourne despre "re-latiile" lui. Osbourne, care, in ciuda exuberantei sale, era modest din fire, a incercat sa schimbe subiectul. Dar eu am insistat pana cand, in cele din urma, a spus:

- Hai, Banks, las-o balta. E absurd, n-ai ce analiza. Pur si simplu cunosti lume. Ai parinti, unchi, prieteni de familie. Nu stiu de ce e atat de greu de inteles.

Apoi, dandu-si repede seama de ce spusese, s-a intors si m-a luat de brat.

- Imi pare enorm de rau, batrane. Am fost total lipsit de tact.

Acest faux pas se pare ca l-a afectat mai mult pe Osbourne decat pe mine. Si, intr-adevar, nu-i imposibil sa-i fi ramas pe constiinta in toti a-cesti ani, asa ca, invitandu-ma sa-l insotesc in seara aceea la clubul Cha-ringworth, incerca, intr-un fel, sa repare situatia. Cum am zis, in acea di-mineata cetoasa nu m-a suparat deloc remarca lui, intr-adevar nechibzu-ita. De fapt, incepuse sa ma irite modul in care prietenii mei din scoala deveneau seriosi doar la mentionarea absentei parintilor mei, tocmai ei, care se grabeau sa zeflemiseasca orice intamplare neplacuta prin care tre-cea vreunul din noi. Oricat de ciudat ar parea, pe mine faptul ca nu aveam parinti si nici o ruda mai apropiata in Anglia - cu exceptia matusii mele din Shropshire - incetase de multa vreme sa ma deranjeze. Asa cum le precizam deseori camarazilor mei, intr-un internat ca al nostru toti am in-vatat sa ne descurcam fara parinti, iar situatia mea nu era intru totul sin-gulara. Totusi, cand ma gandesc acum la asta, s-ar putea ca o parte din fascinatia mea fata de "relatiile" lui Osbourne sa fi fost legata de ceea ce resimteam eu atunci ca fiind lipsa mea de legaturi cu lumea de dincolo de St. Dunstan. Nu aveam nici o indoiala ca, atunci cand va veni timpul, imi voi face singur, incetul cu incetul, astfel de relatii si-mi voi croi drumul in lume. Dar se prea poate ca pe atunci sa fi crezut ca voi invata de la Os-bourne ceva esential, ceva despre felul in care functioneaza aceste relatii.

Dar cand am spus mai devreme ca acele cuvinte pe care mi le-a adre-sat Osbourne cand a plecat m-au jignit, nu m-am referit la faptul ca men-tionase chestiunea aceea veche a "interogatoriului". Ma afectase mai cu-rand remarca lui, aruncata in trecere, cum ca fusesem "o pasare ciudata in scoala".

Tot timpul m-a intrigat faptul ca Osbourne spusese asa ceva despre mine in acea dimineata, pentru ca, din cate imi amintesc, eu m-am inte-grat perfect in viata de scoala din Anglia. Nici chiar in primele saptamani petrecute la St. Dunstan nu cred sa fi facut vreun lucru care sa-mi creeze vreun sentiment de jena. De exemplu, imi aduc aminte cum din prima zi am stat si-am observat o serie de gesturi pe care multi baieti le faceau cand vorbeau: isi varau mana dreapta in unul din buzunarele hainei si isi inaltau sau coborau umarul stang, intr-un fel de dat din umar, in loc de umeri, pentru a sublinia o anumita remarca. Imi amintesc limpede ca am copiat acest gest chiar din prima zi cu atata indemanare, incat niciunul dintre colegii mei nu a remarcat vreo ciudatenie sau vreo intentie de ridi-culizare.

Cam in aceeasi maniera indrazneata am asimilat rapid si celelalte gesturi, intorsaturi de fraza si exclamatii populare printre colegii mei si am deprins obiceiurile si codurile de comportament mai subtile care domneau in noua mea lume. Desigur, mi-am dat seama suficient de repede ca nu voi avea nimic de castigat, daca-mi voi trada - asa cum faceam in mod repe-tat in Shanghai - ideile mele despre crima si depistarea ei. M-am retinut atat de bine ca, in al treilea an petrecut acolo, cand a avut loc o serie de furturi si toti elevii se distrau facand-o pe detectivii, eu m-am alaturat lor doar de forma. Si, fara indoiala, o ramasita a aceleiasi atitudini m-a facut sa nu-i dezvalui "planurile" mele lui Osbourne, in dimineata in care m-a vizitat.

Totusi, cu toata prudenta mea, pot evoca cel putin doua situatii din timpul scolii care sugereaza ca, macar din cand in cand, am coborat garda suficient pentru a lasa sa mi se ghiceasca ambitiile. La vremea aceea am fost incapabil sa explic aceste incidente si nici astazi nu ma simt mai pre-gatit sa o fac.

Primul a avut loc atunci cand am implinit paisprezece ani. Robert Thornton-Browne si Russell Stanton, bunii mei prieteni, ma luasera la ceainaria din sat, unde ne simteam bine si mancam prajituri cu frisca si briose. Era o dupa-amiaza ploioasa de sambata si toate celelalte mese erau ocupate. Asta insemna ca, din trei in trei minute, tot mai multi sateni uzi leoarca intrau, se uitau injur si aruncau priviri dezaprobatoare in directia noastra, de parca ar fi trebuit sa eliberam imediat masa pentru ei. Dar doamna Jordan, proprietara, fusese intotdeauna prietenoasa cu noi si in dupa-amiaza aceea, de ziua mea, simteam ca avem tot dreptul sa ocupam masa speciala, de langa fereastra-foisor, cu vedere spre piata satului. Nu-mi amintesc acum prea multe din cele discutate in acea zi, dar dupa ce am mancat pe saturate, cei doi camarazi ai mei s-au uitat unul la altul, apoi Thorton-Browne a cautat in ghiozdan si mi-a oferit un pachet invelit in hartie de cadouri.

Cand m-am apucat sa-l deschid, mi-am dat repede seama ca fusese infasurat in mai multe straturi de hartie, iar prietenii mei radeau in hohote de fiecare data cand indepartam un strat si dadeam de altul. Asadar, toate semnele indicau ca voi gasi in cele din urma un obiect ridicol. In cele din urma am dat peste o cutie din piele patinata si, cand am desfacut incuie-toarea minuscula si am deschis capacul, am vazut o lupa.

O am aici, in fata mea. Aspectul nu i s-a prea schimbat de-a lungul anilor. Era la fel de uzata si in dupa-amiaza aceea. Imi amintesc ca am re-marcat acest lucru, impreuna cu faptul ca este foarte puternica, surprin-zator de grea, iar manerul de fildes este crestat pe una din laturi de sus pana jos. Nu am observat decat mai tarziu - e nevoie de o a doua lupa pentru a citi ce este gravat - ca a fost fabricata la Zürich, in 1887.

Am reactionat cu un entuziasm nemasurat. Am pus mana pe ea, dand la o parte vraful de hartii care acoperea suprafata mesei - presupun ca, in entuziasmul meu, am lasat cateva hartii sa pluteasca pana pe podea - si am inceput imediat sa o incerc pe niste pete minuscule de unt de pe fata de masa. Experimentul m-a absorbit intr-atat, incat cu greu mi-am dat seama ca prietenii mei rad exagerat, ca atunci cand faci o gluma pe seama cuiva. Cand mi-am ridicat privirea, venindu-mi in cele din urma in fire, amandoi se cufundasera intr-o tacere suspecta. In acel moment, Thorton-Browne a chicotit fara tragere de inima si a spus:

- Ne-am gandit ca, daca tot o sa te faci detectiv, o sa ai nevoie de asa ceva.

Mi-am recapatat imediat suflul si am facut pe grozavul, pretinzand ca totul fusese o farsa amuzanta. Dar imi inchipui ca in acel moment cei doi prieteni ai mei nu mai erau siguri de intentiile lor si, cat am mai stat la ceainarie, n-am mai regasit starea initiala de buna dispozitie.

Cum ziceam, lupa este aici, in fata mea. Am folosit-o cand am investi-gat cazul Mannering. Am folosit-o iar, de curand, in timpul afacerii Trevor Richardson. Poate ca lupa nu este tocmai instrumentul de baza al detecti-vului, asa cum apare in mitologia populara, dar ramane un instrument util pentru strangerea anumitor probe si cred ca voi mai lua dupa mine, cel putin o vreme, cadoul primit de ziua mea de la Robert Thorton-Browne si Russell Stanton. Acum, in timp ce ma uit lung la ea, ma gandesc la urma-torul lucru: daca intentia camarazilor mei a fost intr-adevar aceea de a ma sacai, ei bine, atunci cei pacaliti sunt ei. Din nefericire, nu mai am cum sa verific la ce s-au gandit la vremea aceea, nici cum, cu toate precautiile me-le, mi-au intuit ambitia secreta. Stanton, care si-a dat o varsta falsa pen-tru a se putea inrola ca voluntar, a fost ucis in a treia batalie de la Ypres. Din cate am auzit, Thorton-Browne a murit de tuberculoza acum doi ani. Oricum, amandoi au plecat de la St. Dunstan in clasa a cincea si pierdu-sem de mult legatura cu ei cand am auzit de moartea lor. Totusi, inca mai tin minte cat de dezamagit am fost cand Thorton-Browne a parasit scoala. Fusese singurul prieten adevarat pe care mi-l facusem de cand sosisem in Anglia si mi-a lipsit mult la sfarsitul perioadei petrecute la St. Dunstan.

A doua situatie de acest gen care imi vine in minte s-a petrecut cativa ani mai tarziu, in cursul inferior, intr-a sasea, dar nu imi mai amintesc prea multe detalii. De fapt, nu-mi amintesc ce s-a intamplat inainte si du-pa acel moment. Imi aduc aminte doar cum am intrat intr-o sala de clasa - in camera 15 a vechii abatii - unde soarele isi trimitea razele ca pe nis-te sageti prin ferestrele cu coloane subtiri ale manastirii, dand la iveala fi-rele de praf suspendate in aer. Directorul nu sosise inca, dar se prea poate ca eu sa fi venit mai tarziu, pentru ca imi amintesc cum mi-am gasit cole-gii stand deja in grupuri pe pupitre, banci si pe pervazul ferestrelor. Eram pe punctul de a ma alatura unui astfel de grup de cinci-sase baieti, cand s-au intors cu totii spre mine si am sesizat imediat ca despre mine vorbise-ra. Apoi, inainte de a apuca sa spun eu ceva, unul din grup, Roger Brent-hurst, a aratat spre mine si a remarcat:

- Evident, este cam prea scund pentru un Sherlock.

Cativa au ras, nu neaparat rautacios, si, din cate tin eu minte, asta a fost tot. Nu am mai auzit discutii despre aspiratiile mele de a fi un "Sher-lock", dar o buna bucata de timp dupa aceea am avut batai de cap, teman-du-ma ca secretul meu iesise la iveala si devenise subiectul unor discutii purtate pe la spatele meu.

Apropo, nevoia de a-mi exersa prudenta cand venea vorba de ambiti-ile mele mi s-a imprimat cu mult inainte de a sosi la St. Dunstan. Asta fi-indca mi-am petrecut o mare parte din timpul primelor saptamani in An-glia plimbandu-ma pe terenul comunal de langa casa matusii mele din Shropshire si punand in practica, printre ferigile umede, diversele scenarii detectiviste pe care eu si Akira le jucam impreuna la Shanghai. Desigur ca acum, pentru ca eram singur, eram silit sa joc si rolurile lui. Mai mult, fiind constient ca pot fi vazut din casa, eram destul de precaut si jucam aceste piese facand miscari retinute si murmurand replicile in soapta, in-tr-un vadit contrast cu lipsa de inhibitie cu care eu si Akira ne obisnuise-ram sa le interpretam.

Cu toate acestea, precautiile mele s-au dovedit insuficiente. Din mica mansarda in care locuiam, am auzit din intamplare, intr-o dimineata, ce vorbea matusa mea cu niste prietene in salon. Ceea ce mi-a starnit curiozi-tatea a fost faptul ca au coborat brusc vocile. M-am strecurat pe palier si m-am aplecat peste balustrada.

- Pleaca ore intregi, am auzit-o eu. Nu-i deloc sanatos - un baiat de varsta lui, atat de cufundat in ganduri. Trebuie sa inceapa sa se gandeas-ca la viitor.

- Evident, n-ai cum sa te astepti la altceva! Dupa toate cele prin care a trecut.

- N-are nimic de castigat din toate gandurile astea pe care le cloces-te, a raspuns matusa mea. Are bani suficienti si in aceasta privinta e noro-cos. A cam venit timpul sa priveasca spre viitor. Adica sa puna punct aces-tor introspectii.

Din ziua aceea am incetat sa mai merg pe terenul comunal si, in ge-neral, am avut grija sa evit alte manifestari ale "introspectiei". Dar pe vre-mea aceea eram inca foarte mic si, in timpul noptilor, stand lungit in acea mansarda si ascultand scartaitul dusumelelor sub pasii matusii, care um-bla prin casa sa intoarca ceasurile si sa vada de pisici, jucam deseori in imaginatie toate scenariile noastre detectiviste, asa cum o facusem impre-una cu Akira.

Dar hai sa revin la acea zi de vara, cand Osbourne m-a vizitat in a-partamentul meu din Kensington. Nu vreau sa las sa se inteleaga faptul ca observatia lui, cum ca fusesem "o pasare ciudata", m-a preocupat mai mult de cateva clipe. De fapt, la putin timp dupa ce a plecat Osbourne, am iesit afara intr-o stare de buna dispozitie si curand puteam fi vazut in parcul St. James, plimbandu-ma pe langa straturile de flori si asteptand cu nerabdare venirea serii.

Gandindu-ma la dupa-amiaza aceea, ma intriga faptul ca, desi aveam toate motivele sa fiu putin nervos, nu eram deloc, ceea ce este un exemplu tipic de aroganta prosteasca, specifica primelor mele zile londoneze. Sigur ca eram constient ca seara aceea anume va fi de o cu totul alta factura de-cat cele la care participasem la universitate, mai mult, ca m-as putea cioc-ni de o serie de obiceiuri care nu-mi erau familiare. Dar eram sigur ca, da-torita obisnuitei mele vigilente, voi trece peste orice fel de dificultati si ca, in general, ma voi achita satisfacator. In timp ce ma plimbam in voie prin parc, grijile mele erau de o cu totul alta natura. Cand Osbourne vorbise despre musafiri "cu relatii", am presupus imediat ca printre acestia se nu-mara cel putin cativa dintre cei mai importanti detectivi ai zilei. Cred, deci, ca mi-am petrecut o buna parte din acea dupa-amiaza incercand sa ma gandesc ce voi spune daca voi fi cumva prezentat lui Matlock Stevenson sau poate chiar profesorului Charleville. Am repetat iar si iar cum imi voi prezenta ambitiile - modest, dar cu o anumita demnitate - si mi l-am imaginat cand pe unul, cand pe celalalt, manifestandu-si interesul patern, dandu-mi tot felul de sfaturi si insistand sa vin la el pentru a ma indruma pe viitor.

Desigur, seara s-a dovedit a fi o serioasa dezamagire, chiar daca, asa cum veti vedea de indata, s-a aratat a fi deosebit de semnificativa, dar din cu totul alte motive. Ce nu stiam eu la acea data era ca in aceasta tara de-tectivii nu prea participa la sindrofii. Acest lucru nu se datoreaza faptului ca nu sunt invitati. Propria mea experienta recenta demonstreaza ca lumea mondena incearca tot timpul sa-i atraga pe detectivii celebri ai zilei. Doar ca acesti insi par a fi de cele mai multe ori niste oameni seriosi, retrasi, de-votati muncii lor si lipsiti de cea mai mica dorinta de a se intalni cu cei-lalti, nemaivorbind de "societate" in general.

Cum zic, nu acest aspect l-am apreciat eu cand am ajuns la clubul Charingworth in acea seara si am urmat exemplul lui Osbourne, salutan-du-l cu vioiciune pe portarul imbracat intr-o uniforma somptuoasa. Dar, dupa ce am intrat in incaperea aglomerata de la primul etaj, m-am trezit repede la realitate. Nu stiu exact cum s-a petrecut acest lucru - pentru ca nu avusesem timp sa identific precis persoanele prezente -, dar am fost traversat de un fel de revelatie, care m-a facut sa inteleg cat de prosteasca era toata agitatia mea de dinainte. Mi s-a parut imediat de necrezut ca ma asteptasem sa-i vad pe Matlock Stevenson sau pe profesorul Charleville tutuindu-se cu finantistii si ministrii pe care-i vedeam in jurul meu. Eram intr-atat de coplesit de discrepanta dintre festivitatea la care sosisem si cea la care ma gandisem in tot cursul dupa-amiezii, ca mi-am pierdut curajul, cel putin o vreme, si, spre iritarea mea, cam o jumatate de ora nu am fost in stare sa ma desprind de Osbourne.

Daca ma gandesc acum la seara aceea, sunt sigur ca aceleiasi stari de spirit agitate i se datoreaza faptul ca multe, foarte multe aspecte mi se par a fi oarecum exagerate si artificiale. De exemplu, cand incerc acum sa-mi amintesc incaperea, imi apare neobisnuit de intunecoasa, in ciuda lampilor, lumanarilor de pe mese si a candelabrelor. Niciunul dintre aces-te obiecte nu pare capabil sa risipeasca intunericul atotcuprinzator. Covo-rul este foarte gros, asa ca pentru a te deplasa prin incapere trebuie sa iti tarasti picioarele, iar in jurul meu sunt peste tot oameni carunti, in haine negre, care tocmai asta fac, cu umerii stransi, aplecati, de parca ar merge prin furtuna. Si chelnerii cu tavi de argint se apleaca in timpul conversati-ilor in unghiuri neverosimile. In imaginea pe care o am in minte aproape ca nu este nici o doamna prezenta, iar cele pe care le vad par ciudat de re-zervate, disparand imediat dincolo de padurea de haine de seara negre.

Cum zic, sunt sigur ca aceste impresii nu sunt precise, dar asa mi-a ramas in minte seara aceea. Imi amintesc cum stateam aiurea, intepenit de stangacie, sorbind mereu din pahar, in timp ce Osbourne conversa ami-cal cu toti oaspetii pe rand, majoritatea fiind cu treizeci de ani si mai bine mai varstnici decat noi. O data sau de doua ori am incercat sa particip la conversatie, dar vocea imi suna strident de copilaroasa si, oricum, mai toa-te conversatiile se concentrau asupra unor oameni si probleme despre care nu stiam nimic.

Dupa o vreme m-am infuriat pe mine insumi, pe Osbourne si pe tot ce se intampla. Simteam ca am tot dreptul sa-i dispretuiesc pe cei din ju-rul meu, ca in mare parte sunt lacomi si isi urmaresc scopurile intr-un mod egoist, lipsindu-le orice farama de idealism sau simt al responsabilita-tii publice. Stimulat de aceasta furie, am reusit sa ma rup in cele din urma de Osbourne si sa ma deplasez prin intuneric in alt colt al incaperii.

Am ajuns intr-o zona luminata de o singura pata de lumina mohora-ta, aruncata de o aplica din perete. Aici lumea se rarea si am remarcat un barbat cu parul carunt, de vreo saptezeci de ani, care fuma, intors cu spa-tele la lume. Mi-a trebuit un minut sa-mi dau seama ca privea lung intr-o oglinda si in clipa aceea deja observase ca ma uit la el. Eram pe punctul de a pleca in graba, cand mi-a spus, fara sa se intoarca:

- Te distrezi?

- O, da, am raspuns eu cu un ras usor. Multumesc. Da, este o petre-cere splendida.

Dar esti putin cam dezorientat, nu?

Am ezitat, apoi am ras din nou.

Poate, putin. Da, domnule, sunt.

Barbatul carunt s-a intors si m-a studiat cu atentie. Apoi a spus:

- Daca vreti, va pot spune cine sunt toti acesti oameni. Si, daca do-riti sa vorbiti cu cineva in special, va voi duce si va voi prezenta. Ce ziceti?

- Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastra. Foarte amabil, in-tr-adevar.

- Bine.

S-a apropiat un pas si a cuprins cu privirea partea aceea din incapere pe care o vedeam din coltul nostru. Apoi, aplecandu-se spre mine, a ince-put sa-mi arate rand pe rand cate un personaj. Chiar atunci cand era un nume ilustru, el nu omitea sa adauge pentru mine "finantistul", "compo-zitorul" sau alta ocupatie. La personajele mai putin importante rezuma prin cateva detalii cariera si motivul pentru care omul era important. Cred ca tocmai imi vorbea despre un prelat care statea destul de aproape de noi, cand s-a intrerupt brusc si mi s-a adresat:

- Ah, vad ca nu mai sunteti atent.

- Imi pare enorm de rau.

- Nu-i nimic. La urma urmei, e foarte firesc la tinerii ca dumneata.

- Va asigur, domnule.

- Nu-i cazul sa va scuzati.

A ras si m-a inghiontit.

- Ei, va place?

Nu prea stiam ce sa-i raspund. Nu puteam nega faptul ca fusesem distras de tanara din stanga, de la cativa metri de noi, care in momentul acela conversa cu doi barbati intre doua varste. Dar cand am vazut-o prima oara nu mi s-a parut deloc draguta. S-ar putea chiar sa fi sesizat, atunci si acolo, de la prima vedere, acele calitati despre care, cu timpul, mi-am dat seama ca sunt o parte semnificativa a firii ei. In acel moment am vazut o tanara marunta ca un spiridus, cu parul negru, lung pana la umeri. Chiar daca se vedea clar ca dorea sa-i impresioneze pe cei doi domni, in zambetul ei am sesizat ceva care se putea transforma in orice clipa intr-un ranjet ironic. Umerii usor incovoiati, ca la o pasare de prada, dadeau siluetei ei aerul ca pune la cale un complot. Dar, dincolo de orice, am remarcat o anume expresie a ochilor - un fel de severitate, o exigenta lipsita de generozitate - care, din cate imi dau seama acum, retrospectiv, a fost principalul motiv pentru care am privit-o fix si atat de fascinat in seara aceea.

Apoi, pe cand amandoi o priveam lung, ea s-a uitat in directia noastra si, recunoscandu-mi tovarasul, i-a zambit scurt si rece. Barbatul carunt a salutat-o si a inclinat politicos capul.

- O tanara incantatoare, a murmurat el in timp ce ma conducea in alta parte. Dar un tip ca dumneata n-are rost sa-si piarda timpul cu ochii dupa ea. Nu vreau sa va jignesc, fiindca pareti a fi genul acela de ins teribil de decent. Dar, vedeti, ea este domnisoara Hemmings. Domnisoara Sarah Hemmings.

Numele ei nu-mi spunea nimic. Dar, desi ghidul meu imi furnizase cu atata constiinciozitate date despre viata celor pe care mi-i arata, de data asta a rostit doar numele femeii, asteptandu-se, evident, ca eu sa-l cunosc. Asa ca am dat din cap si i-am raspuns:

- O, da! Deci ea e domnisoara Hemmings. Barbatul s-a oprit din nou si a cuprins cu privirea incaperea, din locul unde ne aflam acum.

- Ia sa vad. Banuiesc ca sunteti in cautarea cuiva care sa va ajute sa intrati in viata. Corect? Nu va faceti griji. Am jucat si eu acelasi joc pe vre-mea tineretii mele. la sa vedem. Pe cine avem pe-aici?

Apoi s-a intors brusc spre mine si m-a intrebat:

- Ce ziceati ca doriti sa faceti in viata?

Pana in acel moment, desigur, nu-i spusesem nimic. Dar atunci, du-pa o usoara ezitare, i-am raspuns simplu:

- Detectiv, domnule.

- Detectiv? Hm.

A continuat sa cerceteze incaperea cu privirea, apoi a reluat conversa-tia:

- Vrei sa zici politist?

Mai curand investigator particular.

Barbatul carunt a dat aprobator din cap.

- Fireste, fireste.

A continuat sa traga din trabuc, adancit in ganduri, apoi a spus:

- Nu va intereseaza muzeele? Tipul de acolo - il stiu de ani de zile. Muzee. Cranii, relicve, chestii de-astea. Nu va intereseaza? Hm, ma gan-deam eu.

S-a intors sa cerceteze incaperea cu privirea, inaltandu-si uneori ga-tul sa zareasca pe cineva.

- Desigur, a spus el in cele din urma, multi tineri viseaza sa devina detectivi. Marturisesc ca si eu am avut acest vis, cand eram mai exaltat. La varsta dumneavoastra, tinerii sunt atat de idealisti! Toti isi doresc sa devi-na marele detectiv al zilei. Sa nimiceasca singuri, fara nici un ajutor, tot raul din lume. Foarte laudabil. Dar, baiete, e bine sa dispui, sa zicem, si de alte posibilitati la nevoie. Pentru ca peste un an-doi - nu vreau sa te jig-nesc -, oricum foarte curand, vei avea o cu totul alta perspectiva fata de ce se-ntampla. Te intereseaza mobila? Te intreb pentru ca acolo se afla nimeni altul decat Hamish Robertson.

- Cu tot respectul, domnule, ambitia pe care tocmai v-am marturi-si-t-o nu este deloc un capriciu de moment. Este o vocatie pe care am nutri-t-o toata viata.

- Toata viata? Dar cati ani ai? Douazeci si unu? Douazeci si doi? Bi-ne, presupun ca n-ar trebui sa te descurajez. La urma urmelor, daca tine-rii nostri nu ar avea astfel de conceptii idealiste, cine altcineva sa le aiba? Si nu ma indoiesc, baiete, ca, in opinia ta, lumea de azi este cu mult mai rea decat cea de acum treizeci de ani, nu-i asa? Ca intreaga civilizatie se afla la marginea prapastiei si altele asemenea?

- De fapt, domnule, i-am raspuns eu scurt, cred ca lucrurile stau intr-adevar asa.

- Imi amintesc de vremea in care si eu gandeam la fel.

Dintr-o data barbatul a trecut de la tonul sarcastic la unul mai bland si chiar am avut impresia ca vad cum ochii i se umplu de lacrimi.

- De ce se-ntampla asa, baiete? Devine lumea intr-adevar mai rea? Degenereaza oare homo sapiens ca specie?

- Nu stiu nimic despre asta, domnule, am replicat eu, de data asta mai bland. Tot ce va pot spune ca observator obiectiv este ca infractorul modern este din ce in ce mai destept. A devenit mai ambitios, mai indraz-net, iar stiinta moderna i-a pus la dispozitie o gama cu totul noua de in-strumente sofisticate.

- Asa deci. Si, fara tipi talentati ca tine de partea noastra, viitorul este sumbru, nu-i asa?

A clatinat din cap cu tristete.

- Poate ca este ceva in tot ce spui. Iau prea usor totul in batjocura. Poate ca ai dreptate, baiete. Poate ca am lasat situatia sa se degradeze prea multa vreme. Of!

Barbatul cu par carunt si-a inclinat din nou capul cand Sarah Hem-mings s-a prelins pe langa noi. Trecea prin multime cu o gratie semeata, plimbandu-si lung privirea de la stanga la dreapta, in cautarea cuiva - mi s-a parut mie - demn de persoana ei. Remarcandu-mi tovarasul, i-a zam-bit la fel de scurt ca inainte, dar nu s-a intrerupt din mers o secunda, ochii i-au cazut asupra mea, dar aproape instantaneu - adica inainte de a apu-ca sa schitez un zambet - m-a alungat din minte, croindu-si drum spre cineva pe care il reperase in partea opusa a incaperii.

Mai tarziu in seara aceea, in timp ce asteptam impreuna cu Osbourne un taxi care sa ne duca repede in Kensington, am incercat sa aflu cate ce-va despre Sarah Hemmings. Osbourne, desi pretindea ca petrecerea il plic-tisise, era multumit de sine si dornic sa-mi povesteasca in detaliu multele conversatii pe care le avusese cu persoane influente. Prin urmare, nu a fost deloc simplu sa-l aduc la domnisoara Hemmings fara sa par necuvenit de curios. In cele din urma l-am facut sa spuna:

- Domnisoara Hemmings? o, da, o stiu! A fost logodita cu Herriot-Le-wis. II stii, dirijorul acela. A avut un concert Schubert la Albert Hall, toam-na trecuta. Iti amintesti dezastrul?

Cand mi-am marturisit necunoasterea cazului, a continuat:

- Nu au aruncat cu scaunele, dar cred ca ar fi facut-o daca n-ar fi fost fixate de podea. Tipul de la The Times a descris spectacolul ca pe un "travesti total". Sau a zis "violare"? Oricum, lui nu i-a prea pasat.

- Si domnisoara Hemmings.

- I-a dat papucii cat ai zice peste. Se zice ca i-a aruncat in fata inelul de logodna. De atunci se tine la mare distanta de tip.

- Si asta doar din cauza concertului?

- Ei, a fost cam socant, din cate se zice. A facut valuri. Ruperea lo-godnei, vreau sa zic. Dar ce tipi plicticosi in seara asta, Banks! Crezi ca, atunci cand o sa fim de varsta lor, o sa ne purtam la fel?

In decursul primului an de dupa absolvirea universitatii Cambridge, m-am trezit ca particip regulat la sindrofii simandicoase, in mare parte da-torita prieteniei mele cu Osbourne. Gandindu-ma acum la acea perioada a vietii mele, sunt socat de frivolitatea ei. Dineurile, pranzurile sau cocteilu-rile aveau loc de obicei in apartamente din Bloomsbury si Holborn. Eram hotarat sa ma debarasez de stangacia de care dadusem dovada in acea seara la Charingworth, asa ca la aceste evenimente manierele mele au de-venit tot mai sigure. Se cade sa spun ca, o vreme, am ocupat un loc in-tr-una din "bandele" mondene ale Londrei.

Domnisoara Hemmings nu facea parte chiar din banda mea, dar mi-am dat seama ca, ori de cate ori ii pomeneam numele in fata prieteni-lor, ei stiau cine este. In plus, o zaream din cand in cand la reuniuni im-portante sau aiurea, deseori in ceainaria vreunui hotel de lux. Intr-un fel sau altul, am ajuns sa strang suficiente date despre drumul ei in societa-tea londoneza.

Ce curios mi se pare sa-mi amintesc perioada in care asemenea im-presii vagi, la mana a doua, erau singurele lucruri pe care le stiam despre ea! In scurt timp, mi-am dat seama ca multi nu o priveau cu bunavointa. Chiar inainte de afacerea cu logodna rupta cu Anthony Herriot-Lewis, se pare ca isi facuse o gramada de dusmani din pricina a ceea ce multi nu-meau "lipsa ei de reticente". Prietenii lui Herriot-Lewis - pe a caror obiec-tivitate, sa fim seriosi, nu se putea conta - povesteau cat de agresiv il cur-tase pe dirijor. Altii o acuzau ca ii manipulase pe prietenii lui Herriot-Lewis pentru a se apropia de el. Pe de o parte, faptul ca ulterior l-a parasit pe di-rijor, dupa toate eforturile ei sustinute de a-l cuceri, i-a contrariat pe unii, iar pentru altii a fost dovada concludenta a ratiunilor ei cinice. Pe de alta parte, am cunoscut multa lume care o vorbea de bine pe domnisoara Hem-mings. O descriau drept o persoana "desteapta", "fascinanta", "complexa". In special femeile ii aparau dreptul de a rupe o logodna, oricare ar fi fost motivele. Totusi, chiar si cei care o aparau erau de acord ca era "o snoaba teribila de stil nou" si ca nu considera ca o persoana e demna de respect daca nu poseda un nume cu rezonanta. Si trebuie sa afirm ca, observan-d-o de la distanta, cum am facut in acel an, am gasit prea putine argu-mente care sa contrazica asemenea opinii. Uneori aveam intr-adevar im-presia ca nu este capabila sa respire alt aer decat acela din preajma celor mai distinse persoane. O perioada a fost impreuna cu Henry Quinn, avoca-tul, dar s-a indepartat si de el dupa esecul lui in cazul Charles Browning. Apoi au aparut zvonuri despre prietenia ei tot mai stransa cu James Bea-con, care la acea vreme era un tanar ministru in ascensiune. In orice caz, in acel moment mi-am dat limpede seama ce dorise sa spuna barbatul a-cela carunt cand afirmase ca n-are rost ca "un tip ca mine" sa o curteze pe domnisoara Hemmings. Desigur, la acea vreme nu intelesesem sensul e-xact al cuvintelor lui. Dupa ce m-am lamurit, m-am trezit in acel an ca ur-maresc actiunile domnisoarei Hemmings cu un interes deosebit. Cu toate acestea, practic nu am vorbit cu ea pana intr-o dupa-amiaza, la doi ani dupa ce am vazut-o pentru prima oara la clubul Charingworth.

Imi beam ceaiul la hotelul Waldorf cu o cunostinta, cand aceasta a plecat pe neasteptate, fiind solicitata sa rezolve o problema urgenta. Asa-dar, stateam acolo de unul singur, in curtea cu palmieri, savurand cu vo-luptate briosele cu gem, cand am observat-o pe domnisoara Hemmings, care statea si ea singura la una dintre mesele de la balcon. Dupa cum am spus, nu era prima data cand o zaream in astfel de locuri, dar in dupa-a-miaza aceea lucrurile stateau altfel, pentru ca nu trecuse nici o luna de la rezolvarea cazului Mannering si inca pluteam in nori. Evident, perioada care a urmat primului meu triumf public a fost imbatatoare: mi s-au des-chis multe usi, ploua cu invitatii de la persoane complet necunoscute, iar cei care pana atunci ma tratasera cu o amabilitate rezervata scoteau excla-matii entuziaste cand intram in vreo incapere. Nu-i de mirare ca-mi pier-dusem putin capul.

Oricum, in acea dupa-amiaza, la Waldorf, m-am trezit ca ma ridic si-mi croiesc drum spre balcon. Nu sunt sigur ce asteptam. Faptul ca nu am chibzuit daca domnisoarei Hemmings i-ar fi facut intr-adevar placere sa ma cunoasca este inca o dovada a vanitatii mele din acea vreme. Proba-bil ca un graunte de indoiala mi s-a strecurat in minte cand am trecut de pianist si m-am apropiat de masa la care statea si citea. Dar imi amintesc ca am fost multumit de tonul meu urban si amuzat cand i-am zis:

- Scuzati-ma, dar cred ca a sosit timpul sa ma prezint. Avem multi prieteni comuni. Ma numesc Christopher Banks.

Am reusit sa-mi pronunt numele cu o anume modulatie a vocii, dar deja in acel moment siguranta mea incepea sa se topeasca, pentru ca dom-nisoara Hemmings isi ridicase privirea rece si intrebatoare, iar in tacerea care s-a lasat si-a aruncat din nou ochii in carte, de parca aceasta ar fi scos un geamat revendicativ. In cele din urma a raspuns, pe un ton nedu-merit:

- O, da? Ce mai faceti?

- Cazul Mannering, am continuat eu prosteste. Probabil ca ati citit despre el.

- Da, dumneavoastra l-ati investigat.

Tocmai aceasta fraza, formulata atat de concret, m-a dat peste cap, pentru ca vorbise fara nici o urma de intelegere. Era pur si simplu o propo-zitie seaca, prin care dorea sa spuna ca fusese tot timpul constienta de i-dentitatea mea si nu era nici pe departe lamurita de ce stateam acolo, lan-ga masa ei. Brusc, am simtit cum bucuria ametitoare a ultimelor sapta-mani se evapora. Si cred ca in acel moment, cand am lasat sa-mi scape un ras nervos, mi-am dat seama ca acel caz Mannering, cu toata investigatia mea stralucita, cu toate laudele prietenilor, nu era atat de important pen-tru restul lumii, asa cum mi se parea mie.

Poate ca am schimbat cateva replici politicoase inainte de a ma pre-gati sa ma retrag spre masa mea. Azi mi se pare ca domnisoara Hemmings a fost mai mult decat indreptatita sa reactioneze in acel mod. Ce absurd sa-mi imaginez ca un caz ca Mannering ar fi putut s-o impresioneze! Dar imi amintesc ca, dupa ce am revenit la locul meu, eram furios si descura-jat. Ma gandeam ca facusem o figura de cretin, nu numai in fata domni-soarei Hemmings, dar si toata luna precedenta, in fata prietenilor mei, ca-re, cu toate felicitarile lor, rasesera de mine.

Pana a doua zi am ajuns sa accept ca meritasem din plin lovitura pe care o primisem. Dar presupun ca acest episod de la Waldorf a nascut in mine resentimente fata de domnisoara Hemmings, care nu mi s-au sters cu totul si care au contribuit, indubitabil, la evenimentele nefericite de a-seara. La acea vreme am incercat totusi sa consider incidentul ca pe ceva providential. La urma urmelor, m-a facut sa-mi vin in fire si sa inteleg cat de usor este sa te abati de la telurile cele mai scumpe. Intentia mea era sa combat raul - in special raul acela insidios, ascuns - si acest lucru nu prea avea legatura cu dorinta mea de a fi popular.

Drept urmare, am inceput sa ies mai putin, cufundandu-ma tot mai intens in munca. Am studiat cazuri de renume din trecut si am asimilat noi cunostinte, care se puteau dovedi utile intr-o buna zi. In acea perioada am inceput sa cercetez cariera diversilor detectivi de marca si mi-am dat seama ca pot descifra o linie de demarcatie intre cei a caror reputatie se baza pe realizari solide si cei a caror reputatie se datora in primul rand po-zitiei intr-un grup influent. Am ajuns sa pricep ca exista o cale adevarata si una falsa prin care detectivii isi pot castiga renumele. Pe scurt, oricat de incitat as fi fost de ofertele de prietenie care au aparut dupa cazul Manner-ing, in urma acelei intalniri de la Waldorf mi-am amintit de exemplul pa-rintilor mei si m-am hotarat sa nu permit preocuparilor frivole sa ma abata din drum.

Capitolul doi PENTRU CA rememorez acum acea perioada care a urmat cazului Mannering, probabil ca merita sa mentionez aici intalnirea mea neastepta-ta cu colonelul Chamberlain, dupa multi-multi ani. Probabil ca este sur-prinzator, tinand seama de rolul pe care l-a jucat intr-un moment de ras-cruce al copilariei mele, ca nu am mentinut cu el o legatura mai stransa. Dar, oricare au fost motivele, nu am reusit acest lucru si, atunci cand l-am vazut din nou - la o luna sau doua dupa intalnirea mea cu domnisoara Hemmings la Waldorf -, a fost din pura intamplare.

Intr-o dupa-amiaza ploioasa, ma aflam intr-o librarie din Charing Cross Road, cercetand o editie ilustrata a romanului Ivanhoe. Sesizasem deja cum cineva imi da tarcoale si, presupunand ca vrea sa caute in partea aceea a raftului, m-am dat la o parte. Dar atunci cand persoana a conti-nuat sa se invarta in jurul meu, m-am intors.

L-am recunoscut imediat pe colonel, pentru ca fizic nu se schimbase mai deloc. Totusi, prin ochii adultului, imi parea o figura mai resemnata si mai ponosita decat imi aparuse in copilarie. Statea acolo, intr-o pelerina si uitandu-se timid la mine, si doar cand am exclamat "Ah, colonele!" a zam-bit si mi-a intins mana.

- Ce mai faci, baiete? Eram sigur ca esti tu. Dumnezeule! Ce mai faci, baiete?

Desi ii dadusera lacrimile, era inca stangaci, de parca se temea ca aceasta amintire m-ar putea deranja. Mi-am dat toata silinta sa-l conving ca intalnirea cu el ma bucura si, cum afara incepuse sa ploua cu galeata, am ramas pe loc, conversand in libraria aceea inghesuita. Am aflat ca lo-cuia tot in Worcestershire, ca venise la Londra sa asiste la o inmormantare si hotarase "sa profite cateva zile de aceasta imprejurare". Cand l-am intrebat unde sta, mi-a dat un raspuns vag, facandu-ma sa banuiesc ca lo-cuieste intr-un loc modest. Inainte de a ne desparti, l-am invitat sa ia ma-sa cu mine in seara urmatoare, sugestie pe care a acceptat-o cu entuzi-asm, desi a fost luat prin surprindere cand am pomenit de Dorchester. Dar am continuat sa insist.

- Este cel mai neinsemnat lucru pe care-l pot face ca sa ma revansez pentru amabilitatea dumneavoastra din trecut, am pledat eu in continua-re, pana cand a cedat.

Gandindu-ma acum la faptul ca alesesem restaurantul Dorchester, mi se pare o culme a insolentei. Intelesesem doar ca ducea lipsa de fon-duri. Ar fi trebuit sa-mi dau seama cat de mult l-ar rani sa nu plateasca jumatate din consumatie. Dar pe vremea aceea nu-mi treceau prin minte asemenea amanunte. Eram preocupat mai degraba sa-l impresionez pe batran cu felul in care ma transformasem de cand ma vazuse ultima oara.

La acest capitol am avut probabil succes, caci la vremea aceea fuse-sem deja de doua ori la Dorchester, asa ca in seara in care l-am intalnit pe colonelul Chamberlain, sommelier-ul1 m-a intampinat cu "Ma bucur sa va revad, domnule". Apoi, dupa ce a asistat la schimbul meu de replici des-tepte cu maatre d' 2 si am inceput sa mancam supa, colonelul a izbucnit brusc in ras:

- Si cand te gandesti ca e acelasi mucos care imi miorlaia in brate pe vapor!

A mai ras de cateva ori, apoi s-a oprit brusc, temandu-se probabil ca n-ar fi trebuit sa faca aluzie la acel subiect. Dar eu i-am zambit calm si i-am raspuns:

- Probabil ca v-am pus rabdarea la incercare in calatoria aceea, co-lonele.

Fata batranului s-a intunecat o clipa, apoi a spus solemn:

- Date fiind imprejurarile, ma gandeam ca ai fost extrem de curajos, baiete. Extrem de curajos.

Imi amintesc ca in acel moment s-a lasat o tacere putin jenanta, intrerupta cand am comentat impreuna aroma delicata a supei. La o masa alaturata, o doamna grasa, incarcata cu bijuterii, radea vesel, iar colonelul a privit destul de indiscret spre ea. Apoi se pare ca a luat o hotarare.

- Stii ce-i ciudat? a zis el. Ma gandeam la asta inainte de a iesi, chiar asta-seara. La vremea la care ne-am intalnit prima oara. Ma intreb daca iti amintesti, baiete. Nu prea cred. La urma urmelor, atunci te framantau alte lucruri.

- Dimpotriva, am raspuns. Imi amintesc foarte precis de imprejura-rea aceea.

Nu minteam. Chiar acum, daca as inchide ochii o clipa, as putea sa ma transpun in acea dimineata luminoasa din Shanghai, in biroul domnu-lui Harold Anderson, seful tatalui meu de la importanta companie comerci-ala Morganbrook and Byatt. Stateam intr-un scaun cu miros de piele si stejar lacuit, acel gen de scaun care se afla de obicei in fata oricarui birou impozant, dar care, cu acea ocazie, fusese tras in centrul incaperii. Imi da-deam seama ca era un scaun rezervat doar celor mai de seama persoa-ne, dar cu acel prilej, datorita gravitatii situatiei sau - poate - drept conso-lare, imi fusese dat mie. Imi amintesc cum, oricat m-am straduit, nu am putut sta intr-o atitudine demna si, mai mult, nu am gasit o pozitie care sa-mi permita sa-mi tin ambele coate pe bratele lui foarte frumos sculpta-te. Mai mult, in acea dimineata purtam o haina nou-nouta, dintr-un ma-terial gri, aspru - cine mi-o daduse, nu am idee -, si eram extrem de constient de felul de-a dreptul inestetic in care fusesem fortat sa o inchei pana la barbie.

Camera era inalta, cu o harta mare pe perete si cu ferestre largi, pla-sate in spatele domnului Anderson, prin care batea soarele si adia vantul. Cred ca in tavan, chiar deasupra mea, erau ventilatoare, desi nu-mi amin-tesc, de fapt. Ceea ce imi amintesc este ca stateam in acel scaun, in mijlo-cul incaperii, fiind centrul unor griji si discutii serioase. In jurul meu adul-tii discutau problema, cei mai multi in picioare, iar uneori cativa se du-ceau spre fereastra, coborandu-si vocile cand comentau o chestiune in contradictoriu. Imi amintesc ca domnul Anderson, un barbat inalt, cu o mustata stufoasa, se purta cu mine de parca eram prieteni vechi si o facea cu atata convingere incat o vreme m-am gandit ca ne cunoscuseram pe cand eram mic si apoi eu il uitasem. Doar mai tarziu m-am convins ca era imposibil sa ne fi intalnit inainte de dimineata aceea. In orice caz, isi luase rolul de unchi, zambindu-mi necontenit, batandu-ma pe umar, inghiontin-du-ma si facandu-mi cu ochiul. La un moment dat mi-a oferit o ceasca de ceai, spunandu-mi "Ei, Christopher, asta o sa te binedispuna", iar apoi s-a aplecat si m-a privit lung in timp ce o beam. Dupa aceea in incapere s-au auzit mai multe voci soptind si sfatuindu-se. Apoi domnul Anderson a apa-rut in fata mea si a zis:

- Asadar, Christopher, s-a hotarat. Dansul este colonelul Chamber-lain. A acceptat cu amabilitate sa te insoteasca pana in Anglia.

Imi amintesc ca in acel moment in camera s-a lasat tacerea. De fapt, am impresia ca toti adultii s-au dat inapoi, ajungand sa se alinieze langa pereti, ca niste spectatori. Domnul Anderson s-a retras si el, cu un ultim zambet incurajator. Atunci am dat prima oara ochii cu Chamberlain. S-a apropiat de mine fara graba, s-a aplecat sa ma priveasca, apoi mi-a intins mana. M-am gandit ca ar trebui sa ma ridic si sa i-o strang, dar el mi-o a-pucase atat de repede si eu ma simteam atat de tare intepenit in scaunul acela, incat i-am strans mana din acea pozitie. Imi amintesc ca a spus a-poi:

- Bietul de tine! La inceput tata, acum mama. Probabil ai impresia ca toata lumea s-a prabusit in jurul tau. Dar maine noi doi o sa plecam in Anglia. Acolo te asteapta matusa ta. Asa ca fii curajos. Cu timpul, o sa-ti revii. O clipa nu am putut sa scot nici un sunet. Cand mi-am regasit vo-cea, am zis:

- Sunteti foarte amabil, domnule. Va raman indatorat si sper sa nu ma considerati nepoliticos, dar dati-mi voie sa va spun ca nu cred ca-i ca-zul sa plec acum in Anglia.

Apoi, pentru ca nu a raspuns imediat, am continuat:

- Vedeti, domnule, detectivii lucreaza din rasputeri sa-i gaseasca pe mama si pe tata. Si sunt cei mai buni detectivi din Shanghai. Cred ca-i vor gasi foarte repede.

Colonelul dadea din cap aprobator:

- Sunt sigur ca autoritatile fac tot posibilul.

- Vedeti asadar, domnule, ca probabil nu va fi necesar sa merg in Anglia. Va multumesc pentru amabilitate.

Imi amintesc cum un murmur a traversat in acel moment incaperea. Colonelul a continuat sa dea aprobator din cap, de parca ar fi cantarit lu-crurile cu mare atentie.

- S-ar putea sa ai intr-adevar dreptate, baiete, a spus el in cele din urma. Sper sincer sa ai. Dar de ce sa nu vii cu mine, asa, pentru orice e-ventualitate? Apoi, dupa ce iti vor gasi parintii, pot trimite sa te aduca ina-poi. Sau, cine stie? Poate se vor hotari sa vina si ei in Anglia. Ce zici de as-ta? Hai sa plecam amandoi maine in Anglia. Apoi o sa asteptam sa vedem ce se intampla.

- Dar stiti, daca-mi permiteti, domnule. Vedeti, detectivii care imi cauta parintii sunt cei mai buni detectivi.

Nu sunt sigur ce a raspuns colonelul la aceste cuvinte. Probabil ca a continuat sa dea aprobator din cap. In orice caz, in clipa urmatoare s-a aplecat si mai aproape de mine si mi-a pus o mana pe umar.

- Asculta. Imi dau seama ce simti. Toata lumea s-a prabusit in jurul tau. Dar trebuie sa fii curajos. In afara de asta, mai e si matusa ta din An-glia. Te asteapta, nu-ti dai seama? Nu o putem dezamagi pur si simplu pe aceasta doamna, nu crezi?

In acea seara, in timp ce mancam supa, i-am povestit cum imi amin-tesc aceste ultime cuvinte ale lui. M-am asteptat sa rada. In schimb, el mi-a spus solemn:

- Imi parea atat de rau de tine, baiete! Atat de rau.

Apoi, dandu-si probabil seama ca mi-a interpretat gresit starea de spirit, a ras scurt si a zis pe un ton mai vesel:

- Imi amintesc cum asteptam in port impreuna. Eu tot repetam "Hei, o sa ne distram de minune pe vapor, nu-i asa? O sa petrecem ca lumea", iar tu imi raspundeai mereu "Da, domnule. Da, domnule. Da, domnule".

In urmatoarele minute l-am lasat sa evoce in raspar amintiri despre vechile sale cunostinte care fusesera prezente in biroul domnului Ander-son in dimineata aceea. Numele lor nu-mi spuneau nimic, fara nici o ex-ceptie. Apoi colonelul a facut o pauza si s-a incruntat putin.

- In ce-l priveste pe domnul Anderson, a spus el in cele din urma, tipul asta ma facea sa nu ma simt deloc in apele mele. Avea ceva necurat in el. A fost ceva necurat in toata afacerea aia blestemata, daca vrei sa stii.

Nici nu a terminat bine de rostit aceste cuvinte, ca si-a si ridicat pri-virea spre mine, tresarind putin. Apoi, inainte de a apuca sa-i raspund, a inceput sa vorbeasca din nou repede, deplasand conversatia spre ceea ce, fara indoiala, considera a fi un teritoriu mai sigur: cel al calatoriei noastre spre Anglia. La scurt timp dupa aceea, chicoteam de unul singur, in timp ce el depana amintiri despre tovarasii nostri de calatorie sau despre ofiterii de bord, mici incidente amuzante pe care le uitaseram de mult sau nici macar nu le retinusem. El se amuza, iar eu il incurajam, pretinzand ade-sea ca-mi amintesc ceva doar pentru a-i face placere. Si totusi, in timp ce-si depana amintirile, mi-am dat seama ca sunt putin iritat, pentru ca dincolo de anecdotele lui vesele aparea si imaginea mea din timpul acelui voiaj, una de care nu-mi aminteam. Insinua tot timpul ca am stat retras si eram prost dispus, gata sa izbucnesc in lacrimi din nimic. Fara indoiala, colonelul adaugase ceva de la el, plasandu-se in rolul de paznic plin de e-roism si, dupa atata timp, era nepoliticos si inutil sa-l contrazic. Dupa cum am spus, am inceput sa fiu din ce in ce mai iritat, caci, din cate imi aminteam eu destul de limpede, m-am adaptat cu destula abilitate la noile realitati impuse de situatia in care ma aflam. Imi aduc aminte ca, departe de a fi nefericit in timpul acelei calatorii, eram de fapt incitat de viata de pe vapor si cand ma gandeam ce-mi va oferi viitorul. Sigur, mi-era dor de parinti din cand in cand, dar imi amintesc cum imi spuneam ca se vor gasi alti adulti pe care, cu timpul, ii voi iubi si voi avea incredere in ei. De fapt, pe parcursul acelei calatorii, cateva doamne care auzisera ce mi se intam-plase s-au foit in jurul meu, aratandu-si mila, si imi aduc aminte ca eram la fel de iritat de ele ca si fata de colonel in acea seara, la Dorchester. De fapt, nu eram nici pe departe atat de mahnit pe cat presupuneau adultii din jurul meu. Din cate imi amintesc, a existat doar un singur moment in timpul acelei calatorii lungi cand s-ar putea sa fi meritat pe drept cuvant eticheta de "mucos care miorlaie" si chiar si acesta s-a petrecut in prima zi a calatoriei.

In acea dimineata cerul era innorat si apa din jur foarte murdara. Stateam pe puntea vaporului, uitandu-ma in urma, spre port, spre vasele amarate in dezordine, spre tarm, spre pontoane si cocioabe, spre digurile de lemn intunecat din spatele cladirilor imense de pe cheiul din Shanghai, care dispareau acum toate, transformandu-se intr-o linie confuza.

- Ei, flacaule, am auzit eu vocea colonelului in apropiere. Te gandesti ca te vei intoarce intr-o buna zi?

- Da, domnule. Cred ca ma voi intoarce.

- O sa mai vedem. De indata ce te vei stabili in Anglia, o sa uiti de toate astea destul de repede. Shanghai-ul nu-i tocmai rau, dar nu l-am putut suporta mai mult de opt ani si cred ca si tie ti-a fost suficient. Mai mult, si devii chinez.

- Da, domnule.

- Ei bine, batrane, ar trebui sa fii mai vesel. La urma urmelor, mergi in Anglia. Mergi acasa.

Aceasta ultima remarca, aceasta idee ca "merg acasa" mi-a starnit ce-le mai profunde emotii - sunt sigur de asta - pentru prima si ultima oara in timpul acelei calatorii. Chiar si atunci am plans mai mult de furie decat de suparare, pentru ca acele cuvinte ale colonelului m-au revoltat profund. Asa cum vedeam eu lucrurile, urma sa ajung intr-un tinut strain, unde nu cunosteam absolut pe nimeni, in timp ce orasul care se tot departa conti-nea tot ce stiam eu pe lume. Mai presus de orice, parintii mei erau inca a-colo, dincolo de port, dincolo de linia cheiului, si, stergandu-mi ochii, mi-am aruncat privirea pentru ultima oara spre tarm, intrebandu-ma daca as putea s-o zaresc pe mama - sau chiar pe tata - alergand spre chei, facandu-mi semne si strigandu-mi sa ma intorc. Dar chiar si atunci eram constient ca o astfel de speranta nu era decat o razgaiala copilareasca. Si, in timp ce vedeam cum imaginea orasului care imi fusese casa se estom-peaza, imi amintesc cum m-am intors spre colonel cu o privire zambitoare si i-am spus: "Ar trebui sa ajungem destul de repede la mare, nu credeti, colonele?"

Sunt convins ca in seara aceea am reusit sa nu-mi tradez deloc irita-rea fata de colonel. Si evident ca atunci cand s-a urcat intr-un taxi in South Audley Street si ne-am luat ramas-bun, era intr-o dispozitie minu-nata. Doar dupa un an de zile, cand am auzit de moartea lui, m-am simtit oarecum vinovat ca nu am fost mai cald cu el in acea seara, la Dorchester. La urma urmei, imi facuse un bine o data si, din cate mi-am dat seama, era un om foarte de treaba. Dar presupun ca, din pricina rolului pe care l-a jucat in viata mea - faptul de a fi legat atat de covarsitor de intampla-rile de atunci -, imi va ramane mereu in amintire ca o figura ambivalenta.

Vreo trei sau patru ani dupa episodul de la Waldorf, eu si cu Sarah Hemmings nu prea am mai avut de-a face unul cu altul. Imi amintesc ca in acest rastimp am vazut-o la un cocteil, intr-un apartament din Mayfair. La petrecere era foarte multa lume, dar pe multi de acolo nu-i cunosteam, asa ca m-am hotarat sa plec devreme. Tocmai imi faceam loc spre usa cand am reperat-o pe Sarah Hemmings, care statea de vorba cu cineva a-flat chiar in drumul meu. Primul meu impuls a fost sa ma intorc si s-o iau in alta directie. Dar asta era la putin timp dupa succesul din cazul Roger Parker si m-am intrebat daca domnisoara Hemmings ar indrazni sa fie la fel de aroganta cum fusese cu cativa ani in urma la Waldorf. Asa ca am continuat sa-mi fac loc, strecurandu-ma pe langa lume, si m-am asigurat ca trec chiar prin fata ei. In acest interval am vazut cum imi cerceta inde-lung figura. Fata ii era traversata de o expresie incurcata, caci se lupta sa-si aminteasca cine eram de fapt. Apoi mi-am dat seama ca s-a lamurit si, fara nici un zambet, fara nici o inclinare a capului, si-a intors iar privi-rea spre persoana cu care vorbea.

Eu nu am dat aproape deloc importanta evenimentului, pentru ca s-a produs intr-o perioada in care eram extrem de implicat in multe cazuri, care ma solicitau serios. Si, cu toate ca asta s-a petrecut cu mai bine de un an inainte ca numele meu sa dobandeasca reputatia pe care o are si azi, incepeam sa intrezaresc pentru prima oara dimensiunea responsabili-tatii care ii revine unui detectiv cu un oarecare renume. Desigur, n-am in-cetat sa cred ca sarcina de a distruge raul care apare sub cele mai insela-toare fete, fiind deseori pe punctul de a scapa neobservat, este o misiune cruciala si sacra. Dar pana la experienta pe care am avut-o in cazuri cum a fost crima Roger Parker, nu am inteles cu adevarat ce inseamna pentru oameni - si nu doar pentru cei direct implicati, ci pentru publicul larg - sa fie eliberati de un rau atat de apasator. In consecinta, am devenit mai hotarat ca oricand sa nu ma mai las distras de atractiile superficiale ale vietii londoneze. Si parca am inceput sa inteleg ceva-ceva din motivele care i-au facut pe parintii mei sa ia pozitia pe care o luasera. In orice caz, in acea perioada cei ca Sarah Hemmings nu-mi influentau prea mult gandu-rile si s-ar fi putut chiar sa uit de existenta ei daca nu m-as fi intalnit in-tamplator cu Joseph Turner in ziua aceea, in Kensington Gardens.

Pe atunci investigam un caz in Norfolk si ma intorsesem pentru cate-va zile la Londra, cu intentia de a studia notele ample pe care le facusem. Tocmai ma plimbam prin Kensington Gardens intr-o dimineata cenusie, meditand la multele detalii curioase care insoteau disparitia victimei, cand am fost salutat de la distanta de o figura pe care am recunoscut-o pe data ca fiind Turner, o persoana pe care o cunoscusem vag la sindrofiile monde-ne la care participam. A venit in graba spre mine si, dupa ce m-a intrebat de ce "apar tot mai rar in ultima vreme", m-a invitat la restaurant, la o ci-na data de el si de prietenul lui. Cand l-am refuzat politicos, invocand fap-tul ca actualul meu caz imi solicita toata atentia si timpul de care dispu-neam, el mi-a spus:

- Pacat. Sarah Hemmings vine si ea si doreste sa discute serios cu tine.

- Domnisoara Hemmings?

- Ti-o amintesti, nu-i asa? Ea isi aminteste cu siguranta de tine. A zis ca v-ati cunoscut vag acum cativa ani. Mereu se plange ca nu mai esti de gasit.

Rezistand pornirii de a arunca o replica, am raspuns cu simplitate:

- Ei bine, transmite-i toate cele bune. Dupa aceea l-am parasit pe Tumer destul de brusc, dar, intorcandu-ma la birou, marturisesc ca am constatat ca sunt intrucatva tulburat de aceasta dorinta a domnisoarei Hemmings de a ma vedea. In cele din urma mi-am spus ca, dupa toate aparentele, Turner facuse o greseala sau cel putin exagerase, din dorinta de a ma atrage la cina. Dar ulterior, in urmatoarele luni, mi-au ajuns la urechi si alte relatari similare. Sarah Hemmings, spuneau ei, era suparata ca, in ciuda faptului ca am fost candva prieteni, acum devenisem o per-soana imposibil de gasit. Mai mult, am auzit din diverse surse ca ameninta "sa dea de urma mea". Si in cele din urma, saptamana trecuta, in timp ce ma aflam in satul Shackton, in Oxfordshire, investigand afacerea Studley Grange, domnisoara Hemmings a aparut personal, probabil cu intentia de a-si duce la bun sfarsit amenintarea.

Gasisem gradina dintre ziduri - in care se afla iazul unde fusese des-coperit trupul lui Charles Emery - la capatul terenului pe care se afla ca-sa. Dupa ce am coborat patru trepte de piatra, am ajuns intr-un drept-unghi atat de pervers ferit de soare, ca si in acea dimineata insorita totul in jurul meu era invaluit de umbra. Zidurile erau acoperite cu iedera, dar, intr-un fel, nu puteai evita impresia ca paseai intr-o celula de inchisoare fara acoperis. Iazul domina acest spatiu inchis. Desi mai multi insi imi spusesera ca avea carasi aurii, eu nu vedeam nici un semn de viata. De fapt, imi venea greu sa-mi imaginez cum poate trai ceva intr-o apa atat de nesanatoasa, un loc intr-adevar potrivit doar pentru un cadavru. De jur-imprejurul iazului exista un cerc format din lespezi de piatra patrate, aco-perite cu muschi si ingropate in noroi. As zice ca examinam zona cam de cincisprezece minute - eram la mal, scrutand cu lupa una dintre lespezile care inaintau in apa -, cand mi-am dat seama ca sunt urmarit. La ince-put am presupus ca este vreunul dintre membrii familiei, care dorea sa ma asalteze iar cu intrebari. Pentru ca mai devreme insistasem sa nu fiu intre-rupt, m-am decis ca, riscand sa fiu considerat nepoliticos, sa ma prefac ca nu am observat nimic.

In cele din urma am auzit scartaitul unui pantof pe o piatra din apro-pierea intrarii in gradina. Incepea deja sa para nefiresc sa raman pe burta atata vreme si, oricum, epuizasem investigatiile pe care le puteam intre-prinde cu folos dintr-o asemenea pozitie. In plus, nu uitasem complet ca stateam in acelasi loc in care fusese comisa crima si ca ucigasul se afla inca in libertate. In clipa in care m-am sculat in picioare, m-a trecut un fior si, scuturandu-mi hainele de praf, m-am intors cu fata spre intrus.

Desigur ca aparitia lui Sarah Hemmings m-a surprins, dar sunt con-vins ca pe fata mea nu a aparut nimic neobisnuit. Imi confectionasem o expresie de nemultumire si cred ca ea a vazut acest lucru, pentru ca pri-mul lucru pe care l-a spus a fost acesta:

- Oh, nu aveam intentia sa va spionez! Dar mi s-a parut ca nu tre-buie sa ratez ocazia. Sa-l vezi pe marele om la lucru, vreau sa zic.

I-am cercetat chipul cu atentie, dar nu am putut descoperi nici o ur-ma de sarcasm. Cu toate acestea, mi-am mentinut tonul rece cand am inceput sa vorbesc.

- Domnisoara Hemmings. Este intr-adevar o surpriza!

- Am auzit ca sunteti aici. Stau cateva zile la prietena mea din Pem-leigh. Este sus, pe deal.

S-a oprit, asteptandu-se, fara indoiala, sa-i raspund. Cand am conti-nuat sa tac, nu a dat semne ca o deranjeaza, ci s-a indreptat spre mine.

- Sunt buna prietena cu familia Emery, stiati?

Dupa aceea a adaugat:

- Teribila istorie. Crima asta, vreau sa zic.

- Da, teribila.

- Ah, deci si dumneavoastra credeti ca este o crima. Ei bine, presu-pun ca asta lamureste lucrurile. Aveti vreo teorie, domnule Banks?

Am dat din umeri.

- Mi-am format cateva opinii, asta pot spune.

- Ce pacat ca familia Emery nu s-a gandit sa va ceara ajutorul cand s-a intamplat totul, adica anul trecut, in aprilie. Vreau sa zic. sa-l aduci pe Celwyn Henderson intr-un caz ca acesta! La ce se asteptau? Domnul acela ar fi trebuit trimis la plimbare de mult! Asta demonstreaza cat de rupti de realitate ajung oamenii daca traiesc aici. Evident, oricine din Lon-dra le-ar fi putut vorbi despre dumneavoastra.

Trebuie sa marturisesc ca aceasta ultima remarca m-a intrigat oare-cum, asa ca, dupa o clipa de ezitare, m-am pomenit ca o intreb:

- Scuzati-ma, dar ce anume sa le vorbeasca?

- Desigur, ca sunteti cel mai stralucit detectiv din Anglia! Cu totii am fi putut sa le spunem acest lucru, dar celor din familia Emery le-a luat mult timp sa se dezmeticeasca. Mai bine mai tarziu decat niciodata, proba-bil, dar banuiesc ca urmele s-au cam sters deja.

- Uneori exista niste avantaje cand te apuci de un caz dupa ce s-a scurs un timp.

- Adevarat? Ce fascinant! Intotdeauna am crezut ca esentialul este sa ajungi la locul faptei cat mai repede, sa mirosi urmele, cum ar veni.

- Dimpotriva, niciodata nu-i prea tarziu sa mirosi urmele, cum ati spus dumneavoastra.

- Dar nu-i asa ca e deprimant sa vezi cum crima asta le-a macinat nervii acestor oameni? Si nu e vorba doar de membrii familiei. Intreg Shacktonul a inceput sa se descompuna. Odinioara era un targusor fericit si prosper. Toata afacerea asta i-a varat intr-o mlastina de suspiciuni. Domnule Banks, daca veti putea rezolva intreaga poveste, cei de-aici or sa va tina minte in vecii vecilor.

- Credeti intr-adevar? Ar fi curios.

- Nici sa nu va indoiti! V-ar fi cu totii atat de recunoscatori. Da, vor vorbi despre dumneavoastra generatii la rand.

Am lasat sa-mi scape un ras scurt.

- Se pare ca dumneavoastra cunoasteti satul foarte bine, domnisoa-ra Hemmings. Si eu, care credeam ca va petreceti tot timpul la Londra.

- Ah, nu suport Londra decat un timp, apoi trebuie sa plec. Stiti, in adancul meu nu sunt oraseanca.

- Ma surprindeti. Intotdeauna am fost convins ca sunteti foarte a-trasa de viata de oras.

- Aveti dreptate, domnule Banks. In vocea ei aparuse o inflexiune re-sentimentara, de parca as fi pacalit-o, inghesuind-o intr-un colt.

- Ceva ma atrage spre oras. Isi are, intr-adevar. atractiile lui.

Pentru prima oara de cand discutam, s-a departat de mine si a incon-jurat cu privirea gradina dintre ziduri, apoi a continuat:

- Asta imi aminteste. Ei bine, sa fiu sincera, nu-mi aminteste de nimic. De ce sa ma prefac?

M-am gandit la asta tot timpul cat am vorbit. As dori sa va cer o fa-voare.

- Despre ce e vorba, domnisoara Hemmings?

- Surse de incredere mi-au spus ca ati fost invitat la dineul Funda-tiei Meredith din acest an. Este adevarat?

Am tacut o clipa inainte de a-i raspunde:

- Da. Ati auzit bine.

- E ceva sa fii invitat acolo, la varsta dumneavoastra! Am auzit ca anul acesta dineul se da in onoarea lui sir Cecil Medhurst.

- Da, asa cred.

- Am mai auzit ca se asteapta si participarea lui Charles Wolfe.

- Violonistul?

A ras cu multa verva.

- Mai face oare si altceva? Si se pare ca si cea a lui Thomas Byron.

Se insufletise vizibil, dar s-a departat inca o data si a privit indelung imprejurimile, cu un usor tremur.

- Spuneati, am intrebat-o eu in cele din urma, ca doriti sa va fac o favoare?

- O da, da! Doream sa. as dori sa ma invitati sa va insotesc. La dineul Fundatiei Meredith.

Ma tintuia cu o privire adanca. Mi-a luat ceva timp sa-i dau o replica, dar cand am gasit-o, am vorbit calm.

- As dori sa va onorez cererea, domnisoara Hemmings, dar, din pa-cate, le-am raspuns organizatorilor acum cateva zile. Ma tem ca va fi prea tarziu sa-i informez despre dorinta mea de a veni cu un oaspete.

- Absurd! a izbucnit ea furioasa. Numele dumneavoastra este acum pe buzele tuturor. Daca ati dori sa aduceti un prieten, ar fi si mai multumiti. Domnule Banks, nu vreti sa ma dezamagiti, nu-i asa? Ar fi ne-demn de dumneavoastra. La urma urmelor, suntem prieteni de ceva timp.

Ultima ei remarca - amintindu-mi de istoria reala a "prieteniei" noastre - m-a facut sa-mi vin in fire.

- Domnisoara Hemmings, am spus eu cu fermitate, este o favoare pe care nu-mi sta in putere sa vi-o satisfac.

In ochii lui Sarah Hemmings aparuse insa o expresie hotarata.

- Cunosc toate detaliile, domnule Banks. La hotelul Claridge. Mier-curea viitoare, seara. Voi fi acolo. Astept cu nerabdare seara aceea, iar pe dumneavoastra o sa va astept in hol.

- Holul hotelului Claridge, dupa cate stiu, este deschis persoanelor respectabile. Daca doriti sa stati acolo miercurea viitoare, seara, domnisoa-ra Hemmings, eu nu va pot impiedica.

Ea m-a privit cu multa atentie, fiind nesigura de intentiile mele. In ce-le din urma a spus:

- Deci ma veti vedea cu siguranta acolo miercurea viitoare, domnule Banks.

- Cum am spus, este problema dumneavoastra, domnisoara Hem-mings. Acum va rog sa ma scuzati.

Capitolul trei MI-A LUAT cateva zile bune sa dezleg misterul mortii lui Charles E-mery. Rezolvarea lui nu a atras atat de multa publicitate ca alte investigatii pe care le dusesem la capat, dar recunostinta familiei Emery - si, de fapt, a intregii comunitati din Shackton - a facut ca acest caz sa mi se para la fel de satisfacator ca si altele din cariera mea de pana atunci. M-am intors la Londra vioi si bine dispus si, in consecinta, nu m-am gandit la intalni-rea mea cu Sarah Hemmings din gradina dintre ziduri, din prima zi a in-vestigatiei. Nu vreau sa spun ca am uitat cu totul de intentiile ei declarate referitoare la dineul Fundatiei Meredith, dar, cum am spus, aveam o stare de spirit triumfatoare si cred ca m-am decis sa nu ma gandesc la aseme-nea lucruri. Probabil ca undeva in adancurile mele credeam ca "ameninta-rea" ei nu era altceva decat o manevra de moment.

In orice caz, aseara, cand m-am dat jos din taxi in fata hotelului Cla-ridge, gandurile imi erau in cu totul alta parte. In primul rand, imi spu-neam mie insumi ca recentele triumfuri indreptateau cu prisosinta invita-tia primita si, departe de a se pune in discutie prezenta mea acolo, ceilalti oaspeti vor dori mai degraba sa-mi puna o multime de intrebari pentru a afla informatii de culise despre cazurile rezolvate. Imi mai repetam ca ho-tarasem sa nu plec prea devreme de la dineul din acea seara, chiar daca asta insemna sa fac fata unor momente neprevazute de singuratate. Cand am intrat in holul impozant, am fost luat prin surprindere de imaginea domnisoarei Hemmings, care ma astepta zambitoare.

Era imbracata impresionant, intr-o rochie de matase de culoare in-chisa, la care asortase bijuterii discrete, dar elegante. S-a indreptat spre mine cu atata siguranta, ca a avut timp chiar sa salute zambind un cuplu care trecea pe langa noi.

- Ah, domnisoara Hemmings! am spus eu, in timp ce incercam sa rememorez in graba tot ce se petrecuse intre noi in ziua aceea la Studley Grange.

Trebuie sa va marturisesc ca in acel moment mi se parea firesc ca ea sa creada ca are tot dreptul sa-i ofer bratul si s-o conduc inauntru. Fara indoiala ca mi-a sesizat nesiguranta si a devenit mai increzatoare in sine.

- Draga Christopher, a spus ea, esti foarte elegant. Sunt coplesita! Oh, si nu am avut inca ocazia sa te felicit! Tot ce ai facut pentru familia Emery a fost absolut minunat. Cat de inteligent ai procedat.

- Iti multumesc. Nu a fost deloc o chestiune chiar atat de complica-ta.

Ma luase deja de brat si, daca in clipa aceea s-ar fi indreptat spre va-letul care ii indruma pe invitati spre scara, sunt sigur ca n-as mai fi avut puterea sa fac nimic altceva decat ce imi sugera ea. Dar in acest punct - acum imi dau seama - a comis o eroare. Probabil ca dorea sa savureze momentul sau poate ca indrazneala ei pierise pentru o secunda. In orice caz, nu a aratat ca ar avea intentia sa porneasca in sus pe scari. In schimb, privind lung la ceilalti invitati, care se tot adunau in hol, mi s-a adresat:

- Sir Cecil nu a sosit inca. Sper ca voi reusi sa vorbesc cu el. Au fa-cut o alegere buna desemnandu-l ca persoana omagiata anul asta, nu crezi?

- Asa este.

- Stii, Christopher, nu cred ca vor trece multi ani si ne vom strange aici cu totii sa te omagiem pe tine.

Am ras.

- Nici vorba.

- Nu, nu! Sunt sigura de asta. Foarte bine, s-ar putea sa mai treaca niste ani. Dar ziua aceea va veni negresit, o sa vezi.

- Sunteti foarte amabila, domnisoara Hemmings. A continuat sa ma tina de brat in timp ce stateam acolo, in picioare, si vorbeam. Destul de des, pe langa noi treceau insi care ne zambeau sau ne salutau, adresan-du-se cand unuia, cand celuilalt. Si trebuie sa spun ca am simtit o placere deosebita la gandul ca toti acesti oameni - multi dintre ei foarte distinsi - ma vedeau brat la brat cu Sarah Hemmings. Imi inchipuiam ca in ochii lor citesc, chiar in momentul in care ne salutau, urmatorul gand: "Oh, a-cum a pus mana pe el, nu-i asa? Ei bine, e firesc, foarte firesc". Departe de a ma face sa ma simt un prost sau umilit in vreun fel, aceasta idee ma umplea de mandrie. Dar apoi, brusc - si nu stiu din ce cauza -, fara sa-mi dau seama, am inceput sa ma infurii pe ea. Sunt sigur ca in acel moment in comportamentul meu nu se putea detecta vreo schimbare si am continuat sa vorbim amical inca o vreme, raspunzand la salutul vreunui invitat care trecea pe langa noi. Insa cand mi-am desfacut bratul dintr-al ei si m-am intors spre ea, am facut-o cu o hotarare neclintita.

- Ei bine, domnisoara Hemmings, ma bucur ca v-am reintalnit. A-cum trebuie sa va las si sa ma duc sus, la acest eveniment festiv.

M-am inclinat usor si am inceput sa ma indepartez. Era clar ca asta a luat-o prin surprindere si, daca avea cumva pregatita vreo strategie pentru refuzul meu de a coopera, in acel moment nu fost in stare sa o puna in a-plicare. Doar dupa ce m-am departat cativa pasi de ea si m-am alaturat unui cuplu in varsta care ma salutase, a venit repede dupa mine.

- Christopher! a soptit ea, iesita din minti. N-o sa indraznesti! Mi-ai promis!

- Stii bine ca n-am facut asa ceva.

- N-o sa indraznesti! Christopher, nu se poate!

- Va doresc o seara placuta, domnisoara Hemmings.

Departandu-ma de ea - si, inevitabil, de cuplul in varsta, care se straduia sa nu auda nimic -, am inceput sa-mi croiesc drum spre scara monumentala.

Cand am ajuns la primul etaj, am fost condus intr-o anticamera lu-minata ca ziua. Acolo m-am alaturat disciplinat sirului de invitati care tre-ceau unul dupa altul prin fata unui birou. In spatele biroului se afla un barbat in uniforma si cu o expresie glaciala intiparita pe fata, care verifica numele invitatilor intr-un registru. Cand mi-a venit randul, am fost multu-mit sa vad o scanteie de emotie pe fata acelui barbat glacial in momentul in care mi-a bifat numele. Am semnat in cartea de oaspeti, apoi m-am in-dreptat spre o usa care dadea intr-o sala mare, unde am observat ca se stransese deja o multime apreciabila de invitati. In momentul in care am trecut pragul si am fost inconjurat de vacarm, un barbat cu o barba stu-foasa si neagra m-a salutat si mi-a intins mana. Am presupus ca era una din gazdele evenimentului, dar nu am reusit sa retin prea multe din cele ce mi-a spus, pentru ca, sincer sa fiu, in clipele acelea imi era greu sa ma gandesc la orice altceva decat la ceea ce se petrecuse jos. Traiam o senzatie de gol straniu si trebuia sa-mi repet ca nu o prinsesem deloc in cursa pe domnisoara Hemmings, ca, oricare ar fi umilinta la care fusese supusa, si-o facuse cu mana ei.

Dar dupa ce m-am despartit de barbos si am inaintat la intamplare in incapere, Sarah Hemmings a continuat sa-mi domine gandurile. Abia i-am remarcat pe chelnerul care s-a apropiat de mine cu o tava cu aperitive si pe invitatii care se intorceau sa ma salute. La un moment dat m-am ala-turat conversatiei unui grup de trei-patru barbati - toti dovedindu-se a fi oameni de stiinta - care pareau sa stie cine sunt eu. Apoi, la vreo cinci-sprezece minute dupa ce intrasem in salon, am simtit o usoara schimbare in atmosfera si, privind in jur, am dedus din privirile si murmurele oame-nilor ca langa usa prin care intrasem era o oarecare agitatie.

In clipa in care am observat acest lucru, m-a cuprins o presimtire sumbra si primul meu impuls a fost sa ma pierd in multimea din incapere. Dar parca o forta misterioasa ma tragea inapoi, spre usa, si m-am trezit inca o data langa barbos, care in acel moment statea cu spatele la receptie, urmarind cu o expresie chinuita drama din anticamera.

Uitandu-ma atent dincolo de el, m-am convins ca domnisoara Hem-mings era intr-adevar centrul scandalului. Din pricina ei se oprise procesi-unea invitatilor care isi semnau numele la birou. Nu tipa cu adevarat, dar parea ca nu-i pasa cine o aude. Am urmarit-o cum s-a scuturat din stran-soarea unui angajat mai varstnic al hotelului, care incerca sa o retina. A-poi, aplecandu-se peste birou de parca ar fi vrut sa-l strapunga si mai in-flacarat cu privirea pe barbatul glacial, care sedea in continuare pe scaun, a spus aproape suspinand:

- Dar pur si simplu nu-ti dai seama! Trebuie sa intru, nu vezi? Am atatia prieteni acolo, locul meu este acolo, chiar acolo! Oh, fii rezonabil!

- Imi pare rau, domnisoara. a inceput barbatul cu figura glaciala.

Dar Sarah Hemmings, careia ii cazuse o suvita de par peste o parte a fetei, nu l-a lasat sa termine.

- Este cea mai stupida confuzie, nu vezi? Asta este cea mai stupida confuzie care s-a produs vreodata! Si tocmai din aceasta cauza te porti brutal! Nu-mi vine sa cred! Pur si simplu nu-mi vine sa cred.

Se pare ca toti cei care asistam la aceasta scena eram uniti de o stan-jeneala neputincioasa. Apoi barbosul si-a venit in fire si a pasit autoritar in anticamera.

- Ce s-a intamplat? a intrebat el cu blandete. S-a facut vreo greseala, scumpa doamna? Haideti, haideti, o vom rezolva, sunt sigur. Sunt la dis-pozitia dumneavoastra.

Apoi a facut un gest de surprindere si a exclamat:

- Vai, dar sunteti domnisoara Hemmings, nu-i asa?

- Sigur ca eu sunt! Eu sunt! Nu vezi? Omul asta e atat de brutal cu mine.

- Dar, domnisoara Hemmings, scumpa domnisoara, nu-i cazul sa va necajiti! Haideti, veniti cu mine o clipa.

- Nu! Nu! Nu ma veti lua de aici! Nu permit! Va spun ca trebuie, tre-buie neaparat sa intru! De atata timp visez la asta.

- Fara indoiala ca o putem ajuta pe tanara doamna, s-a auzit vocea unui barbat care statea pe margine. De ce sa fim atat de meschini? Daca s-a obosit sa vina pana aici, de ce sa nu i se dea voie inauntru?

Aceste cuvinte au produs un murmur general de aprobare, desi am remarcat si cateva figuri dezaprobatoare. Barbosul a ezitat, apoi a decis ca primul lucru pe care-l are de facut este sa puna capat scenei:

Ei bine, poate ca in acest caz exceptional.

Apoi, intorcandu-se spre omul cu fata glaciala din spatele biroului, a continuat:

- Sunt convins ca putem gasi o cale sa-i facem loc domnisoarei Hemmings, nu credeti, domnule Edwards?

As mai fi zabovit, dar in tot timpul acestui schimb de replici am fost cuprins de teama ca domnisoara Hemmings s-ar putea sa ma remarce si sa ma tarasca in acest spectacol dizgratios, acuzandu-ma de ceva. De fapt, chiar in momentul in care am inceput sa ma retrag, m-a privit o clipa drept in fata. Dar n-a facut nimic si in clipa urmatoare ochii ei nelinistiti s-au intors spre barbos. Am profitat de acest prilej si am plecat in graba.

In urmatoarele douazeci de minute mi-am impus sa stau in sala de bal, cat mai departe de usa. Surprinzator de multi invitati pareau inutil de coplesiti de importanta ocaziei, asa ca o mare parte din conversatii - cele pe care le auzeam in jurul meu si cele la care participam - constau aproa-pe exclusiv in schimburi de complimente. Dupa ce epuizau complimentele, oamenii treceau la elogierea invitatului de onoare. La un moment dat, du-pa un asemenea discurs care enumera in detaliu realizarile lui sir Cecil Medhurst, i-am spus domnului in varsta care il tinuse:

- Ma intreb daca sir Cecil a ajuns. Tovarasul meu a facut un semn cu paharul si, la mica distanta, in partea opusa a incaperii, am vazut si-lu-eta inalta a marelui om de stat, usor inclinata, conversand cu doua doam-ne intre doua varste. Apoi, tocmai cand il cercetam cu privirea, am vazut-o pe Sarah Hemmings iesind din multime si indreptandu-se direct spre el.

Nu mai era nici urma din fiinta aceea demna de mila din anticamera. Arata absolut radioasa. si, in timp ce priveam, ea a pasit semeata spre sir Cecil si, fara umbra de ezitare, i-a pus mana pe brat.

Barbatul in varsta m-a prezentat cuiva, asa ca pe moment am fost ne-voit sa ma uit in alta parte. Cand am privit mai apoi spre sir Cecil, am va-zut ca domnisoara Hemmings reusise sa-i capteze intreaga atentie, iar cele doua doamne intre doua varste stateau intr-o parte, asistand la discutie cu un zambet incurcat. Chiar in clipa in care m-am uitat eu, sir Cecil isi da-dea capul pe spate si radea zgomotos la vorbele ei.

Cand a sosit timpul, am fost condusi in sala de banchet si asezati in jurul unei mese imense si lungi, sub lumina stralucitoare a candelabrelor. M-am simtit usurat sa vad ca domnisoara Hemmings fusese asezata la mare distanta de mine si o vreme am gustat atmosfera. Am conversat pe rand cu doamnele care-mi stateau de o parte si de alta - ambele fiind, in felul lor, incantatoare -, iar mancarea era de un rafinament lipsit de os-tentatie. Dar, pe masura ce mancam, m-am trezit ca ma aplec din cand in cand sa o zaresc pe domnisoara Hemmings si am inceput sa-mi repet in minte toate motivele care ma indreptatisera sa ma comport asa cum o fa-cusem.

Probabil ca datorita acestor preocupari nu-mi pot aminti mai multe despre dineu. Spre sfarsit s-au rostit discursuri. Diverse persoane s-au ridicat in picioare si l-au coplesit pe sir Cecil cu laude pentru contributia lui in politica mondiala si in special pentru rolul sau in crearea Ligii Nati-unilor. Apoi, in cele din urma, sir Cecil insusi s-a ridicat in picioare.

Discursul lui a fost in acelasi timp autocritic si optimist. Dupa pare-rea lui, omenirea invatase din greselile ei, iar acum toate structurile se preocupau ferm sa vegheze ca o calamitate de dimensiunea Razboiului cel Mare sa nu se mai produca pe glob. Razboiul, asa infiorator cum a fost, n-a reprezentat decat un moment de "derapaj nefericit in evolutia omului", cand progresul tehnic a luat-o cu cativa ani inaintea capacitatilor noastre organizatorice. Toti am fost surprinsi de dezvoltarea rapida a fortei noastre ingineresti si de capacitatea de a purta razboi cu armele moderne, dar a-cum am depasit acest impas. Dupa ce ni s-a amintit de ororile care pot na-vali peste noi, fortele civilizatiei au avut castig de cauza si au impus autori-tatea legii. Discursul lui s-a desfasurat pe aceste coordonate, iar noi toti am aplaudat cu entuziasm.

Dupa dineu, doamnele nu ne-au parasit, ci am fost rugati cu totii sa trecem in sala de bal. Acolo se afla un cvartet de coarde care canta, iar chelnerii se plimbau peste tot cu tavi cu bauturi, trabucuri si cafea. Invita-tii au inceput imediat sa circule, iar atmosfera era cu mult mai relaxata decat aceea de dinaintea dineului. La un moment dat am prins din intam-plare privirea domnisoarei Hemmings, care se afla in partea opusa a inca-perii, si am fost surprins sa constat ca imi zambea. Primul meu gand a fost ca este zambetul unui dusman care pune la cale o revansa teribila, dar a-poi am continuat sa o observ pe tot parcursul serii si am ajuns la conclu-zia ca ma inselasem. Mi-am dat seama ca Sarah Hemmings era extrem de fericita. Dupa luni, poate ani de planuri, izbutise sa fie in acest loc, la a-ceasta ora, si, dupa ce si-a atins scopul, daduse uitarii - asa cum se in-tampla, din cate am aflat, cu o femeie care tocmai a nascut - amintirea durerii pe care o indurase anterior. Am urmarit-o cum trecea de la un grup la altul, conversand amical. Mi-a trecut prin minte ca ar trebui sa traver-sez incaperea si sa ma impac cu ea cat este intr-o asemenea stare de spi-rit, dar posibilitatea ca dispozitia ei sa se schimbe brusc, iar ea sa provoa-ce alta scena, m-a tinut la o distanta apreciabila.

Trecuse probabil o jumatate de ora din acea parte a serii, cand am fost in sfarsit prezentat lui sir Cecil Medhurst. Nu facusem eforturi specia-le sa-l intalnesc, dar presupun ca as fi fost putin dezamagit daca as fi ple-cat de la acest dineu fara sa fi schimbat vreun cuvant cu ilustrul om de stat. De fapt, el a fost condus spre mine de lady Adams, pe care o intalni-sem cu cateva luni in urma in timpul unei investigatii. Sir Cecil mi-a strans mana cu caldura si mi-a spus:

- Ah, tinere! Iata-te, deci!

Am fost lasati singuri cateva minute in mijlocul incaperii. Jur-impre-jurul nostru era un vacarm insufletit si, pentru a schimba amabilitatile obisnuite, am fost nevoiti sa ridicam vocile. La un moment dat m-a in-ghiontit si a zis:

- Stii, tot ce am spus mai devreme la dineu. Despre lumea care o sa devina un loc mai sigur si mai civilizat. Cred intr-adevar acest lucru. Cel putin - si in acel moment mi-a luat mana si mi-a aruncat o privire comica -, cel putin mi-ar placea sa o cred. O, da, mi-ar placea enorm sa o cred. Dar nu stiu, tinere prieten. Nu stiu daca vom reusi sa rezistam. O sa facem si noi ce-o sa putem. Vom organiza, vom dezbate. Ii vom solicita pe cei mai importanti oameni din cele mai importante natiuni sa-si puna mintea la contributie si sa vorbeasca. Dar raul va fi intotdeauna acolo si ne va pandi dupa colt. O, da! Sunt ocupati, chiar acum, chiar in clipa asta, cand vor-bim, sunt ocupati sa conspire si sa ne distruga civilizatia. Si sunt destepti, diabolic de destepti! Barbatii si femeile cumsecade fac si ei ce pot, isi sa-crifica viata pentru a-i tine in sah, dar mi-e teama ca nu va fi suficient, pri-etene. Mi-e teama ca nu va fi suficient. Raii sunt mult prea vicleni pentru cetateanul obisnuit si onorabil. Il vor incercui, il vor corupe, il vor intoarce impotriva semenilor lui. Vad acest lucru, il vad tot timpul, si situatia se va inrautati. De aceea trebuie sa ne bizuim, mai mult ca oricand, pe oameni ca tine, prietene. Cei putini care vor fi de partea noastra si care sunt la fel de destepti ca ei. Cei care le vor ghici jocul repede si vor distruge ciuperca inainte de a-si aduna puterile si de a se raspandi.

Se poate sa fi fost ceva mai mult decat doar ametit. Poate ca ocazia il coplesise. Oricum, a continuat in acelasi spirit o vreme, strangandu-mi bratul, emotionat, in timp ce vorbea. Poate pentru ca acest domn distins era atat de plin de efuziune sau poate pentru ca ma gandisem toata seara sa-l intreb asta, in cele din urma, cand a facut o pauza, i-am spus:

- Sir Cecil, cred ca ati fost recent la Shanghai.

- Shanghai? Desigur, prietene. M-am dus si m-am intors. Ceea ce se petrece in China este hotarator. Stii, nu ne mai putem preocupa doar de Europa. Daca dorim sa impiedicam haosul din Europa, trebuie sa privim mai departe.

- Va intreb, domnule, pentru ca m-am nascut in Shanghai.

- Adevarat? Ia te uita.

- Tocmai ma intrebam, domnule, daca nu l-ati intalnit din intampla-re pe un vechi prieten de-al meu. Desigur, nu vad de ce sa-l fi intalnit nea-parat. II cheama Yamashita. Akira Yamashita.

- Yamashita? Hm. Japonez, din cate inteleg. Desigur, sunt o multi-me de japonezi in Shanghai. Sunt tot mai influenti. Yamashita zici.

- Akira Yamashita.

- N-as putea zice ca l-am intalnit. Diplomat sau ceva de genul asta?

- De fapt, domnule, nu am de unde sa stiu. Am fost prieteni in copilarie.

- Oh, inteleg! Daca asa stau lucrurile, sunteti sigur ca se afla inca la Shanghai? Poate ca omul dumneavoastra s-a intors in Japonia.

- O, nu, sunt sigur ca este inca acolo! Akira indragea foarte mult Shanghai-ul. In afara de asta, era hotarat sa nu se mai intoarca in Japo-nia. Nu, sunt sigur ca este inca acolo.

- Ei bine, nu l-am intalnit. L-am vazut destul de des pe tipul acela, pe Saito. Si cativa militari. Dar pe nimeni cu numele asta.

- Ei bine.

Am ras pentru a-mi ascunde dezamagirea.

- Era cu totul improbabil. Ma intrebam doar, atata tot.

Chiar in acel moment, spre nelinistea mea, mi-am dat seama ca Sa-rah Hemmings statea langa mine.

- L-ati prins pana la urma pe marele detectiv, sir Cecil, a spus ea cu voiosie.

- Asa e, draga mea, a raspuns batranul gentleman, aruncandu-i o privire vesela. Tocmai ii spuneam ca va trebui sa ne bazam pe el in urma-torii ani.

Sarah Hemmings mi-a zambit.

- Trebuie sa va spun, sir Cecil, ca nu am avut intotdeauna impresia ca domnul Banks este o persoana pe care sa te bazezi in intregime. Dar probabil ca este tot ce avem noi mai bun.

In acel moment am hotarat ca este cazul sa plec cat mai repede si, pretinzand ca am observat pe cineva in partea opusa a incaperii, mi-am cerut scuzele de rigoare si m-am indepartat.

Nu am dat cu ochii de domnisoara Hemmings decat mai tarziu. Invi-tatii incepusera deja sa plece si sala de bal era putin mai aerisita. In plus, chelnerii deschisesera cateva usi spre balcoane, asa ca briza invioratoare a noptii adia prin incapere. Cu toate acestea, seara era la fel de calda si, do-rind sa iau putin aer curat, m-am abatut spre unul dintre balcoane. Abia ce pasisem afara, cand mi-am dat seama ca Sarah Hemmings era deja a-colo, cu spatele intors la sala de bal, cu o tigara in porttigaret, privind fix cerul noptii. M-am dat inapoi, dar, in ciuda faptului ca nu tresarise, ceva mi-a spus ca e constienta de prezenta mea. In consecinta, mi-am croit drum spre balcon si i-am spus:

- Asa deci, domnisoara Hemmings. V-ati bucurat de seara asta pana la urma.

- A fost cea mai minunata seara a mea, a raspuns ea, fara sa se in-toarca.

A lasat sa-i scape un oftat de multumire si apoi mi-a zambit fugar, peste umar, inainte de a-si fixa inca o data privirea pe cerul noptii.

- Exact cum mi-am imaginat ca va fi. Oamenii acestia minunati. In orice loc te-ai uita. Minunati oameni. Iar sir Cecil este adorabil, nu crezi? Am avut o conversatie minunata cu Eric Mitchell despre expozitia lui. Ma va invita la vernisajul in cerc restrans de luna viitoare.

Nu am raspuns nimic si, timp de cateva minute, am continuat pur si simplu sa stam acolo, unul langa altul, sprijiniti de balustrada balconului. In mod curios - si acest lucru se datora probabil cvartetului de coarde, al carui vals delicat plutea lent spre noi -, tacerea nu era chiar atat de stan-jenitoare pe cat ar fi fost de asteptat. In cele din urma a spus:

- Presupun ca esti surprins.

- Surprins?

- De cata vointa am avut. Sa ajung aici in seara asta.

- Da, am fost surprins.

Apoi am continuat:

- Si ce credeti ca v-a impins la asta, domnisoara Hemmings? De ce trebuia sa considerati ca e absolut necesar sa doriti o astfel de companie, in aceasta seara?

- Absolut necesar? Credeti ca mi se pare absolut necesar?

- Asa as zice. Si la ce am asistat la usa mai devreme ar putea fi un argument in favoarea acestei convingeri.

Spre surprinderea mea, ea mi-a raspuns cu un ras usor, apoi mi-a zambit.

- Si de ce nu, Christopher? De ce sa nu doresc sa ma aflu intr-o a-semenea companie? Nu-i pur si simplu. raiul insusi?

Cand nu am mai scos o vorba, zambetul ei s-a topit.

- Presupun ca ma dezaprobi, a zis ea pe un alt ton.

- N-am facut decat sa remarc.

- E-n regula. Ai tot dreptul. Gasesti ca toate cele intamplate, eveni-mentele de mai inainte, le gasesti stanjenitoare si le dezaprobi. Dar ce alt-ceva ar trebui sa fac? Cand voi fi batrana, nu doresc sa ma uit in urma si sa vad un gol. Vreau sa vad ca am facut ceva de care sa fiu mandra. Vezi, Christopher, sunt ambitioasa.

- Nu sunt sigur ca te inteleg. Ai impresia ca vei duce o viata mai bo-gata daca te asociezi cu oameni celebri?

- Oare chiar asa ma vezi tu?

S-a departat, probabil ranita cu adevarat, si a tras din tigara. Am ur-marit-o cum priveste indelung strada pustie si cladirea cu stucatura alba de peste drum. Apoi a spus linistita:

- Inteleg ca poate parea si asa. Cel putin pentru cineva care ma ob-serva cu un ochi cinic.

- Sper ca nu asa te privesc. M-ar intrista daca ai crede ca fac asta.

- Atunci ar trebui sa incerci sa fii mai intelegator.

S-a intors spre mine si m-a privit cu o expresie concentrata, apoi si-a intors privirea in alta parte.

- Daca parintii mei ar trai, a zis ea, mi-ar spune ca ar fi cazul sa ma marit. Si probabil ca este. Dar n-o sa fac la fel ca altele. N-o sa-mi risipesc dragostea, energia, intelectul - limitat cum este - pe un om de nimic, u-nul care se dedica golfului sau vanzarii de obligatiuni in City. Cand o sa ma marit, o sa-mi aleg pe cineva care va contribui cu adevarat, vreau sa zic la progresul umanitatii, la o lume mai buna. Este oare o ambitie nemai-pomenita? Nu vin in asemenea locuri in cautare de oameni celebri, Chris-topher. Vin in cautarea celor distinsi. De ce m-ar deranja cate un moment stanjenitor din cand in cand? si a aratat spre incapere. Dar nu ma voi im-paca niciodata cu gandul ca soarta mea este sa-mi risipesc viata alaturi de un om placut, politicos si fara vreo valoare morala.

- Cand pui problema asa, am zis eu, imi dau seama cum apari, pro-babil, in propriii tai ochi. Nu stiu, cumva aproape ca o fanatica.

- Intr-un fel, asa ma si vad, Christopher. Oh, ce se canta acum? E o piesa cunoscuta. Mozart?

- Cred ca e Haydn.

- O, da, ai dreptate! E Haydn. Apoi a privit cateva secunde cerul si a parut ca asculta.

- Domnisoara Hemmings, am spus eu in cele din urma, nu ma simt mandru de felul in care m-am purtat cu dumneavoastra mai devreme. Sin-cer sa fiu, regret nespus. Imi pare rau. Sper ca o sa ma iertati.

Ea a continuat sa priveasca afara, in noapte, mangaindu-si usor o-brazul cu porttigaretul.

- Asta-i foarte frumos din partea ta, Christopher, a zis ea linistita. Dar eu ar trebui sa-mi cer scuze. La urma urmei, am incercat sa te folo-sesc. Desigur, asta faceam. Sunt sigura ca am aparut intr-o lumina ingro-zitoare mai devreme, dar nu-mi pasa. Totusi ma doare ca m-am purtat rau cu tine. Poate n-o sa ma crezi, dar e adevarat.

Am ras.

- Ei bine, atunci sa incercam amandoi sa ne iertam unul pe celalalt.

- Da, asa sa facem.

S-a intors spre mine, iar fata i-a fost traversata de un zambet aproape copilaresc prin voiosia lui. Apoi a cuprins-o iar plictiseala si s-a intors spre noaptea de afara.

- Deseori ma port rau cu lumea, a inceput ea. Asta mi se trage de la faptul ca sunt ambitioasa. Si ca nu mi-a mai ramas prea mult timp

- Ti-ai pierdut parintii de mult? am intrebat-o eu.

- Parca dintotdeauna. Dar intr-un fel, altul decat cel obisnuit, sunt mereu cu mine.

- Ei bine, ma bucur ca pana la urma ai avut parte de o seara placu-ta. Nu pot spune decat ca imi pare rau de rolul pe care l-am avut eu aici.

- Oh, uite, pleaca toti! Ce pacat! Si doream sa vorbesc cu tine despre tot felul de lucruri. Despre prietenul tau, de exemplu.

- Prietenul meu?

- Acela despre care l-ai intrebat pe sir Cecil. Cel din Shanghai.

- Akira? Nu-i decat un prieten din copilarie.

Dar as zice ca a fost unul foarte important.

Mi-am indreptat spatele si m-am uitat spre incapere.

- Ai dreptate. Chiar pleaca toti.

- Presupun ca ar trebui sa plec si eu, a zis. Altfel, plecarea imi va fi la fel de remarcata ca si sosirea.

Dar nu a facut nici un gest sa plece, asa ca, in cele din urma, m-am scuzat si m-am intors in sala de bal. La un moment dat, cand am aruncat o privire in urma, m-am gandit la felul in care se profila conturul siluetei singuratice, stand acolo, in balcon, si fumandu-si tigara in aerul noptii, in timp ce incaperea se golea cu repeziciune. Chiar mi-a trecut prin minte ca ar trebui sa ma intorc si sa ma ofer sa o conduc la plecarea de la aceasta festivitate. Dar faptul ca il mentionase pe Akira m-a alarmat si am decis ca in seara aceea facusem destule pentru a-mi imbunatati relatiile cu Sarah Hemmings.

Partea a doua Londra, 15 mai 1931

Capitolul patru IN SPATELE curtii noastre din Shanghai era o movila acoperita cu iarba, in varful careia se inalta un singur artar. Cam de pe la varsta de sase ani, mie si lui Akira ne placea sa ne jucam pe movila aceea sau in jurul ei si, ori de cate ori ma gandesc la tovarasul meu din copilarie, imi amintesc mai ales cum alergam in susul si-n josul movilei, sarind uneori de pe pantele ei cele mai abrupte.

Din cand in cand, dupa ce oboseam bine de tot, ne opream gafaind in varful movilei, cu spatele sprijinit de trunchiul artarului. Din acest unghi ni se deschidea o perspectiva clara asupra gradinii si casei masive si albe de la capatul ei. Daca inchid ochii o clipa, aceasta imagine imi apare foarte clar in minte: gazonul "englezesc" bine ingrijit, umbrele dupa-amiezii lasate de sirul de ulmi care separa gradina mea de a lui Akira si, in fine, casa in-sasi, un edificiu imens, cu numeroase aripi si balcoane cu grilaj. Banuiesc ca aceasta amintire este mai curand viziunea unui copil, ca in realitate nu era atat de impunatoare. Chiar si la acea vreme, desigur, eram constient ca nu se compara cu splendoarea locuintelor de dupa colt, din Bubbling Well Road. Dar casa noastra era cu siguranta mai potrivita pentru o fami-lie ce-i includea doar pe parintii mei si pe mine, pe Mei Li si servitorii nos-tri.

Era proprietatea companiei Morganbrook and Byatt, ceea ce se reflec-ta in multimea de ornamentatii si tablouri raspandite peste tot si pe care nu aveam voie sa le ating. Mai mult, din cand in cand gazduiam cate un "oaspete de-al casei" - vreun angajat proaspat sosit in Shanghai, care tre-buia "sa mai capete experienta" in acest loc. Nu stiu daca parintii mei au avut obiectii la acest aranjament. Pe mine nu ma deranja deloc, pentru ca de regula invitatul era un tanar care aducea cu el aerul cararilor si poieni-lor, pe care il stiam din Vantul prin salcii, sau al strazilor invaluite in ceata din scrierile politiste ale lui Conan Doyle. Acesti tineri englezi, dornici sa faca impresie buna, imi ingaduiau de obicei sa-i bombardez cu intrebari si, uneori, cu tot felul de cereri sau pretentii nesocotite. Pe vremea aceea - imi dau seama eu acum - majoritatea erau mai tineri decat sunt eu azi si dezorientati, fiind atat de departe de casa. Dar pentru mine erau fiinte pe care le studiam indeaproape si le emulam.

Sa ma intorc insa la Akira. Imi vine in minte un moment anume, din-tr-o dupa-amiaza in care amandoi alergaseram nebuneste in susul si-n josul movilei, jucandu-ne una din piesele noastre de lunga durata. Sta-team sprijiniti de artar ca sa ne recapatam suflul, iar eu priveam dincolo de gazon, spre casa, asteptand sa ma opresc din gafait, cand l-am auzit pe Akira in spatele meu:

- Atentie, betrine! Miriapod. La piciorul tau. Il auzisem cum spune "betrine", numai ca in acel moment nu i-am dat atentie. Dar, dupa ce a folosit o data expresia, Akira a parut multumit de ea si in urmatoarele mi-nute, cand ne-am reluat jocul, a continuat sa mi se adreseze in acelasi fel: "Asa, betrine!", "Mai repede, betrine!".

- Si, oricum, nu se zice "betrine", i-am spus eu in cele din urma, in timpul unei dispute legate de felul in care ar trebui sa ne continuam jocul. Se zice batrane.

Akira a protestat energic, cum stiam deja ca va face.

- Deloc, deloc! Doamna Brown. Ea ma pune sa repet mereu. Betrine. Betrine. Pronuntie corecta, tot corecta. Ea zice betrine. Ea profesoara!

Era inutil sa incerc sa-l conving. De cand incepuse lectiile de engleza, era grozav de mandru de pozitia cucerita in familie ca expert in engleza. Pe de alta parte, eu nu doream sa fac nici o concesie, iar in cele din urma cearta a luat asemenea proportii, ca Akira a abandonat jocul si s-a de-par-tat, pasind plin de furie prin "usa noastra secreta" - un gol in gardul de verdeata care separa cele doua gradini.

In urmatoarele dati cand ne-am jucat impreuna, nu mi-a mai spus "betrine" si nici nu a facut vreo aluzie la altercatia de pe movila. Uitasem cu totul de subiect cand, intr-o dimineata, dupa ce trecusera cateva sapta-mani, a iesit la iveala iar, pe neasteptate, in timp ce ne intorceam pe Bub-bling Well Road, trecand prin fata caselor acelea impunatoare, cu gazoane splendide. Nu-mi amintesc ce-i spusesem eu inainte. In orice caz, el mi-a raspuns asa:

- E foarte dragut din partea ta, batrane. Imi amintesc ca am rezistat tentatiei de a sublinia faptul ca ajunsese la vorba mea. La acea data il cu-nosteam deja suficient de bine pe Akira pentru a-mi da seama ca el nu mi-a spus "batrane" intr-un fel de recunoastere subtila a faptului ca gresi-se mai inainte. Mai curand, intr-un mod ciudat, amandoi eram de acord ca Akira vrea sa spuna ca el fusese cel care a pretins ca se zice "batrane", ca acum nu face decat sa-si reafirme pozitia, iar lipsa vreunui protest din partea mea ii confirma aceasta victorie finala. Si, intr-adevar, a continuat sa-mi spuna "batrane" tot restul dupa-amiezii, pe un ton si mai plin de si-ne, si mai prostesc, de parca ar fi vrut sa spuna "Te-ai hotarat, deci, sa nu mai fii ridicol. Ma bucur ca incepi sa judeci ca lumea".

Acest mod de comportament nu era deloc neobisnuit pentru Akira si, desi mereu il gaseam enervant, dintr-un anume motiv, rareori faceam efor-tul sa protestez. De fapt - si nici azi nu-mi pot explica de ce - simteam nevoia sa intretin fanteziile lui Akira, iar daca un adult, sa zicem, ar fi in-cercat sa arbitreze disputa "betrine", as fi fost aproape sigur de partea lui Akira.

Nu vreau sa spun ca Akira ma domina sau ca prietenia noastra era dezechilibrata in vreun fel. Luam si eu initiativa in jocurile noastre, la fel de mult ca el, si, daca e sa fiu cinstit, eu luam cele mai importante decizii. De fapt, ma consideram superior intelectual si probabil ca pana la un anu-mit punct Akira accepta acest lucru. Pe de alta parte, erau diverse alte aspecte care ii confereau prietenului meu japonez o mai mare autoritate in ochii mei. De exemplu, stia niste procedee de imobilizare cu bratele, pe care le folosea deseori asupra mea daca faceam afirmatii care ii displaceau sau daca, in timpul pieselor pe care le jucam, opuneam rezistenta la adop-tarea unei intorsaturi a intrigii la care el tinea mortis. La modul si mai ge-neral, chiar daca era cu doar o luna mai mare ca mine, aveam sentimentul ca este mult mai versat decat mine. Parea sa stie multe lucruri despre care eu nu aveam habar. Mai presus de orice insa conta pretentia lui cum ca se aventurase in mai multe randuri dincolo de granitele Coloniei.

Privind in urma, ma surprinde putin cand ma gandesc la faptul ca, desi eram copii, ni se permitea sa circulam nesupravegheati pe oriunde voiam. Evident, acest lucru se petrecea in spatiul relativ sigur al Coloniei Internationale. In ce ma priveste, mi s-a interzis cu strictete sa calc prin zonele chinezesti ale orasului si, din cate stiu, parintii lui Akira nu erau mai putin severi in aceasta privinta. Acolo, ni se spunea, erau tot felul de boli inspaimantatoare, mizerie si oameni rai. Punctul cel mai apropiat de marginea coloniei in care am ajuns vreodata a fost in ziua in care am ple-cat cu mama intr-o trasura si am luat-o pe un traseu neobisnuit, de-a lun-gul paraului Suzhou, aflat la marginea cartierului Chapei. Am vazut aco-perisurile joase si inghesuite de dincolo de canal si mi-am tinut respira-tia cat am putut, de teama ca molima sa nu ajunga la noi prin aer, trecand peste fasia ingusta de apa. Nu-i de mirare ca afirmatiile prietenului meu, care pretindea ca a facut cateva incursiuni secrete in asemenea zone, au produs o impresie puternica asupra mea.

Imi amintesc cum il chestionam sistematic in legatura cu aceste is-pravi. Adevarul despre cartierele chinezesti, imi spunea el, era mai groaz-nic decat ce se zvonea. Nu erau cladiri propriu-zise, ci maghernite peste maghernite, construite la mica distanta unele de altele. Totul arata, pretin-dea el, ca piata din Boone Road, cu diferenta ca puteai vedea familii intregi locuind in cate o "taraba". In plus, mai peste tot erau cadavre ingramadite unele peste altele, cu mustele bazaind pe ele, si nimanui nu-i pasa. O da-ta, Akira se plimbase pe o strada ingusta si vazuse cum un barbat - una dintre capeteniile razboinice, a presupus el - era dus intr-o lectica, insotit de un urias cu sabie. Capetenia arata spre cine avea chef si uriasul ii taia scurt capul. Fireste, oamenii incercau sa se ascunda pe unde puteau mai bine. Totusi, Akira a stat acolo pur si simplu, intorcandu-i o privire sfida-toare capeteniei. Acesta se gandise o clipa daca sa puna sau nu sa-i taie capul lui Akira, dar in cele din urma, vadit impresionat de curajul priete-nului meu, a ras si, dandu-se jos din lectica, l-a batut pe cap. Apoi suita care insotea capetenia si-a continuat drumul, lasand in urma si mai multe capete taiate.

Nu-mi amintesc sa fi incercat vreodata sa contest spusele lui Akira. O data i-am pomenit mamei ceva despre aventurile prietenului meu dincolo de Colonie si tin minte ca a zambit si a spus ceva care arunca o umbra de indoiala asupra lor. M-am infuriat pe ea si dupa aceea cred ca am evitat sa-i mai destainui vreun secret legat de Akira.

Intamplator, Akira o privea pe mama cu un respect ciudat. Daca, sa zicem, ma facea cumva sa renunt la opinia mea prinzandu-ma in menghi-na bratului sau, ca la jiu-jitsu, insa eu tot muream de ciuda daca-l lasam sa castige, recurgeam intotdeauna la o ultima stratagema: ii spuneam sus si tare ca va trebui sa dea socoteala mamei. Desigur, la o astfel de varsta nu-mi placea sa fac asta. Imi simteam mandria lezata ori de cate ori eram obligat sa invoc autoritatea mamei. Dar atunci cand eram obligat s-o fac, ma minunam de metamorfoza brusca la care asistam: diavolul nemilos, cu stransoarea lui ca o menghina, devenea intr-o clipa un copil cuprins de panica. N-am stiut niciodata prea bine cum de mama avea un asemenea efect asupra lui Akira, caci, desi el era intotdeauna exagerat de politicos, in general nu se lasa intimidat de adulti. Nici nu-mi aduc aminte ca mama sa-i fi vorbit altfel decat delicat si prietenos. Imi amintesc ca pe atunci m-am gandit mult la aceasta problema si mi-au trecut prin minte diverse posibilitati.

O vreme am luat in calcul ideea ca Akira o privea astfel pe mama pen-tru ca era "frumoasa". Ca mama era "frumoasa" era un lucru pe care l-am acceptat calm, ca pe un dat, in timp ce cresteam. Intotdeauna se spunea asta despre ea si cred ca am considerat cuvantul "frumos" ca pe o eticheta a mamei, care mergea de la sine, fara sa fie mai importanta decat "inalt" sau "mic" sau "tanar". In acelasi timp, eram destul de constient de efectul pe care "frumusetea" ei il avea asupra celorlalti. Evident, la acea varsta nu aveam o notiune exacta despre implicatiile mai profunde ale atractiei femi-nine. Dar, insotind-o intr-un loc sau altul, cum faceam de obicei, am a-juns, de exemplu, sa accept ca de la sine intelese privirile admirative ale necunoscutilor cand ne plimbam prin gradina publica sau tratamentul preferential din partea chelnerilor de la cafeneaua italieneasca din Nanjing Road, unde ne duceam sa mancam prajituri duminica dimineata. Ori de cate ori ii privesc fotografiile - am sapte in total in albumul care m-a in-sotit de la Shanghai pana aici -, ma izbeste ca o frumusete mai traditio-nala, victoriana. Astazi poate ca ar fi considerata "aratoasa", dar, desigur, nu ar fi "draguta". Nu mi-o imaginez, de exemplu, jongland cu repertoriul micilor si cochetelor miscari ale umerilor sau ale capului, la care ne astep-tam de la tinerele de azi. In fotografii - toate facute inainte de nasterea mea, patru la Shanghai, doua la Hong Kong si una in Elvetia - este, fires-te, eleganta, cu spatele teapan, poate chiar sfidatoare, dar fara sa-i lipseas-ca acea delicatete a privirii pe care mi-o amintesc atat de bine. Oricum, era firesc sa banuiesc - cel putin la inceput - ca atitudinea ciudata a lui Aki-ra fata de mama mea isi avea sursa, ca multe alte lucruri, in frumusetea ei. Dar cand am studiat mai atent aceasta problema, imi aduc aminte ca m-am fixat asupra unei explicatii mai plauzibile si anume ca Akira fusese deosebit de impresionat de scena la care asistase in dimineata in care in-spectorul sanitar al companiei ne-a vizitat casa.

Devenise un fapt de la sine inteles al traiului nostru ca, din cand in cand, sa primim vizita unui functionar de la Morganbrook and Byatt, un barbat care petrecea in jur de o ora plimbandu-se prin casa, notandu-si diverse lucruri in carnetel sau mormaind cate o intrebare de circumstanta. Tin minte ca mama mi-a spus o data ca, pe vremea cand eram foarte mic, imi placea sa ma joc de-a inspectorul sanitar al companiei Byatt si ca de multe ori fusese nevoita sa ma convinga sa nu mai petrec ore intregi cer-cetand instalatiile din toaleta, cu un creion in mana. Asa o fi fost, dar, din cate imi aduc eu aminte, aceste vizite erau total lipsite de evenimente im-portante si ani de zile nu m-am gandit la ele in nici un fel. Acum inteleg totusi ca aceste inspectii, care nu verificau doar igiena casei, ci si semnele de boala sau paraziti ai celor din casa, erau intr-o anumita masura jenan-te, iar cei selectati de companie pentru a le efectua aveau darul de a fi per-soane delicate si pline de tact. Fara indoiala ca imi amintesc o serie de oa-meni impaciuitori, sovaielnici, indeobste englezi - desi uneori veneau si francezi -, toti plini de deferenta nu doar fata de mama, ci si fata de Mei Li, lucru pe care il acceptam cu seninatate. Dar inspectorul care a aparut in dimineata aceea - pe atunci trebuie sa fi avut vreo opt ani - nu era deloc unul obisnuit.

Astazi imi amintesc indeosebi doua lucruri legate de el: ca avea o mustata pe oala si un semn maroniu - probabil o pata de ceai - care disparea sub panglica, in partea din spate a palariei. Ma jucam singur in fata casei, pe insula circulara de gazon inconjurata de aleea pentru tra-suri. Tin minte ca era o zi innorata. Cand barbatul a aparut la poarta si s-a indreptat cu pasi agale spre casa, eu eram cufundat in joc. Apoi, cand a trecut pe langa mine, a mormait un "Salut, baiete. Mama-i acasa?" si si-a continuat drumul fara sa mai astepte vreun raspuns. Pata i-am re-marcat-o in timp ce l-am cercetat indelung din spate.

Ceea ce-mi amintesc probabil ca s-a petrecut o ora mai tarziu. Atunci Akira venise deja la mine si ne faceam de lucru sus, in camera mea de joa-ca. Sunetul vocilor - nu tocmai ridicate, dar incarcate de o tensiune cres-canda - ne-a facut sa ridicam ochii si, in cele din urma, sa iesim pe furis pe palier si sa ne ghemuim langa bufetul din stejar masiv, aflat langa usa camerei de joaca.

Casa noastra avea o scara monumentala si din coltul nostru, de langa bufetul de stejar, vedeam balustrada lucioasa care sublinia curbura scari-lor pana in holul spatios de la intrare. Acolo, in my-loc, stateau fata in fata mama si inspectorul, amandoi foarte tepeni si seriosi, semanand mai de-graba cu doua piese de sah adverse ramase pe tabla. Am observat ca in-spectorul isi tinea strans la piept palaria patata. Mama isi impreunase mainile sub sani, cum facea inainte de a incepe sa cante cu vocea in serile in care doamna Lewis, sotia vicarului american, venea sa cante la pian.

Banuiesc ca altercatia care a urmat, fara sa aiba in sine vreo semnifi-catie evidenta, a ajuns sa insemne ceva cu totul special pentru mama, poate momentul cheie al unui triumf moral. Tin minte ca, atunci cand m-am facut mai mare, se referea in mod regulat la aceasta scena, de parca ar fi fost ceva pe care dorea sa-l pretuiesc in mod special, si-mi amintesc cum o ascultam deseori povestind intreaga istorie musafirilor si incheind de obicei cu un ras scurt si cu observatia ca inspectorul fusese scos din postul lui la scurt timp dupa acea intalnire. In consecinta, azi nu pot fi si-gur cat din amintirea acelei dimineti deriva din ce am urmarit eu de pe pa-lier si in ce masura s-a contopit cu relatarile mamei. In price caz, impresia mea este ca, in timp ce Akira si cu mine ii scrutam cu privirea de dupa col-tul bufetului de stejar, inspectorul spunea ceva de genul:

- Va respect foarte mult sentimentele, doamna Banks. Cu toate a-cestea, in acest caz trebuie sa fim extrem de prudenti. Compania este intru totul responsabila de binele angajatilor, cu atat mai mult de al celor vechi, ca dumneavoastra si domnul Banks.

- Imi pare rau, domnule Wright, a raspuns mama, dar trebuie sa-mi explicati mai clar ce obiectii aveti. Acesti servitori despre care vorbiti ne-au servit excelent de-a lungul anilor. Garantez pentru gradul lor de igiena. Chiar dumneavoastra ati recunoscut ca nu prezinta nici un semn de boala contagioasa.

- Cu toate acestea, doamna, sunt originari din Shandong, iar com-pania este obligata sa-i sfatuiasca pe angajati sa nu ia in casa oameni din provincie. Este o restrictie care deriva dintr-o experienta amara.

- Vorbiti serios? Ati vrea sa-i dau afara pe prietenii nostri - da, ii consideram de mult timp prieteni! - pentru simplul motiv ca provin din Shandong?

La aceste cuvinte, inspectorul si-a luat un aer plin de importanta. A inceput prin a-i explica mamei ca obiectiile companiei fata de servitorii din Shandong nu se bazau doar pe indoieli referitoare la igiena si starea lor de sanatate, dar si la onestitatea lor. Si, avand in casa atatea obiecte de va-loare apartinand companiei - iar aici inspectorul a aratat in jur, - el se simte obligat sa repete si mai raspicat recomandarea facuta. Cand mama a intervenit din nou, ca sa-l intrebe pe ce se bazau asemenea generalizari incredibile, inspectorul a scos un oftat obosit si a continuat:

- Intr-un cuvant, doamna, e vorba de opiu. Dependenta de opiu a ajuns in Shandong la asemenea cote deplorabile incat exista sate intregi care au ajuns sclavii pipei. De aici, doamna Banks, si gradul scazut de igi-ena, si desele cazuri de boli contagioase. Inevitabil, cei care vin din Shan-dong ca sa lucreze in Shanghai, chiar daca sunt in sine oameni onesti, au tendinta ca, mai devreme sau mai tarziu, sa recurga la hotie de dragul pa-rintilor, fratilor, verilor, unchilor, ale caror pofte de nestapanit trebuie do-molite. Pentru Dumnezeu, doamna! incerc pur si simplu sa ma fac inte-les.

Nu doar inspectorul s-a dat inapoi in acel moment. Chiar si Akira, care se afla langa mine, a tras violent aer in piept, iar cand m-am uitat la el, am vazut ca se holba la mama cu gura cascata. Tocmai aceasta imagine a lui de atunci m-a facut sa cred mai tarziu ca frica teribila de mama isi avea originea in acea dimineata.

Dar, desi inspectorul si Akira au fost surprinsi de un gest pe care l-a facut mama in acel moment, eu unul nu am vazut nimic iesit din comun. Mie mi s-a parut doar ca isi aduna puterile pentru a spune ce avea de spus. Dar presupun ca eu eram obisnuit cu felul ei de a fi si e posibil ca aceia care erau mai putin familiarizati cu anumite priviri si gesturi obisnu-ite ale mamei in asemenea situatii sa le fi considerat destul de alarmante.

Nu vreau sa spun ca nu eram pe deplin constient de explozia care ur-ma sa se produca. De fapt, din momentul in care inspectorul rostise cu-vantul "opiu", stiusem ca nefericitul era terminat. Se oprise brusc, astep-tandu-se, fara indoiala, sa fie intrerupt. Imi amintesc totusi ca mama la-sase sa planeze in atmosfera o tacere nervoasa, in timpul careia nu si-a dezlipit ochii - din care ieseau flacari - de inspector, pentru ca in cele din urma sa spuna cu o voce calma, insa gata sa explodeze:

- Indrazniti, domnule, sa-mi vorbiti mie, tocmai in numele acestei firme, despre opiu?

Apoi a urmat o tirada de o ferocitate controlata, in care i-a expus in-spectorului cazul cu care eu eram deja familiarizat si pe care aveam sa-l aud apoi prezentat de nenumarate ori: britanicii in general si compania Morganbrook and Byatt in particular, prin faptul ca importau opiu indian in China, in cantitati masive, au adus intreaga natiune intr-o stare de mi-zerie si degradare de nedescris. Pe masura ce vorbea, vocea mamei deve-nea tot mai tensionata, dar nu-si pierdea tonul masurat. In cele din urma, sagetandu-si in continuare dusmanul, l-a intrebat:

- Nu va e rusine, domnule? Ca un crestin, ca englez, ca om cu scru-pule? Nu va e rusine sa fiti in serviciul unei asemenea companii? Spuneti, cum va lasa constiinta sa dormiti linistit cand va datorati existenta unei bogatii blestemate?

Daca ar fi avut temeritatea necesara, inspectorul ar fi putut sublinia modul nepotrivit in care il mustra mama, folosind astfel de termeni, pre-cum si faptul ca asemenea cuvinte veneau din partea sotiei unui angajat al companiei, care locuia in casa companiei. Dar in acel moment isi daduse deja seama ca este total depasit si, baiguind cateva banalitati pentru a-si pastra demnitatea, parasise locuinta.

Pe vremea aceea eram inca surprins cand vreun adult - cum s-a in-tamplat cu inspectorul - dovedea ca nu stie nimic despre campaniile ma-mei impotriva opiului. O buna parte a copilariei mele, am fost incredintat ca mama este cunoscuta si admirata in cele mai indepartate colturi ale lu-mii ca inamicul principal al Marelui Dragon al Opiului din China. As zice ca adultii din Shanghai nu faceau mari eforturi sa le ascunda copiilor problema, dar, desigur, cand eram mic nu intelegeam mare lucru. Din tra-sura care ma ducea la scoala ii vedeam in fiecare zi pe chinezii care sta-teau in usa pe Nanjing Road, intinsi in soarele diminetii, si o vreme, ori de cate ori auzeam despre campaniile mamei, imi imaginam ca exact aceia sunt oamenii pe care ea ii ajuta. Mai tarziu totusi, pe masura ce am cres-cut, am avut mai multe prilejuri sa surprind cate ceva din complexitatea implicita a acestei probleme. De exemplu, mi s-a cerut sa fiu si eu prezent la pranzurile pe care le dadea mama.

Acestea aveau loc la noi acasa, de obicei in timpul saptamanii, cand tata era la birou. De regula, soseau patru sau cinci doamne care erau con-duse in sera, unde era pusa masa, printre plante agatatoare si palmieri. Eu imparteam cesti, farfurii mici si mari, si asteptam momentul despre care toti stiam ca va sosi, acea clipa in care mama le intreba pe invitatele ei cum vad ele politica firmelor atunci cand "isi cerceteaza sufletul si con-stiinta". In acea clipa inceta palavrageala placuta si doamnele o ascultau in tacere pe mama, care continua sa-si exprime nemultumirea fata de "ac-tiunile companiei noastre", pe care le considera "necrestine si nebritanice". Dupa cate imi amintesc, atmosfera acestor pranzuri se domolea si devenea stanjenitoare din acel moment si pana in clipa - nu foarte indepartata - in care doamnele isi rosteau cuvintele glaciale de bun ramas si se risipeau spre trasurile sau masinile care le asteptau. Dar, din cele spuse de mama, stiam ca ea le-a "castigat" pe cateva dintre sotiile ai caror soti lucrau la a-ceste companii, convertitele fiind apoi invitate la intrunirile organizate de ea.

Acestea din urma erau intalniri mult mai serioase si nu mi se dadea voie sa asist la ele. De obicei aveau loc in sufragerie, in spatele usilor in-chise, si daca, din intamplare, ma aflam inca in casa in timp ce se desfa-sura intalnirea, eram rugat sa umblu in varful picioarelor si in liniste. U-neori eram prezentat cate unui personaj pe care mama il stima in mod de-osebit - un cleric, sa zicem, sau un diplomat -, dar in general Mei Li a-vea instructiuni sa aiba grija sa ma tina cat mai departe de intruniri inca inainte de sosirea primilor oaspeti. Desigur, unchiul Philip era intotdeauna printre cei prezenti si, cand participantii paraseau sufrageria, deseori fa-ceam tot posibilul sa le ies in cale numai ca sa-i prind privirea. Daca ma repera, venea invariabil la mine, imi zambea si stateam putin de vorba. U-neori, daca nu avea ceva urgent de rezolvat, il luam deoparte sa-i arat de-senele pe care le facusem in saptamana aceea sau mergeam sa stam o vre-me impreuna pe terasa din spate.

O data ce pleca toata lumea, atmosfera din casa se transforma total. Mama era intotdeauna mai inviorata, de parca intrunirea i-ar fi risipit orice griji. O auzeam cum canta, mergand prin casa pentru a pune totul iar in ordine, si in acel moment ma grabeam sa ies in gradina si sa o astept. Sti-am eu ca, dupa ce termina de aranjat, iese sa ma caute si ca tot timpul ramas pana la pranz mi-l daruia mie in intregime.

Dupa ce m-am facut mai mare, in intervalele de dupa asemenea in-talniri mergeam cu mama la plimbare in Jessfield Park. Dar cand aveam sase sau sapte ani, preferam sa stam acasa si sa jucam carti sau, uneori, chiar si cu soldatii mei de plumb. Tin minte ca in acea perioada se stabili-se o anumita rutina. Pe vremea aceea, pe gazon, nu departe de terasa, era un leagan. Mama iesea din casa si, continuand sa cante, strabatea gazonul si se aseza pe leagan. Eu asteptam sus, pe movila din spatele gradinii, si veneam alergand spre ea, prefacandu-ma furios.

- Da-te jos, mama! o sa-l rupi! ziceam si saream in fata leaganului, dand din maini. Esti prea mare! O sa-l rupi!

Iar mama, prefacandu-se ca nu ma aude si nu ma vede, se balansa in leagan din ce in ce mai sus, continuand sa cante cat putea de tare un can-tec de genul "Daisy, Daisy, Give Me Your Answer Do". Dupa ce toata ple-doaria mea esua, incercam sa fac o serie de jonglerii - a caror logica imi scapa acum -, chinuindu-ma sa fac tumbe pe iarba, in fata ei. Atunci cantecul ii era intrerupt de hohote de ras, iar apoi se dadea in cele din ur-ma jos din leagan si plecam de acolo, ducandu-ne sa ne jucam un joc pe care il pregatisem. Chiar si azi, cand ma gandesc la intrunirile mamei, tin minte acele momente, anticipate cu fervoare, care le urmau intotdeauna.

Acum cativa ani, mi-am petrecut cateva zile in sala de lectura de la British Museum, studiind polemicile care s-au dezlantuit in acea perioada in jurul comertului cu opiu din China. Pe masura ce examinam amanuntit mai multe articole de ziar, corespondenta si documente ale vremii, mi s-au clarificat o serie de probleme care ma aruncasera intr-o confuzie totala pe cand eram copil. Totusi - de ce sa nu recunosc -, motivul principal al in-vestigatiei a fost speranta ca voi da peste niste rapoarte referitoare la ma-ma. La urma urmelor, cum am mai spus, pe vremea copilariei aveam toate motivele sa cred ca este un personaj central in campaniile anti-opiu. Apoi m-am simtit extrem de dezamagit, fiindca nu i-am intalnit numele nici ma-car o singura data. Altii erau citati, laudati sau denigrati in mod repetat, dar in tot materialul pe care l-am studiat nu i-am gasit numele mentionat nici macar o data. Am dat insa peste cateva note despre unchiul Philip. O data, intr-o scrisoare catre North China Daily News, un misionar suedez, condamnand un numar de companii europene, se referea la unchiul Philip ca la "acel admirabil far al rectitudinii". Absenta numelui mamei era in sine o dezamagire, dar asta era o intorsatura mult prea cruda a istoriei, asa ca mi-am abandonat cercetarile.

Nu vreau totusi sa-l pomenesc pe unchiul Philip chiar aici. In seara asta, un pic mai devreme, eram convins ca l-am mentionat fata de Sarah Hemmings azi dupa-amiaza, in autobuz, ba chiar eram sigur ca i-am spus vreo doua lucruri esentiale despre el. Dar, analizand din nou tot ce s-a in-tamplat, sunt destul de sigur ca unchiul Philip nu a fost unul dintre subi-ectele discutiei noastre si trebuie sa spun ca ma simt usurat. Poate ca este o prostie din partea mea, dar am avut intotdeauna sentimentul ca unchiul Philip va ramane o entitate mai putin tangibila atata vreme cat va exista doar in amintirea mea.

Totusi, azi dupa-amiaza i-am spus cate ceva despre Akira, iar acum, pentru ca am avut prilejul sa meditez la acest subiect, nu regret ca am fa-cut-o. Oricum, nu i-am spus foarte multe, iar ea a parut sincer interesata. N-am idee de ce am inceput sa-i vorbesc dintr-o data despre asemenea chestiuni. Nu aveam o asemenea intentie atunci cand m-am urcat in auto-buz, la Haymarket.

David Corbett, o persoana pe care o cunosc vag, ma invitase la un pranz, impreuna cu "cativa prieteni", la un restaurant din Lower Regent Street. Este un loc monden, in care lumea vine sa ia pranzul, iar Corbett rezervase o masa lunga, de douasprezece persoane, in fundul salii. Mi-a facut placere sa o vad pe Sarah Hemmings in grup si am fost si putin sur-prins, pentru ca nu stiusem ca este prietena cu Corbett, dar, sosind cam tarziu, nu am putut sta suficient de aproape de ea pentru a conversa unul cu altul.

Se innorase deja, iar chelnerul ne aprinsese doua lumanari pe masa. Cineva din grup, un ins pe nume Hegley, a crezut ca face o gluma buna daca stinge lumanarile si il cheama apoi pe chelner sa le aprinda iar. A fa-cut acest lucru de cel putin trei ori in douazeci de minute - ori de cate ori aprecia el ca atmosfera zgomotoasa se potoleste - si ceilalti de la masa pareau sa creada ca e ceva foarte amuzant. Din cate mi-am dat seama, si Sarah se distra, razand alaturi de ceilalti. Ne aflam acolo de aproximativ o ora - cativa dintre barbati se scuzasera, spunand ca trebuie sa se intoar-ca la birou -, cand atentia tuturor s-a indreptat spre Emma Cameron, o fata destul de sensibila, care statea la capatul mesei, unde se afla si Sarah. Din cate mi-am dat eu seama, deja incepuse sa vorbeasca despre proble-mele sale cu cei aflati in imediata ei apropiere, dar la un moment dat, cand restul mesei a fost cuprins de o stare de acalmie, a devenit centrul atentiei. A urmat o discutie pe jumatate serioasa, pe jumatate ironica, despre relati-a tensionata dintre Emma Cameron si mama ei, care trecea iar printr-o pe-rioada de criza din cauza recentei logodne a Emmei cu un francez. I s-au dat tot felul de sfaturi. Barbatul pe care-l chema Hegley, de exemplu, a propus ca toate mamele - "si, fireste, matusile" - sa fie tinute intr-un stabiliment gen gradina zoologica, eventual construit langa Serpentine. Altii au facut niste comentarii mult mai rezonabile, bazate pe propriile lor experiente, iar Emma Cameron, savurand atentia care i se acorda, intreti-nea subiectul cu anecdote si mai dramatice, pentru a ilustra caracterul ab-solut exasperant al acestui gen de parinte. Discutia a continuat asa cam vreo cincisprezece minute, cand am vazut deodata ca Sarah se ridica, sop-teste ceva la urechea gazdei si pleaca. Toaleta doamnelor era situata in a-propierea holului restaurantului, iar ceilalti - in caz ca au remarcat pleca-rea ei - au presupus, fara indoiala, ca se duce in acel loc. Dar eu am sur-prins o anume expresie pe fata ei si, dupa doar cateva minute, m-am ridi-cat si am iesit sa o caut.

Am gasit-o la intrarea in restaurant, privind afara, pe fereastra, spre Lower Regent Street.

Nu a observat ca vin spre ea pana nu i-am atins bratul si am intre-bat-o:

- Te simti bine?

A tresarit si atunci am observat in ochii ei cateva urme de lacrimi, pe care a incercat sa le mascheze repede cu un zambet.

- O, da, ma simt bine. Simteam ca ma inabus, asta-i tot. Acum mi-e bine.

A ras scurt si a privit inca o data afara, scrutand strada.

- Imi pare rau, probabil ca am fost teribil de nepoliticoasa. Acum trebuie sa ma intorc neaparat.

- Nu vad de ce ar trebui, daca nu doresti.

Ea m-a studiat cu atentie, apoi m-a intrebat:

- Vorbesc tot despre ce vorbeau inainte?

- Cand am plecat eu, da.

Apoi am adaugat:

- Presupun ca niciunul din noi nu poate contribui cu ceva la un simpozion pe tema mamelor dificile.

Ea a izbucnit brusc in ras si si-a sters lacrimile, pe care deja nu mai incerca sa le ascunda de mine.

- Nu, a raspuns, presupun ca suntem descalificati.

Apoi a zambit din nou si a adaugat:

- E o prostie din partea mea. La urma urmelor, s-au adunat si ei la un pranz agreabil.

- Astepti o masina? am intrebat-o eu cand am vazut ca urmareste in continuare, cu mare atentie, traficul.

- Ce? O, nu, nu! Ma uitam doar.

Apoi a adaugat:

- Ma intrebam daca va trece vreun autobuz. Vezi, acolo, peste drum! Este o statie. Eu si mama petreceam mult timp prin autobuze. Pur si sim-plu de placere. Vorbesc despre copilarie. Daca nu puteam ocupa locul din fata pe platforma de sus, coboram si asteptam alt autobuz. Si uneori pe-treceam ore intregi plimbandu-ne prin Londra, uitandu-ne la tot si toate, vorbind si aratandu-ne una alteia diverse lucruri. Imi placeau atat de mult plimbarile astea! Tu nu mergi niciodata cu autobuzul, Christopher? Ar tre-bui. Poti vedea atatea de pe platforma de sus.

- Trebuie sa marturisesc ca inclin sa merg pe jos sau cu un taxi. Mi-e teama de autobuzele londoneze. Sunt convins ca, daca ma urc in vre-unul, ma va duce undeva unde nu vreau sa merg si-mi voi petrece restul zilei incercand sa-mi gasesc drumul inapoi.

- Vrei sa-ti spun ceva, Christopher? mi-a zis Sarah, cu o voce foarte blanda. Suna prosteste, dar nu mi-am dat seama decat de curand. Nu mi-a trecut prin minte inainte. Dar probabil ca mama ajunsese deja sa su-fere. Nu mai era suficient de puternica sa mai faca si alte lucruri cu mine. De aceea petreceam atata timp in autobuze. Era un lucru pe care inca il puteam face impreuna.

- Ai vrea sa mergi cu autobuzul acum? am intrebat-o.

Ea a mai privit o data afara.

- Dar tu ai multa treaba, nu?

- Mi-ar face placere. Cum am zis, mi-e teama sa merg singur cu au-tobuzul. Pentru ca esti o veterana, iata ca mi s-a ivit prilejul.

- Foarte bine, a zis si s-a luminat brusc. O sa-ti arat cum sa mergi cu un autobuz londonez.

Pana la urma nu ne-am urcat in Lower Regent Street - nu doream ca grupul sa iasa din restaurant si sa ne vada cum asteptam -, ci in apropie-re de Haymarket. Cand ne-am urcat pe platforma de sus, Sarah s-a bucu-rat ca un copil, descoperind ca locul din fata e liber, si ne-am asezat acolo, balansandu-ne o data cu autobuzul care inainta cu greu spre Trafalgar Square.

In ziua aceea Londra era foarte intunecata si multimea de pe trotuare era bine echipata cu pelerine si umbrele. As zice ca am petrecut o jumatate de ora in autobuz, poate chiar mai mult. Am trecut prin Strand, Chancery Lane, Clerkenwell. Uneori admiram privelistea de sub noi in tacere, alteori vorbeam despre lucruri inofensive. Starea se ameliorase vizibil fata de cum era la pranz si nu a mai pomenit nimic de mama ei. Nu stiu cum am ajuns la acel subiect, dar imediat dupa ce multi dintre pasageri s-au dat jos la High Holbom si noi ne indreptam spre Gray's Inn Road, m-am trezit ca-i vorbesc despre Akira. Cred ca la inceput nu am facut decat sa-l pomenesc in treacat, prezentandu-l drept "prietenul din copilarie". Dar mai mult ca sigur ca ea ma studia atenta, pentru ca-mi amintesc cum, nu mult dupa aceea, i-am spus razand:

- Mereu ma gandesc la vremea in care am furat ceva impreuna.

- Oh! a exclamat ea. Deci asta era! Marele detectiv are la activ un trecut de delincvent! Stiam eu ca baiatul asta japonez e important. Poves-teste-mi, te rog, despre jaf.

- N-as numi asta jaf. Aveam zece ani.

- Dar iti chinuie constiinta si acum?

- Deloc. A fost un fleac. Am furat ceva din camera unui servitor.

- Fascinant! Si asta se petrecea la Shanghai?

Presupun ca i-am spus si alte cateva intamplari din trecut. Nu i-am dezvaluit nimic semnificativ, dar azi dupa-amiaza, dupa ce ne-am despartit - fiindca am coborat in cele din urma in New Oxford Street -, am fost surprins si usor alarmat la gandul ca ii spusesem totusi ceva. Ei bine, de cand sunt in tara nu am vorbit cu nimeni despre trecutul meu si, cum zic, nu avusesem intentia sa o fac nici azi.

Probabil ca, de la o vreme, ceva de genul asta era de asteptat, caci adevarul este ca in ultimul an amintirile au inceput sa ma preocupe din ce in ce mai mult, asta de cand am descoperit ca aceste amintiri - despre copilarie si despre parintii mei - au inceput sa se estompeze. Recent, m-am trezit de cateva ori ca ma lupt sa-mi aduc aminte ceva despre care numai cu un an-doi in urma credeam ca-mi este adanc inradacinat in minte. Cu alte cuvinte, am fost obligat sa accept ca, o data cu trecerea anilor, viata mea din Shanghai va deveni tot mai neclara, pana cand, intr-o zi, tot ce va ramane va fi o mana de imagini confuze. Chiar si in seara a-ceasta, cand m-am asezat si am incercat sa le pun intr-o anumita ordine, imi amintesc ca m-a izbit cat de nebuloase au devenit cele mai multe din-tre ele. Sa luam, de exemplu, acest episod despre mama si inspectorul sa-nitar, pe care tocmai l-am povestit. Desi sunt destul de sigur ca esenta mi-am amintit-o suficient de precis, imi dau seama ca sunt mai putin sigur in privinta anumitor detalii. Concret, nu sunt deloc convins ca mama i-a spus inspectorului aceste cuvinte: "Cum va lasa constiinta sa dormiti linistit cand va datorati existenta unei bogatii blestemate?" Acum mi se pa-re ca, desi era in acea stare febrila, mama si-ar fi dat seama de stangacia acestor cuvinte care o expuneau ridicolului. Nu cred ca ea ar fi scapat situ-atia de sub control intr-o asemenea masura. Pe de alta parte, s-ar putea ca eu sa-i fi atribuit aceste cuvinte tocmai pentru ca ea si-a pus constant o astfel de intrebare in perioada in care am trait la Shanghai. Faptul ca "ne datoram existenta" unei companii ale carei activitati le considera a fi un viciu care trebuia pus la stalpul infamiei a constituit, probabil, o perma-nenta sursa de chin pentru ea.

De fapt, se prea poate sa-mi fi amintit gresit contextul in care ea a rostit acele cuvinte. Poate ca nu inspectorului sanitar i-a pus ea intrebarea respectiva, ci tatalui meu, intr-o cu totul alta dimineata, in timpul acelei certe din sufragerie.

Capitolul cinci NU-MI AMINTESC daca episodul din sufragerie s-a petrecut inainte sau dupa vizita inspectorului sanitar. Ceea ce-mi amintesc este ca in du-pa-amiaza aceea ploua cu galeata, casa - era cufundata in intuneric, iar eu stateam in biblioteca si, sub supravegherea lui Mei Li, studiam atent manualul de aritmetica.

Ii spuneam "biblioteca", dar cred ca era doar o anticamera ai carei pe-reti erau capitonati cu carti. In mijloc nu mai ramanea loc decat pentru o masa de mahon si acolo imi faceam eu temele, cu spatele la usile duble care dadeau spre sufragerie. Mei Li, care-mi era amah3, considera educatia mea drept un lucru sacru si, chiar daca lucram neintrerupt timp de o ora, nici nu-i trecea prin minte sa se sprijine de raftul din spatele ei sau sa se aseze in scaunul cu spatar din fata mea, ci doar statea in picioare, teapa-na, in spatele meu. Servitorii invatasera de mult timp sa nu dea buzna in incapere in timpul acestor ore de studiu si chiar parintii mei se obisnuise-ra cu ideea ca nu trebuie sa ne deranjeze decat daca era absolut necesar.

Prin urmare, am fost oarecum surprins in dupa-amiaza aceea, cand tata a intrat cu pasi apasati in biblioteca, uitand cu totul de prezenta noastra, si s-a dus in sufragerie, inchizand ferm usile in spatele lui. Aceasta intruziune a fost urmata, la cateva minute, de cea a mamei, care a trecut si ea cu pasi energici, disparand in sufragerie. In minutele care au urmat, chiar si prin usile acelea masive am putut surprinde cand si cand un cuvant sau o fraza, din care intelegeam ca parintii mei erau prinsi intr-o disputa. Dar, spre frustrarea mea, ori de cate ori incercam sa aud ceva mai mult, ori de cate ori creionul ramanea suspendat deasupra socotelilor, aparea inevitabila mustrare a lui Mei Li.

Dar atunci - desi nu-mi amintesc exact cum s-a intamplat asta - Mei Li a fost chemata si eu am ramas singur la masa din biblioteca. La inceput am continuat sa lucrez, temandu-ma de ce se va intampla daca Mei Li se intoarce si nu ma gaseste pe scaun. Dar, cu cat intarzia mai mult, cu atat simteam mai tare impulsul de a auzi mai clar schimburile de replici inabusite din camera de alaturi. In cele din urma m-am ridicat si m-am dus la usa, dar chiar si atunci ma repezeam la loc de la o secunda la alta, convins ca aud pasii mamei mele. Pana la urma am reusit sa raman la usa cu o rigla in mana, astfel incat, daca Mei Li m-ar fi luat prin surprindere, sa pot pretinde ca tocmai masuram dimensiunile camerei.

Chiar si asa, am reusit sa aud fraze intregi doar cand parintii mei uitau de ei si ridicau vocea. In vocea infuriata a mamei am descifrat acelasi ton moralist pe care il folosise in dimineata aceea cu inspectorul sanitar. O auzeam cum repeta de cateva ori "O rusine!", referindu-se in mai multe randuri la ceea ce ea numea "un comert pacatos". La un moment dat a spus: "Ne vari pe toti in asta! Pe toti! E o rusine!" Si vocea tatei era furioasa, desi oarecum defensiva si disperata. Continua sa spuna lucruri de genul "Nu-i chiar atat de simplu. Nu-i nici pe departe atat de simplu". Si, la un moment dat, a tipat:

- Regret! Eu nu sunt Philip. Nu sunt facut asa. Regret, imi pare foarte rau!

In timp ce tipa, in vocea lui se simtea un fel de resemnare teribila si brusc m-am infuriat pe Mei Li ca m-a abandonat intr-o asemenea situatie. Si probabil ca atunci, cand stateam langa usa, cu rigla in mana, prins intre impulsul de a asculta in continuare si cel de a ma refugia in sanctuarul din camera mea de joaca, printre soldatii mei de plumb, am auzit-o pe mama rostind aceste cuvinte:

- Nu ti-e rusine sa fii in serviciul unei asemenea companii? Cum te lasa constiinta sa dormi linistit cand iti datorezi existenta unei bogatii blestemate?

Nu-mi amintesc ce s-a intamplat dupa aceea - daca Mei Li s-a intors sau daca eu ma aflam inca acolo, in biblioteca, atunci cand parintii mei au iesit. Tin minte totusi ca acest episod a precedat una din cele mai lungi perioade de tacere intre parintii mei, adica una care a durat nu zile, ci saptamani in sir. Desigur, nu vreau sa spun ca parintii mei n-au comunicat deloc in tot acest timp, ci doar ca schimburile de cuvinte erau strict practice.

Eram obisnuit cu asemenea perioade si nu ma preocupau inutil. In orice caz, nu-mi influentau existenta decat intr-o mica masura. De exemplu, tata aparea la micul dejun cu un "Buna dimineata tuturor", spus pe un ton vesel, si batea din palme, dar mama il intampina cu o privire glaciala. In asemenea imprejurari, tata incerca uneori sa-si mascheze stanjeneala si, intorcandu-se spre mine, ma intreba cu acelasi ton vesel:

- Si tu ce faci, Puffin4? Ai visat ceva interesant azi-noapte?

Stiam din experienta ca trebuie sa raspund cat mai vag si sa continuu sa mananc. Altminteri, cum zic, imi puteam vedea de treaba, mai mult sau mai putin ca de obicei. Dar presupun ca, macar uneori, ma gandeam la toate aceste probleme, pentru ca imi aduc aminte de o anumita conversatie cu Akira, cand ne jucam la el acasa.

Despre casa lui Akira imi amintesc ca, din punct de vedere arhitectonic, era foarte asemanatoare cu a noastra. De fapt, tata mi-a spus - tin minte bine - ca ambele fusesera construite de aceeasi firma britanica, in urma cu vreo douazeci de ani. Dar interiorul casei prietenului meu era cu totul alta poveste, fiind o sursa continua de fascinatie pentru mine. Nu era vorba despre preponderenta tablourilor si ornamentatiilor orientale - in Shanghai, in acea perioada a vietii mele, nu cred ca mi se parea ceva neobisnuit -, ci despre ideile ciudate pe care familia lui le avea in legatura cu intrebuintarea multor piese de mobilier occidental. Carpetele, pe care m-as fi asteptat sa le vad pe podea, erau atarnate pe pereti, scaunele aveau o inaltime nepotrivita fata de masa, iar lampile se clatinau sub abajururi exagerat de mari. Dar cel mai remarcabil detaliu era perechea de "copii" dupa camerele japoneze, pe care parintii lui Akira le aranjasera la ultimul etaj. Erau niste camere mici, fara nici o urma de neoranduiala, cu rogojini tatami intinse pe podea si paravane din hartie fixate pe pereti, asa ca intrand acolo - cel putin din cate spunea Akira - nu puteai spune ca nu te afli intr-o camera japoneza autentica, din lemn si hartie. Imi amintesc ca usile acestor camere erau deosebit de curioase: pe partea dinafara, cea "occidentala", erau din tablii de stejar cu manere de alama stralucitoare, iar partea dinauntru, cea "japoneza", era din hartie fina, cu intarsii din lac.

Ei bine, intr-una dintre zilele acelea inabusitoare, eu si Akira ne jucam in una din camerele japoneze. Incercase sa ma invete un joc cu o gramada de carti cu personaje japoneze. Reusisem sa prind rudimentele jocului si jucam deja de cateva minute, cand l-am intrebat brusc:

- Se intampla ca mama ta sa nu vorbeasca uneori cu tatal tau?

El s-a uitat la mine inexpresiv, probabil pentru ca nu reusise sa ma inteleaga. Engleza ii juca deseori feste, daca ii vorbeam ca acum, in afara contextului. Apoi, cand am repetat intrebarea, a dat din umeri si a zis:

- Mama nu vorbeste cu tata cand el la birou. Mama nu vorbeste cu tata cand el in toaleta.

Spunand asta, a izbucnit intr-un ras nestavilit si teatral, s-a rostogolit pe spate si a inceput sa dea din picioare in aer. Asa ca am fost obligat sa abandonez subiectul. Dar, pentru ca adusesem vorba, eram hotarat sa-i aflu parerea si, peste cateva minute, l-am abordat din nou.

De data asta a parut ca-mi percepe seriozitatea si, lasand la o parte jocul de carti, mi-a pus o serie de intrebari, pana cand i-am spus, mai mult sau mai putin, cauza ingrijorarii mele. S-a mai rostogolit o data pe spate, dar de data asta a privit fix si meditativ la ventilatorul din tavan, care se rotea deasupra noastra. Dupa cateva clipe a spus:

- Stiu de ce nu vorbesc. Stiu de ce.

Apoi, intorcandu-se spre mine, a zis:

- Christopher, tu nu destul englez.

Cand l-am rugat sa-mi explice asta, s-a uitat inca o data in tavan si a tacut. M-am rostogolit si eu pe spate si i-am urmat exemplul, uitandu-ma la ventilator. Statea intins in fata mea, la mica distanta, si, cand a vorbit din nou, imi amintesc ca vocea lui suna ciudat de imateriala.

- La mine la fel. Mama si tata nu vorbesc. Pentru ca eu nu destul japonez.

Dupa cum cred ca am spus deja, eram inclinat sa-l privesc pe Akira ca pe o autoritate in multe aspecte ale vietii, asa ca in ziua aceea l-am ascultat cu mare atentie. Parintii mei nu-si mai vorbesc, mi-a spus el, atunci cand sunt profund dezamagiti de purtarea mea, iar in cazul meu pentru ca nu ma port ca un englez. Daca o sa ma gandesc mai bine, mi-a zis el, voi putea face legatura dintre tacerea parintilor mei de la un moment dat si o situatie in care i-am dezamagit in acel moment. In ceea ce-l privea, el isi dadea intotdeauna seama cand isi trada sangele japonez si nu era deloc surprins ca parintii lui nu-si mai vorbesc. Cand l-am intrebat de ce nu ne mustra, cum fac de obicei cand ne purtam rau, Akira mi-a spus ca lucrurile nu stau tocmai asa. Acestea sunt delicte foarte diferite de infractiunile obisnuite, pentru care am putea fi pedepsiti. Se referea, a continuat el, la momente care i-au dezamagit pe parintii nostri atat de profund, ca nu au mai fost capabili nici macar sa ne mustre.

- Mama si tata foarte, foarte dezamagit, a zis el linistit. Asa ca nu mai vorbesc.

Apoi s-a ridicat in picioare si a aratat spre unul dintre storurile din lemn, care era partial coborat. Noi, copiii, a zis el, suntem ca snurul care leaga sipcile. Un calugar japonez i-a spus asta odata. De multe ori nu ne dam seama, dar noi, copiii, suntem cei care unim, nu doar familia, ci intreaga lume. Daca nu facem ce trebuie, sipcile cad si se imprastie pe podea.

Nu-mi mai amintesc nimic altceva din conversatia noastra din ziua aceea, dar, asa cum am spus, nu prea mi-am pierdut vremea meditand la asemenea chestiuni. Cu toate acestea, tin minte ca am simtit imboldul sa o intreb pe mama despre ce-mi spusese prietenul meu. Nu am facut-o, dar am abordat o data subiectul cu unchiul Philip.

Unchiul Philip nu era un unchi veritabil. Statuse la parintii mei ca "oaspete" atunci cand a ajuns in Shanghai, cu putin timp inainte de nasterea mea, in zilele in care inca mai lucra la compania Morganbrook and Byatt. Apoi, cand eram inca foarte mic, el si-a dat demisia, din cauza a ceea ce mama numea intotdeauna "profundul sau dezacord cu patronii in privinta felului in care ar trebui sa evolueze China". Atunci cand eram suficient de mare pentru a-i percepe prezenta, el conducea o organizatie filantropica denumita Copacul Sacru si avand ca scop imbunatatirea conditiilor de viata in zonele chinezesti ale orasului. Fusese intotdeauna un prieten al familiei mele, dar, cum am spus, a devenit un vizitator asiduu mai ales in anii campaniei anti-opiu lansate de mama.

Imi amintesc ca mergeam deseori impreuna cu mama la biroul unchiului Philip, situat pe terenul uneia dintre bisericile din centrul orasului - presupun acum ca era vorba despre Union Church din Suzhou Road. Trasura noastra intra direct in curte si se oprea langa o pajiste intinsa, umbrita de pomi fructiferi. Aici, in ciuda zgomotelor care veneau dinspre oras, atmosfera era linistita, iar mama, coborand din trasura, se oprea, isi ridica incet capul si remarca: "Aerul. Aici este cu mult mai pur". Starea ei de spirit se insenina vizibil si, uneori - daca ajungeam putin mai devreme -, mama si cu mine zaboveam pe-acolo cateva minute, jucandu-ne in iarba. Daca ne jucam de-a prinselea, alergand unul dupa altul in jurul pomilor fructiferi, mama radea si tipa la fel de aprins ca mine. Imi aduc aminte cum o data, in mijlocul unui asemenea joc, s-a oprit brusc, vazand un preot iesind din biserica. Ne-am oprit cuminti la marginea gazonului si l-am salutat cand a trecut pe langa noi. Dar nici nu s-a departat bine, ca mama s-a intors si, aplecandu-se spre mine, a chicotit conspirativ. Poate ca asemenea scene s-au petrecut de mai multe ori. Oricum, tin minte cat de fascinat eram ca participa la ceva pentru care putea sa fie "pusa la punct" la fel ca mine. Si tocmai caracterul acestor momente, de joaca fara griji, mi le faceau atat de dragi.

Dupa cate imi amintesc, biroul unchiului Philip era foarte dezorganizat. Vedeai peste tot cutii de toate marimile, mormane de hartii, chiar sertare desfacute, avand continutul inca in ele si puse unele peste altele intr-un echilibru precar. Eu m-as fi asteptat ca mama sa dezaprobe o asemenea dezordine, dar ea vorbea intotdeauna despre biroul unchiului Philip ca despre un loc "placut" sau "dinamic".

Cu ocazia acestor vizite, se agita mereu in jurul meu, strangandu-mi mana calduros, asezandu-ma pe scaun si antrenandu-ma intr-o conversatie de cateva minute, timp in care mama asista zambind. Deseori imi facea cate un cadou, un lucru despre care pretindea ca era deja pregatit si ma astepta, desi am ajuns sa-mi dau seama curand ca-mi oferea ceva pe care-i cazusera ochii abia in acel moment. "Ia ghici ce am pentru tine, Puffin!" spunea el solemn, in timp ce privirea ii luneca prin incapere in cautarea unui obiect potrivit. Asa am ajuns in posesia unei colectii impresionante de obiecte de birou, pe care o tineam intr-o lada veche in camera mea de joaca: o scrumiera, un suport din fildes pentru stilouri, un prespapier din plumb. O data s-a intamplat ca, dupa ce m-a anuntat ca are un cadou pentru mine, ochii sa nu i se poata opri asupra nici unui obiect. A urmat o pauza jenanta, dupa care unchiul Philip a sarit in picioare si a inceput sa umble prin birou, murmurand "Dar unde l-am pus? Ce naiba am facut cu el?", pana cand, in cele din urma, probabil in disperare de cauza, s-a dus la perete, a smuls harta regiunii Yangzi, rupandu-i un colt cu aceasta miscare grabita, apoi a rulat-o si mi-a daruit-o.

O data, pe cand mai aveam incredere in el, unchiul Philip si cu mine stateam impreuna in biroul lui, asteptand ca mama sa se intoarca de undeva. Ma convinsese sa ma asez in scaunul lui din spatele biroului, iar el bantuia fara vreun scop anume prin incapere. Palavragea ca de obicei si in mod normal as fi izbucnit imediat in ras, dar de data aceea - la cateva zile dupa discutia mea cu Akira - nu eram intr-o dispozitie potrivita. Unchiul Philip a sesizat asta curand si a zis:

- Asa deci, Puffin. Suntem cam posaci azi.

Am prins prilejul si i-am spus:

- Unchiule Philip, tocmai ma gandeam la asta. Cum crezi ca s-ar putea sa devii mai englez?

- Mai englez?

S-a oprit din ce facea in acel moment si s-a uitat la mine. Apoi, cu o expresie ganditoare, s-a apropiat, a tras un scaun pana la birou si s-a asezat.

- Ei bine, de ce ai vrea sa fii mai englez decat esti, Puffin?

- Ma gandeam. ei bine, ma gandeam ca as putea.

- Cine zice ca nu esti suficient de englez?

- Nimeni in mod special.

Apoi, dupa o clipa, am adaugat:

- Dar ma gandesc ca poate parintii mei cred asta.

- Si tu ce crezi, Puffin? Crezi ca ar fi cazul sa fii mai englez?

- Nu pot spune exact, domnule.

- Nu, presupun ca nu poti. Ei bine, e adevarat, aici cresti alaturi de tot felul de oameni. Chinezi, francezi, germani, americani si multi altii. N-ar fi de mirare daca ai deveni si tu un fel de corcitura.

S-a oprit si a ras scurt. Apoi a continuat:

- Dar nu-i nimic rau in asta. Stii ce cred eu, Puffin? Cred ca n-ar fi un lucru rau daca baietii ca tine ar creste cu totii imprumutand cate ceva din toate. Poate ca atunci ne-am trata mai bine unul pe celalalt. Ar fi mai putine razboaie, in primul rand. O, da. Poate ca intr-o zi toate aceste conflicte se vor termina si asta nu se va intampla din cauza unor oameni de stat importanti, a unor biserici sau organizatii ca asta. Se va intampla pentru ca oamenii se vor schimba. Vor fi ca tine, Puffin. Un amestec. Asa ca de ce sa nu devii o corcitura? E sanatos.

- Dar daca as deveni asa, totul s-ar putea.

M-am oprit.

- Totul s-ar putea sa ce, Puffin?

- Ca storul de-acolo - am aratat eu -, daca snurul s-ar rupe. Totul s-ar putea risipi.

Unchiul Philip s-a uitat lung la storul pe care-l aratasem. Apoi s-a ridicat, s-a dus la fereastra si l-a atins usor.

- Totul s-ar putea risipi. S-ar putea sa ai dreptate. Presupun ca exista ceva de care nu putem scapa cu usurinta. Oamenii simt nevoia sa apartina cuiva. Unei natiuni, unei rase. Altfel cine stie ce s-ar putea intampla? Civilizatia asta a noastra, ei bine, poate se va prabusi. Poate totul se va risipi, asa cum ai spus.

A oftat, de parca il invinsesem intr-o disputa.

- Vrei, deci, sa fii mai englez. Ei bine, Puffin, ce sa facem noi pentru asta?

- Ma gandeam. daca nu va deranjeaza, domnule. daca n-aveti nimic impotriva. Ma gandeam daca mi-ati permite sa va imit din cand in cand.

- Sa ma imiti?

- Da, domnule. Doar uneori. Ca sa invat cum sa actionez englezeste.

- O, dar ma flatezi, batrane! Dar nu crezi ca tatal tau este cel care ar trebui sa se bucure de acest mare privilegiu? El e cat se poate de englez, asa as zice eu.

M-am uitat intr-o parte, iar unchiul Philip probabil ca a sesizat imediat ca spusese ce nu trebuia. S-a intors si s-a asezat iar pe scaun, in fata mea.

- Uite, a zis el calm, o sa-ti spun eu ce-o sa facem. Daca o sa-ti faci vreodata griji despre felul in care trebuie sa te porti sau daca n-o sa stii ce drum sa alegi, atunci vino la mine sa discutam serios. O sa stam de vorba pe indelete, pana cand o sa stii exact despre ce e vorba. Ei, te simti mai bine acum?

- Da, domnule. Cred ca da.

M-am straduit sa schitez un zambet.

- Va multumesc, domnule, am zis.

- Uite ce e, Puffin. Esti un mic terorist. Sunt sigur ca stii asta. Dar, gandindu-ma cum sunt in realitate micii teroristi, tu esti un specimen decent.

- Credeti cu adevarat asta, domnule?

- Da, o cred. Cu adevarat. Te simti mai bine acum?

Spunand asta, a sarit in picioare si si-a reluat plimbarile prin birou. Apoi, revenind la tonul mai vesel si degajat, a inceput sa spuna o poveste inepta despre doamna din biroul de alaturi, poveste care m-a captivat imediat.

Cat de drag imi era pe atunci unchiul Philip! Dar exista intr-adevar vreun motiv solid care sa ma faca sa cred ca eu nu-i eram cu adevarat drag? Este intru totul posibil ca, in acel moment al vietii noastre, el sa nu-mi fi dorit decat binele si sa fi fost la fel de nestiutor ca si mine in privinta felului in care avea sa evolueze situatia.

Capitolul sase CAM in aceeasi perioada - adica in aceeasi vara -, cateva aspecte ale comportamentului lui Akira au inceput sa devina deosebit de suparatoare. Ma deranja mai ales felul in care palavragea la nesfarsit despre realizarile japonezilor. Avusese mereu aceste tendinte, dar in vara aceea ajunsese o obsesie. Iar si iar, prietenul meu facea in asa fel incat sa ne oprim din joc pentru a-mi tine o predica despre cea mai recenta cladire japoneza ridicata in centrul de afaceri sau despre sosirea iminenta a unei noi canoniere japoneze in port. Apoi ma obliga sa ascult o descriere in cele mai mici detalii si, la un interval de cateva minute, declara sus si tare ca Japonia a devenit "o tara importanta, foarte importanta, ca Anglia". Dar cele mai iritante momente erau acelea in care incerca sa dovedeasca cine plange mai usor, japonezul sau englezul. Daca ii sustineam cumva cu voce tare pe englezi, prietenul meu cerea imediat sa facem o proba care, practic, consta in faptul ca ma strangea cu bratele intr-una din faimoasele sale prize de lupte martiale pana cand fie capitulam, fie izbucneam in plans.

Pe-atunci am pus obsesia lui Akira fata de destoinicia rasei sale pe seama faptului ca in toamna aceea urma sa mearga la scoala in Japonia. Parintii lui aranjasera sa stea la niste rude in Nagasaki si, desi urma sa se intoarca la Shanghai in timpul vacantelor scolare, ne-am dat seama ca o sa ne vedem mult mai putin, ceea ce ne-a mahnit pe amandoi. Dar, pe masura ce vara trecea, Akira parea din ce in ce mai convins de superioritatea fiecarui aspect al vietii din Japonia si era tot mai excitat de ideea noii lui scoli. Eu, pe de alta parte, ma plictisisem atat de mult de laudarosenia lui continua cu tot ce-i japonez ca, spre sfarsitul verii, asteptam cu nerabdare sa scap de el. Si, intr-adevar, cand in cele din urma a sosit ziua aceea si stateam in curtea lui, facand cu mana spre masina care il ducea spre port, cred ca nu eram deloc indurerat.

Totusi foarte curand mi s-a facut dor de el. Nu pentru ca nu as fi avut alti prieteni. Erau, de exemplu, cei doi frati englezi din vecini, cu care ma jucam de obicei si cu care m-am vazut mai des dupa plecarea lui Akira. Ma intelegeam bine cu ei, in special atunci cand eram doar noi trei. Uneori insa ni se alaturau si alti colegi de scoala - alti baieti de la scoala publica din Shanghai - si atunci purtarea lor fata de mine se schimba, iar eu deveneam tinta unor farse. Acestea nu ma deranjau deloc, pentru ca vedeam ca toti erau de fapt bine crescuti si nu nutreau nici o intentie malitioasa. Chiar si la varsta aceea imi dadeam seama ca intr-un grup de cinci-sase baieti, din care toti - cu exceptia unuia singur - frecventau aceeasi scoala, cel din afara devenea tinta bascaliei inofensive. Vreau sa spun ca nu-mi dusmaneam prietenii englezi, dar, in acelasi timp, asemenea lucruri ma impiedicau sa fiu la fel de apropiat de ei cum fusesem de Akira si, pe masura ce lunile treceau, am inceput sa-i simt lipsa tot mai mult.

Dar in toamna aceea nu am resimtit neaparat absenta lui Akira ca pe o nenorocire. Mi-o amintesc mai curand ca pe o perioada in care nu prea aveam ce face, cu dupa-amiezi ce treceau inutile, una dupa alta. in fine, o perioada din care nu mi-au mai ramas prea multe in minte. Cu toate acestea, in timpul acelei perioade s-au petrecut cateva lucruri marunte pe care ulterior am ajuns sa le consider deosebit de semnificative.

De exemplu, a fost incidentul care a marcat excursia la hipodrom impreuna cu unchiul Philip, despre care sunt foarte sigur ca s-a petrecut dupa una din intrunirile de duminica dimineata ale mamei. Cum probabil am spus, cu toate ca mama ma incuraja sa stau in compania prietenelor ei in salon, unde se intalneau la inceput, nu mi se permitea sa intru in sufragerie si sa asist la intruniri. Imi amintesc ca am rugat-o o data sa-mi dea voie si, spre surprinderea mea, a stat mai mult pe ganduri, dar in cele din urma a spus:

- Regret, Puffin. Nici lady Andrews si nici doamna Callow nu apreciaza compania copiilor. Pacat. Ai fi putut, desigur, sa inveti lucruri importante.

Desigur, tatei nu i se interzicea sa participe la intruniri, dar se pare ca parintii mei se intelesesera ca el sa se abtina sa participe. Nu pot spune care din ei - daca nu cumva amandoi - erau raspunzatori de aceasta situatie, dar stiu sigur ca intotdeauna era o atmosfera nefireasca la micul dejun din duminica in care urma sa aiba loc intrunirea. Mama nu-i pomenea nimic tatei despre intrunire, ci il privea tot timpul micului dejun cu un aer dezgustat. In ce-l priveste, in dimineata aceea tata se molipsea de o jovialitate fortata, care devenea tot mai zgomotoasa pana cand incepeau sa soseasca invitatii mamei. Unchiul Philip era intotdeauna printre primii si discuta cateva minute cu tata in salon, razand mult. Apoi, pe masura ce soseau invitatii, mama venea si il lua pe unchiul Philip intr-un colt, unde dezbateau cu seriozitate intrunirea care urma sa aiba loc. Cam in acele momente tata se retragea, de obicei in biroul lui.

In ziua pe care o evoc aici imi amintesc ca i-am auzit pe vizitatori plecand la sfarsitul intrunirii, iar eu am iesit in gradina sa o astept pe mama, care, presupuneam eu, o sa iasa cat de curand sa-mi rechizitioneze leaganul si sa cante cu vocea ei cu inflexiuni minunate. Cand, dupa ce am asteptat o vreme, n-a dat nici un semn, am intrat in casa pentru a face investigatii si, intrand in biblioteca, am vazut ca usile sufrageriei erau acum intredeschise, ca intrunirea luase intr-adevar sfarsit, dar ca unchiul Philip si mama erau inca acolo, adanciti la masa intr-o discutie si cu o gramada de hartii risipite in fata lor. Si apoi in spatele meu a aparut tata, crezand si el, fara indoiala, ca povestea din dimineata aceea se terminase. Auzind voci in sufragerie, s-a oprit si mi-a spus:

- Oh, sunt inca aici!

- Doar unchiul Philip.

Tata mi-a zambit, apoi s-a prelins pe langa mine si a intrat in sufragerie. Printre usile intre-deschise l-am vazut pe unchiul Philip ridicandu-se in picioare si apoi i-am auzit pe cei doi barbati razand tare. O clipa mai tarziu a iesit si mama, care parea oarecum suparata si tinea in brate un vraf de hartii.

Trecuse deja de ora pranzului. Unchiul Philip a ramas cu noi la pranz, iar buna dispozitie si rasetele au continuat. Apoi, cand eram aproape de sfarsitul mesei, unchiul Philip ne-a facut o propunere: de ce sa nu mergem cu totii la hipodrom dupa-amiaza? Mama a declarat ca este o idee excelenta. Si tata a spus ca este o idee buna, dar pe el sa-l scuzam, pentru ca il asteapta treburi de rezolvat in birou.

- Dar, draga mea, a zis el, intorcandu-se spre mama, de ce nu-l insotesti pe Philip? Va fi o dupa-amiaza splendida, dupa cum se arata. Du-te neaparat.

- Stii, cred ca s-ar putea chiar sa ma duc, a raspuns mama. Putina distractie ne-ar face bine tuturor. Si lui Christopher.

In acel moment toti s-au uitat la mine. Desi nu aveam decat noua ani, cred ca am interpretat situatia destul de exact. Stiam ca eram pus in fata unei alegeri: sa ma duc la hipodrom sau sa stau acasa cu tata. Dar cred ca am sesizat si implicatiile mai profunde: daca alegeam sa ramanem acasa, insemna ca mama va refuza sa mearga la curse doar in compania unchiului Philip. Cu alte cuvinte, iesirea depindea de mine. In plus, stiam - si am privit problema cu o siguranta calma - ca in acea clipa tata dorea cu disperare sa nu mergem, ca, daca faceam acest lucru, el ar suferi enorm. Niciunul din gesturile lui nu-mi sugera o astfel de interpretare, ci mai curand dedusesem - poate chiar inconstient - toate aceste implicatii in decursul saptamanilor si lunilor precedente. Desigur, erau multe pe care nu le intelegeam la vremea aceea, dar lucrul acesta il vazusem limpede in acel moment: tata se baza pe mine sa salvez situatia.

Dar poate ca nu am inteles suficient. Caci, atunci cand mama a spus "Hai, Puffin, incalta-te repede", am facut-o cu un entuziasm strident, un entuziasm fabricat de dragul spectacolului. Si tin minte si azi cum tata ne-a condus pana la usa, a dat mana cu Philip, razand si facandu-ne cu mana, in timp ce trasura cu mine, mama si unchiul Philip se indeparta, ducandu-ma spre distractia noastra de dupa-amiaza.

Alte amintiri, singurele care inca mi-au ramas clare din acea toamna, se leaga tot de tata.

E vorba de straniile lui momente de "laudarosenie". De felul lui, tata era un om modest. Mai mult, considera laudarosenia altora jenanta. De aceea, in acea perioada am fost surprins cand l-am auzit laudandu-se astfel in cateva ocazii. Erau momente nesemnificative si atunci nu m-au surprins prea tare, dar mi-au ramas intiparite in memorie de-a lungul anilor.

De exemplu, o data, la cina, i-a spus mamei pe neasteptate:

- Ti-am povestit, draga mea? Tipul acela s-a intors sa ma vada, stii, reprezentantul docherilor. Si vorbea o engleza destul de fluenta. Sigur ca intotdeauna chinezii sunt plini de efuziune cand vorbesc si de aceea nu toate discursurile lor trebuie luate chiar de bune. Dar stii, draga mea, chiar am avut impresia ca era sincer. Spunea ca sunt "eroul lor venerat". Ce zici de asta? Erou venerat!

Tata a ras, apoi a pandit-o pe mama cu atentie.

Ea a continuat sa manance si, dupa o clipa, a raspuns:

- Da, dragul meu. Mi-ai spus deja.

Tata parea putin dezumflat, dar in clipa urmatoare a zambit inveselit si a adaugat razand:

- Ti-am spus deci!

Apoi, intorcandu-se spre mine, a continuat:

- Dar Puffin n-a auzit inca. Nu-i asa, Puffin? Erou venerat. Asa il numesc ei pe tatal tau.

Nu reusesc sa-mi amintesc despre ce era de fapt vorba si probabil ca atunci nici nu mi-a pasat. Mi-am amintit episodul doar pentru ca, asa cum am spus, tata nu obisnuia sa vorbeasca despre el in acest mod.

Un alt incident asemanator s-a petrecut intr-o dupa-amiaza, cand m-am dus cu parintii mei in gradina publica sa ascultam fanfara. Tocmai coborasem din trasura la capatul cheiului, iar eu si mama priveam spre partea cealalta a bulevardului lat, spre poarta de intrare in gradina. Era o dupa-amiaza de duminica si-mi amintesc ca ambele trotuare erau pline cu oameni bine imbracati, iesiti la promenada, care se bucurau de briza care adia dinspre port. Pe chei5 era o aglomeratie de trasuri, masini si ricse, iar mama si cu mine ne pregateam sa traversam, cand tata, dupa ce l-a platit pe vizitiu, a aparut in spatele nostru si a spus pe neasteptate si destul de tare:

- Vezi, draga mea, cei de la firma stiu. Acum stiu ca nu sunt dintre cei care dau inapoi. Bentley o stie, de exemplu. O, da, o stie prea bine acum!

La fel ca la cina, initial mama n-a dat vreun semn ca a auzit. M-a luat de mana si ne-am facut loc spre gradina, trecand prin aglomeratie.

- Intr-adevar? a fost tot ce a spus ea, aproape inaudibil, in momentul in care am ajuns.

Dar asta nu a fost tot. Am intrat in gradina publica si ne-am plimbat o vreme in jurul pajistilor si straturilor cu flori, salutand prieteni si cunostinte sau oprindu-ne din cand in cand sa vorbim cu cineva, ca orice alta familie care venea in gradina duminica dupa-amiaza. Uneori ii vedeam pe baietii pe care ii cunosteam fie de la scoala, fie de la lectiile de pian ale doamnei Lewis, dar si ei mergeau foarte cuminti alaturi de parintii lor si abia daca indrazneam sa ne facem semne timide de recunoastere. Fanfara incepea sa cante la ora cinci si jumatate punct, iar cei mai multi asteptau pana cand sunetul trompetelor se raspandea prin colturile gradinii si abia atunci incepeau sa se apropie de estrada.

Noi intarziam mereu, asa ca toate locurile erau ocupate cand ajungeam. Asta nu ma deranja prea mult, pentru ca noi, copiii, aveam voie sa ne miscam de capul nostru doar in jurul estradei, si uneori ma amestecam si eu printre alti baieti si ne jucam impreuna. In acea dupa-amiaza - probabil ca era toamna tarzie, pentru ca tin minte cum soarele apunea deasupra apei, in spatele estradei -, mama se departase putin pentru a sta de vorba cu niste prieteni aflati in apropiere si, dupa cateva minute in care am ascultat muzica, i-am cerut voie tatalui meu sa ma duc la grupul de baieti americani, despre care stiam ca se joaca dincolo de spatiul unde se aduna publicul. El a continuat sa se uite fix la fanfara si nu mi-a raspuns, asa ca eram pe punctul de a-l ruga inca o data, cand mi-a spus linistit:

- Toti oamenii acestia de aici, Puffin. Toti oamenii acestia. Intreaba-i si toti or sa pretinda ca au propriul lor etalon moral. Dar, pe masura ce o sa cresti, o sa-ti dai seama ca foarte putini au cu adevarat unul. Totusi mama ta e altfel. Ea nu te dezamageste. Stii, Puffin, de aceea a reusit in cele din urma. A reusit sa faca un om mai bun din tatal tau. Mult mai bun. Prea bine, poate ca e severa, nu-i cazul sa-ti spun asta tocmai tie, ha, ha! Ei bine, e la fel de severa cu mine cum e si cu tine. Si rezultatul este, fir-ar, ca sunt o fiinta umana mai buna. I-a trebuit mult timp, dar a reusit. Vreau ca tu sa stii asta, Puffin: tatal tau nu mai este astazi aceeasi persoana pe care ai vazut-o atunci, stii tu, cand mama si cu tine ati dat buzna peste mine. Iti amintesti, sigur ca iti amintesti. Cand eram in birou. Imi pare rau ca a trebuit sa-ti vezi tatal intr-o asemenea stare. Ei bine, asta a fost atunci. Azi, multumita mamei tale, sunt cu mult mai puternic. Un om, as zice, Puffin, de care o sa fii mandru intr-o zi.

Am inteles foarte putin din cate imi spunea el si, in afara de asta, aveam sentimentul ca, daca mama - care se afla doar la cativa pasi - ar surprinde cuvintele astea, ar fi foarte furioasa. Asa ca nu am reactionat de fapt la ce mi-a zis tata. Am sentimentul ca dupa cateva clipe l-am rugat din nou sa-mi dea voie sa ma duc la prietenii mei americani si asa s-a incheiat episodul.

Dar in decursul urmatoarelor zile m-am trezit gandindu-ma la acest discurs curios al tatei si in mod special la evocarea momentului in care eu si mama "am dat buzna" peste el in birou. Mult timp nu mi-a fost clar la ce se referea si am incercat in van sa fac o legatura intre amintirile mele si cuvintele lui. In cele din urma m-am fixat, intr-adevar, la o amintire de cand eram foarte mic - nu avem mai mult de patru sau cinci ani -, o amintire deja estompata la noua ani.

Biroul tatalui meu era la ultimul etaj al casei si avea o vedere panoramica spre terenul din spate. De obicei nu mi se permitea sa intru acolo si, in general, nu eram deloc incurajat sa ma joc prin preajma. Era totusi un coridor ingust, care ducea de la capatul scarilor la usa biroului. Pe peretii coridorului erau atarnate tablouri cu rame aurite si masive. Fiecare tablou era executat cu precizie de desenator si reprezenta portul Shanghai, vazut din perspectiva celui care statea pe mal, la Putong, adica toate vapoarele acelea numeroase erau prezentate pe fundalul cladirilor impozante de pe chei. Probabil ca picturile datau din anii 1880 si banuiesc ca apartineau companiei, la fel ca si alte decoratiuni si tablouri din casa. Nu-mi amintesc prea bine asta, dar mama imi povestea adesea cum, pe vremea cand eram foarte mic, noi doi stateam in fata acestor tablouri si ne distram dand nume amuzante vapoarelor. Din cate imi spunea mama, izbucneam pe data in hohote de ras si uneori refuzam sa abandonez jocul pana nu dadeam un nume fiecarui vas care se vedea. Daca era intr-adevar asa - daca radeam mereu in hohote in timpul jocului -, atunci e mai mult ca sigur ca nu ar fi trebuit sa ajungem sa ne amuzam atata in timp ce tata lucra in birou. Dar, cand m-am gandit mai bine la cuvintele pe care tata mi le spusese langa estrada in acea zi, am inceput sa-mi amintesc cum eu si mama stateam o data impreuna in acea parte a mansardei si, din cate stiu, jucam jocul nostru, cand ea s-a oprit pe neasteptate si a ramas nemiscata.

Primul meu gand a fost ca urma sa fiu certat, probabil pentru ceva ce spusesem si o nemultumise. Nu era ceva neobisnuit ca mama sa-si schimbe brusc dispozitia tocmai in timpul unei conversatii senine si sa ma certe pentru vreo fapta rea despre care isi amintea brusc ca o comisesem in ziua aceea, ceva mai devreme. Dar, cum eu am tacut, pregatindu-ma pentru o astfel de explozie, mi-am dat seama ca ea asculta. Apoi in momentul urmator s-a intors si a deschis cu impetuozitate usa de la biroul tatei.

Dincolo de silueta mamei am surprins o imagine fugara a interiorului camerei. Privelistea care imi staruie in minte este a tatei, prabusit peste birou, cu fata acoperita de sudoare si schimonosita de neputinta. Poate ca plangea cu sughituri si tocmai acest sunet ii atrasese atentia mamei. In fata lui, peste tot pe birou erau hartii, registre si caiete. Am observat - si asta, cred, pentru ca am urmarit privirea mamei - ca erau mai multe hartii si caiete pe podea, de parca le-ar fi azvarlit acolo intr-o criza de nervi. El se uita la noi speriat si in clipa urmatoare a spus cu o voce care m-a socat:

- N-o putem face! N-o sa ne mai revenim niciodata! N-o putem face! Ceri prea mult, Diana! E prea mult!

Mama i-a spus ceva pe un ton scazut - l-a mustrat, fara indoiala, pentru a-l face sa-si vina in fire. Tata si-a revenit si, aruncandu-si privirea dincolo de mama, m-a privit pentru prima oara. Dar aproape imediat fata lui s-a contorsionat de disperare si, intorcandu-se iar spre mama, a mai spus o data, scuturand neajutorat din cap:

- N-o putem face, Diana! Ar insemna sa ne ruinam cu totii. M-am uitat peste toate astea. N-o sa ne mai intoarcem niciodata in Anglia. Nu putem strange suficienti bani. Fara firma suntem faliti.

Apoi se pare ca si-a pierdut din nou controlul si, cand mama s-a pornit sa spuna altceva - cu vocea ei calma si manioasa -, tata a inceput sa tipe, nu atat la ea, cat la peretii biroului:

- N-o voi face, Diana! Doamne Sfinte, drept cine ma iei? Este peste puterile mele, auzi? Peste puterile mele! N-o pot face!

S-ar putea ca in acel moment mama sa-i fi trantit usa in nas si sa ma fi luat de acolo. Nu mai am nici o amintire legata de acel episod. Si, desigur, nu pot fi sigur de sentimentele - ca sa nu mai zic de cuvintele - exacte exprimate de tata in acea zi. Dar iata cum am ajuns sa recompun aceasta amintire - ce-i drept, cu cateva indicii care m-au ajutat sa clarific situatia.

La acea vreme, pentru mine era o experienta uimitoare si, desi mi s-a parut probabil interesant ca tata are momente in care plange si tipa, la fel ca mine, nu m-am intrebat prea mult despre ce fusese vorba. In plus, cand l-am vazut dupa aceea, era cel dintotdeauna, iar mama nu a facut nici o aluzie la incident. Daca tata nu ar fi rostit cuvintele acelea ciudate dupa mai multi ani, atunci, langa estrada, probabil ca nu mi-as fi scormonit memoria sa-mi amintesc aceasta intamplare.

Dar, dupa cum am spus, dincolo de aceste mici episoade curioase, nu prea am ce sa-mi amintesc din toamna aceea si din iarna mohorata care i-a urmat. Mai tot timpul am fost apatic si m-am bucurat cand, intr-o dimineata, Mei Li mi-a spus in trecere ca Akira se intorsese din Japonia si ca in acel moment ii descarcau bagajul din masina pe aleea din curtea invecinata.

Capitolul sapte AM FOST incantat sa aflu ca Akira se intorsese la Shanghai nu doar in vizita, ci pe mai mult timp, planuind sa revina la scoala din North Sichuan Road la inceputul ultimului trimestru. Nu-mi amintesc sa-i fi sarbatorit in mod special intoarcerea. Impresia mea este ca ne-am reluat pur si simplu relatia de prietenie de unde o lasaseram toamna trecuta, fara sa facem prea mult caz de asta. Eram destul de curios sa aflu cate ceva despre experientele lui din Japonia, dar el m-a convins ca ar fi o copilarie - ceva sub nivelul nostru - sa discutam asemenea probleme, asa ca ne-am demonstrat seriozitatea continuandu-ne vechile obiceiuri, de parca nimic nu le-ar fi intrerupt. Am ghicit, desigur, ca nu-i mersese prea bine in Japonia, dar abia in acea zi de primavara, cand si-a rupt maneca de la chimonou, am inceput sa banuiesc o parte din adevar.

Cand ne jucam afara, Akira se imbraca de obicei la fel ca mine - in camasa, sort si, in zilele caniculare, isi punea o palarie de soare. Dar in acea dimineata ne jucam pe movila de la capatul gradinii noastre, iar el era imbracat in chimonou - nu unul special, ci acela pe care il purta prin casa. Alergasem in susul si-n josul movilei, jucand o piesa, cand el s-a oprit dintr-o data aproape de varf si s-a asezat incruntat. Am crezut ca se lovise, dar cand am ajuns la el am vazut ca isi examina ruptura de la maneca. Era foarte concentrat si cred ca i-am spus ceva de genul:

- Ce s-a intamplat? O sa ti-o coasa rapid menajera sau altcineva.

El n-a avut nici un fel de reactie - parea ca uitase cu totul de prezenta mea - si mi-am dat seama ca se afunda intr-o tristete adanca pe loc, chiar sub ochii mei. A continuat sa-si examineze maneca sfasiata cateva secunde, apoi a privit inexpresiv in pamant, de parca se petrecuse o mare tragedie.

- Este a treia oara, a murmurat el linistit. A treia oara in aceeasi saptamana cand fac lucru rau.

Apoi, pentru ca am continuat sa-l privesc oarecum contrariat, a zis:

- Al treilea lucru rau. Acum mama si tata or sa ma trimita inapoi in Japonia.

Fireste, nu vedeam cum o mica ruptura intr-un chimonou vechi poate atrage dupa sine asemenea consecinte, insa in clipa aceea eram suficient de alarmat si m-am ghemuit langa el, cerandu-i sa-mi explice ce voia sa spuna. Dar in dimineata aceea nu am putut scoate prea multe de la prietenul meu. Devenea tot mai imbufnat si mai impenetrabil si parca imi amintesc ca nu ne-am despartit in cei mai buni termeni. In decursul urmatoarelor saptamani, am descoperit totusi pas cu pas ce se ascundea in spatele purtarii lui atat de nefiresti.

Chiar din prima zi a vizitei lui in Japonia, Akira se simtise teribil de nefericit. Desi nu a recunoscut explicit acest lucru, am dedus ca fusese ostracizat nemilos pentru ca era "strain". Gesturile, atitudinile, felul lui de a vorbi si multe alte lucruri il facusera sa para altfel si fusese ironizat nu doar de colegi, ci si de profesori si chiar - la asta facuse de mai multe ori aluzie - de rudele in casa carora locuia. In cele din urma, tristetea i-a fost atat de profunda, ca parintii au fost obligati sa-l aduca acasa in mijlocul trimestrului.

Gandul ca s-ar putea intoarce in Japonia il urmarea pe prietenul meu si nu-i dadea pace. In schimb, parintilor lui le era dor de Japonia si discutau adesea despre intoarcere. Stiind ca sora lui mai mare, Etsuko, nu avea nimic impotriva ideii de a locui in Japonia, Akira si-a dat seama ca este singurul care dorea ca familia lui sa ramana in Shanghai, ca doar faptul ca el se opunea puternic acestei idei ii oprise pe parintii lui sa-si faca bagajele si sa ia vaporul pana la Nagasaki, si nu stia cat timp preferintele lui vor mai avea intaietate fata de cele ale surorii si parintilor lui. Situatia era inca neclara si orice fel de neplacere creata de el - fapta rea sau neindeplinire a sarcinilor scolare - putea schimba lucrurile in defavoarea lui. De aici si presupunerea ca o mica ruptura in chimonou ar putea produce cele mai grave consecinte.

Dupa cum s-a dovedit, ruperea chimonoului nu a atras dupa sine mania parintilor, asa cum s-a temut el, si, desigur, nu s-a intamplat nimic important. Dar in lunile care au urmat intoarcerii lui s-au mai ivit cateva incidente care l-au aruncat pe prietenul meu in prapastia nelinistii si deprimarii. Cel mai semnificativ dintre toate, banuiesc, a fost afacerea cu Ling Tien si "jaful" nostru - "trecutul meu de delincvent" care a trezit curiozitatea lui Sarah in timpul calatoriei noastre cu autobuzul in aceasta dupa-amiaza.

Ling Tien se afla in serviciul familiei lui Akira de cand acestia locuiau in Shanghai. Printre primele amintiri despre vizitele mele de joaca in vecini se numara si acelea despre batranul servitor care isi tarsaia picioarele, cu o matura in mana. Parea foarte batran si purta mereu, chiar si vara, un halat gros, de culoare inchisa, si o tichie si isi tinea parul legat intr-o coada de cal. Spre deosebire de alti servitori chinezi ai vecinilor, le zambea rareori copiilor, dar nu ne ameninta si nici nu tipa la noi, iar daca Akira nu ar fi avut o astfel de reactie fata de el, probabil ca nu as fi avut motive de teama. Tin minte ca la inceput ma nedumerea mai mult ca orice felul in care Akira era cuprins de panica ori de cate ori servitorul se apropia de noi. Daca, de exemplu, Ling Tien trecea pe coridor, prietenul meu se intrerupea din ce facea el atunci si ramanea intepenit intr-o parte a incaperii unde batranul nu-l putea vedea si nu se clintea pana ce pericolul nu trecea. In primele zile ale prieteniei noastre, cand nu ma contaminasem inca de spaimele lui, presupuneam ca asta se datora unui anumit incident intre el si Ling Tien. Cum zic, eram foarte nedumerit, dar ori de cate ori il rugam pe Akira sa-mi explice purtarea lui, nu-mi dadea absolut nici o atentie. Cu timpul, am ajuns sa-mi dau seama cat de jenat se simtea de neputinta de a-si controla spaima de Ling Tien si am invatat sa nu mai spun nimic ori de cate ori jocurile noastre se intrerupeau in acest mod.

Apoi, cand am mai crescut, imi imaginez ca Akira a inceput sa simta nevoia de a-si justifica frica. Pe la sapte-opt ani, prietenul meu nu mai ingheta cand il vedea pe Ling Tien. In schimb, se intrerupea din ceea ce facea si se uita la mine cu un ranjet straniu. Apoi, apropiindu-si gura de urechea mea, povestea cu o voce curios de monotona - nu mult diferita de a calugarilor pe care ii auzeam psalmodiind in piata din Boone Road - cele mai terifiante istorii despre batranul servitor.

Asa am aflat despre inspaimantatoarea atractie a lui Ling Tien pentru maini. Akira isi aruncase o data privirea pe coridorul servitorilor inspre camera lui Ling Tien, cand batranul lasase usa intredeschisa - ceea se intampla rareori -, si vazuse pe podea, taiate si adunate intr-un morman, maini de femei, barbati, copii si maimute. Alta data, seara tarziu, Akira il reperase pe servitor ducand in casa un cos cu o gramada de brate dezmembrate de maimuta. Trebuie sa fim in garda, m-a avertizat Akira. Daca ii vom da cea mai mica ocazie, Ling Tien nu va ezita sa ne taie mainile.

Dupa o serie de relatari de acest gen, m-am interesat de ce pe Ling Tien il preocupau asa de mult mainile. Akira s-a uitat la mine cu atentie, apoi m-a intrebat daca imi poate incredinta cel mai tenebros secret al familiei lui. Cand i-am dat toate asigurarile, s-a mai gandit putin, apoi, in cele din urma, a spus:

- Atunci o sa-ti spun, batrane! Motiv ingrozitor! De ce Ling taie maini. Iti zic!

Evident, Ling Tien descoperise o metoda prin care transforma mainile taiate in paianjeni. In camera lui erau multe boluri pline cu diverse lichide, in care tinea la muiat luni de zile mainile pe care le stransese. Incetul cu incetul, degetele incepeau sa se miste singure, la inceput cu mici zvacneli, apoi cu miscari de incolacire, iar in final le cresteau niste peri negri si Ling Tien le scotea din lichid si le dadea drumul sa circule in voie prin preajma casei, in chip de paianjeni. Akira il auzise deseori pe batranul servitor tarandu-se afara in toiul noptii tocmai in acest scop. Prietenul meu vazuse o data in gradina, miscandu-se pe sub niste arbusti, un astfel de mutant, pe care Ling il scosese prematur din solutie, dar care nu semana pe deplin cu un paianjen si puteai ghici imediat ca este o mana taiata.

Chiar daca nici la varsta aceea nu credeam in intregime asemenea povesti, ele au reusit sa ma rascoleasca si, o vreme, numai ce-l vedeam pe Ling Tien si eram cuprins de teroare. Pe masura ce cresteam, niciunul din noi nu s-a debarasat de spaima de Ling Tien. Asta ii zgandarea in permanenta mandria lui Akira si, in jurul varstei de opt ani, in el s-a nascut nevoia de a se impotrivi constant acestor spaime. Tin minte ca ma tara deseori intr-un ungher al casei, de unde il puteam spiona pe Ling Tien maturand aleea sau facand alte treburi gospodaresti. Eu nu prea dadeam atentie acestor sedinte de spionaj, dar am ajuns sa detest situatiile in care Akira ma imboldea insistent sa merg cu el in apropierea camerei lui Ling Tien.

Pana la acea data ne tinuseram departe de camera aceea, mai ales pentru ca Akira sustinea ca aburii care veneau de la lichidele lui Ling Tien aveau darul de a ne hipnotiza si de a ne atrage in camera. Dar ideea de a ne apropia de usa devenise o obsesie pentru prietenul meu. Se intampla sa ne aflam uneori in toiul unei conversatii, discutand despre cu totul altceva, cand, dintr-o data, pe fata ii aparea acel ranjet straniu si murmura "Ti-e teama? Christopher, ti-e teama?"

Apoi ma obliga sa vin dupa el prin casa, prin camerele acelea ciudat mobilate, pana la arcada din grinzi masive care marca zona camerelor servitorilor. Dupa ce treceam de arcada, ne trezeam intr-un coridor intunecat, cu dusumele lustruite si fara covor, la capatul caruia, in fata noastra, era usa camerei lui Ling Tien.

La inceput Akira imi cerea sa stau de veghe langa arcada, in timp ce el inainta pas cu pas pe coridor, pana parcurgea, poate jumatate din drumul spre camera aceea terifianta. Il am si acum inaintea ochilor pe prietenul meu, cu silueta lui grasulie si imobila din cauza tensiunii prin care trecea, cu fata stralucind de sudoare, pe care i-o vedeam ori de cate ori se intorcea spre mine, adunandu-si fortele sa mai faca doi-trei pasi, inainte de a se intoarce in fuga, cu ranjetul lui triumfator pe chip. Apoi Akira ma tot incita si teroriza, pana cand, in cele din urma, gaseam energia sa ii imit isprava. O vreme, cum ziceam, aceste probe de curaj au ajuns sa-l obsedeze pe Akira si imi rapeau o mare parte din placerea de a ma duce sa ma joc la el acasa.

Totusi, destul de mult timp ne-a fost imposibil sa ajungem pana la usa, ca sa nu mai vorbim despre gestul de a intra in camera. Aveam amandoi zece ani cand, in cele din urma, am intrat in camera lui Ling Tien si - desi la vremea aceea nu stiam - era ultimul meu an petrecut la Shanghai. Atunci Akira si cu mine am comis micul nostru furt - un gest impulsiv ale carui repercusiuni mai profunde nu am reusit sa le anticipam in totalitate, in febra care ne cuprinsese.

Stiuseram tot timpul ca, la inceputul lui august, Ling Tien pleaca sase zile sa-si viziteze satul natal de langa Hangzhou si vorbiseram deseori despre cum vom avea ocazia sa intram in cele din urma in camera lui. Si, ca un facut, in prima dupa-amiaza de dupa plecarea lui Ling Tien m-am infiintat acasa la Akira si mi-am gasit prietenul muncit de aceasta problema. La acea vreme as zice ca eram mult mai increzator in mine decat cu un an inainte si, chiar daca mai aveam acea veche spaima de Ling Tien, in nici un caz nu as fi aratat-o. Cred, de fapt, ca priveam cu mai mult calm perspectiva de a intra in camera, un lucru pe care prietenul meu l-a observat si l-a considerat un element suplimentar al incercarii la care ne supuneam.

Dar s-a intamplat ca toata dupa-amiaza aceea mama lui Akira si-a croit o rochie si, dintr-un motiv sau altul, a trecut mereu dintr-o camera in alta, iar el a declarat ca insusi gandul la o asemenea actiune este riscant. Desigur, nici mie nu-mi displacea explicatia, dar sunt sigur ca Akira era si mai multumit ca avea la indemana o asemenea scuza.

Ziua urmatoare, totusi, era sambata si cand am ajuns acasa la Akira, catre mijlocul diminetii, parintii lui iesisera in oras. Akira nu avea o amah, ca mine, si cand eram mai mici discutam despre acest subiect, intrebandu-ne care din noi e mai norocos. El adoptase intotdeauna punctul de vedere conform caruia de fapt copiii japonezi nu au nevoie de o amah, pentru ca sunt mai "destoinici" decat cei occidentali. O data, in toiul unei asemenea dezbateri, il intrebasem cine are grija sa aiba tot ce-i trebuie daca mama lui este plecata si el doreste, de exemplu, apa cu gheata sau daca se raneste. Tin minte ca mi-a spus ca mamele japoneze nu ies niciodata daca fiul nu le permite acest lucru in mod expres - o afirmatie careia nu i-am dat deloc crezare, pentru ca stiam sigur ca doamnele japoneze isi aveau cercurile lor, la fel ca si doamnele europene, si se intalneau la Astor House sau la ceainaria Marcell din Sichuan Road. Dar cand mi-a spus apasat ca, in lipsa mamei, servitoarea are grija sa aiba tot ce-i trebuie, iar el e liber sa faca absolut tot ce doreste, am inceput sa cred intr-adevar ca eu sunt cel tratat aspru. Ciudat, dar am continuat sa-mi mentin aceasta parere chiar daca in realitate, ori de cate ori ne jucam la el acasa si mama lui era plecata, unul dintre servitori avea sarcina sa ne supravegheze fiecare miscare. Indeosebi pe cand eram mai mici, servitorul avea intotdeauna o figura incruntata si, fara indoiala, se temea de consecintele grave pe care ar fi trebuit sa le suporte daca ni se intampla vreo nenorocire, asa ca statea la o distanta inhibanta de noi, iar noi ne dadeam silinta sa ne jucam.

Fireste, la acea data ni se permitea sa ne miscam mult mai liber, fara supraveghere. In dimineata in care am intrat in camera lui Ling Tien, ne jucaseram intr-una din camerele de la etajul al treilea, cele fara prea multa mobila si cu tatami pe jos, in timp ce o servitoare batrana - singura persoana din casa - cosea ceva in camera de sub noi. Tin minte cum, la un moment dat, Akira s-a intrerupt din ce facea si s-a aplecat atat de tare peste balustrada, ca m-am temut ca o sa cada. Apoi, cand s-a intors in graba, am observat ca pe fata ii aparuse un ranjet straniu. Servitoarea, a spus el in soapta, a adormit, cum era de asteptat.

- Acum trebuie sa intram! Ti-e frica, Christopher? Ti-e frica?

Akira devenise brusc atat de incordat ca, timp de o clipa, toate vechile spaime legate de Ling Tien mi-au revenit. Dar in acel moment nu se mai punea problema sa batem in retragere, asa ca am pornit-o incet-incet spre camerele servitorilor, pana cand ne-am trezit din nou amandoi in acel coridor intunecat, cu podele goale si lustruite.

Ce imi amintesc acum este ca am luat-o cu pasi mari pe coridor, ezitand putin, pana cand am ajuns la doar patru-cinci metri de usa lui Ling Tien. Apoi nu stiu ce anume ne-a oprit si, timp de o secunda, niciunul din noi nu parea in stare sa mearga mai departe. Daca in acel moment Akira s-ar fi intors si ar fi luat-o la fuga, sunt sigur ca as fi facut si eu acelasi lucru. Dar se pare ca prietenul meu si-a gasit noi forte interioare si, tinandu-ma de brat, mi-a spus:

- Hai, batrane! Mergem impreuna!

Ne-am luat de brat si asa am facut ultimii pasi. Apoi Akira a tras usa si amandoi am privit cu atentie inauntru. Am vazut o camera mica, ordonata, cu mobila putina si dusumele bine maturate. La fereastra era un stor tras, dar lumina se strecura stralucitoare pe la margini. In aer plutea un miros de tamaie, iar intr-unul din colturile indepartate se afla un mic altar, apoi un pat jos si ingust si un dulap surprinzator de masiv, frumos lacuit, cu manere ornate la fiecare din multele lui sertarase.

Am pasit inauntru si am ramas nemiscati cateva minute, aproape fara sa respiram. Apoi Akira a oftat si s-a intors spre mine cu un zambet larg, vizibil incantat ca-si invinsese in cele din urma frica. Dar se pare ca in clipa urmatoare acest sentiment de triumf a fost repede inlocuit de ingrijorarea ca, nefiind nimic sinistru in camera, el devenea ridicol. Inainte de a apuca sa spuna ceva, a aratat cu degetul spre dulap si a soptit staruitor:

- Acolo! Acolo! Atent, atent, batrane! Paianjenii, acolo inauntru!

Indemnul lui nu era deloc convingator si probabil ca si-a dat seama de acest lucru. Cu toate acestea, o secunda sau doua am avut viziunea acelor sertare mici deschizandu-se chiar sub privirea noastra, in timp ce din ele rasar creaturi in faze diverse, intre mana si paianjen, miscandu-si nesigure membrele. Dar in acea clipa Akira mi-a aratat, plin de entuziasm, o sticluta aflata pe masa scunda de langa patul lui Ling Tien.

- Lotiune! a soptit el. Lotiunea magica pe care o foloseste! Iat-o!

Eram tentat sa tom o doza buna de ridicol peste aceasta incercare disperata de a conserva o inchipuire pe care o intretinuse atata timp, dar in acel moment am avut o alta viziune fulgeratoare a sertarelor deschizandu-se si o veche ramasita a vechii mele frici m-a oprit sa spun ceva. In plus, incepeam sa ma tem de o probabilitate mult mai palpabila, adica de faptul ca o sa fim descoperiti acolo de servitoare sau de vreun alt adult aparut pe neasteptate. Nici nu indrazneam sa-mi imaginez rusinea care ar urma, pedepsele sau discutiile interminabile dintre parintii mei si ai lui Akira. Nici macar nu indrazneam sa ma gandesc de unde am putea incepe sa ne explicam comportamentul.

Chiar in acel moment Akira a facut un pas inainte, a insfacat sticla si a strans-o la piept.

- Mergem! Mergem! a suierat el si brusc ne-a cuprins pe amandoi panica.

Chicotind, ne-am repezit afara din camera si am luat-o la fuga pe coridor.

Intorsi in spatiul sigur al camerei de la etaj - servitoarea inca dormea in cea de jos -, Akira si-a reafirmat certitudinea ca sertarele erau pline cu maini taiate. Imi dadeam seama ca era serios ingrijorat ca o sa ridiculizez indelunga noastra fantasma si, intr-un fel, simteam si eu nevoia sa o protejez. Asa ca nu am spus nimic care sa-i submineze afirmatia si nici macar nu am sugerat ca aventura din camera lui Ling Tien fusese dezamagitoare sau ca amandoi prinseseram curaj pornind de la niste supozitii false. Am pus sticluta pe o farfurie, in mijlocul podelei, si apoi ne-am asezat s-o examinam.

Akira i-a scos cu mare grija dopul. Inauntru era un lichid alburiu, cu un miros vag de anason. Nici azi nu am nici cea mai vaga idee in ce scop folosea servitorul aceasta solutie. Banuiala mea este ca era un medicament pe care il cumparase ca sa-si trateze o boala cronica. In orice caz, aspectul lui nedefinit a servit bine scopului nostru. Am inmuiat foarte precaut cateva nuiele in sticla si dupa aceea le-am lasat sa picure pe hartie. Akira m-a avertizat ca nu trebuie sub nici o forma sa lasam vreo picatura sa ne atinga mainile, ca nu cumva sa ne trezim a doua zi cu paianjeni la capatul bratelor. Niciunul din noi nu credea asta cu adevarat, dar mi se parea din nou important sa ne prefacem ca-i asa, pentru a-i menaja sensibilitatea lui Akira, si ne-am continuat indeletnicirea cu o prudenta exagerata.

In cele din urma, Akira a pus dopul la loc si a varat sticluta intr-o cutie pe care o tinea pentru lucruri speciale, spunand ca mai vrea sa faca niste experimente cu lotiunea inainte de a o inapoia. Una peste alta, cand ne-am despartit eram amandoi multumiti de noi insine.

Dar in dupa-amiaza urmatoare, cand Akira a venit la mine acasa, mi-am dat seama imediat ca se ivise o problema. Era foarte preocupat si incapabil sa se concentreze. Temandu-ma sa aud ca parintii lui descoperisera ispravile noastre din ziua precedenta, am evitat o vreme sa-l intreb ce anume il framanta. Totusi, in cele din urma nu am mai putut suporta si i-am cerut insistent sa-mi spuna vestea rea. Akira a negat faptul ca parintii lui ar banui ceva, apoi s-a cufundat din nou in tristete. Doar dupa ce l-am batut la cap mai mult timp, a cedat si mi-a spus ce se intamplase.

Nemaiputand sa-si retina sentimentul de triumf, Akira ii dezvaluise ce facuse lui Etsuko, sora lui. Spre surprinderea lui, Etsuko reactionase cu oroare. Zic surprindere pentru ca Etsuko - care era cu patru ani mai mare decat noi - nu impartasise niciodata parerea noastra despre firea sinistra a lui Ling Tien. Dar, auzind povestea lui Akira, il strafulgerase cu privirea, de parca s-ar fi asteptat sa-l vada facandu-se mic si pierind din fata ochilor ei. Apoi i-a spus lui Akira ca avuseseram noroc ca scapaseram, ca ea stia de servitori care lucrasera inainte in casa, se incumetasera sa faca la fel ca noi si disparusera, iar ramasitele lor fusesera descoperite peste cateva saptamani pe o alee, dincolo de marginile Coloniei. Akira ii spusese surorii lui ca incearca numai sa-l sperie si ca nu o crede absolut deloc. Dar era evident ca se speriase si eu insumi am simtit un fior auzind din gura unei autoritati ca Etsuko aceasta "confirmare" a vechilor noastre spaime legate de Ling Tien.

Atunci mi-am dat seama ce-l framanta pe Akira: cineva trebuia sa puna sticluta la loc, in camera lui Ling Tien, inainte ca batranul servitor sa se intoarca, adica peste trei zile. Era limpede ca bravada noastra din ziua anterioara se evaporase total, iar perspectiva de a merge din nou in acea camera parea sa fie dincolo de puterile noastre.

Incapabili sa mai jucam vreunul dintre jocurile noastre obisnuite, ne-am hotarat sa ne ducem la locul nostru favorit de langa canal. Tot drumul pana acolo am vorbit despre problema noastra, privind-o din toate unghiurile posibile. Ce s-ar intampla daca nu am inapoia sticluta? Probabil ca lotiunea era foarte pretioasa si politia va fi chemata sa investigheze. Sau poate ca Ling Tien nu o sa spuna nimanui despre disparitia ei, dar va decide sa se razbune pe noi. Imi amintesc ca eram destul de derutati, gandindu-ne daca mai e cazul sa ne alimentam inchipuirile despre Ling Tien si daca nu cumva e mai bine sa judecam logic cum putem evita alte necazuri. De exemplu, imi amintesc ca la un moment dat ne-am gandit la posibilitatea ca lotiunea sa fie un medicament pe care Ling Tien il cumparase dupa luni intregi de economii si fara el se va imbolnavi rau de tot, dar in secunda urmatoare, fara sa abandonam aceasta idee, am luat in calcul alte ipoteze, in care lotiunea era, presupuneam noi, ceea ce sustinuseram initial.

Locul nostru favorit de langa canal, aflat la o distanta de cincisprezece minute de mers pe jos de casa, era in spatele unor depozite care apartineau companiei Jardine Matheson. Nu prea eram noi siguri daca nu cumva stateam ilegal pe acea proprietate. Pentru a ajunge acolo, intram pe o poarta mereu deschisa si traversam o curte pavata cu beton, apoi treceam pe langa niste muncitori chinezi care se uitau la noi cu suspiciune, dar nu ne impiedicau sa mergem mai departe. Ocoleam un sopron darapanat, folosit ca adapost pentru barci, si o luam de-a lungul unui stavilar, inainte de a cobori la peticul nostru de pamant tare si negru de pe malul drept al canalului. Pe locul acela nu puteam sta decat lipiti unul de celalalt, cu fata spre apa, dar chiar si in zilele cele mai toride depozitele din spatele nostru aruncau o umbra destul de mare. De fiecare data cand trecea pe langa noi cate o jonca sau o barca, apa lipaia linistita la picioarele noastre. Pe malul opus erau alte magazii, dar tin minte ca drept in fata noastra era un spatiu gol intre doua cladiri, prin care vedeam un drum strajuit de copaci. Eu si Akira veneam deseori in acest loc, desi aveam grija sa nu le spunem parintilor, de teama ca nu vor avea incredere sa ne lase sa ne jucam atat de aproape de marginea apei.

In acea dupa-amiaza, imediat dupa ce ne-am asezat, am incercat sa uitam o vreme de grijile noastre. Imi amintesc cum Akira a inceput sa ma intrebe, ca intotdeauna, daca in caz de pericol as putea inota pana la unul dintre vapoarele care se vedeau in susul apei. Dar n-a mai putut continua si, spre uimirea mea, a izbucnit brusc in plans.

Nu-l vazusem niciodata pe prietenul meu plangand. De fapt, este singura data cand mi-l amintesc plangand. Chiar si atunci cand i-a cazut pe picior o bucata mare de mortar, in timp ce ne jucam in spatele Misiunii Americane, desi s-a facut alb ca varul, nu a plans. Dar in dupa-amiaza aceea, langa canal, Akira ajunsese la capatul rabdarii. Imi amintesc ca avea in mana o bucata de lemn umed care se cojea si pe care, in timp ce suspina, o rupea farame-farame si le azvarlea in apa. Imi doream sa-l linistesc, dar, fiindca nu stiam ce sa-i zic, tin minte cum m-am sculat sa gasesc alte bucati de lemn pe care sa le faramiteze, de parca asta ar fi fost cel mai eficace tratament. In cele din urma nu i-a mai ramas nici o bucata de lemn pe care sa o arunce in apa si a reusit sa-si stapaneasca lacrimile.

- Cand or sa afle parintii mei, a spus el pana la urma, or sa fie atat de suparati. Apoi n-or sa ma lase sa stau aici. Apoi o sa plecam toti in Japonia.

Inca nu stiam ce sa spun. Iar el, privind lung spre un vapor care tocmai trecea, a murmurat:

- Nu vreau sa mai locuiesc niciodata in Japonia.

Si pentru ca asta ii spuneam eu ori de cate ori afirma acest lucru, am repetat, ca un ecou:

- Nici eu nu vreau sa mai merg niciodata in Anglia.

Dupa aceea am tacut amandoi alte cateva minute. Dar, pe masura ce priveam apa, mi s-a conturat in minte singurul gest evident prin care puteam impiedica toate aceste repercusiuni teribile si in cele din urma i-am spus lui Akira ca trebuie sa punem sticla la loc la timp si totul va fi bine.

Akira nu parea sa ma auda, asa ca i-am repetat ideea. A continuat sa ma ignore si atunci nu-am dat seama cat de frica ii era de Ling Tien dupa aventura din ziua precedenta. Am observat ca frica lui era la fel de mare ca pe vremea copilariei noastre, cu diferenta ca acum Akira nu era in stare sa o recunoasca. Am vazut prin ce moment greu trece si am incercat din rasputeri sa gasesc o cale de iesire. In cele din urma i-am spus calm:

- Akira-chan. O s-o facem impreuna din nou. Ca ultima data. O sa ne luam de brat, o sa intram inauntru si o sa punem sticla unde am gasit-o. Daca o s-o facem impreuna, atunci o sa fim in siguranta; nu ni se poate intampla nimic rau. Absolut nimic. Nimeni n-o sa afle vreodata ce-am facut.

Akira s-a gandit o vreme la asta. Apoi s-a intors si s-a uitat la mine si i-am citit pe fata o gratitudine profunda si solemna.

- Maine dupa-amiaza, ora trei, a zis. Mama o sa se duca in parc. Daca servitoare adoarme iar, atunci avem ocazie.

L-am asigurat ca servitoarea o sa adoarma si i-am repetat ca, daca o sa mergem impreuna in camera, nu avem de ce sa ne temem.

- O s-o facem impreuna, batrane! a spus el cu un zambet ivit pe neasteptate si s-a ridicat in picioare.

Pe drumul de intoarcere ne-am pus planul la punct. I-am promis ca o sa vin la el acasa a doua zi, cu mult inainte de plecarea mamei lui, si, imediat ce ea o sa plece, o sa ne ducem sus si o sa asteptam impreuna, cu sticla lui Ling Tien pregatita, ca servitoarea sa adoarma. Akira s-a inviorat considerabil, dar imi amintesc cum, atunci cand ne-am despartit, prietenul meu s-a intors spre mine cu o nonsalanta neconvingatoare, avertizandu-ma sa nu intarzii.

A doua zi a fost la fel de cald si umed. In decursul anilor mi-am recapitulat in minte tot ce-mi aminteam din acea zi, incercand sa pun detaliile intr-o ordine coerenta. Am imaginea momentului in care i-am spus la revedere tatei cand a plecat la birou. Eram deja afara, dand tarcoale aleii pentru trasuri si asteptandu-l sa apara. In cele din urma a aparut, intr-un costum alb, cu palarie si tinand in mana servieta si bastonul. A aruncat o privire banuitoare si s-a uitat repede spre poarta. Apoi, in timp ce-l asteptam sa se apropie de mine, mama a venit in prag, in spatele lui, si i-a spus ceva. Tata s-a dat inapoi cativa pasi, a schimbat cateva cuvinte cu ea, a zambit, a sarutat-o usor pe obraz, apoi a venit cu pasi mari spre locul in care il asteptam. Asta e tot ce-mi amintesc despre plecarea lui in acea zi. Nu-mi amintesc daca am dat mana, daca m-a batut usor pe umar, daca la poarta s-a intors sa-mi mai faca o data cu mana. Din cate imi amintesc, despartirea noastra din acea dimineata nu se deosebea cu nimic de felul in care pleca la serviciu in alte zile.

Tot ce-mi amintesc din restul diminetii este ca m-am jucat cu soldatii de plumb pe covorul din camera mea, lasandu-mi mereu gandurile sa lunece la misiunea indrazneata care ne astepta in acea zi, putin mai tarziu. Tin minte ca la un moment dat mama a iesit in oras, iar eu am luat masa de pranz cu Mei Li, in bucatarie. Dupa pranz, pentru a-mi trece vremea pana la ora trei, am facut drumuri scurte, pana la cei doi stejari masivi aflati la o oarecare distanta de strada, dar destul de departe de cel mai apropiat zid al gradinii invecinate.

Poate tocmai pentru ca imi faceam curaj, in ziua aceea am reusit sa ma catar mai sus ca niciodata intr-unul dintre stejari. Cocotat triumfator pe crengile lui, am descoperit ca pot vedea gardurile verzi si terenurile din jurul caselor vecine. Tin minte cum am stat acolo catva timp, cu vantul batandu-mi in fata, asteptand cu nerabdare crescanda sa pornesc in misiunea care ma astepta. Perspicace cum eram, mi-am dat seama ca lui Akira ii era si mai frica de camera lui Ling Tien si ca de data asta eu va trebui sa fiu "liderul". Am inteles responsabilitatea pe care o implica aceasta sarcina si am decis sa par cat se poate de stapan pe mine cand o sa ma infatisez la el acasa. Dar, in timp ce stateam acolo, in copac, mi-au trecut prin minte tot felul de posibilitati care ne-ar putea dejuca planurile: servitoarea nu va adormi, ar putea alege ziua aceea - dintre toate - pentru a face curatenie in coridorul pe care se afla camera lui Ling Tien sau mama lui Akira se va razgandi si nu va mai pleca in oras, asa cum ne asteptam noi. Si, ei bine, mai erau si celelalte frici mai vechi, mai putin rationale, pe care, oricat as fi incercat, nu mi le puteam alunga din minte.

In cele din urma m-am dat jos din stejar, pentru ca doream sa ma duc acasa, sa beau un pahar cu apa si sa vad cat e ora. Cand am intrat pe poarta, am vazut doua masini pe alee. Eram putin curios, dar in acel moment eram prea preocupat pentru a le da o prea mare atentie. Apoi, in timp ce am traversat holul, am aruncat o privire in treacat prin usile deschise ale salonului, unde am vazut trei barbati stand cu palariile in mana si vorbind cu mama. Nu vedeam nimic ingrijorator in asta - era foarte posibil ca ei sa fi venit sa discute despre campania mamei -, dar ceva plutea in atmosfera si m-a facut sa ma opresc o clipa acolo, in hol. Atunci vocile s-au intrerupt si am vazut cum isi intorc fata spre mine. L-am recunoscut pe unul dintre ei in persoana domnului Simpson, colegul tatalui meu de la Byatt. Ceilalti doi imi erau necunoscuti. Apoi a aparut mama, care s-a aplecat si s-a uitat la mine. Presupun ca atunci am simtit ca se petrece ceva neobisnuit. In orice caz, in clipa urmatoare mi-am iutit pasul spre bucatarie.

Nici n-am ajuns bine in bucatarie, ca am si auzit pasi in spate si am vazut cum intra mama. Am incercat adesea, fara succes, sa-mi recompun in minte figura ei, expresia precisa pe care o avea in acel moment. Poate ca instinctul ma impiedicase atunci sa ma uit atent la fata mamei. Tin minte prezenta ei, care parea sa vina de undeva din departare, crescand necontenit, de parca as fi fost din nou mic, precum si materialul pal din care era facuta fusta de vara pe care o purta. Mi s-a adresat cu o voce scazuta, dar perfect stapanita:

- Christopher, domnii care-l insotesc pe domnul Simpson sunt de la politie. Trebuie sa termin ce am de vorbit cu ei. Imediat dupa aceea vreau sa stau de vorba cu tine. Vrei sa ma astepti in biblioteca?

Eram pe cale sa protestez, dar mama m-a fixat cu o privire care m-a redus la tacere.

- Asadar, in biblioteca, a spus ea, intorcandu-se. Voi veni imediat ce termin cu domnii.

- S-a intamplat ceva cu tata? am intrebat-o.

Mama s-a intors inca o data spre mine.

- Tatal tau nu a ajuns la birou azi-dimineata. Dar sunt sigura ca exista o explicatie foarte simpla. Asteapta-ma in biblioteca. Nu voi sta mult.

Am urmat-o afara din bucatarie si mi-am croit drum spre biblioteca. M-am asezat la masa la care imi faceam de obicei temele si am asteptat, gandindu-ma nu la tata, ci la Akira si la faptul ca eram deja in intarziere. M-am intrebat daca o sa aiba curajul sa duca sticla inapoi de unul singur. Chiar daca o s-o faca, tot o sa fie suparat pe mine. In acel moment m-am simtit atat de ingrijorat de situatia lui Akira, ca am contemplat chiar posibilitatea de a nu ma supune mamei si de a pleca pur si simplu. Discutia din salon mi se parea interminabila. Pe peretele bibliotecii era un ceas si m-am uitat fix la limbile lui. La un moment dat m-am dus in hol, sperand sa atrag atentia mamei si sa-i cer voie sa plec, dar usile salonului fusesera inchise. Atunci, in timp ce bantuiam prin hol, gandindu-ma sa ma furisez afara din casa, a aparut Mei Li, care mi-a aratat cu severitate usa bibliotecii. Dupa ce m-am intors acolo, ea a inchis usa si am auzit-o cum patruleaza afara. M-am asezat inca o data si am continuat sa urmaresc ceasul. Dupa ce limbile lui au trecut de ora trei si jumatate, am fost cuprins de o stare de mahnire si m-am simtit plin de furie impotriva mamei si a lui Mei Li.

Apoi am auzit in sfarsit cum cei trei barbati sunt condusi spre iesire si l-am auzit pe unul dintre ei spunand:

- Vom face tot ce vom putea, doamna Banks. Trebuie sa speram ca totul va fi bine si sa avem incredere in Dumnezeu.

Nu am auzit ce a raspuns mama. Dupa ce domnii aceia au plecat, m-am repezit afara si am cerut voie sa ma duc la Akira. Dar mama, spre furia mea, mi-a ignorat complet rugamintea, spunand:

- Sa ne intoarcem in biblioteca.

Desi ma simteam frustrat, am facut asa cum mi s-a ordonat si acolo, in biblioteca, mama m-a pus sa stau jos, s-a ghemuit in fata mea si mi-a spus cu mult calm ca tata nu-i de gasit de azi-dimineata. Politia, alertata de companie, il cautase, dar fara folos.

- Dar s-ar putea foarte bine sa apara la cina, a adaugat ea zambind.

- Cu siguranta ca va aparea, am spus cu o voce care, speram eu, reuseste sa exprime toata enervarea mea fata de aceasta agitatie.

Apoi m-am dat jos de pe scaun si am cerut inca o data voie sa plec. De data asta am facut-o cu mai putin entuziasm, pentru ca, uitandu-ma la ceas, am vazut ca nu mai avea rost sa ma duc la Akira. Era mai mult ca sigur ca mama lui se intorsese si se vor aseza curand la cina. Traiam un resentiment imens fata de faptul ca mama a trebuit sa ma retina doar ca sa-mi spuna un lucru pe care il ghicisem - mai mult sau mai putin - din bucatarie, cu o ora si jumatate inainte. Cand, in cele din urma, mi-a spus ca pot sa plec, m-am dus pur si simplu in camera mea, mi-am asezat soldateii pe covor si m-am straduit sa nu ma gandesc la Akira sau la sentimentele lui fata de mine din acele momente. Dar m-am tot gandit la ce vorbiseram noi langa canal, la privirea plina de gratitudine pe care mi-o aruncase. In plus, nici eu nu doream ca Akira sa se intoarca in Japonia.

Starea aceasta de intristare apasatoare nu m-a parasit decat seara tarziu, dar, fireste, a fost interpretata ca o reactie la situatia legata de tata. Tot timpul serii mama mi-a spus:

- Hai sa nu mai fim suparati. Trebuie sa existe o explicatie foarte simpla.

Iar Mei Li a fost neobisnuit de blanda cand m-a ajutat sa-mi fac baia, dar tin minte ca, pe masura ce seara se scurgea, mama a avut cateva dintre acele momente "distante" pe care aveam sa le cunosc mai bine in decursul saptamanilor care au urmat. De fapt, cred ca era vorba despre aceeasi seara in care, stand in pat si fiind preocupat de ce ii voi spune lui Akira cand il voi reintalni, mama a murmurat, privind inexpresiva prin camera:

- Orice s-ar intampla, poti fi mandru de el, Puffin. Te vei putea mandri intotdeauna cu ce a facut.

Capitolul opt NU-MI AMINTESC multe despre zilele care au urmat imediat dupa disparitia tatalui meu, ci doar, poate, ca uneori eram atat de preocupat din cauza lui Akira - in special de ceea ce ii voi spune cand ne vom revedea - ca nu mai eram capabil sa ma fixez la nimic anume. Cu toate astea, mereu imi amanam vizita la vecini, gandindu-ma chiar la ideea ca s-ar putea sa nu mai fiu nevoit sa dau niciodata ochii cu el, ca parintii lui, atat de furiosi din cauza ispravii noastre, isi faceau chiar atunci bagajele si urmau sa plece in Japonia. In acele zile, orice zgomot mai puternic care venea de afara ma facea sa ma reped la ferestrele din fata, de la etaj, de unde puteam cerceta curtea de alaturi, ca sa vad daca sunt semne ca se fac bagaje.

Apoi, dupa trei sau patru zile, intr-o dimineata innorata, pe cand ma jucam pe rondul de gazon din fata casei, am auzit sunete dinspre partea de gard a casei lui Akira. Mi-am dat seama repede ca Akira se plimba cu bicicleta surorii lui in jurul aleii pentru trasuri. Il urmarisem de destule ori cum incerca sa mearga pe bicicleta, care era prea mare pentru el, asa ca am recunoscut scartaitul rotilor, semn ca se lupta sa-si mentina echilibrul. La un moment dat am auzit un zdranganit si un zbieret, semn ca se pravalise la pamant. M-am gandit ca, probabil, Akira ma vazuse jucandu-ma de la fereastra de sus si iesise cu bicicleta doar pentru a-mi atrage atentia. Dupa alte cateva clipe de ezitare - timp in care Akira a continuat sa se balanseze, gata-gata sa se prabuseasca -, am iesit in poarta, m-am intors si am privit lung spre gradina din fata casei lui.

Akira era intr-adevar calare pe bicicleta lui Etsuko, absorbit de incercarile sale de a executa niste manevre ca la circ, care impuneau sa ridice mainile de pe ghidon in timp ce lua o curba stransa. Parea mult prea absorbit ca sa ma observe si nici atunci cand m-am dus spre el n-a dat semne ca ma vede. In cele din urma i-am spus pur si simplu:

- Imi pare rau ca n-am putut veni in ziua aceea.

Akira m-a privit imbufnat si apoi s-a intors la manevrele lui. Eram pe punctul de a-i explica de ce l-am dezamagit, dar, dintr-un motiv sau altul, m-am trezit ca nu-i pot spune nimic. Am stat acolo, privindu-l inca doua-trei minute, apoi, dupa ce am mai facut un pas spre el, l-am intrebat, coborandu-mi vocea:

- Ce s-a intamplat? Ai pus-o la loc?

Prietenul meu m-a sagetat cu privirea, dorind parca sa respinga total acea inflexiune de intimitate din vocea mea, si s-a rasucit cu bicicleta. Am simtit cum imi dau lacrimile, dar, amintindu-mi la timp disputa noastra mai veche despre cine plange mai repede, japonezul sau englezul, am reusit sa mi le inabus. M-am gandit sa-i spun despre disparitia tatalui meu si mi s-a parut dintr-o data ca este un motiv extrem de solid, care nu explica doar faptul ca l-am dezamagit, ci imi justifica si vaicareala. Imi imaginam cum fata lui Akira se va schimba din cauza socului si a rusinii cand voi spune: "Nu am putut veni atunci pentru ca. pentru ca tata a fost rapit!", dar, nu stiu de ce, nu am reusit sa pronunt fraza aceasta. Cred ca i-am intors pur si simplu spatele si am luat-o la fuga spre casa.

In zilele urmatoare nu l-am mai vazut pe Akira. Apoi, intr-o dupa-amiaza, a venit la usa din spate, intreband-o ca de obicei pe Mei Li unde sunt. Tocmai eram ocupat cu ceva, dar am abandonat totul si m-am dus afara, la prietenul meu. M-a salutat zambitor si, in timp ce ma ducea spre gradina lui, m-a batut cu afectiune pe spate. Eram curios, desigur, sa descopar ce transpirase din afacerea Ling Tien, dar de data asta eram mai atent sa nu redeschid vechile rani, asa ca am rezistat acestei porniri.

Ne-am dus in fundul gradinii lui - la arbustii desi pe care noi ii botezasem "jungla" noastra - si curand ne-am lasat prinsi de una dintre istoriile noastre dramatizate. Impresia mea este ca am jucat scene din Ivanhoe, pe care il citeam atunci - sau poate ca era una dintre aventurile japoneze, cu samurai, ale lui Akira. In orice caz, dupa o ora sau doua, prietenul meu s-a oprit pe neasteptate si s-a uitat ciudat la mine. Apoi a zis;

- Daca vrei, jucam joc nou.

- Un joc nou?

- Joc nou. Despre tata lui Christopher. Daca vrei.

M-a luat prin surprindere si nu-mi aduc aminte ce am spus dupa aceea. El s-a apropiat inca doi-trei pasi prin iarba inalta si am observat ca ma priveste aproape tandru.

- Da, a zis. Daca vrei, ne jucam detectivul. Il cautam pe tata. Il salvam pe tata.

Mi-am dat seama ca vestile despre tata - care fara indoiala incepusera sa circule prin vecini - se auzisera si asta il readusese pe Akira la usa mea. Am inteles atunci ca aceasta propunere era modul prin care el isi manifesta interesul si dorinta de a ma ajuta si am simtit cum imi creste afectiunea pentru el. Dar in cele din urma i-am spus, destul de nonsalant:

- Foarte bine. Daca vrei, ne jucam asta, de ce nu?

Si asa a inceput ceea ce in amintirile mele apare ca o perioada extrem de lunga - desi, la drept vorbind, nu au fost la mijloc decat doua luni sau chiar mai putin -, cand zi de zi inventam si jucam variante peste variante ale temei salvarii tatalui.

Intre timp, investigatiile in jurul disparitiei tatalui meu continuau. Stiam asta din vizitele pe care le primeam de la oamenii care isi tineau palariile in mana si vorbeau pe un ton grav cu mama, din soaptele dintre mama si Mei Li, cand mama a venit cu buzele stranse la sfarsitul unei dupa-amiezi, si in special din conversatia pe care am avut-o cu mama la baza scarilor.

Nu tin minte ce facusem eu sau ce facea mama inainte de acel moment. O luasem la goana pe scari, dorind sa-mi iau ceva din camera de joaca, cand am observat ca mama aparuse in capul scarilor si incepea sa coboare. Probabil ca se pregatea sa plece in oras, pentru ca era imbracata in rochia ei bej, pentru ocazii, aceea care emana un miros de frunze pe cale de a se descompune. Banuiesc ca am sesizat probabil ceva in atitudinea ei, pentru ca m-am oprit acolo unde ma aflam, pe treapta a treia sau a patra, si am asteptat-o. In timp ce se indrepta spre mine, a zambit si a intins o mana. Gestul l-a facut atunci cand era la cateva trepte de mine, asa ca m-am gandit o clipa ca doreste sa o ajut sa coboare restul treptelor, asa cum facea uneori tata, cand o astepta la baza scarilor. De fapt, ea m-a luat pur si simplu de umeri si am coborat ultimele trepte impreuna. Apoi mi-a dat drumul si s-a dus spre suportul de palarii, aflat in cealalta parte a holului. In timp ce facea asta, mi-a zis:

- Puffin, stiu cat de grele au fost pentru tine ultimele zile. Probabil ca ai simtit ca intreaga lume se prabuseste in jurul tau. Ei bine, si pentru mine e greu. Dar trebuie sa faci ca mine. Trebuie sa te rogi mereu lui Dumnezeu si sa nu-ti pierzi speranta. Sper ca nu uiti sa-ti spui rugaciunile, Puffin!

- Nu, nu uit, am raspuns eu cu nonsalanta.

- E trist, a continuat ea, ca intr-un oras ca acesta oamenii sunt uneori rapiti. De fapt, se intampla destul de des, mai tot timpul, si as merge mai departe si as zice ca de cele mai multe ori ei se intorc nevatamati. Asa ca trebuie sa avem rabdare. Puffin, ma asculti?

- Sigur ca te ascult.

In acel moment ma intorsesem cu spatele la ea si ma balansam, tinandu-ma cu mainile de stalpul balustradei.

- Trebuie sa ne bucuram, a continuat mama dupa o pauza, ca detectivii cei mai buni ai orasului au fost insarcinati sa se ocupe de acest caz. Am vorbit cu ei si sunt foarte optimisti. Ei cred ca vor rezolva foarte curand totul.

- Dar cat o sa dureze? am intrebat eu apatic.

- Trebuie sa ne pastram speranta. Trebuie sa avem incredere in detectivi. Poate ca va lua ceva timp, dar trebuie sa avem rabdare. Apoi, in cele din urma, lucrurile s-ar putea sa iasa bine si totul va fi la fel ca inainte. Trebuie sa continuam sa ne rugam lui Dumnezeu si sa nu renuntam la speranta. Puffin, ce faci? Ai auzit ce-am spus?

Nu i-am raspuns imediat, pentru ca incercam sa vad cate trepte pot urca fara sa las din mana stalpul de jos al balustradei. Apoi am intrebat:

- Dar daca detectivii sunt prea ocupati cu alte cazuri pe care le au de rezolvat? Crime si jafuri. Nu pot face totul.

Am auzit-o pe mama intorcandu-se cativa pasi catre mine, iar cand a inceput sa vorbeasca, tonul vocii ei era prudent si hotarat.

- Puffin, nu se pune deloc problema ca detectivii sunt "prea ocupati". Toata lumea din Shanghai, cele mai importante persoane din aceasta comunitate sunt foarte nelinistite din cauza tatalui tau si sunt preocupate sa elucideze cazul lui. Persoane distinse, cum e domnul Forester. Si domnul Carmichael. Chiar si consulul general. Stiu ca ei considera intoarcerea grabnica si in deplina siguranta a tatalui tau ca pe o chestiune personala. Asa ca vezi tu, Puffin, nu se pune problema ca detectivii sa nu faca tot posibilul. Si exact acest lucru il fac ei acum, chiar in acest moment. Iti dai seama, Puffin, ca insusi inspectorul Kung a fost insarcinat cu aceasta investigatie? Da, asa e: inspectorul Kung. Vezi, deci, ca avem toate motivele sa fim optimisti.

Fara indoiala ca acest schimb de replici si-a facut intrucatva efectul, pentru ca imi amintesc ca in urmatoarele zile nu mi-am mai facut griji. Chiar si in timpul noptilor, cand nelinistile ma cuprindeau iar, adormeam gandindu-ma deseori ca detectivii din Shanghai umbla prin oras, apropiindu-se tot mai mult de rapitori. Uneori, stand pe intuneric, inainte sa ma ia somnul, ma trezeam tesand intrigi complicate care ne serveau a doua zi ca material, mie si lui Akira.

In paranteza fie spus, nu vreau sa las sa se inteleaga ca in timpul acesta Akira si cu mine nu jucam si jocuri fara nici o legatura cu tata. Uneori ne pierdeam ore intregi in fantazarile noastre mai traditionale. Dar ori de cate ori prietenul meu simtea ca sunt preocupat de ceva sau ca nu-mi stau gandurile la joc, spunea "Batrane. Jucam jocul cu salvarea tatalui".

Povestile noastre despre tata aveau, dupa cum ziceam, variatiuni infinite, dar curand am stabilit un fir narativ care se repeta. Tata era tinut in captivitate intr-o casa de dincolo de granita Coloniei. Cei care il tineau captiv erau membrii unei bande si urmareau sa puna mana pe o rascumparare imensa. Intre timp am elaborat cateva mici detalii, care au devenit imediat repere fixe. De exemplu, in ciuda faptului ca este plasata in mijlocul ororilor din cartierele chinezesti, casa in care era retinut tata era confortabila si curata. Imi amintesc de fapt cum am ajuns sa fixam aceasta conventie. Probabil ca era a doua sau a treia oara cand ne incercam jocul, iar Akira si cu mine jucam pe rand rolul legendarului inspector Kung, ale carui trasaturi frumoase, ca si palaria lui, pe care o purta dupa ultima moda, le stiam din ziar. Eram total absorbiti de fantezia noastra cand brusc, in momentul in care tata a aparut pentru prima oara in povestea noastra, Akira mi-a facut un semn, indicandu-mi ca eu trebuie sa joc rolul lui, si mi-a spus:

- Esti legat de scaun.

Pana atunci jucasem fara intrerupere, dar in acea clipa m-am oprit.

- Nu, am zis. Tata nu e legat. Cum poate sa stea legat tot timpul?

Akira, caruia ii displacea sa fie contrazis cand compunea o poveste, a repetat nerabdator ca tata era legat de un scaun, iar eu trebuia sa mimez neintarziat asta, stand sub copac. Atunci am tipat "Nu!" si m-am departat furios. Nu am parasit totusi gradina lui Akira. Imi amintesc cum stateam in picioare, in locul in care incepea gazonul - unde se termina "jungla" noastra -, si ma uitam lung la o soparla care se catara pe trunchiul unui ulm. Dupa o clipa, am auzit pasii lui Akira in spatele meu si mi-am adunat fortele sa-i dau o replica usturatoare. Dar, spre surprinderea mea, cand m-am intors spre el, am observat ca prietenul meu ma privea fix, cu o expresie concilianta. S-a apropiat si mi-a spus bland:

- Ai dreptate. Tata nu legat. E confortabil. Casa rapitorilor confortabila. Foarte confortabila.

Dupa asta, Akira era cel care avea grija sa asigure confortul si demnitatea tatalui meu in toate scenariile noastre. Rapitorii i se adresau tatei ca si cum ar fi fost servitorii lui, aducandu-i mancare, bautura si ziare de indata ce el le-o cerea. Prin simetrie, si caracterul rapitorilor devenea mai bland. Se dovedea ca, la urma urmelor, nu erau rai, ci pur si simplu niste oameni cu familii infometate. Regretau sincer ca luasera niste masuri atat de drastice, ii explicau ei tatalui meu, dar nu suportau sa-si vada copiii murind de foame. Ce faceau ei era rau, stiau, dar ce altceva puteau face? Il alesesera in mod special pe domnul Banks pentru ca ii cunosteau compasiunea fata de soarta grea a chinezilor mai saraci si stiau ca putea intelege neplacerile la care il supuneau. La asta, tata - al carui rol il jucam intotdeauna eu - ofta cu intelegere, dar continua sa spuna ca, oricare ar fi greutatile vietii, faradelegea nu poate fi scuzata. In afara de asta, era inevitabil ca, mai devreme sau mai tarziu, inspectorul Kung sa vina cu oamenii lui ca sa-i aresteze si apoi vor fi aruncati in inchisoare, poate chiar executati. Ce se va alege de familiile lor? Rapitorii - jucati de Akira - raspundeau ca imediat ce politia le va descoperi ascunzatoarea, ei se vor preda in liniste si-i vor ura toate cele bune domnului Banks o data cu revenirea lui in sanul familiei. Dar pana atunci erau obligati sa faca tot posibilul ca sa actioneze conform planului. Apoi il intrebau pe tata ce doreste sa manance, iar eu comandam in numele lui o masa bogata, cu felurile lui de mancare preferate - muschi de vaca prajit, pastarnac cu unt si peste fiert, care nu-i lipsea niciodata. Cum ziceam, Akira era cel care insista asupra acestor detalii bogate. El adauga o sumedenie de amanunte minore, dar semnificative: camera tatei avea o priveliste superba deasupra acoperisurilor, cu vedere spre fluviu; rapitorii furasera pentru el un pat de la hotelul Palace, oferindu-i astfel un confort ireprosabil. Cu timpul, eu si Akira deveneam detectivii - desi uneori ne jucam propriile roluri -, pana cand, la sfarsit, dupa curse, lupte cu pumni si pistoale prin stradutele ca un furnicar din cartierele chinezesti, oricare ar fi fost variatiunile si infloriturile noastre, povestea se termina cu o festivitate magnifica in parcul Jessfield, o festivitate care se incheia cu noi, adica eu, mama, tata, Akira si inspectorul Kung, pasind spre o scena special amenajata pentru a saluta imensa multime care ne ovationa. Aceasta era, cum ziceam, tema de baza a povestii si, fiindca veni vorba, banuiesc ca asta era, intr-o masura mai mare sau mai mica, si piesa pe care o jucam eu de nenumarate ori, in timpul primelor zile cu burnita din Anglia, cand imi umpleam timpul bantuind printre ferigile din preajma casei matusii mele si spunand in soapta replicile lui Akira.

Abia la o luna de la disparitia tatei am avut curajul sa-l intreb pe Akira ce se intamplase cu sticla lui Ling Tien. Faceam o pauza si stateam impreuna la umbra artarului din varful movilei, band apa cu gheata pe care Mei Li ne-o adusese in doua cesti de ceai. Spre usurarea mea, Akira nu mai dadea nici un semn de amaraciune.

- Etsuko a dus sticla inapoi, a spus el.

Initial, sora lui fusese extrem de serviabila. Dar acum, ori de cate ori dorea sa-l forteze pe Akira sa faca un anumit lucru, il ameninta ca dezvaluie secretul parintilor. Akira nu era totusi excesiv de tulburat de aceasta manevra.

- Ea s-a dus in camera. Deci ea la fel de rea ca mine. Nu o sa spune.

- Deci n-a fost nici o problema, am zis.

- Nici o problema, batrane.

- Nu va trebui, deci, sa te duci sa locuiesti in Japonia.

- Nu Japonia.

S-a intors spre mine si mi-a zambit.

- O sa stau totdeauna Shanghai. Apoi m-a privit grav si a intrebat:

- Daca tata nu gasit, trebuie sa mergi Anglia?

Nu stiu de ce, dar o asemenea idee nu-mi trecuse prin cap. M-am gandit bine si i-am raspuns:

- Nu. Chiar daca tata nu o sa fie gasit, o sa locuim intotdeauna aici. Mama nu o sa vrea niciodata sa se intoarca in Anglia. Mai mult, nici Mei Li n-o sa vrea sa mearga acolo. Ea e chinezoaica.

Akira a meditat o clipa, uitandu-se lung la cuburile de gheata care pluteau in ceasca. Apoi si-a ridicat privirea si toata fata i s-a luminat.

- Batrane! a zis el. Noi locuim aici, intotdeauna!

- Asa e, am raspuns. O sa locuim in Shanghai pentru totdeauna.

- Batrane! Totdeauna!

In saptamanile care au urmat disparitiei tatalui meu a mai avut loc un mic incident, unul pe care acum am ajuns sa-l consider extrem de semnificativ. Nu l-am privit intotdeauna in acest fel. De fapt, il uitasem mai mult sau mai putin cand, acum cativa ani, din intamplare, s-a petrecut ceva care m-a facut nu doar sa mi-l reamintesc, dar si sa apreciez pentru prima oara implicatiile mai profunde ale lucrurilor la care fusesem martor in acea zi.

Era in perioada imediat urmatoare cazului Mannering, cand cercetam istoria acelor ani pe care ii petrecusem in Shanghai. Cred ca am mentionat anterior studiul intreprins, in mare parte, la British Museum. Presupun ca, macar partial, reprezenta incercarea mea de adult de a sesiza natura acelor forte pe care, copil fiind, nu avusesem cum sa le inteleg. Intentia mea era sa-mi pregatesc terenul pentru ziua in care o sa incep serios niste investigatii legate de intreaga afacere din jurul parintilor mei - caz care, in ciuda eforturilor constante ale politiei din Shanghai, a ramas nesolutionat pana in ziua de azi. Apropo, am intentia de a ma inhama la o astfel de investigatie intr-un viitor nu foarte indepartat. De fapt, sunt sigur ca as fi facut-o deja daca n-as fi fost solicitat permanent de alte cazuri.

Cum ziceam, acum cativa ani am petrecut multe ore la British Museum, strangand material despre istoria comertului cu opiu in China, despre afacerile firmei Morganbrook and Byatt, despre complexa situatie politica din Shanghai-ul de la vremea aceea. Pe parcursul cercetarii mele, am scris de cateva ori scrisori in China, solicitand informatii pe care nu le puteam gasi la Londra. Asa ca intr-o zi am primit o taietura ingalbenita din North China Daily News, datata cu trei ani dupa plecarea mea din Shanghai. Corespondentul meu imi trimisese un articol despre schimbarile privitoare la regulamentele comerciale din porturile scutite de taxe, informatii pe care, fara indoiala, le solicitasem, dar fotografia de pe verso mi-a captat imediat atentia.

Pastrez fotografia din acel ziar vechi in sertarul biroului meu, intr-o cutie metalica de trabucuri, si din cand in cand o scot si ma uit la ea. In poza se vad trei barbati ce stau pe un bulevard acoperit de frunze, in fata unei masini impunatoare. Toti trei sunt chinezi. Cei din margine sunt imbracati in costume occidentale, cu gulere scrobite, si tin in mana meloane si bastoane din trestie. Barbatul grasuliu din centru este in costum traditional chinezesc: un halat inchis la culoare, tichie si parul prins intr-o coada de cal. Ca majoritatea fotografiilor de ziar din epoca, iti da senzatia de artificialitate, de poza, iar corespondentul meu taiase cu foarfeca probabil un sfert din partea stanga. Cu toate astea, din clipa in care mi-au cazut ochii pe ea, poza - mai precis figura centrala, in halat de culoare inchisa - a devenit pentru mine o sursa de interes exceptional.

In cutia metalica de trabucuri din sertar, alaturi de aceasta fotografie, tin scrisoarea pe care am primit-o de la acelasi corespondent dupa o luna si mai bine, in care imi raspundea intrebarilor prin care solicitam informatii suplimentare. El ma informeaza ca barbatul grasuliu, in halat si tichie, este Wang Ku, o capetenie razboinica, un om care detinea la vremea fotografiei o mare putere in provincia Hunan, avand in serviciul lui o armata pestrita de aproape trei sute de oameni. Ca majoritatea celor de felul lui, a pierdut o mare parte din putere dupa ascensiunea lui Jiang Jieshi, dar se zvonea ca traieste inca foarte bine, lancezind confortabil undeva in Nanjing. In ce priveste intrebarea mea precisa, corespondentul meu afirma ca nu poate sa certifice daca Wang Ku a avut vreo legatura cu Morganbrook and Byatt. Dupa parerea lui, totusi "nu exista nici un motiv sa credem ca nu a avut, la un moment dat, legaturi cu compania mentionata mai sus". In acele zile, subliniaza corespondentul meu, orice transport cu opiu - sau cu alte bunuri cerute - care traversa fluviul Yangzi prin Hunan ar fi fost vulnerabil la raidurile banditilor si piratilor care terorizau regiunea. Doar capeteniile razboinice prin teritoriile carora treceau astfel de transporturi puteau oferi protectie si e mai mult ca sigur ca o companie ca Byatt ar fi cautat sa-si asigure cumva prietenia unor astfel de oameni. Pe timpul copilariei mele in Shanghai, Wang Ku, care detinea o asemenea putere, ar fi fost privit ca un aliat deosebit de oportun. In incheierea scrisorii, corespondentul meu se scuza ca nu mi-a putut oferi detalii mai concrete.

Cum am spus, nu am solicitat aceasta informatie de la corespondentul meu decat dupa cinci sau sase saptamani de la descoperirea pozei din ziar. Motivul amanarii a fost ca, desi eram sigur ca il mai vazusem pe barbatul cel grasuliu in trecut, spre iritarea mea, nu am putut sa-mi amintesc mult timp nimic despre contextul respectiv. Il asociam cu o scena jenanta sau neplacuta, dar, dincolo de asta, memoria mea refuza sa-mi furnizeze vreo amintire. Apoi, intr-o dimineata, pe neasteptate, in timp ce hoinaream pe Kensington High Street in cautarea unui taxi, totul mi-a revenit in minte.

Nu dadusem mare atentie barbatului grasuliu atunci cand a venit prima oara la noi. Asta se intampla la doua-trei saptamani dupa disparitia tatalui meu si dupa ce o serie de necunoscuti se perindasera pe la noi pe-acasa: politisti, oameni de la consulatul britanic, de la Byatt, doamne care, intrand in casa si dand cu ochii de mama, isi desfaceau bratele cu un strigat de durere. Imi amintesc ca acestora din urma mama le raspundea cu un zambet stapanit si, inaintand spre ele, obisnuia sa evite cu orice pret imbratisarea, spunand in schimb, cu o voce sigura pe sine, ceva de genul "Agnes, ce placere!" Apoi lua mainile musafirei - poate inca suspendate in aer, intr-un gest stangaci de intampinare - si o conducea in salon.

In orice caz, cum ziceam, sosirea chinezului grasuliu in ziua aceea nu mi-a suscitat prea mult interesul. Imi amintesc cum mi-am aruncat privirea de la fereastra camerei de joaca si l-am vazut coborand din masina. In acea situatie, cred, semana mult cu poza din ziar: halat inchis la culoare, tichie, par strans intr-o coada de cal. Am observat ca masina era ceva mare si sclipitor, ca il insoteau doi barbati, plus soferul, dar nici macar asta nu era un lucru deosebit: in zilele acelea, dupa disparitia tatalui meu, la noi acasa se aratasera un numar de musafiri de seama. Totusi, am fost vag socat de felul in care unchiul Philip, care se afla in casa cam de o jumatate de ora, a iesit sa-l salute pe barbatul grasuliu. S-au salutat cu multa efuziune, de parca ar fi fost cei mai apropiati prieteni, apoi unchiul Philip l-a condus pe musafir in casa.

Nu tin minte cum mi-am ocupat timpul dupa aceea. Am ramas in casa, desi nu din cauza barbatului grasuliu, care, cum ziceam, nu ma interesase prea mult. De fapt, la inceput, cand am auzit agitatia jos, la parter, imi amintesc ca am fost surprins ca oaspetele se mai afla la noi. Repezindu-ma la fereastra camerei de joaca, am vazut ca masina era inca pe aleea de trasuri, ca si cei trei servitori, care statusera in masina - si auzisera si ei agitatia - si acum ieseau grabiti din vehicul, cu priviri alarmate. L-am vazut apoi pe barbatul cel grasuliu, care mergea calm spre masina, facandu-le semn oamenilor lui sa nu-si faca nici o grija. Soferul i-a tinut usa barbatului grasuliu si, in timp ce acesta urca, a aparut mama. De fapt, vocea ei ma facuse sa ma reped la fereastra. Incercasem sa ma conving ca era aceeasi voce pe care o folosea intotdeauna cand era furioasa pe mine sau pe servitori, dar cand a aparut jos si i-am auzit clar fiecare cuvant, efortul meu s-a dovedit inutil. Era ceva in atitudinea ei care imi spunea ca isi pierduse controlul, ceva ce nu mai vazusem inainte si pe care, totusi, l-am inregistrat pe data ca pe un lucru pe care va trebui sa-l accept in urma disparitiei tatalui meu.

Ea tipa intruna la insul cel grasuliu si unchiul Philip a trebuit sa o tina ca sa nu se repeada la el. Mama ii spunea chinezului grasuliu ca e un tradator al propriei rase, ca e un slujitor al diavolului, ca nu doreste un asemenea ajutor, ca, daca se va mai intoarce la noi acasa, ea "il va scuipa ca pe un animal murdar ce este".

Grasuliul a primit toate insultele cu calm. Le-a facut semn oamenilor lui sa se urce in masina si apoi, in timp ce soferul rasucea manivela, el ii zambea mamei de la fereastra, aproape aprobator, ca si cum ea i-ar fi spus cele mai gratioase cuvinte de adio. Apoi masina a plecat, iar unchiul Philip a incercat sa o convinga pe mama sa intre in casa.

Cand am ajuns in hol, mama tacuse deja. L-am auzit pe unchiul Philip spunand "Dar trebuie sa urmam orice pista posibila, nu-ti dai seama?" I-am auzit pasii in urma mamei in salon, apoi usa s-a inchis, iar eu n-am mai putut prinde nici un cuvant.

Desigur, am fost foarte tulburat vazand-o pe mama comportandu-se in acest mod. Dar, asa cum ea gasise in faptul de a tipa la un musafir un mijloc de eliberare, dupa atatea saptamani in care isi tinuse sentimentele in frau, si eu am trecut prin ceva asemanator. Doar faptul ca am fost martorul iesirii ei mi-a ingaduit ca, dupa cel putin doua sau trei saptamani, sa accept in cele din urma importanta profunda a celor intamplate si asta mi-a dat un enorm sentiment de usurare.

In paranteza fie spus, sunt nevoit sa recunosc ca nu pot afirma cu toata certitudinea ca barbatul grasuliu pe care l-am vazut in ziua aceea este unul si acelasi cu barbatul din fotografia din ziar, identificat drept capetenia razboinica Wang Ku. Tot ce pot spune este ca, in clipa in care mi-am aruncat ochii pe fotografie, acea figura - si vorbesc de fata, nu de halat, tichia sau coada de cal, care ar fi putut fi ale oricarui gentleman chinez - m-a izbit mai presus de orice indoiala ca fiind cea pe care am vazut-o in zilele imediat urmatoare disparitiei tatalui meu. Si, cu cat am rasucit mai mult acel incident in mintea mea, cu atat am fost mai convins ca barbatul din fotografie este si cel care ne-a vizitat in ziua aceea. Aceasta descoperire este, cred, extrem de semnificativa - una de natura sa arunce lumina asupra locului in care se afla parintii mei si a investigatiilor la care, cum am spus, intentionez sa ma inham cat de curand.

Capitolul noua INCIDENTUL pe care tocmai l-am descris mai are si o alta fateta, dar ezit sa o mentionez aici, nefiind sigur ca are vreo insemnatate. Este vorba despre felul in care s-a purtat unchiul Philip in acea zi in fata casei, in timp ce incerca sa o tina in frau pe mama, si mai era nuanta aceea din vocea lui, cand au intrat in casa si el a zis "Dar trebuie sa urmam orice pista posibila, nu-ti dai seama?" Nu era nimic concret, adica nu era ceva pe care as putea sa-l explic clar, uneori insa un copil este foarte receptiv la aceste lucruri mai putin tangibile. In orice caz, am avut sentimentul ca unchiul Philip se purta extrem de ciudat in ziua aceea. Nu stiu de ce, dar am avut senzatia certa ca de data asta unchiul Philip nu era "de partea noastra", ca se purta mai familiar cu chinezul cel grasuliu decat cu noi, ca el si barbatul grasuliu au schimbat niste priviri in timp ce masina se departa - dar se poate ca asta sa fi fost doar o inchipuire de-a mea. Cum zic, nu-mi pot baza impresiile pe nimic cert si e foarte posibil sa reinterpretez anumite perceptii in lumina celor intamplate in final cu unchiul Philip.

Chiar si in ziua de azi ma doare cand imi amintesc modul in care s-a sfarsit relatia mea cu unchiul Philip. Cum am lasat probabil sa se inteleaga fara dubiu, in decursul anilor el devenise pentru mine un model, ba chiar un idol, asa ca, din cate tin minte, la cateva zile de la disparitia tatalui meu ma gandeam serios la faptul ca nu e cazul sa ma framant atat, de vreme ce unchiul Philip putea oricand sa-i ia locul. Trebuie sa recunosc ca, in mod curios, ideea mi s-a parut in cele din urma neconvingatoare, dar ce vreau sa spun este ca pentru mine unchiul Philip era o persoana cu totul speciala si nu-i de mirare ca in ziua aceea m-a prins cu garda jos si l-am urmat.

Zic "m-a prins cu garda jos" pentru ca inainte de ziua aceea decisiva o urmarisem pe mama cu o neliniste sporita. Chiar si atunci cand cerea sa fie lasata singura, continuam sa nu scap din ochi camera in care intrase, usile si ferestrele prin care puteau patrunde rapitorii. In timpul noptii stateam treaz, ascultand-o cum umbla prin casa, si imi tineam la indemana arma - un bat cu varful ascutit pe care mi-l daduse Akira.

Totusi, cand ma gandesc mai mult la aceste evenimente, am senzatia ca, la acea data, undeva, in sinea mea, inca nu credeam cu adevarat ca temerile mele se pot materializa. Insusi faptul ca eu imi inchipuiam ca un bat ascutit era un obiect capabil sa-i alunge pe rapitori, ca adormeam deseori imaginandu-mi ca sunt prins intr-o lupta cu zeci de intrusi care vin in sus, pe scari, si pe care-i pun la pamant doar cu batul meu dovedeste probabil felul ciudat in care functionau spaimele mele la acea vreme.

Cu toate acestea, n-am nici un dubiu asupra nelinistii pe care o aveam fata de siguranta mamei si asupra faptului ca eram uluit ca adultii nu luasera nici o masura sa o protejeze in acea perioada. In tot acel timp am fost nelinistit, nu am scapat-o pe mama din ochi si, cum zic, nu as fi fost prins cu garda jos nici in ziua aceea daca ar fi fost vorba de oricine altcineva in afara de unchiul Philip.

Era o dimineata insorita si batea vantul. Tin minte cum urmaream de la fereastra camerei de joaca frunzele imprastiate pe aleea pentru trasuri din fata casei. Unchiul Philip venise la scurt timp dupa micul dejun si se afla jos, cu mama, asa ca eu ma puteam relaxa o vreme, convins ca nu i se poate intampla nimic atata vreme cat este eu el.

Pe la mijlocul diminetii l-am auzit pe unchiul Philip strigandu-ma. Am iesit pe palier, m-am uitat in jos, peste balustrada balconului, si i-am vazut pe mama si pe unchiul Philip stand in hol si uitandu-se in sus, spre mine. Pentru prima oara dupa multe saptamani, am sesizat o anumita vioiciune, de parca tocmai se amuzasera de o gluma. Usa de la intrare era intredeschisa si o dara insorita traversa holul. Unchiul Philip mi-a spus:

- Uite, Puffin, tot spui tu ca vrei un acordeon. Ei bine, am de gand sa-ti cumpar unul. Am descoperit ieri un model frantuzesc excelent intr-o vitrina din Hangzhou Road. Evident ca vanzatorul nu are idee cat este de valoros. As zice sa mergem amandoi pana acolo si sa-l incercam. Daca o sa-ti placa, e al tau. Ce zici de plan?

Asta m-a facut s-o iau val-vartej pe scari. Am sarit ultimele patru trepte si am inceput sa dau ocol adultilor dand din brate, imitand o pasare de prada. Spre bucuria mea, in timp ce ma invarteam am auzit-o pe mama razand, razand intr-un fel pe care nu-l mai auzisem de o vreme. E posibil ca tocmai aceasta atmosfera - sentimentul ca lucrurile vor reveni cu timpul la normal - a contribuit in mare masura la faptul ca m-am lasat prins cu garda jos. L-am intrebat pe unchiul Philip cand putem pleca, la care el a dat din umeri si a zis:

- De ce n-am merge acum? Daca il lasam acolo, s-ar putea sa-l descopere altcineva. Poate chiar acum, in timp ce noi stam de vorba, cineva sta sa-l cumpere!

M-am repezit la usa si mama a ras din nou. Apoi mi-a spus ca trebuie sa-mi pun o pereche de pantofi potrivita si sa-mi iau o haina. Tin minte ca am protestat la ideea de a-mi lua haina, dar m-am hotarat sa nu mai insist, ca nu cumva adultii sa se razgandeasca, nu doar in privinta acordeonului, dar si a bunei dispozitii de care ne bucuram cu totii.

I-am facut cu mana mamei, in treacat, in timp ce unchiul Philip si cu mine traversam curtea din fata. Apoi, dupa ce am coborat cateva trepte, grabindu-ma spre trasura care ne astepta, unchiul Philip m-a prins de umar, spunandu-mi "Hai, fa-i cu mana mamei!", cu toate ca eu facusem deja asta. Dar la acea vreme n-am dat importanta faptului si, intorcandu-ma, asa cum fusesem indemnat, am mai facut o data cu mana spre silueta mamei, care statea acolo, in usa, cu o eleganta semeata.

Trasura a parcurs in mare parte drumul pe care mergeam eu cu mama spre centrul orasului. Unchiul Philip nu a scos o vorba tot drumul, ceea ce m-a surprins putin, dar nu mai fusesem niciodata singur cu el in trasura si am presupus ca asa se poarta de obicei. Ori de cate ori ii aratam ceva pe langa care treceam, el imi raspundea destul de vesel, dar in clipa urmatoare privea din nou peisajul si redevenea tacut. Am trecut de bulevardele pline cu verdeata si am intrat pe niste strazi inguste si aglomerate, iar vizitiul nostru a inceput sa tipe la ricsele si pietonii care ne stateau in cale. Am trecut apoi pe langa micul magazin cu curiozitati din Nanjing Road si-mi amintesc cum mi-am lungit gatul sa vad vitrina magazinului cu jucarii din coltul strazii Guangse. Incepusem deja sa adulmec mirosul de produse in putrefactie, semn ca ne apropiam de piata de legume, cand dintr-o data unchiul Philip l-a batut pe vizitiu usor pe umar, facandu-i semn sa opreasca trasura.

- De aici o sa mergem pe jos, mi-a spus el. Stiu o scurtatura buna. Ne va lua mai putin timp.

Era perfect rezonabil. Stiam din proprie experienta ca stradutele care porneau din Nanjing Road erau atat de intesate de lume, ca de multe ori o trasura sau o masina nu reusea sa se miste din loc timp de cinci sau chiar zece minute. Asa ca i-am dat voie sa ma ajute sa cobor din trasura fara sa protestez. Dar tin minte ca in clipa aceea am avut prima data senzatia ca e ceva in neregula. Poate ca am simtit ceva in atingerea unchiului Philip cand mi-a dat mana sa cobor, poate ca era altceva in comportamentul lui. Dar atunci el a zambit si a facut o remarca pe care n-am inteles-o din cauza zgomotului din jurul nostru. A facut semn spre o straduta invecinata, iar eu m-am tinut aproape de el, in timp ce ne faceam loc prin multimea vesela. Am trecut de la soarele stralucitor la umbra, apoi el s-a intors spre mine chiar in mijlocul multimii care se imbrancea si, punandu-mi o mana pe umar, m-a intrebat:

- Christopher, stii unde ne aflam noi acum? Poti sa ghicesti?

M-am uitat de jur-imprejur. Apoi, aratand spre o arcada din piatra pe sub care multimea se inghesuia sa ajunga la tarabele cu legume, am raspuns:

- Da. Pe-acolo e Jiujiang Road.

- Ah! Stii, deci, exact unde ne aflam, a zis el, cu un ras ciudat. Stii sa te descurci bine pe-aici.

Am dat din cap si am asteptat, cu stomacul strans, avand sentimentul ca urmeaza sa se intample un lucru groaznic. Probabil ca unchiul Philip era pe punctul de a spune altceva, poate ca planuise totul altfel, dar in acel moment, cum stateam acolo si eram imbranciti din toate partile, cred ca a citit pe fata mea ca jocul s-a incheiat. Fata i-a fost traversata de o deruta teribila, apoi a spus aproape nedeslusit, din cauza vacarmului:

- Bun baiat.

M-a prins din nou de umar si a privit in jur. Apoi se pare ca a ajuns la o decizie pe care deja o anticipasem.

- Bun baiat! a repetat el, de data asta mai tare, cu vocea tremurandu-i de emotie, adaugand: N-am vrut sa suferi. Intelegi? N-am vrut sa suferi.

Spunand aceste cuvinte, s-a rasucit si s-a pierdut in multime. Am facut un efort sa-l urmez, dar fara prea multa tragere de inima, si dupa o secunda i-am zarit haina alba disparand repede in mijlocul multimii. S-a pierdut dincolo de arcada si din raza vederii mele.

In urmatoarele momente am ramas acolo, in multime, incercand sa nu o iau pe firul logic al celor abia petrecute. Apoi, brusc, am inceput s-o iau indarat, in directia dinspre care veniseram, spre strada in care coboraseram din trasura. Abandonand orice fel de buna-cuviinta, mi-am facut drum cu forta prin multime, uneori impingandu-ma violent, alteori strecurandu-ma prin spatiile libere, asa ca oamenii radeau sau strigau furiosi in urma mea. Am ajuns la strada si, desigur, am vazut ca trasura plecase deja. M-am oprit cateva clipe in mijlocul strazii, derutat, incercand sa-mi compun in minte harta drumului spre casa. Apoi am inceput sa fug cat am putut de repede.

Am luat-o la fuga pe Jiujiang Road, apoi pe Yunnan Road, strada pavata cu pietre si accidentata, apoi mi-am facut loc prin multimea din Nanjing Road. Cand am ajuns in cele din urma in Bubbling Well Road, gafaiam, dar eram incurajat de faptul ca nu mai aveam de parcurs decat un drum lung si drept, fara prea multa lume.

Probabil ca eram constient de natura profund personala a temerilor mele - sau poate ca in mine se producea o schimbare esentiala de atitudine- dar nici o clipa nu mi-a dat prin cap sa cer ajutor din partea adultilor pe langa care treceam sau sa fac semn vreunei trasuri sau masini sa opreasca. Am luat-o la fuga pe drumul acela lung si, desi curand am inceput sa gafai jalnic, desi eram constient ca mersul meu parea, probabil, total dizgratios unui privitor, desi canicula si oboseala m-au facut uneori sa raresc pasul si sa merg pur si simplu agale, cred ca nu m-am oprit deloc. In cele din urma am trecut de locuinta consulului american si apoi de casa familiei Robertson. Am luat coltul din Bubbling Well Road spre strada noastra si, dupa ce am cotit din nou, am zarit poarta casei noastre.

Imediat dupa ce am intrat pe poarta, am stiut - desi nu era nici un semn vizibil care sa-mi indice acest lucru - ca am ajuns prea tarziu, ca totul se terminase cu mult timp inainte. Am gasit usa de la intrare zavorata. Am alergat la usa din spate, care s-a deschis, si am inceput sa fug prin casa strigand-o - nu stiu de ce - nu pe mama, ci pe Mei Li. Probabil ca nici in faza aceea nu doream sa recunosc ce implicatii ar avea faptul ca as striga-o pe mama.

Casa era goala. Apoi, in timp ce stateam uluit in holul de la intrare, am auzit un chicotit. Venea dinspre biblioteca si, cand m-am intors, indreptandu-ma intr-acolo, am vazut-o prin usa intredeschisa pe Mei Li stand la masa mea de lucru. Statea foarte teapana, iar cand am aparut in cadrul usii, s-a uitat la mine si a mai scos un chicotit, de parca se amuza pe seama unei glume la care se gandea si incerca sa-si inabuse rasul. In clipa aceea mi-am dat seama ca Mei Li plangea si am stiut, asa cum stiusem tot timpul pe cand goneam spre casa, ca mama nu mai era. Si m-a cuprins o furie rece impotriva lui Mei Li, care, cu toata frica si tot respectul pe care mi le inspirase de-a lungul anilor, era o impostoare, imi dadeam eu seama, o persoana incapabila sa controleze aceasta lume inspaimantatoare care ma inconjura acum, o biata femeie neinsemnata care devenise atotputernica in ochii mei prin inselaciune, care nu conta atunci cand forte covarsitoare se inclestau si se razboiau. Am ramas in pragul usii si am privit-o cu un nesfarsit dispret.

Acum e tarziu - a trecut o ora si mai bine de cand am pus pe hartie ultima propozitie - si iata-ma inca in fata biroului. Presupun ca mi-am tot rascolit aceste amintiri, pe care nu mi le-am mai trezit in minte de multi ani. Dar m-am gandit si la viitor, la ziua in care ma voi intoarce la Shanghai, la tot ce o sa fac impreuna cu Akira. Desigur, in tot acest timp orasul a suferit multe schimbari, dar stiu ca lui Akira ii va face multa placere sa ma insoteasca si sa se laude cu multele lui cunostinte despre cele mai indepartate si mai ascunse cotloane din oras. El va sti cu siguranta care sunt cele mai potrivite locuri unde se poate lua masa, unde se poate bea ceva, unde te poti plimba, cele mai bune localuri unde ne-am putea duce dupa o zi obositoare, unde am putea sta de vorba pana noaptea tarziu, spunandu-ne ce ni s-a intamplat de la ultima noastra intalnire.

Acum insa trebuie sa ma duc la culcare. Maine dimineata am o sumedenie de lucruri de rezolvat si trebuie sa recuperez timpul pierdut in dupa-amiaza asta cu plimbarea mea alaturi de Sarah prin Londra, pe platforma de sus a autobuzului.

Partea a treia Londra, 12 aprilie 1937

Capitolul zece IERI, CAND tanara Jennifer si domnisoara Givens s-au intors de la cumparaturi, biroul meu era deja in intuneric. Casa aceasta inalta si ingusta, cumparata din mostenirea pe care am primit-o la moartea matusii mele, e orientata spre un scuar care, desi nu este faimos, este mai putin insorit decat oricare dintre cele invecinate. Am urmarit-o de la fereastra biroului si am vazut-o jos, in scuar, cum vine de la taxi si insira sacosele de-a lungul gardului, in timp ce domnisoara Givens se cauta de bani in geanta. Cand, in cele din urma, au intrat, le-am auzit certandu-se si, desi le-am salutat cu voce tare de pe palier, m-am hotarat sa nu cobor. Parea o cearta neinsemnata - ceva despre un obiect pe care il cumparasera sau nu -, dar in acel moment eram inca sub impresia scrisorii primite de dimineata, cu tot cu concluziile la care ma condusese, si nu doream sa-mi alung sentimentul de triumf pe care-l traiam.

Cand, in fine, am coborat, terminasera de mult disputa si am gasit-o pe Jennifer umbland prin salon, legata la ochi si cu mainile intinse.

- Buna, Jenny, i-am spus eu, de parca n-as fi observat nimic neobisnuit. Ai luat tot ce-ti trebuie pentru trimestrul urmator?

Jennifer bajbaia periculos de aproape de vitrina cu portelanuri, dar mi-am infrant pornirea de a-i atrage atentia. S-a oprit la timp, a pipait si a inceput sa chicoteasca.

- Ah, unchiule Christopher! De ce nu m-ai avertizat?

- Sa te avertizez? In legatura cu ce?

- Am orbit! Nu-ti dai seama? Sunt oarba! Uita-te!

- Ah, da. Asa e.

Am lasat-o sa bajbaie printre mobile si m-am dus la bucatarie, unde domnisoara Givens despacheta o sacosa pe masa. M-a salutat politicos, dar s-a asigurat ca i-am observat privirea indreptata spre resturile pranzului meu, lasate in parasire la celalalt capat al mesei. De saptamana trecuta, cand a plecat servitoarea noastra, Polly, domnisoara Givens a privit cu dispret ideea de a prelua, fie si temporar, asemenea sarcini.

- Domnisoara Givens, i-am spus eu, trebuie sa discut ceva cu dumneata.

Apoi, privind peste umar, mi-am coborat vocea:

- Este ceva de maxima importanta pentru Jennifer.

- Desigur, domnule Banks.

- De fapt, domnisoara Givens, as dori, daca se poate, sa veniti in sera. Cum ziceam, este o problema destul de importanta.

Dar chiar in acel moment s-a auzit un zgomot asurzitor in salon. Domnisoara, trecand razant pe langa mine, a strigat din cadrul usii:

- Jennifer, opreste-te! Ti-am spus ca asa o sa se-ntample!

- Dar sunt oarba, a replicat ea. N-am ce face.

Domnisoara Givens, amintindu-si ca ma adresasem ei, parea asaltata din doua directii. In cele din urma s-a intors si mi-a spus cu o voce domoala:

- Scuzati-ma, domnule Banks. Ce spuneati?

- De fapt, domnisoara Givens, cred ca vom putea vorbi mai linistiti in seara asta, dupa ce Jennifer o sa se culce.

- Prea bine. o sa vin sa vorbim atunci.

Chiar daca domnisoara ar avea vreo presimtire legata de ceea ce doresc sa discut cu ea, tot nu s-ar trada. Inainte de a face fata sarcinii care o astepta in salon, mi-a adresat unul dintre acele zambete opace care o caracterizeaza.

S-au implinit deja trei ani de cand am auzit prima oara de Jennifer. Fusesem invitat la un supeu de vechiul meu prieten din scoala, Osbourne, pe care nu-l mai vazusem de ceva timp. Pe vremea aceea inca locuia in Gloucester Road si acolo am intalnit-o pentru prima oara pe tanara care i-a devenit intre timp sotie. Printre alti musafiri din seara aceea se numara si lady Beaton, vaduva celebrului filantrop. Poate pentru ca toti musafirii imi erau complet necunoscuti - si, de altfel, au petrecut o buna parte a serii spunand glume cu oameni despre care nu stiam nimic -, m-am trezit ca vorbesc mai tot timpul cu lady Beaton, pana intr-atat incat la un moment dat m-am temut ca o inoportunez. In orice caz, dupa ce s-a servit supa, a inceput sa-mi relateze un caz trist pe care l-a intalnit in calitatea ei de trezorier al unei societati de binefacere ce se ocupa de situatia copiilor orfani. Un cuplu se inecase acum doi ani intr-un accident de barca in Cornwall si singurul lor copil, o fata care acum avea zece ani, locuia in prezent cu bunica ei, in Canada. Evident, batrana avea o sanatate subreda, nu iesea si nici nu primea musafiri decat extrem de rar.

- Saptamana trecuta, pe cand eram la Toronto, mi-a spus lady Beaton, m-am hotarat sa le fac o vizita. Fetita era distrusa. li era atat de dor de Anglia! Batrana doamna nu se poate ingriji nici pe ea, ce sa mai zic de fata.

- Organizatia dumneavoastra n-ar putea s-o ajute?

- Voi face tot ce pot pentru ea. Dar avem atatea cazuri! Si, la drept vorbind, ea nu este o prioritate. La urma urmelor, are un acoperis deasupra capului, iar parintii i-au lasat suficienti bani. Intr-o astfel de activitate este important sa nu te implici prea mult emotional. Dar, dupa ce-am cunoscut-o pe biata fata, nu pot sa nu ma implic. Este atat de vioaie, neobisnuit de vioaie, desi se vede clar ca e nefericita.

Poate ca mi-a mai spus si alte lucruri despre Jennifer in timpul mesei. Imi amintesc ca am ascultat-o politicos si am vorbit foarte putin. Doar mai tarziu, in hol, in timp ce musafirii plecau si Osbourne ne ruga sa mai ramanem, am luat-o pe lady Beaton deoparte.

- Sper sa nu vi se para deplasat, am spus eu. E vorba de fata asta despre care imi vorbeati mai devreme. Jennifer. As vrea sa fac ceva pentru ea. De fapt, lady Beaton, as fi gata sa o gazduiesc.

Probabil ca n-ar trebui s-o condamn pentru faptul ca prima ei reactie a fost de recul. Mi-a aruncat o privire suspicioasa sau cel putin asa mi s-a parut. In cele din urma a spus:

- E foarte frumos din partea dumneavoastra, domnule Banks. Daca imi permiteti, voi tine legatura cu dumneavoastra in aceasta problema.

- Vorbesc serios, draga lady Beaton. De curand am intrat in posesia unei mosteniri, asa ca voi putea sa o sustin material.

- Sunt sigura de asta, domnule Banks. Ei bine, vom mai vorbi despre acest subiect.

Zicand asta, s-a intors spre alti musafiri si si-a luat zgomotos la revedere de la ei.

La mai putin de o saptamana dupa discutie, lady Beaton a luat legatura cu mine. S-ar putea sa se fi interesat despre caracterul meu sau pur si simplu avusese timp sa cantareasca problema. In orice caz, atitudinea ei se schimbase. La pranzul pe care l-am luat impreuna la Café Royal si in timpul urmatoarelor noastre intalniri a fost cat se poate de prietenoasa, iar Jennifer a poposit in noua mea casa la doar patru luni dupa supeul din apartamentul lui Osbourne.

Jennifer a venit insotita de o bona canadiana, domnisoara Hunter, care a plecat inapoi dupa o saptamana, sarutand-o vesel pe fata inainte de plecare si reamintindu-i sa-i scrie bunicii ei. Jennifer a ales cu grija unul dintre cele trei dormitoare pe care i le-am oferit, hotarandu-se asupra celui mai mic, pentru ca, a zis ea, polita de lemn va fi tocmai buna pentru "colectia" ei. Aceasta consta, asa cum am descoperit curand, din cateva scoici alese cu grija, nuci, frunze uscate, pietricele si alte cateva obiecte de acest fel, pe care le adunase de-a lungul anilor. Si-a aranjat obiectele cu grija pe polita si intr-o zi m-a invitat sa le vad.

- I-am dat fiecaruia un nume, mi-a explicat ea. Imi dau seama ca e o prostie, dar le indragesc enorm. Intr-o zi, unchiule Christopher, cand n-o sa mai fiu atat de ocupata, o sa-ti povestesc cate ceva despre fiecare. Te rog sa-i spui lui Polly sa fie deosebit de atenta cand face curatenie aici.

Lady Beaton a venit sa ma ajute sa intervievez cateva bone, dar de fapt Jennifer, care statea in camera alaturata si tragea cu urechea la discutii, a fost cea care a avut ultimul cuvant. Dupa plecarea fiecarei candidate, iesea pentru a pronunta un verdict ostracizant. "Absolut oribila", s-a pronuntat ea despre una dintre femei. "Acuzatia ca ultima ei stapana a murit de pneumonie este, evident, absurda. Ea a otravit-o." Despre alta a spus: "Imposibil sa o primim. E mult prea nervoasa".

In timpul interviului, domnisoara Givens mi s-a parut o persoana stearsa si rece, dar, din nu stiu ce motiv, ea a primit pe loc aprobarea lui Jennifer si pot spune ca, in cei doi ani si jumatate care au trecut, a justificat pe deplin increderea ei.

Aproape toti cei carora le-am prezentat-o pe Jennifer au remarcat siguranta ei de sine, avand in vedere tragedia prin care trecuse, si, intr-adevar, avea un fel de a fi remarcabil de dezinvolt si o capacitate deosebita de a privi cu seninatate esecurile care le-ar fi facut pe alte fete de varsta ei sa izbucneasca in lacrimi. Un exemplu bun in acest sens a fost reactia ei la cufarul care i se pierduse.

Cateva saptamani dupa sosirea ei, a repetat de mai multe ori ca-i va sosi un cufar din Canada, cu vaporul. Imi amintesc, de exemplu, ca mi-a descris in detaliu niste calusei pe care cineva ii facuse pentru ea si care se aflau in cufar. Cu alta ocazie, cand am felicitat-o pentru un anumit costum pe care ea si domnisoara Givens il cumparasera de la Selfridge's, s-a uitat la mine grav si a spus: "Si am o bentita cu care se asorteaza perfect. Este in cufarul care va veni".

Numai ca intr-o zi am primit o scrisoare de la compania maritima, in care aceasta se scuza pentru pierderea cufarului in timpul calatoriei pe mare si ne oferea despagubiri. Cand i-am comunicat lui Jennifer acest lucru, la inceput s-a uitat pur si simplu lung. Apoi a ras usor si a spus:

- Ei bine, in acest caz eu si domnisoara Givens va trebui sa cheltuim enorm la cumparaturi.

Cand, dupa doua sau trei zile, tot nu a dat nici un semn de mahnire pentru pierderea suferita, am simtit ca e cazul sa vorbesc cu ea si intr-o dimineata, dupa micul dejun, vazand ca se plimba prin gradina, m-am dus sa o insotesc.

Era o dimineata proaspata si insorita. Gradina mea nu este mare, comparativ cu altele din oras. E doar un dreptunghi verde dominat de gradinile vecinilor, dar este inteligent amenajata si, mai mult ca orice, are o atmosfera placuta, de loc ferit. Cand am pasit pe gazon, Jennifer se plimba incet, cu un cal de jucarie in mana, purtandu-l visatoare pe deasupra gardului verde si a tufelor. Imi amintesc ca eram destul de ingrijorat ca jucaria s-ar putea strica din cauza picaturilor de roua si eram pe punctul de a-i sublinia acest lucru. In cele din urma insa, cand am ajuns in fata ei, i-am spus pur si simplu:

- Ai avut un ghinion teribil cu lucrurile acelea. Te-ai dovedit foarte puternica, dar probabil ca a fost un soc groaznic pentru tine.

- Oh, a zis ea, continuand sa-si deplaseze nepasatoare calul. A fost cam neplacut. Dar pot lua mai multe lucruri cu banii dati drept despagubire. Domnisoara Givens a spus ca marti putem merge la cumparaturi.

- Cum vreti voi. Uite, eu cred ca esti teribil de curajoasa, dar nu-i cazul sa joci teatru, daca intelegi ce vreau sa spun. Daca vrei sa cobori putin garda, asa ar trebui sa faci. Nici eu, nici domnisoara Givens nu avem de gand sa spunem nimanui.

- Nu-i nimic. Nu sunt suparata. La urma urmelor, nu erau decat niste lucruri. Dupa ce ti-ai pierdut mama si tata, n-are cum sa-ti pese prea mult de lucruri, nu-i asa?

Spunand asta, a ras scurt.

Acesta este unul dintre momentele in care imi amintesc ca si-a pomenit parintii. Am ras si eu si, spunand "Cred ca nu", m-am indreptat spre casa. Apoi insa m-am intors iar spre ea si am zis:

- Stii, Jenny, nu sunt sigur ca-i adevarat. Poti spune asta multora si ei te-ar crede. Dar, vezi, eu stiu ca nu-i adevarat. Cand am venit din Shanghai, toate lucrurile care se aflau in cufarul meu erau importante pentru mine. Si continua sa fie.

- Vrei sa mi le arati?

- Sa ti le arat? Stii, pentru tine n-ar insemna mare lucru.

- Dar imi plac obiectele chinezesti. Mi-ar placea sa le vad.

- Multe dintre ele nu sunt chinezesti, i-am zis. Vreau sa spun ca pentru mine cufarul acela reprezinta ceva cu totul special. Daca s-ar fi pierdut, m-as fi suparat.

Ea a dat din umeri si si-a apropiat calul de obraz.

- Am fost suparata. Dar nu mai sunt. In viata trebuie sa privesti inainte.

- Da. Cine ti-a spus asta, are dreptate. Intr-un fel. Prea bine, cum vrei tu. Uita acum de cufar. Dar tine minte. si vocea mi-a pierit, nestiind ce intentionasem sa spun.

- Ce?

- Oh, nimic. Tine minte ca, daca vrei sa-mi spui ceva sau daca te framanta vreun lucru, sunt aici, alaturi de tine.

- In regula, a spus ea cu vioiciune.

In timp ce ma intorceam spre casa, m-am uitat in urma si am vazut ca reincepuse sa se plimbe prin gradina, trasand visatoare cercuri prin aer cu calul ei.

Nu i-am facut lui Jennifer asemenea promisiuni numai de dragul de a le face. La vremea aceea aveam toate intentiile sa ma tin de ele si, in plus, m-am atasat tot mai mult de ea in zilele care au urmat. Si iata-ma acum facandu-mi planuri sa o parasesc, nici eu nu stiu bine pentru cata vreme. Desigur, s-ar putea sa exagerez in chestiunea dependentei ei de mine. Mai mult, daca totul va merge bine, s-ar putea sa ma intorc la Londra inainte de urmatoarea vacanta, iar ea nici nu mi-ar baga de seama absenta. Si totusi sunt obligat sa recunosc ca s-ar putea sa lipsesc mult mai mult, cum a trebuit s-o fac fata de domnisoara Givens cand m-a intrebat pe sleau aseara. Prioritatile mele se tradeaza tocmai prin caracterul lor indefinit si nu am nici o indoiala ca Jennifer nu va intarzia sa traga propriile ei concluzii. Oricat de curajoasa se va arata, stiu ca-mi va considera hotararea ca pe o tradare.

Nu e usor sa explic cum s-a ajuns la asta. Ce pot spune este ca totul a inceput acum cativa ani - mult inainte de sosirea lui Jennifer -, ca un sentiment nedeslusit care ma cuprindea uneori, sentimentul ca unul sau altul dintre cunoscutii mei ma dezaprobau si abia daca reuseau sa ascunda acest lucru. Curios, dar aceste momente surveneau in compania acelora de la care m-as fi asteptat sa-mi aprecieze realizarile. Cand discutam, sa zicem, cu vreun om de stat la un dineu, cu un ofiter de politie sau chiar cu un client, eram brusc surprins de raceala unei strangeri de mana, de o remarca taioasa strecurata printre glume, de o retinere politicoasa acolo unde m-as fi asteptat la efluvii de gratitudine. La inceput, ori de cate ori se petreceau asemenea incidente, imi scormoneam memoria, cautand sa-mi dau seama daca l-am jignit cumva din neatentie pe omul acela, dar pana la urma am fost obligat sa trag concluzia ca asemenea reactii au de-a face cu o problema mai generala, legata de modul in care ma vad oamenii.

Pentru ca tot ce spun aici este atat de nebulos, nu-i usor sa-mi amintesc momentele care sa ilustreze clar acest aspect. Dar presupun ca unul dintre exemple este schimbul ciudat de replici pe care l-am avut toamna trecuta cu inspectorul de politie din Exeter pe drumul acela intunecat din afara satului Coring, in Somerset.

Era una dintre cele mai demoralizante crime pe care am investigat-o vreodata. Nu am sosit in sat decat la patru zile dupa ce cadavrele copiilor fusesera descoperite pe drum, iar ploaia neintrerupta transformase santul in care fusesera gasiti intr-un parau murdar, facand din colectarea probelor relevante o chestiune deloc simpla. Cu toate astea, atunci cand am auzit pasii inspectorului apropiindu-se, imi formasem deja o idee destul de clara despre ce se intamplase.

- O afacere extrem de neplacuta, i-am spus eu in timp ce se apropia de mine.

- M-a dat peste cap, domnule Banks, a zis inspectorul. Chiar m-a dat peste cap.

Statusem pe vine sa examinez gardul viu, dar apoi m-am ridicat si in acel moment stateam amandoi fata in fata, in burnita care cadea fara intrerupere. El a continuat:

- Stiti, domnule, vazand toate astea, tare mi-as fi dorit sa fiu tamplar. Asta voia tata sa ma fac. Chiar mi-as dori-o, domnule. Azi, dupa asta, chiar mi-as dori-o.

- E ingrozitor, sunt de acord. Dar nu trebuie sa ne intoarcem capul in laturi. Trebuie sa avem grija ca justitia sa triumfe.

Inspectorul a scuturat capul a jale, apoi a spus:

- Am venit aici, domnule, sa va intreb daca v-ati format vreo opinie despre acest caz. Pentru ca, stiti.

Si-a indreptat privirea spre copacii din care picura ploaia, apoi a continuat, facand un efort vizibil:

- Vedeti, propriile mele investigatii ma duc la o anume concluzie. O concluzie la care mi-e groaza sa ajung.

M-am uitat la el cu gravitate si am dat din cap aprobator.

- Ma tem ca ati ajuns la o concluzie corecta, am spus eu cu gravitate. Acum patru zile, asta parea o crima atat de oribila ca nici macar nu ti-o puteai imagina. Dar acum se pare ca adevarul este chiar mai inspaimantator.

- Cum se poate, domnule?

Inspectorul devenise foarte palid.

- Cum de este posibil? Chiar dupa toti anii astia, nu pot intelege o asemenea.

A tacut si a intors capul.

- Din pacate, nu vad o alta posibilitate, am spus eu linistit. Este intr-adevar socant. Este ca si cum am privi in intunecimea haului.

- Un nebun in trecere pe-aici sau altceva de genul asta. as fi putut accepta asa ceva. Dar asta. totusi, mi-e groaza sa cred.

- Mi-e teama ca trebuie, am zis. Trebuie sa acceptam. Pentru ca asta s-a intamplat.

- Sunteti sigur, domnule?

- Sunt sigur.

Privea dincolo de campiile din apropiere, la sirurile de case care se zareau in departare.

- In asemenea momente, am zis, inteleg prea bine cum poti sa-ti pierzi taria. Permiteti-mi sa va spun ca ati facut bine ca n-ati urmat sfatul tatalui dumneavoastra. Pentru ca oameni de calibrul dumneavoastra, domnule inspector, sunt rari. Iar aceia dintre noi a caror datorie este sa lupte impotriva raului, ei bine, noi suntem. cum as putea sa ma exprim? Suntem ca snurul care leaga sipcile unei jaluzele. Daca nu vom reusi sa ne mentinem stransi laolalta, atunci totul se va risipi. Domnule inspector, e foarte important sa mergeti mai departe.

A mai tacut o clipa. Apoi, cand a vorbit din nou, am fost surprins de duritatea vocii lui.

- Domnule, eu sunt un om neinsemnat. Asa ca o sa raman aici si-o sa fac ce pot. O sa stau aici si o sa ma lupt cat o sa pot de bine cu sarpele. Dar este o fiara cu multe capete. Ii tai un cap si cresc trei la loc. Asa mi se pare mie, domnule. E din ce in ce mai rau. Pe zi ce trece, e din ce in ce mai rau. Ce s-a intamplat aici, bietii copii.

S-a rasucit si i-am citit furia pe fata.

- Eu sunt un om neinsemnat. Daca as fi o persoana importanta - si in acel moment m-a privit drept in ochi, fara dubiu, acuzator -, daca as fi o persoana importanta, atunci, domnule, pe cuvantul meu ca n-as ezita si m-as duce direct la inima lui.

- Inima lui?

- Inima sarpelui. La ea m-as duce. De ce sa pierzi timp pretios luptandu-te cu capetele lui? M-as duce chiar azi acolo, unde se afla inima sarpelui, si as nimici-o o data pentru totdeauna, inainte. inainte ca.

Parea ca nu mai are cuvinte si a ramas pur si simplu acolo, uitandu-se la mine. Nu-mi amintesc ce i-am raspuns. S-ar putea sa fi bolborosit ceva de genul:

- Hm, daca ati face asta, ati fi vrednic de toata lauda.

Si m-am departat.

A mai fost si incidentul de asta-vara, cu ocazia vizitei mele la Royal Geographical Society, unde m-am dus sa ascult conferinta lui H. L. Mortimer. Era o seara deosebit de calduroasa. Publicul, de aproximativ o suta de persoane, era compus din oameni apartinand tuturor straturilor societatii. I-am recunoscut, printre altii, pe un pair liberal si pe un istoric celebru de la Oxford. Profesorul Mortimer a vorbit mai mult de o ora, atmosfera devenind din ce in ce mai inabusitoare. Conferinta lui, "Este nazismul o amenintare la adresa crestinismului?", era un punct de vedere polemic prin care sustinea ca sufragiul universal slabise drastic importanta Angliei pe arena internationala. La sfarsit, cand publicul a fost invitat sa puna intrebari, in sala a inceput o disputa destul de viguroasa, dar nu in jurul ideilor profesorului Mortimer, ci despre deplasarea armatei germane in Renania. S-au auzit voci aprinse care fie ca treceau cu vederea, fie condamnau actiunea germana, dar in seara aceea, dupa saptamani intregi de activitate intensa, eram epuizat, asa ca nu prea faceam cine stie ce efort sa-i urmaresc.

In final am fost invitati intr-o incapere invecinata cu sala de conferinte, unde se serveau gustari. Incaperea nu era suficient de larga, asa ca, atunci cand am intrat - si nu am fost deloc printre ultimii -, oamenii se inghesuiau unii in altii intr-un mod dezagreabil. Una dintre imaginile care mi-au ramas in minte din seara aceea este a unor femei corpolente, cu sort, care isi faceau. impetuos loc cu coatele prin multime, ducand tavile cu sherry, si a unor profesori incaruntiti, semanand cu niste pasari, care isi vorbeau cu capetele date pe spate pentru a pastra o distanta civilizata in timpul conversatiei. Mi-am dat seama ca mi-era imposibil sa raman in acel spatiu si tocmai imi faceam loc spre iesire, cand am simtit cum cineva imi atinge umarul. M-am intors si am descoperit ca-mi zambeste chiar parintele Moorly, un cleric care imi daduse un ajutor nepretuit intr-un caz recent, asa ca n-am avut alta alternativa decat sa ma opresc si sa-l salut.

- Ce seara fascinanta a fost, a zis el. Mi-a dat atatea subiecte la care sa meditez.

- Da, extrem de interesanta.

- Dar trebuie sa va spun, domnule Banks, ca, atunci cand v-am vazut in sala, am sperat ca veti spune ceva.

- M-am simtit destul de obosit in seara asta. In plus, se pare ca persoanele din sala stiau mai multe despre acest subiect.

- Oh, aiurea, total aiurea!

A ras si m-a batut usor pe piept. Apoi a venit mai aproape - probabil ca-l impinsese cineva din spate, asa ca fata lui a ajuns la doar cativa centimetri de a mea -, si a continuat:

- Sincer sa fiu, am fost surprins ca nu ati simtit nevoia imperioasa de a interveni. Toata discutia asta in jurul crizei din Europa. Ziceti ca erati obosit. Probabil ca erati politicos. Oricum, sunt surprins ca ati lasat sa va scape prilejul.

- Ce sa las?

- Iertati-ma, dar vreau sa spun ca este firesc ca acesti domni sa priveasca Europa drept centrul vartejului actual. Dar nu dumneavoastra, domnule Banks. Dumneavoastra stiti, desigur, adevarul. Dumneavoastra stiti ca adevarata origine a crizei noastre actuale se afla mult mai departe.

M-am uitat la el cu atentie, apoi am spus:

- Regret, domnule, dar nu prea inteleg ce vreti sa spuneti.

- Ah, haideti, sa fim seriosi!

Parintele zambea atoatestiutor.

- Tocmai dumneavoastra?

- Serios, domnule, n-am idee de ce credeti ca as sti ceva special in legatura cu aceste lucruri. E adevarat, de-a lungul anilor am investigat multe crime si probabil ca mi-am facut o imagine de ansamblu despre cum se manifesta anumite forme ale raului. Dar in ce priveste problema mentinerii echilibrului de forte, a modului in care putem restrange conflictul violent de aspiratii din Europa, despre asemenea lucruri, regret, dar nu am nici un fel de teorie mai ampla.

- Nici o teorie? Poate ca nu.

Parintele Moorly a continuat sa-mi zambeasca.

- Dar sa zicem ca aveti o relatie speciala cu ceea ce este cu adevarat sursa anxietatilor noastre actuale. Oh, haideti, stimate domn! Stiti perfect la ce ma refer! Stiti mai bine ca oricine ca miezul tornadei nu se afla in Europa, ci in Orientul indepartat. In Shanghai, ca sa fiu mai exact.

- Shanghai, am raspuns eu sovaielnic. Da, presupun. presupun ca sunt niste probleme in orasul acela.

- Asta zic si eu: probleme. Si acelui lucru, care a fost candva doar o problema locala, i s-a permis sa puroieze si sa se extinda. Sa-si imprastie otrava de-a lungul anilor in intreaga lume, ajungand pana la civilizatia noastra. Dar nu-i cazul sa va amintesc asta tocmai dumneavoastra.

- Domnule, cred ca va dati seama, i-am spus eu, fara sa mai incerc sa-mi ascund iritarea, ca am muncit din greu de-a lungul anilor sa opresc raspandirea criminalitatii si a raului oriunde s-a manifestat. Dar, desigur, m-am rezumat la sfera mea. In privinta lucrurilor care se intampla in locurile acelea indepartate, desigur, domnule, nu-i cazul sa-mi.

- Ei, haideti! Chiar asa!

Probabil ca mi-am pierdut rabdarea, dar tocmai in acel moment un alt cleric s-a strecurat prin multime, venind sa-l salute pe parintele Moorly. Acesta ne-a facut cunostinta, iar eu n-am pierdut prilejul si am sters-o repede.

Au mai fost si alte incidente care, chiar daca nu au fost atat de limpezi, s-au acumulat totusi constant intr-o anumita perioada si m-au impins intr-o anumita directie. In plus, a fost si intalnirea mea cu Sarah Hemmings la nunta familiei Draycoat.

Capitolul unsprezece ASTA A FOST acum mai bine de un an. Ma asezasem pe ultimele banci ale bisericii - mireasa urma sa soseasca abia peste cateva minute -, cand am vazut-o pe Sarah cum vine cu sir Cecil Medhurst prin cealalta parte a naosului. Desigur, sir Cecil nu arata cu mult mai in varsta decat in seara aceea, la banchetul oferit in onoarea lui de Fundatia Meredith, dar diversele relatari despre faptul ca intinerise enorm dupa casatoria lui cu Sarah imi pareau oarecum exagerate. Arata destul de fericit, fara indoiala, asa cum trecea salutandu-i pe cei pe care ii recunostea.

Nu am vorbit cu Sarah decat dupa terminarea slujbei. Ma plimbam fara vreun scop prin curtea bisericii, printre oaspetii care discutau, si ma oprisem sa admir un strat cu flori, cand ea a aparut pe neasteptate langa mine.

- Ei bine, Christopher, a zis ea. Se pare ca esti singurul care nu m-a felicitat pentru palarie. Mi-a facut-o Celia Matheson.

- E splendida. Impresionanta, cu adevarat impresionanta. Si ce mai faci?

Era pentru prima oara cand stateam de vorba dupa mai mult timp si cred ca am conversat o vreme, mergand la pas pe langa multime. Apoi ne-am oprit din nou si am intrebat-o:

- Si sir Cecil se simte bine? Arata in forma.

- Oh, este intr-o forma absolut splendida! Christopher, tu imi poti spune: a fost lumea oripilata ca m-am maritat cu el?

- Oripilata? Oh, nu, deloc! De ce sa fie oripilata?

- Ma refer la faptul ca este cu mult mai in varsta. Sigur, nimeni n-o sa ne spuna noua asa ceva. Dar spune-mi tu. Lumea a fost oripilata, nu-i asa?

- Din cate mi-am dat seama, toti au fost incantati. Evident, lumea a fost surprinsa. Totul s-a petrecut atat de brusc. Dar nu, eu cred ca toti au fost incantati.

- Ei, atunci asta dovedeste lucrul de care ma temeam. Probabil ca m-au considerat o fata batrana. De aceea nu au fost oripilati. Sunt sigura ca, acum cativa ani, ar fi fost.

- Ei, chiar asa.

Sarah a ras de stanjeneala mea si mi-a pus mana pe brat.

- Christopher, tu esti atat de dragut! Nu-ti face griji. Nu-ti face nici o grija. Apoi a adaugat:

- Trebuie neaparat sa ne faci o vizita. Cecil isi aminteste ca te-a intalnit la banchetul acela. I-ar placea sa te revada.

- As fi incantat.

- Oh, dar acum e probabil prea tarziu! Uite, noi o sa plecam. o sa plecam intr-o calatorie in Orientul Indepartat peste opt zile.

- Nu mai spune? Si-o sa stati mult?

- S-ar putea sa fie cateva luni. Poate chiar ani. Totusi trebuie sa treci neaparat pe la noi cand ne intoarcem.

Cand am auzit vestea asta, cred ca am ramas fara replica. Dar chiar in acel moment mirele si mireasa au aparut pe gazon, iar Sarah a spus:

- Nu-i asa ca sunt frumosi amandoi? Si atat de potriviti.

S-a uitat o clipa la ei, visatoare. Apoi a adaugat:

- De curand i-am intrebat ce-si doresc de la viitor, iar Alison a zis ca nimic, in afara de o casuta in Dorset, din care niciunul sa nu fie nevoit sa plece ani la rand. Pana cand vor avea copii, vor incarunti si se vor zbarci. Nu crezi ca-i minunat? Le doresc sa aiba parte de ce vor. Si cum s-au intalnit ei asa, din intamplare. Nu-i asa ca a fost frumos?

A continuat sa-i priveasca de parca era hipnotizata. In cele din urma a iesit din transa si cred ca am petrecut cateva minute impreuna, spunandu-ne ultimele vesti despre prietenii comuni. Apoi au venit si altii alaturi de noi si, dupa o vreme, eu m-am departat.

Aveam sa o reintalnesc pe Sarah inca o data in acea zi, mai tarziu, in hotelul de tara, cu vedere spre South Downs, unde avea loc petrecerea de nunta. Era inspre amurg si soarele aproape ca apusese. Pana in acel moment toti bausera o cantitate considerabila de alcool si imi amintesc cum mergeam prin hotel pe langa grupuri de musafiri cu parul in dezordine, risipiti pe canapele sau proptindu-se nesiguri in vreo nisa, cand deodata, iesind pe terasa batuta de vant, am dat de Sarah, care statea sprijinita de balustrada si se uita la peisajul din jur. Ma indreptam spre ea, cand am auzit o voce in spatele meu si am vazut cum un barbat masiv, cu fata rosie, vine in graba spre mine. M-a prins de brat, s-a oprit sa-si traga sufletul, privindu-ma in fata cu o expresie serioasa, apoi a spus:

- Uite, am urmarit scena. Am vazut ce s-a intamplat si i-am vazut si mai devreme. E o rusine si, in calitatea mea de frate al mirelui, vreau sa-mi cer scuze in numele lui. Nu stiu cine sunt betivanii aia badarani. Imi pare rau, batrane, probabil ca a fost groaznic de neplacut.

- Oh, te rog, nu-ti face griji, i-am replicat eu razand. Nu sunt catusi de putin ofensat. Au baut si ei ceva si se amuzau.

- Este un comportament absolut barbar. Dumneavoastra sunteti musafir, la fel ca si ei, si, daca nu se poarta civilizat, vor trebui sa plece.

- Ei bine, cred ca ati interpretat gresit intreaga poveste. N-au facut-o intentionat. In orice caz, eu nu m-am suparat. Uneori trebuie sa suporti glumele pe socoteala ta.

- Dar au tinut-o intruna toata dupa-amiaza. I-am vazut si mai devreme, la biserica. Asta e nunta fratelui meu. Nu accept asemenea maniere. De fapt, voi rezolva intreaga problema aici si acum! Vino cu mine, batrane. o sa vedem noi daca or sa mai zica ei ca esti amuzant.

- Nu, uite, nu intelegi! Daca vrei sa stii, am gustat gluma la fel de mult ca ei.

- Dar nu accept! in ultima vreme se intampla prea multe lucruri de soiul asta. Scapa tot mai des, dar nu si azi. Nu la nunta fratelui meu. Hai, vino cu mine!

Se lupta sa ma traga de brat si i-am vazut broboanele de sudoare pe fata. Nu stiu sigur ce as fi facut, dar chiar in acel moment Sarah s-a indreptat spre noi lent, cu un pahar de cocteil in mana, si i-a spus barbatului cu fata rosie:

- Oh, Roderick, chiar ca ai interpretat gresit intreaga poveste! Ei sunt prietenii lui Christopher. Pe langa asta, Christopher este ultima persoana pe care trebuie s-o protejezi.

Barbatul cu fata rosie s-a uitat cand la unul, cand la celalalt. In cele din urma a intrebat-o pe Sarah:

- Esti sigura? Pentru ca am vazut ca au tinut-o asa toata ziua. De cate ori omul asta se apropia de ei.

- Iti faci prea multe griji, Roderick. Sunt prietenii lui Christopher. Daca ar fi cat de putin deranjant, ti-ar spune. Christopher este suficient de capabil sa-i faca el insusi de doua parale. De fapt, Christopher i-ar putea face sa tremure de frica sau sa-i faca sa-i ciuguleasca din palma, orice, intelegi, cat ai clipi. Asa ca du-te, Roderick. Du-te si distreaza-te.

Barbatul cu fata rosie m-a privit cu alti ochi, plin de respect, apoi, incurcat, mi-a intins mana:

- Sunt fratele lui Jamie, a zis el, iar eu i-am strans-o. Ma bucur sa va cunosc. Daca va pot ajuta cu ceva, veniti sa ma cautati. Imi pare rau daca a fost vreo neintelegere. Ei bine, distractie placuta in continuare.

L-am urmarit amandoi cum intra impleticindu-se in casa. Apoi Sarah a spus:

- Vino, Christopher. Hai, vino sa vorbim putin.

A sorbit o inghititura din pahar si a luat-o agale inainte. Am urmat-o pana am ajuns amandoi la balustrada si am privit impreuna peisajul.

- Iti multumesc, i-am spus eu in cele din urma.

- Oh, face parte din meseria mea. Christopher, ce-ai facut tu toata dupa-amiaza?

- Nu prea multe. De fapt, m-am tot gandit la seara aceea de acum cativa ani, la banchetul in onoarea lui sir Cecil. Ma intrebam daca atunci, in seara aceea, cand l-ai intalnit, te-ai gandit ca intr-o zi.

- Vai, Christopher, m-a intrerupt ea si mi-am dat seama ca era destul de beata, o sa-ti spun, tie iti pot spune. In seara aceea, cand l-am intalnit, mi s-a parut extrem de fermecator. Dar, sincer, nu m-am gandit la mai mult. Totul s-a petrecut mai tarziu, dupa mai bine de un an. O, da, tie o sa-ti spun, imi esti un prieten atat de drag! Am fost la un supeu, iar lumea vorbea despre Mussolini si unii spuneau ca nu mai este de glumit, ca s-ar putea sa fie un alt razboi, chiar mai urat decat cel de dinainte. In acel moment cineva a pomenit numele lui Cecil. Spunea ca in asemenea vremuri avem nevoie de oameni ca el, ca n-ar fi trebuit sa se retraga din viata publica si ca, evident, mai are inca multa vigoare. Apoi cineva a adaugat ca el este persoana capabila sa duca la bun sfarsit marea misiune, iar altcineva a zis ca nu se poate, ca nu-i cinstit fata de el, ca e prea batran, nu mai are colegi in viata si nici macar o sotie. Si atunci mi-a venit ideea. M-am gandit, ei bine, ca pana si un om important ca el, cu toate realizarile lui, are nevoie de cineva, de o persoana care sa dea alta forma vietii lui. De cineva care sa-l ajute la sfarsitul carierei sa-si stranga fortele pentru un ultim efort.

A tacut o clipa, asa ca i-am spus:

- Si s-ar parea ca sir Cecil a ajuns sa vada lucrurile la fel.

- Pot fi convingatoare cand vreau, Christopher. In afara de asta, el zice ca s-a indragostit de mine chiar atunci, cand m-a vazut la banchet.

- Ce minunat!

Jos, pe iarba, la o oarecare distanta, cativa musafiri se amuzau zgomotos langa iaz. Am vazut un barbat cu gulerul camasii iesindu-i pe la ceafa razboindu-se cu niste gaste. In cele din urma am zis:

- Chestia asta cu adunarea fortelor pentru un ultim mare efort, Incununarea carierei lui. Ce te gandesti ca ar putea face? Pentru asta o sa plecati mai multe luni?

Sarah a respirat adanc si privirea i-a devenit serioasa si fixa.

- Christopher! Ar trebui sa stii raspunsul.

- Daca as sti raspunsul.

- Oh, pentru Dumnezeu! o sa ne ducem, desigur, la Shanghai.

Mi-e greu sa descriu ce am simtit cand am auzit-o spunand asta. Probabil ca mai era si elementul surpriza. Dar, mai mult decat orice, imi amintesc ca am avut un fel de sentiment de usurare, un sentiment ciudat: ca o parte din mine asteptase clipa aceasta de atunci, de cand am vazut-o pentru prima oara, acum multi ani, la clubul Charingworth, ca, intr-un fel, toata prietenia mea cu Sarah se indreptase spre acest punct si, in cele din urma, il atinsese. Cele cateva cuvinte pe care am continuat sa ni le spunem au capatat o rezonanta ciudat de familiara, de parca le repetaseram deja undeva, de mai multe ori.

- Cecil cunoaste bine locul, a continuat ea. Crede ca ar putea ajuta la rezolvarea unor probleme de acolo si s-a gandit ca trebuie neaparat sa se duca. Asa ca ne pornim. Saptamana viitoare. Bagajele sunt practic facute.

- Ei bine, ii doresc lui sir Cecil, va doresc amandurora succes in misiunea voastra din Shanghai. Esti nerabdatoare sa ajungi acolo? Am impresia ca da.

- Sigur ca sunt. Sigur ca sunt nerabdatoare. Astept de mult asa ceva. Londra m-a obosit peste masura si. toate astea - a fluturat mana spre hotel. Aveam sentimentul ca imbatranesc si uneori ma gandeam ca nu mi se va ivi niciodata vreo sansa. Dar acum, iata, o sa mergem la Shanghai. Christopher, ce-i cu tine?

- Presupun ca s-ar putea sa ti se para o explicatie cusuta cu ata alba, i-am spus. Dar o sa-ti spun oricum. Vezi, intotdeauna am avut intentia sa ma intorc la Shanghai. Vreau sa zic, ca sa. rezolv problemele de acoloantotdeauna am avut aceasta intentie.

A continuat o clipa sa priveasca amurgul. Apoi s-a intors si mi-a zambit, iar eu mi-am spus ca zambetul ei este plin de tristete si are o umbra de dojana. Si-a intins mana si mi-a atins usor obrazul, apoi s-a intors din nou spre privelistea din jur.

- Poate ca Cecil va rezolva repede problemele pe care le are la Shanghai, a zis ea. Poate ca nu. In orice caz, s-ar putea sa stam acolo mai mult timp. Asa ca, daca tot ce mi-ai spus acum e adevarat, Christopher, s-ar putea sa ne vedem acolo. Nu-i asa?

- Da, am raspuns eu. Intr-adevar, s-ar putea.

Nu aveam s-o mai vad pe Sarah Hemmings inainte de a porni la drum. Daca a avut perfecta dreptate sa ma mustre pentru gestul pe care l-am amanat de-a lungul anilor, nu as dezamagi-o si mai mult daca nu as actiona? Pentru ca este de la sine inteles ca, oricate progrese a facut sir Cecil in Shanghai in timpul care a trecut, inca nu se intrezareste nici o rezolvare. Tensiunea continua sa creasca in lume, iar oamenii bine informati compara civilizatia noastra cu o capita de fan spre care sunt azvarlite chibrituri aprinse. Si in tot acest timp eu inca lancezesc la Londra. Dar, dupa sosirea scrisorii de ieri, as putea spune ca ultimele piese ale acestui puzzle au fost puse la locul lor. Desigur, a sosit in sfarsit timpul sa plec la Shanghai, sa ma duc acolo si - dupa toti acesti ani - sa "ucid sarpele", cum spunea inspectorul acela de treaba din West Country.

Dar va trebui sa si platesc cumva. Azi-dimineata, un pic mai devreme, la fel ca ieri, Jennifer s-a dus la cumparaturi ca sa ia ultimele lucruri despre care pretinde ca-i sunt absolut necesare pentru trimestrul urmator. Cand a plecat, parea emotionata si fericita. Nu stie inca nimic despre planurile mele sau despre ce am discutat aseara cu domnisoara Givens.

Am chemat-o pe domnisoara Givens in salon si a trebuit sa o invit de trei ori pana s-o conving sa ia loc. Poate ca avea o idee vaga despre ce voiam sa-i spun si simtea ca, daca statea jos si discuta cu mine, accepta un fel de intelegere secreta. I-am prezentat situatia cat m-am priceput mai bine. Am incercat s-o fac sa inteleaga importanta majora a cazului, care, in plus, mai era si unul in care ma implicasem de multi, multi ani. Ea a ascultat impasibila, apoi, cand m-am oprit, a pus o intrebare simpla: cat timp voi fi plecat? Cred ca atunci am mai vorbit o vreme, incercand sa-i explic de ce mi-e imposibil sa stabilesc un cadru temporal exact intr-un caz cum este acesta. Am sentimentul ca, in cele din urma, tot ea m-a intrerupt pentru a-mi pune niste intrebari mai complicate, iar dupa aceea am stat cateva minute bune examinand diversele implicatii practice ale absentei mele de acasa. Doar dupa ce am discutat aceste probleme amanuntit si ea s-a ridicat sa plece, i-am spus:

- Domnisoara Givens, imi dau seama ca, pe termen scurt, cu toate eforturile dumneavoastra, absenta mea o va pune pe Jennifer in fata unei situatii dificile. Dar ma intreb daca v-ati gandit ca, pe termen lung, este fara indoiala in interesul nostru - al lui Jennifer si al meu - sa ma ocup de situatia pe care tocmai v-am prezentat-o. La urma urmelor, cum va putea Jennifer sa respecte si sa iubeasca un tutore despre care ar sti ca s-a dat la o parte din fata celei mai serioase indatoriri a lui atunci cand a sosit momentul s-o indeplineasca? Orice si-ar dori ea acum, pana la urma va ajunge sa ma dispretuiasca atunci cand va fi mare. Si la ce ne va folosi asta, ei sau mie?

Domnisoara Givens s-a uitat fix la mine, apoi a spus:

- Aveti si dumneavoastra dreptate, domnule Banks.

Apoi a adaugat:

- Dar fara indoiala ca va va simti lipsa, domnule Banks.

- Da, Da, asa as zice. Dar, domnisoara Givens, nu va dati seama?

Poate ca in acel moment am ridicat tonul.

- Nu vedeti cat de presanta este situatia? Toata dezordinea asta mondiala, care creste pe zi ce trece? Trebuie sa plec!

- Desigur, domnule Banks.

- Imi pare rau. Va rog sa ma scuzati. In seara asta sunt cam extenuat. Una peste alta, a fost o zi grea.

- Doriti sa-i comunic eu acest lucru? m-a intrebat domnisoara Givens.

M-am gandit la asta, apoi am clatinat capul.

- Nu, voi vorbi eu insumi cu ea. Voi discuta cu ea la timpul potrivit. V-as fi foarte recunoscator daca nu i-ati spune nimic pana nu o voi vedea.

Aseara imi planificasem sa vorbesc cu Jennifer in cursul zilei de azi. Dar, gandindu-ma mai bine, cred ca ar fi oarecum prematur. Mai mult, s-ar putea sa-i adumbreasca inutil starea ei de buna dispozitie legata de inceperea noului trimestru. Una peste alta, va fi mai bine sa abandonez deocamdata chestiunea si sa ma duc sa o vad la scoala imediat ce imi voi finaliza pregatirile de plecare. Jennifer este un copil cu o tarie de spirit remarcabila si n-am nici un motiv sa presupun ca va fi ravasita doar din cauza plecarii mele.

Totusi, nu pot sa nu-mi amintesc acea zi de iarna de acum doi ani, cand am vizitat-o prima data la St. Margaret. Investigam un caz nu departe de acel loc si, pentru ca se afla de putin timp la scoala aceea, m-am decis sa fac o vizita scurta ca sa vad daca totul e in ordine.

Scoala este plasata intr-un conac imens, inconjurat de mai multi acri de teren. In spatele cladirii, gazonul coboara in panta spre lac. Poate ca din cauza lacului, in cele patru dati cand am vizitat scoala locul era invaluit in ceata. Acolo gastele se plimba in voie, iar gradinarii se ingrijesc de terenurile mlastinoase - in general, atmosfera este austera, desi profesoarele, dupa cate mi-am dat seama, par a fi mai blande. Mi-o amintesc pe o anume domnisoara Nutting, o femeie amabila, de peste cincizeci de ani, care m-a condus in acea zi pe coridoarele friguroase. La un moment dat s-a oprit langa o nisa si, coborandu-si vocea, mi-a spus:

- Judecand in ansamblu, domnule Banks, Jennifer se acomodeaza cat se poate de bine. La urma urmelor, nu se poate sa nu existe cateva dificultati, de vreme ce fetele celelalte o privesc ca pe o nou-venita. Si s-ar putea ca una sau doua dintre ele sa fie putin mai dure uneori. Dar in trimestrul urmator toate astea vor fi date uitarii, sunt sigura.

Jennifer ma astepta intr-o incapere cu lambriuri de stejar si cu un camin in care ardea mocnit un bustean. Profesoara ne-a lasat singuri, iar Jennifer mi-a zambit sfioasa din locul ei din fata caminului.

- Nu prea fac caldura aici, am zis eu, frecandu-mi mainile si mergand spre foc.

- Oh, ar trebui sa vezi ce frig este in dormitorul nostru! Turturi de gheata pe cearsafuri! a chicotit ea.

M-am asezat pe un scaun langa foc, dar ea a ramas in picioare. Ma temusem ca s-ar fi putut simti stanjenita sa ma vada intr-un alt context, dar a inceput imediat sa palavrageasca in voie despre badminton, despre fetele care ii placeau, despre mancare - "doar tocana, tocana, tot timpul tocana".

- Uneori e greu cand esti nou, am intervenit eu la un moment dat. Nu se solidarizeaza. Impotriva ta?

- Oh, nu! a raspuns ea. Ei bine, ma sacaie uneori, dar fara nici o intentie. Toate fetele sunt dragute.

Vorbeam deja de vreo douazeci de minute, cand m-am ridicat in picioare si i-am intins o cutie de carton pe care o adusesem in servieta.

- Oh, dar ce-i asta? a exclamat ea incitata.

- Jenny, nu este. nu este tocmai un cadou.

Jennifer a sesizat avertismentul din vocea mea si a privit spre cutia din mainile ei cu o prudenta subita.

- Atunci ce este? a intrebat.

- Deschide-o. Uita-te singura.

Am urmarit-o cum a dat la o parte capacul cutiei, care era cam de dimensiunile uneia de pantofi, si s-a uitat inauntru. Expresia ei prudenta nu s-a schimbat deloc. Apoi a varat mana si a dat de ceva.

- Cred ca asta-i tot ce-am putut recupera, am spus eu cu blandete. Am descoperit ca de fapt cufarul tau nu s-a pierdut pe mare, ci a fost furat dintr-un depozit londonez, impreuna cu alte patru. Am facut tot ce-am putut, dar mi-e teama ca hotii au distrus pur si simplu ce nu au putut vinde prea lesne. N-am putut da de haine si de alte lucruri. Doar de obiectele astea neinsemnate.

A scos o bratara si a inceput sa o examineze cu atentie, de parca i-ar fi cautat stricaciunile. A pus-o la loc, apoi a scos o pereche de clopotei de argint si i-a examinat in acelasi mod. Dupa aceea a pus capacul la loc si s-a uitat la mine.

- Foarte frumos din partea ta, unchiule Christopher, a spus ea calma. Si probabil ca esti atat de ocupat.

- N-a fost nici un deranj. Regret ca n-am putut recupera mai mult.

- Foarte frumos din partea ta.

- Ei, dar mai bine te las sa te intorci la ora de geografie. Nu am venit intr-un moment tocmai potrivit.

Ea nu s-a clintit, ci a continuat sa stea acolo linistita, privind la cutia ce-o tinea in maini. Apoi a zis:

- Cand esti la scoala, uneori uiti. Doar uneori. Numeri zilele pana la vacanta, ca alte fete, si te gandesti ca o sa-i revezi pe mama si pe tata.

Chiar si in aceste imprejurari, tot m-a surprins sa o aud pomenindu-si parintii. Asteptam sa spuna mai multe, dar nu a facut-o. Si-a ridicat pur si simplu privirea spre mine, de parca imi pusese o intrebare. In cele din urma am zis:

- Stiu, uneori e greu. Ca si cum intreaga lume s-ar prabusi in jurul tau. Dar o sa-ti mai spun ceva, Jenny. Faci o treaba minunata ca pui piesele la locul lor. Chiar faci o treaba minunata. Stiu ca nu mai poate fi ca odinioara, dar mai stiu ca ai forta necesara sa mergi inainte si sa-ti construiesti un viitor fericit. Eu voi fi mereu alaturi de tine. Vreau sa stii asta.

- Iti multumesc, a zis ea. Si iti multumesc si pentru lucrusoarele astea.

Dupa cate imi amintesc, asa s-a terminat intalnirea noastra din acea zi. Ne-am departat de focul relativ calduros, am traversat camera friguroasa si, iesind pe coridor, am urmarit-o cum se intoarce in clasa.

In acea dupa-amiaza de iarna, acum doi ani, eram convins ca tot ce-i spusesem era perfect intemeiat. Cand o voi vizita data urmatoare la St. Margaret ca sa-mi iau ramas-bun de la ea, poate ne vom intalni iar in aceeasi camera friguroasa, langa acelasi semineu. Daca se va intampla asa, imi va fi cu atat mai greu, pentru ca sunt slabe sperante ca Jennifer sa nu-si aduca aminte foarte limpede de ultima noastra intalnire aici. Poate ca va sesiza mai repede decat a facut-o bona ei aseara ca, atunci cand va fi mare si cand acest caz va deveni o amintire scaldata in triumf, va fi intr-adevar bucuroasa ca m-am dovedit pe masura misiunii mele atat de dificile.

Partea a patra Hotelul Cathay, Shanghai, 20 septembrie 1937

Capitolul doisprezece CEI CARE calatoresc in tarile arabe au remarcat deseori modul in care locuitorii isi aduc fata deconcertant de aproape de tine in timpul unei conversatii. Desigur, acesta este pur si simplu un obicei al locului, care - din intamplare - este diferit de al nostru, si foarte curand vizitatorul deschis la minte nu-i va mai da atentie. Mi-a venit ideea ca ar trebui sa privesc in acelasi fel ceva care, de-a lungul celor trei saptamani de cand ma aflu la Shanghai, a ajuns sa devina o sursa perpetua de iritare, adica maniera in care oamenii de aici par hotarati sa-ti blocheze vederea cu orice prilej. Abia daca intri intr-o incapere sau te dai jos din masina, ca vine cineva si se aseaza chiar in campul tau vizual, impiedicandu-te sa examinezi atent reperele din imprejurimi. Cel mai adesea, persoana care comite o asemenea agresiune este chiar gazda sau ghidul pe care il ai in acel moment, dar daca el te pierde cumva din vedere, nu lipsesc niciodata curiosii care sa compenseze aceasta lipsa. Din cate am constatat, toate grupurile nationale care alcatuiesc comunitatea de aici - englezii, chinezii, francezii, americanii, japonezii, rusii - subscriu la aceasta practica, depunand acelasi zel ca si localnicii, iar concluzia inevitabila este ca obiceiul s-a dezvoltat intr-o maniera unica in Colonia Internationala din Shanghai, depasind toate barierele de rasa si clasa.

Mi-au trebuit cateva zile bune sa dibuiesc aceasta excentricitate locala si sa inteleg ca ea este cauza dezorientarii care a amenintat sa puna stapanire pe mine o buna bucata de vreme dupa sosirea mea aici. Acum, desi ma deranjeaza uneori, nu mai este un motiv de ingrijorare exagerata. In afara de asta, am descoperit o a doua practica in Shanghai, complementara celei dintai, menita sa-mi usureze viata: pare-se ca aici ai voie sa-ti folosesti coatele si sa dai cate un branci neasteptat de zdravan pentru a-i indeparta pe oameni din calea ta. Desi eu insumi nu am gasit forta necesara sa profit de aceasta libertate, am vazut de cateva ori, la diverse sindrofii, doamne stilate care dadeau cele mai energice coate fara sa trezeasca nici un murmur de impotrivire.

A doua seara, cand am intrat in sala de bal de la ultimul etaj al hotelului Palace, am identificat aceste doua obiceiuri curioase si, in consecinta, toata seara am fost ros de frustrarea pe care o simteam fata de ceea ce consideram a fi natura excesiv de inghesuita a Coloniei Internationale. Iesind din lift, abia daca am observat bine covorul de plus intins spre sala de bal - cu un sir de usieri chinezi aliniati de o parte si de alta -, cand una din gazdele mele din acea seara, domnul Macdonald, o persoana corpolenta de la Consulatul Britanic, a venit si s-a asezat in fata mea. In timp ce mergeam cu pasi mari spre usa, am remarcat maniera placuta in care fiecare usier se inclina in timp ce treceam si-si impreuna mainile in manusi albe. Dar de-abia trecuseram de al treilea - probabil ca erau vreo sase sau sapte in total -, cand si aceasta imagine a fost blocata de cealalta gazda, un anume domn Grayson, reprezentant al Consiliului Municipal din Shanghai, care a venit langa mine sa continue conversatia din lift. Si de-abia am intrat in incaperea in care, dupa spusele celor doua gazde, urma sa fim martorii "celui mai select spectacol de cabaret din oras si reuniunii elitei Shanghai-ului", ca m-am si trezit in mijlocul unui suvoi de oameni. Inaltimea tavanului, cu candelabrele lui sofisticate, m-a facut sa presupun ca incaperea era destul de mare, desi o vreme n-am avut cum sa verific aceste date. In timp ce-mi urmam gazdele prin inghesuiala, am vazut ferestrele mari, insiruite pe o latura a incaperii, prin care in acel moment se revarsa lumina amurgului. In capatul indepartat al salii am mai sesizat si prezenta unei scene pe care se plimbau si discutau muzicieni in fracuri albe. Acestia, la fel ca toti ceilalti, pareau ca asteapta ceva - poate pur si simplu caderea noptii. In general era o atmosfera agitata, cu oameni care se impingeau si-si dadeau tarcoale fara un scop anume.

La un moment dat aproape ca nu mi-am mai zarit gazdele, apoi insa l-am vazut pe Macdonald facandu-mi semne, iar in final m-am trezit asezat la o masuta cu o fata de masa alba, scrobita, spre care isi croisera drum tovarasii mei. Din acel loc fara prea multa vizibilitate am observat ca o suprafata intinsa a parchetului ramasese de fapt neocupata - probabil pentru cabaret - si ca aproape toti cei prezenti se inghesuisera pe o fasie ingusta, de-a lungul laturii cu ferestre a incaperii. Masa la care stateam facea parte dintr-un sir lung, desi, atunci cand am incercat sa vad pana unde se intinde sirul, intentia mi-a fost zadarnicita inca o data. La mesele de langa noi nu statea nimeni, probabil pentru ca multimea care se inghesuia facea acest lucru practic imposibil. Si, intr-adevar, in scurt timp masa noastra a devenit un fel de barcuta, asaltata din toate partile de valurile societatii inalte din Shanghai. In plus, sosirea mea nu trecuse neobservata. Am auzit in jurul meu voci scazute care transmiteau vestea si tot mai multe priviri s-au intors spre mine.

In ciuda acestor intamplari, imi aduc aminte ca am continuat conversatia pe care o incepusem cu gazdele mele in masina care ne adusese la hotelul Palace, pana cand si acest lucru a devenit imposibil. Imi amintesc ca, la un moment dat, i-am spus lui Macdonald:

- Va apreciez foarte mult sugestia, domnule, dar ma simt bine sa-mi fac investigatiile de unul singur. Asa sunt eu obisnuit sa lucrez.

- Cum doresti, prietene, a zis Macdonald. M-am gandit doar ca ar trebui sa-ti propun asta. Unii dintre tipii despre care vorbesc cunosc extrem de bine orasul. Si cei mai buni dintre ei sunt la fel de destoinici ca tipii de la Scotland Yard. M-am gandit ca te-ar ajuta si ne-ar scuti si pe noi sa pierdem timp pretios.

- Dar vreau sa va amintiti ce v-am spus, domnule Macdonald. Am parasit Anglia doar in momentul in care mi-am format o imagine limpede despre acest caz. Cu alte cuvinte, sosirea mea aici nu este un inceput, ci punctul culminant al multor ani de lucru.

- Cu alte cuvinte, a intervenit pe neasteptate Grayson, ai venit la noi ca sa inchei cazul o data pentru totdeauna. Ce minunat! Este o stire extraordinara!

Macdonald i-a aruncat o privire dispretuitoare insului de la Consiliul Municipal, apoi a continuat, de parca acesta din urma nici nu deschisese gura.

- Nu vreau sa arunc nici o umbra de indoiala asupra abilitatii dumitale, prietene. La urma urmelor, realizarile tale vorbesc de la sine. Ofeream doar putin sprijin din partea personalului nostru. Ar fi, evident, la ordinele tale. Asa, ca sa mai grabim lucrurile. Cum abia ai sosit aici, s-ar putea sa nu-ti fie prea clar cat de ingrijoratoare a devenit situatia noastra acum. Aici totul pare destul de relaxat. Dar mi-e teama ca nu prea mai avem mult timp la dispozitie.

- Va apreciez insistenta, domnule Macdonald. Dar nu pot decat sa va repet ca am toate motivele sa cred ca totul se va incheia satisfacator si intr-un timp relativ scurt. Cu conditia sa mi se dea voie sa ma ocup nestingherit de investigatiile mele.

- Oh, dar asta e o veste extraordinara! a exclamat Grayson, fiind rasplatit cu o alta privire glaciala din partea lui Macdonald.

Pe parcursul zilei petrecute in compania lui, am devenit tot mai iritat de faptul ca Macdonald pretindea ca nu este decat un functionar consular insarcinat cu probleme de protocol si nimic mai mult. Nu-l trada numai curiozitatea excesiva fata de planurile mele sau insistenta lui in a ma convinge sa accept "asistenti". Era si acel aer de duplicitate rafinata, al omului bine crescut si degajat, care sugera pe loc faptul ca facea parte din conducerea serviciului de informatii. Dar intr-un anumit moment al serii - probabil fiindca obosisem sa-i fac pe plac in toata aceasta sarada - mi-am formulat rugamintea intr-o maniera care implica faptul ca amandoi recunoscuseram tacit acest adevar cu mult inainte.

- Pentru ca am atins subiectul ajutorului, domnule Macdonald, i-am spus eu, cred intr-adevar ca ati putea face pentru mine un lucru care mi-ar fi de mare ajutor.

- Pune-ma la incercare, prietene.

- Dupa cum am spus, sunt deosebit de interesat de ceea ce politia de aici numeste, cred, crimele Sarpelui Galben.

- O, da?

Am sesizat cum Macdonald se pune in garda. Pe de alta parte, Grayson parea ca nu stie la ce ma refer si s-a uitat cand la mine, cand la Macdonald.

- De fapt, am continuat eu, privindu-l pe Macdonald cu atentie, am luat hotararea de a veni aici doar dupa ce am adunat suficiente probe despre aceste crime ale Sarpelui Galben.

- Asa deci. Te intereseaza afacerea Sarpelui Galben.

Macdonald si-a rotit ochii prin incapere cu nonsalanta.

- Blestemata afacere. Dar n-as fi crezut ca e atat de importanta, avand in vedere tabloul general.

- Dimpotriva. Cred ca este extrem de relevanta.

- Scuzati-ma, a reusit Grayson sa intervina in cele din urma. Dar ce este cu crimele astea ale Sarpelui Galben? N-am auzit de ele pana acum.

- Sunt ceea ce lumea numeste represaliile comuniste, l-a lamurit Macdonald. Rosii care omoara rudele unuia dintre ei daca acesta a devenit intre timp informator.

Apoi s-a indreptat spre mine si a continuat:

- Se intampla si astfel de lucruri din cand in cand. Rosii se comporta salbatic in asemenea situatii. Dar asta-i o problema intre chinezi. Jiang Jieshi6 este cu mult in avans fata de rosii si e decis sa ramana pe pozitii, cu sau fara japonezi. Noi incercam sa ne situam deasupra acestor probleme. Ma surprinde ca te intereseaza toate astea, prietene.

- Doar aceasta categorie speciala de represiuni, am zis eu. Aceste crime ale Sarpelui Galben continua de multa vreme. Cu intreruperi, cam de patru ani. Perioada in care au fost ucisi, pana la aceasta ora, treisprezece oameni.

- Cunosti intr-adevar detaliile mai bine decat mine, prietene. Dar, din cate am auzit, motivul pentru care aceste represalii se prelungesc este ca rosii nu stiu cine ii tradeaza. Au inceput prin a macelari pe cine nu trebuie. Bolsevicii astia au o imagine cam aproximativa despre justitie. Ori de cate ori isi schimba ideile despre identitatea acestui Sarpe Galben, apar si macelaresc alta familie.

- Mi-ar fi de mare ajutor, domnule Macdonald, daca as putea vorbi cu acest informator. Cu omul caruia i se spune Sarpele Galben.

Macdonald a dat din umeri.

- Asta-i o chestiune intre chinezi, prietene. Niciunul dintre noi nu stie macar cine este acest Sarpe Galben. Din punctul meu de vedere, guvernul chinez ar face bine sa-i dezvaluie identitatea inainte ca alti oameni nevinovati sa fie luati din greseala drept rudele lui. Dar, cinstit vorbind, prietene, asta-i afacerea chinezilor. Cel mai bine e sa o lasam asa, sa nu ne amestecam.

- E important sa reusesc sa vorbesc cu acest informator.

- Ei bine, daca esti atat de tare pe pozitie, o sa vorbesc cu niste oameni. Dar nu-ti pot promite mare lucru. Se pare ca tipul asta e util guvernului. Sunt convins ca oamenii lui Jiang il tin bine ascuns.

In acel moment eram deja constient de faptul ca tot mai multi oameni se inghesuiau din toate partile, dornici nu doar sa ma vada in carne si oase, dar si sa surprinda ceva din conversatia noastra. Date fiind conditiile, nici nu ma asteptam ca Macdonald sa vorbeasca deschis si m-am hotarat sa abandonez pentru moment subiectul. De fapt, in acea clipa eram cotropit de pornirea de a ma ridica si a ma duce sa iau putin aer, dar, inainte de a da sa plec, Grayson s-a aplecat si mi-a spus cu un zambet vesel:

- Domnule Banks, dupa cate imi dau seama, s-ar putea sa nu fie cel mai potrivit moment, dar doream sa va spun cateva cuvinte. Vedeti, domnule, mie mi s-a incredintat placuta sarcina de a organiza festivitatea. Adica festivitatea de bun venit.

- Domnule Grayson, nu vreau sa par nerecunoscator, dar, cum tocmai a spus domnul Macdonald, sunt presat de timp. Si cred ca am fost intampinat cu o deosebita ospitalitate.

- Nu, nu, domnule, a ras Grayson nervos, eu ma refeream la cealalta festivitate de bun venit. Vreau sa zic, la intoarcerea parintilor dumneavoastra dupa anii de captivitate.

Trebuie sa recunosc ca acest lucru m-a luat prin surprindere si probabil ca, o secunda, n-am facut altceva decat sa ma holbez la el. A lasat sa-i scape un ras nervos, apoi a continuat:

- Sigur ca da, o iau inainte prea repede. Mai intai trebuie sa faceti ce aveti de facut. Si, desigur, nu vreau sa provoc destinul. Cu toate astea, vedeti dumneavoastra, noi suntem obligati sa ne pregatim. Imediat ce veti anunta rezolvarea cazului, toti vor intoarce privirile spre noi, cei de la Consiliul Municipal, si se vor astepta sa aranjam o festivitate pe masura momentului. Vor dori o festivitate speciala, si asta cat de repede. Pe loc chiar. Dar, vedeti dumneavoastra, domnule, nu este o chestiune simpla sa organizezi ceva de o asemenea amploare. Stiti, eu ma intrebam daca n-as putea sa va prezint cateva optiuni de baza. Prima intrebare, domnule, este daca va convine alegerea parcului Jessfield pentru festivitate. Vedeti, este nevoie de mult spatiu.

In timp ce Grayson vorbea, am inceput sa aud tot mai clar in departare sunetul unor focuri de pusca, ce veneau de dincolo de vanzoleala multimii. Chiar cuvintele lui Grayson au fost intrerupte brusc de o bubuitura puternica, care a zdruncinat incaperea. Mi-am ridicat alarmat privirea, dar am vazut in jur oameni zambind, razand chiar, cu paharele de cocteil inca in mana. La un minut dupa aceea, am sesizat o miscare in multime, o deplasare spre zona ferestrelor, de parca afara s-ar fi reluat un joc de cricket. M-am hotarat sa nu ratez prilejul si sa parasesc masa, alaturandu-ma valului multimii. In fata mea erau mult prea multi oameni pentru a vedea ceva, asa ca incepusem sa ma strecor mai in fata, cand mi-am dat seama ca doamna cu par argintiu de langa mine mi se adresa:

- Domnule Banks, spunea ea, va inchipuiti oare cat de usurati ne simtim acum, cand sunteti in sfarsit alaturi de noi? Desigur, nu am vrut s-o aratam, dar eram extrem de ingrijorati din cauza. Ei bine - a facut un gest catre sursa focului de pusca -, sotul meu tot spune ca japonezii nu vor indrazni sa atace Colonia Internationala. Dar, stiti, o repeta de cel putin douazeci de ori pe zi si asta nu-i deloc linistitor. Credeti-ma, domnule Banks, cand vestile despre sosirea dumneavoastra iminenta au ajuns la noi, au fost primele vesti bune pe care le-am primit dupa luni de zile. Chiar si sotul meu a incetat sa-si repete mantra lui despre japonezi, cel putin pentru cateva zile. Slava Domnului!

Incaperea a fost zguduita de o alta explozie devastatoare, provocand o serie de exclamatii ironice. Am observat apoi ca, la mica distanta de mine, s-au deschis cateva ferestre franceze, iar lumea s-a impins sa iasa pe balcon.

- Nu va temeti, domnule Banks, mi-a zis un tanar, prinzandu-ma de cot. Nu au cum sa ajunga pana aici. Ambele parti sunt extrem de precaute acum, dupa Lunea insangerata.

- Dar de unde vin impuscaturile astea? l-am intrebat.

- Oh, de pe vasul japonez din port. De fapt, obuzele trec pe deasupra noastra si aterizeaza dincolo de parau. Cand se lasa noaptea, spectacolul e grandios. Ca si cum ai vedea o ploaie de comete impanzind cerul.

- Si daca un obuz isi greseste tinta?

Nu numai tanarul cu care vorbeam, dar si multi altii din jurul meu au ras - cam tare, dupa parerea mea - de o asemenea ipoteza. Apoi o alta voce a zis:

- Va trebui sa avem incredere ca japonezii vor ochi bine. La urma urmelor, daca sunt neglijenti, pot foarte bine sa scape unul in liniile lor.

- Domnule Banks, doriti sa va folositi de asa ceva?

Cineva mi-a intins un binoclu de opera. Cand l-am luat in mana, a fost ca si cum as fi transmis un semnal. Lumea s-a dat la o parte si m-am trezit practic trimis spre ferestrele franceze.

Am iesit pe un balcon mic si am fost invaluit de o briza calda, iar cand m-am uitat in sus, cerul era de un roz intens. Priveam in jos de la o inaltime considerabila si vedeam canalul dincolo de urmatorul sir de case. Dincolo de apa se vedea o masa de maghernite si moloz, de unde o coloana de fum cenusiu se ridica spre cerul serii.

Mi-am dus binoclul la ochi, dar focalizarea era total aiurea, asa ca n-am vazut nimic. Cand m-am jucat cu rotita de reglaj, m-am trezit ca privirea mi se indreapta spre canal, unde am fost surprins sa vad cum diverse ambarcatiuni isi vad de treaba chiar la doi pasi de lupte. Am ales o barca anume - o ambarcatiune ca o barja, cu un singur vaslas -, care era atat de incarcata cu lazi si boccele, ca parea imposibil sa treaca pe sub podul canalului, aflat chiar sub mine. In timp ce urmaream spectacolul, ambarcatiunea s-a apropiat de pod si am fost sigur ca voi vedea cel putin o lada sau doua cazand din varful gramezii in apa. In urmatoarele secunde am continuat sa ma uit prin binoclu la ambarcatiune, uitand de lupta. L-am observat cu interes pe barcagiul care, la fel ca si mine, era preocupat doar de soarta incarcaturii, dand uitarii razboiul care se desfasura la mai putin de saizeci de metri, in dreapta lui. Apoi ambarcatiunea a disparut pe sub pod si, cand am vazut-o alunecand gratios de cealalta parte, cu gramada in echilibru precar, dar intacta, mi-am coborat binoclul cu un oftat.

Mi-am dat seama ca, in timp ce priveam canalul, in spatele meu se adunase multa lume. Am dat binoclul unui ins din apropiere si am zis, fara a ma adresa cuiva anume:

- Deci acesta este razboiul. Foarte interesant. Credeti ca sunt multe victime?

Intrebarea mea a declansat o sumedenie de comentarii. O voce a spus:

- Sunt multe victime in Chapei. Dar japonezii or sa termine in cateva zile si totul se va linisti din nou.

- N-as fi atat de sigur, a comentat altcineva. Oamenii din Guomintang i-au surprins pana acum pe toti si pariez ca o vor mai face. Pun pariu ca or sa mai reziste inca mult timp.

Apoi toti cei din jurul meu au inceput dintr-o data sa discute in contradictoriu. Cateva zile, cateva saptamani, ce mai conta? Mai devreme sau mai tarziu, chinezii vor trebui sa capituleze, asa ca de ce nu o fac in acest moment? La care cateva voci au obiectat, spunand ca finalul nu este nici pe departe atat de clar. Lucrurile se schimba de la o zi la alta si sunt multi factori care se influenteaza reciproc.

- Si, in afara de asta, a intrebat cineva cu voce tare, nu a aparut oare si domnul Banks?

Intrebarea aceasta, evident retorica, a plutit totusi ciudat prin aer, facand sa se lase tacerea si toti ochii sa se intoarca spre mine inca o data. De fapt, impresia mea a fost ca nu era vorba doar de grupul din imediata vecinatate a balconului, ci de intreaga sala de bal, peste care se asternuse tacerea. Toti imi asteptau reactia. Mi-a trecut prin cap ca acesta era momentul potrivit de a face anuntul - unul care fusese asteptat chiar din clipa in care am intrat in incapere - si, dregandu-mi glasul, am declarat cu voce tare:

- Doamnelor si domnilor! Imi dau prea bine seama ca situatia de aici a devenit destul de dificila. Nu doresc in nici un chip ca creez sperante desarte intr-o asemenea perioada. Dar dati-mi voie sa va spun ca nu m-as afla acum aici daca nu as fi optimist in ceea ce priveste sansele de a incheia acest caz intr-un mod fericit, si asta in viitorul apropiat. De fapt, doamnelor si domnilor, as zice ca sunt mai mult decat optimist. Va cer sa mai aveti rabdare inca doua saptamani. Dupa aceea, ei bine, o sa vedem ce am realizat.

Imediat dupa ce am rostit aceste ultime cuvinte, in sala de bal s-a auzit orchestra de jazz. Nu stiu daca a fost pur si simplu o coincidenta, dar in orice caz a creat un efect bun in jurul declaratiei mele. Mi-am dat seama ca centrul atentiei s-a mutat in alta parte, iar lumea incepe sa revina in incapere. Mi-am facut si eu drum intr-acolo si, in timp ce incercam sa-mi gasesc masa - fiindca timp de o clipa am fost putin dezorientat -, am observat ca o trupa de dansatoare ocupase intre timp ringul.

Probabil ca erau vreo douazeci de dansatoare, multe dintre ele "euroasiatice", imbracate sumar, in costume corespunzatoare, brodate cu pasari.

Pe masura ce dansatoarele isi faceau numarul, sala parea ca nu mai da atentie luptei de peste apa, desi zgomotele se auzeau limpede dincolo de muzica insufletita. Era ca si cum pentru oamenii acestia se terminase o distractie si incepuse alta. De cand sosisem la Shanghai, nu era pentru prima oara ca simteam un val de repulsie fata de ei. Si asta nu se datora pur si simplu faptului ca de-a lungul anilor esuasera lamentabil in incercarea de a rezolva acest caz, ca au permis situatiei sa se degradeze si sa ajunga la infioratoarea stare de lucruri din prezent, cu toate ramificatiile ei imense. Ceea ce m-a socat chiar din clipa sosirii a fost refuzul tuturor de a-si recunoaste extrema culpabilitate. In cele doua saptamani de cand ma aflu aici, la nici o intalnire cu acesti cetateni, fie ei de rang inalt sau mai mic, nu am observat nici macar o data ceva ce ar putea fi interpretat ca sentiment de rusine recunoscuta cinstit. Cu alte cuvinte, aici, in inima tornadei care ameninta sa aspire intreaga lume civilizata, exista o conspiratie jalnica a negarii, un refuz al responsabilitatii care nu se ocupa decat de sine si din aceasta cauza s-a inacrit, manifestandu-se sub forma unei dezvinovatiri infatuate, pe care am intalnit-o atat de des. Si iata cum asa-zisa elita din Shanghai trateaza cu dispret suferinta vecinilor lor chinezi de dincolo de canal.

Mergeam de-a lungul sirului de spinari care se formase pentru a urmari spectacolul de cabaret, incercand sa-mi inabus simtamantul de dezgust, cand mi-am dat seama ca o persoana ma trage de brat. M-am intors si am dat cu ochii de Sarah.

- Christopher, a zis ea, toata seara am incercat sa ajung la tine. Chiar nu mai ai timp sa-ti saluti vechii prieteni de acasa? Uite, Cecil este acolo, iti face semn cu mana.

Mi-a luat ceva timp sa-l descopar pe sir Cecil in multime. Statea de unul singur la o masa din coltul indepartat al incaperii si, intr-adevar, imi facea cu mana. I-am facut si eu semn, apoi m-am uitat la Sarah.

Ne intalneam pentru prima oara de la sosirea mea. Impresia pe care mi-a facut-o in seara aceea era ca arata foarte bine: soarele din Shanghai ii indepartase paloarea obisnuita, ceea ce, intr-o anumita masura, o avantaja. In plus, cat am schimbat cateva cuvinte prietenesti, s-a aratat foarte degajata si sigura pe sine. Abia acum, dupa evenimentele de aseara, reconstitui acea prima intalnire, incercand sa descopar cum am putut sa ma las inselat. Probabil ca doar intelegerea ulterioara a celor intamplate ma face sa-mi amintesc zambetul ei exagerat, in special cand il pomenea pe sir Cecil. Si, desi nu am schimbat mai mult decat niste amabilitati, o expresie pe care a rostit-o aseara - si care m-a contrariat chiar si in acel moment - a continuat sa-mi revina in minte toata ziua.

Ma interesasem cum s-au simtit ea si sir Cecil in timpul anului petrecut aici. Mi-a dat toate asigurarile ca, desi sir Cecil nu realizase progresul pe care il sperase, facuse suficient de multe pentru a castiga gratitudinea comunitatii. In acel moment i-am pus intrebarea, fara sa-i dau prea mare atentie:

- Deci nu aveti planuri urgente de a parasi Shanghai-ul?

La care Sarah a ras, si-a mai aruncat o data privirea spre coltul in care se afla sir Cecil si a spus:

- Nu, deocamdata ne-am stabilit aici. Hotelul Metropole este foarte confortabil. Nu cred ca vom pleca nicaieri pe fuga. Adica daca nu vine cineva sa ne salveze.

A rostit cuvintele acestea - inclusiv ultima remarca, despre cineva care sa-i salveze - de parca ar fi spus o gluma si, desi nu am inteles exact ce voia sa zica, am raspuns si eu rasului ei cu un ras scurt. Din cate imi amintesc, am mai discutat despre prietenii comuni din Anglia, pana cand aparitia lui Grayson a pus capat unei conversatii evident fara subintelesuri.

Doar acum, cum zic, dupa cele petrecute aseara, incep sa rememorez diversele intalniri pe care le-am avut cu Sarah pe parcursul acestor trei saptamani si continuu sa ma intorc la acea fraza, adaugata ca un fel de ecou intarziat la raspunsul ei degajat.

Capitolul treisprezece MARE PARTE a dupa-amiezii de ieri mi-am petrecut-o in intunericul unui sopron darapanat pentru barci, unde fusesera descoperite trei cadavre. Politia mi-a respectat dorinta de a nu fi deranjat in timp ce investighez cazul, asa ca am pierdut notiunea timpului si nu am bagat de seama cand a asfintit soarele. Cand am traversat cheiul si am luat-o pe Nanjing Road, luminile stralucitoare se aprinsesera, iar trotuarele erau pline de lumea care-si facea plimbarea de seara. Dupa ziua aceea lunga si intristatoare, am simtit nevoia sa ma deconectez putin, asa ca am luat-o spre coltul dintre Nanjing Road si Guangse Road, ca sa ajung la micul club pe care incepusem sa-l frecventez la putina vreme dupa sosirea mea. Locul acela nu are nimic deosebit. Nu este decat un subsol linistit, unde in mai toate serile un pianist francez singuratic interpreteaza plin de melancolie diverse piese de Bizet si Gershwin. Eu ma simt bine, asa ca am revenit acolo de nenumarate ori pe parcursul acestor saptamani. Aseara am petrecut cam o ora la o masa din colt, mancand mancare frantuzeasca si notandu-mi cateva lucruri despre cele descoperite in sopron, in timp ce animatoarele se leganau pe ring cu clientii lor, in ritmul muzicii.

Urcasem scara si ma intorsesem in strada, cu intentia de a ma intoarce la hotel, cand am intrat in vorba cu portarul rus. E un fel de conte si vorbeste o engleza excelenta, invatata - mi-a spus el - de la guvernanta lui inainte de revolutia bolsevica. Schimb cate o vorba, doua cu el ori de cate ori trec pe la club si asa am facut si aseara, cand - desi nu-mi amintesc ce discutam - a pomenit in trecere ca sir Cecil si lady Medhurst trecusera pe acolo mai devreme.

- Banuiesc, am remarcat eu, ca s-au dus sa-si petreaca seara acasa.

Contele s-a gandit putin, apoi a zis:

- Lucky Chance House. Da, cred ca sir Cecil a pomenit ca se duc acolo.

Nu cunosteam acest local, dar, fara sa i-o cer, contele a continuat sa-mi dea indicatii si, pentru ca nu era departe, am pornit-o intr-acolo.

Instructiunile lui au fost destul de clare, dar eu nu prea stiu sa ma descurc pe strazile laterale de pe langa Nanjing Road, asa ca am reusit sa ma ratacesc putin. Nu m-a deranjat prea mult. Atmosfera din acea parte a orasului nu este infricosatoare nici chiar dupa lasarea intunericului si, desi am fost acostat de un cersetor ciudat, iar la un moment dat un marinar beat s-a lovit de mine, m-am trezit miscandu-ma impreuna cu multimea de pe strada, intr-o stare de spirit destul de apropiata de calmul desavarsit. Dupa activitatea deprimanta din sopron, aveam un sentiment de usurare ca ma aflu in mijlocul acestor cautatori de placeri ce apartineau tuturor raselor si claselor sociale, ca simt mirosurile de mancare si de betisoare aromate, care unduiau spre mine ori de cate ori treceam pe langa o usa puternic luminata.

Si aseara, asa cum am facut tot mai des in ultima vreme, cred ca m-am uitat in jur, scrutand fetele oamenilor care treceau pe langa mine si sperand sa dau de Akira. Asta fiindca sunt mai mult ca sigur ca mi-am vazut vechiul prieten imediat dupa sosirea mea la Shanghai, intr-a doua sau a treia seara petrecuta aici. Era seara in care domnul Keswick, de la Jardine Matheson, impreuna cu alti cetateni de vaza hotarasera ca ar trebui "sa gust viata de noapte". Eram inca intr-o faza de dezorientare, iar turul barurilor si cluburilor mi s-a parut obositor. In acel moment ne aflam in zona de distractii a Concesiunii Franceze - acum imi dau seama ca gazdele mele se distrau socandu-ma cu localuri din ce in ce mai tipatoare - si tocmai ieseam dintr-un club, cand i-am vazut chipul in multime.

Era intr-un grup de japonezi imbracati in costume elegante, iesiti, evident, la plimbare. Desigur, fiindca il vazusem in fuga - figurile nu erau de fapt decat niste siluete proiectate pe fondul unui sir de felinare atarnate de cate o usa -, nu puteam fi absolut sigur ca este Akira. Poate din acest motiv, poate din altul, n-am facut nici un gest prin care sa-i atrag atentia vechiului meu prieten. S-ar putea sa fie greu de inteles, dar asa s-a intamplat. Banuiesc ca atunci presupuneam ca se vor mai ivi asemenea prilejuri, ori poate simteam ca ideea de a da unul peste altul asa, din intamplare, cand amandoi ne aflam in compania altora, ar fi complet nepotrivita pentru reintalnirea pe care o anticipasem atata vreme, ba chiar nedemna de ea. In orice caz, am lasat momentul sa treaca si i-am urmat pur si simplu pe domnul Keswick si pe ceilalti spre limuzina care ne astepta.

Totusi, pe parcursul ultimelor saptamani, am avut de ce sa-mi regret inertia din acea seara, pentru ca, desi am continuat sa-l caut neabatut prin multime la orele de varf, pe strazi sau in holurile hotelurilor, oriunde mergeam cu treburile mele, nu am dat inca de el. Sunt constient ca as putea face niste demersuri pentru a-l localiza, dar trebuie sa dau prioritate cazului. Oricum, Shanghai-ul nu este un oras chiar atat de mare si sunt sigur ca ne vom ciocni unul de altul mai devreme sau mai tarziu.

Dar sa ma intorc la intamplarile de aseara. Indicatiile portarului m-au dus in cele din urma la un fel de piateta in care se intersectau cateva strazi, iar multimea era mai numeroasa ca oricand. Unii incercau sa vanda cate ceva, altii sa cerseasca, altii stateau de vorba si se uitau prin jur. O ricsa care se aventurase in inghesuiala ramasese blocata acolo si, cand am trecut, omul cu ricsa se certa furios cu un trecator. Am zarit Lucky Chance House intr-un colt indepartat si, la scurt timp dupa aceea, eram condus pe o scara ingusta, acoperita cu plus purpuriu.

La inceput am intrat intr-o incapere de marimea unei camere de hotel, in care vreo doisprezece chinezi se inghesuiau in jurul unei mese de joc. Cand am intrebat daca sir Cecil se afla in cladire, doi dintre membrii personalului s-au sfatuit rapid, apoi unul din ei mi-a facut semn sa-l urmez.

Am fost condus pe un alt sir de trepte, de-a lungul unui coridor intunecat, apoi intr-o incapere plina cu fum, in care niste francezi jucau carti. Cand am dat din cap dezaprobator, omul a dat din umeri si mi-a facut din nou semn. In scurt timp m-am lamurit ca aceasta cladire era un local de jocuri de noroc, destul de cuprinzatoare si cu multe incaperi mici, in care se jucau diverse jocuri. Ma exaspera insa felul in care insotitorul meu dadea atotstiutor din cap ori de cate ori repetam numele lui Sarah si al lui sir Cecil si ma conducea in alta incapere plina de fum, unde strainii isi ridicau privirile circumspecte. Oricum, pe masura ce mergeam prin local, mi se parea tot mai neverosimil ca sir Cecil s-o aduca pe Sarah aici si tocmai eram pe punctul de a renunta, cand am trecut pragul unei astfel de incaperi si l-am gasit pe sir Cecil stand la o masa si uitandu-se fix la roata unei rulete.

Erau cam douazeci de oameni in incapere, in mare parte barbati. Camera nu era chiar atat de plina de fum ca altele, dar parea mai incinsa. Sir Cecil era total absorbit si mi-a facut un semn grabit din mana, asa cum nu se intamplase niciodata, concentrandu-si apoi privirea asupra ruletei.

La marginile incaperii erau cateva fotolii ponosite, acoperite cu un material rosu. Intr-unul dintre ele sforaia un chinez leoarca de sudoare si imbracat intr-un costum occidental. Unicul scaun ocupat se afla intr-un colt umbrit, la mare distanta de masa de joc. Acolo isi odihnea Sarah capul in podul palmei, cu ochii pe jumatate inchisi. Cand m-am asezat langa ea, a tresarit.

- Oh, Christopher! Ce cauti tu aici?

- Eram in trecere. Imi pare rau. Nu am vrut sa te sperii.

- Doar in trecere? Prin locul asta? Nu cred. Ne-ai urmarit.

Vorbeam cu o voce scazuta, ca sa nu-i deranjam pe jucatorii de la masa. De undeva, din interiorul cladirii, se auzea slab cum cineva exersa la trompeta.

- Trebuie sa marturisesc, am zis, ca am auzit intamplator ca veniti aici. Si, cum eram in trecere.

- Oh, Christopher, te simteai singur!

- Deloc. Dar am avut o zi cam trista si am simtit nevoia sa ma relaxez putin, asta-i tot. Desi trebuie sa recunosc ca as fi ezitat daca as fi stiut ca esti intr-un astfel de loc.

- Nu fi crud. Mie si lui Cecil ne place trivialitatea. E amuzanta. Face parte din Shanghai. Povesteste-mi acum despre ziua ta trista. Pari descurajat. Presupun ca n-ai ajuns inca la nici un rezultat.

- Nici un rezultat, dar nu sunt descurajat. Lucrurile incep sa se contureze.

Cand am inceput apoi sa-i descriu cum am petrecut mai mult de doua ore in patru labe, intr-o barca putrezita in care fusesera gasite trei cadavre in stare de putrefactie, s-a schimbat la fata si m-a oprit.

- E atat de infiorator! La clubul de tenis, cineva spunea azi ca aveau bratele si picioarele taiate. E adevarat?

- Ma tem ca da.

S-a schimbat inca o data la fata.

- E atat de infiorator ca nici nu-mi pot gasi cuvintele. Dar erau muncitori chinezi de la o fabrica, asa-i? Evident ca nu prea au de-a face. cu parintii tai.

- De fapt, eu cred ca aceasta crima se afla intr-o legatura stransa cu cazul parintilor mei.

- Adevarat? La clubul de tenis mai spuneau ca aceste crime sunt legate de afacerea Sobolanului Galben. Spuneau ca victimele sunt persoanele cele mai apropiate si mai dragi ale Sobolanului Galben.

- Sarpelui Galben.

- Poftim?

- Informatorul comunistilor. Sarpele Galben.

- Oh, da. Ei bine, oricum, este infiorator. Ce fac chinezii astia, isi sar la gat unul altuia in vremuri ca astea? Rosii si guvernul ar putea sa stranga frontul impotriva japonezilor, macar o vreme.

- Eu cred ca ura dintre comunisti si nationalisti este destul de profunda.

- Asa spune si Cecil. Oh, uita-te la el! Cum poate juca in asemenea hal?

I-am urmarit privirea si am vazut ca sir Cecil - care statuse cu spatele la noi - se prabusise intr-o parte, asa ca isi sprijinea mai toata greutatea de masa. Putea foarte bine sa alunece cu totul de pe scaun.

Sarah s-a uitat la mine incruntata. Apoi, ridicandu-se, s-a dus la el, si-a pus palmele pe umerii lui si i-a soptit ceva bland in ureche. Sir Cecil s-a trezit si a aruncat o privire in jur. Probabil ca in acea clipa mi-am indepartat privirea o secunda, pentru ca nu sunt deloc sigur de ce s-a intamplat in clipa urmatoare. Am vazut-o pe Sarah dandu-se inapoi, de parca ar fi fost lovita, si, o clipa, am avut impresia ca e pe punctul de a-si pierde echilibrul, dar si-a revenit. Cand l-am studiat iarasi din spate, sir Cecil statea din nou drept, concentrandu-se asupra jocului, si n-as putea spune ca el a facut-o pe Sarah sa se impleticeasca.

M-a vazut ca ma uit fix la ea si, zambind, s-a intors si s-a asezat iar langa mine.

- E obosit, a zis. Are atata energie in el. Dar la varsta lui trebuie neaparat sa se odihneasca mai mult.

- Veniti des in locul asta? A dat din cap.

- Si in altele inca, la fel ca asta. Lui Cecil nu-i plac locurile acelea mari si elegante. Nu crede ca poti castiga in asemenea locuri.

- Il insotesti mereu in astfel de expeditii?

- Cineva trebuie sa-i poarte de grija. Vezi, nu mai e tanar. Oh, pe mine nu ma deranjeaza! E destul de palpitant. Asta-i farmecul acestui oras.

Un oftat colectiv a facut inconjurul mesei de joc, iar jucatorii au inceput sa converseze dintr-o data. L-am vazut pe sir Cecil cum incearca sa se ridice si numai in acea clipa mi-am dat seama cat era de ametit. S-a prabusit din nou pe scaun, dar la a doua incercare a reusit sa se ridice si sa vina spre noi, cu pasi nesiguri. M-am ridicat in picioare, asteptand sa dau mana cu el, dar el si-a pus mana pe umarul meu, daca nu pentru altceva, cel putin pentru a-si gasi echilibrul, si mi-a spus:

- Baiete, draga baiete. Sunt incantat sa te vad.

- Ati avut noroc, domnule?

- Noroc? Ah, nu, nu! Seara asta a fost infecta. Toata saptamana asta mizerabila mi-a mers rau, rau, rau de tot. Dar nu se stie niciodata. O sa-mi revin, ha, ha! o sa renasc din cenusa.

Sarah statea si ea in picioare si a intins o mana sa-l sprijine, dar el a dat-o la o parte, fara sa se uite la ea. Apoi mi-a spus:

- Ei, vrei un cocteil? E un bar la parter.

- Sunteti foarte amabil, domnule. Dar chiar trebuie sa ma intorc la hotel. Maine ma asteapta o alta zi grea.

- Ma bucur sa te vad muncind atat. Eu bine-inteles ca am venit in orasul asta cu gandul sa pun putin lucrurile la punct. Dar vezi - si s-a aplecat, ajungand cu fata doar la un centimetru, doi de mine -, chestiile astea sunt prea complicate pentru mine, baiete. Mult prea complicate.

- Cecil draga, hai sa mergem acasa.

- Acasa? Tu numesti gaura aia de soareci, hotelul ala, casa? Ai un avantaj fata de mine, draga mea, pentru ca esti o vagaboanda. De aceea nu te deranjeaza.

- Sa mergem acum, draga. Sunt obosita.

- Esti obosita. Mica mea vagaboanda e obosita. Banks, ai o masina?

- Mi-e teama ca nu. Dar, daca vreti, o sa incerc sa gasesc un taxi.

- Taxi? Te crezi in Piccadilly? Crezi ca poti opri un taxi acolo, in strada? Imediat iti taie gatul, chinezii astia.

- Cecil draga, stai aici pana Christopher il gaseste pe Boris.

Apoi s-a intors spre mine si mi-a spus:

- Soferul nostru trebuie sa fie pe undeva, nu departe. Te superi daca te rog? Sarmanul Cecil este putin cam rablagit in seara asta.

Straduindu-ma din rasputeri sa-mi pastrez buna dispozitie, mi-am croit drum spre iesirea din cladire, inregistrand mental cateva repere pentru a reveni in acea incapere. Piateta era la fel de intesata de lume, dar putin mai incolo am vazut o strada unde asteptau insiruite masini si ricse. Am ajuns pana acolo si, dupa ce am luat masinile la rand, rostind numele lui sir Cecil soferilor de diverse nationalitati, in cele din urma am primit un raspuns.

Cand m-am intors la tripou, Sarah si sir Cecil erau deja afara. Sarah il sprijinea cu ambele maini, dar silueta lui inalta si incovoiata parea gata sa se prabuseasca peste ea in orice moment. Venind in graba, l-am auzit spunand:

- Pe tine nu te plac ei, draga mea. Cand veneam aici de unul singur, intotdeauna ma tratau ca pe un print. O, da, ca pe un print. Nu le plac femeile de genul tau. Le plac doamnele adevarate sau curvele. Tu nu esti niciuna, nici alta. Asa ca, vezi, nu te plac deloc. N-am avut probleme aici pana n-ai insistat sa te tii dupa mine

- Haide, dragule! Iata-l pe Christopher. Bravo, Christopher! Uite, dragule, ni l-a gasit pe Boris.

Hotelul Metropole nu era prea departe, dar uneori masina nu reusea decat sa se tarasca printre pietoni si ricse. Cat a durat drumul, Sarah a continuat sa-l tina pe sir Cecil de brat si de umar, iar el se trezea si adormea la loc. Cand isi revenea, incerca sa o dea pe Sarah la o parte, dar ea radea si continua sa-l tina drept in vehiculul care se clatina.

Mi-a venit si mie randul sa-l ajut cand am ajuns la usile turnante de la Metropole, apoi la lift, iar in timpul asta Sarah se saluta cu personalul din holul hotelului. In cele din urma am ajuns in apartamentul sotilor Medhurst, unde l-am depus pe sir Cecil intr-un fotoliu.

Credeam ca va motai acolo, dar el si-a revenit brusc si a inceput sa-mi puna o serie de intrebari absurde, fara cap si coada, din care nu am inteles nimic. Apoi, cand Sarah a iesit din baie cu un prosop si a inceput sa-i stearga fruntea, el mi s-a adresat:

- Banks, baiete, poti sa-mi vorbesti deschis. Fatuca asta, cum vezi, este binisor mai tanara ca mine. Nici ea nu-i o puicuta, vezi, ha, ha! Totusi, e cu cativa ani mai tanara. Spune-mi cinstit, crezi ca intr-un loc ca asta, in care ne-ai gasit in seara asta, unul dintr-alea, stii tu, crezi ca un strain care se uita la amandoi. Ei bine, s-o spun pe sleau! Ce vreau sa te intreb este daca tu crezi ca oamenii o iau pe nevasta-mea drept curva.

Din cate mi-am dat eu seama, expresia lui Sarah nu s-a schimbat, desi ingrijirile pe care i le dadea s-au precipitat, de parca tanara spera ca tratamentul sa-i schimbe dispozitia. Sir Cecil si-a clatinat capul iritat, de parca s-ar fi ferit de o musca, apoi a zis:

- Hai, baiete, spune cinstit.

- Hai, dragule, hai, a zis Sarah bland. Esti imposibil.

- O sa-ti spun un secret, baiete. O sa-ti spun un secret. Chiar imi place asta. Imi place cand lumea o ia pe nevasta-mea drept curva. De aceea imi face placere sa frecventez locuri ca asta de asta-seara. Da-te la o parte! Lasa-ma in pace!

A dat-o pe Sarah la o parte, apoi a continuat:

- Sigur, merg si din alte motive, fara indoiala ca le-ai ghicit - datorez niste bani, nu mult. Dar am intrat la datorii, pricepi? Sigur, voi recupera.

- Dragul meu, Christopher e foarte amabil. Nu trebuie sa-l plictisesti.

- Ce tot zice curva? Ai auzit ce-a spus, baiete? Ei bine, nu! N-o asculta! Nu le asculta pe stoarfe, asculta-ma ce-ti zic. O sa te duca pe cai gresite. In special la vreme de razboi si de conflicte. Sa n-asculti o stoarfa la vreme de razboi.

S-a sculat singur in picioare si a stat o clipa asa, leganandu-se in fata noastra in mijlocul camerei, cu gulerul camasii desfacut, iesindu-i in afara. Apoi a luat-o spre dormitor, inchizand usa in urma lui.

Sarah a schitat un zambet, apoi s-a dus dupa el. Daca n-ar fi fost zambetul acela - sau ceva care semana cu o rugaminte, pe care am detectat-o dincolo de el -, cu siguranta ca m-as fi retras in acel moment. Dar asa, am ramas in camera, examinand distrat un bol chinezesc pus pe o etajera, la intrare. O vreme l-am auzit pe sir Cecil tipand ceva, apoi s-a lasat tacerea.

Sarah a iesit dupa aproximativ cinci minute si a parut surprinsa sa ma gaseasca inca acolo.

- Ii e bine? am intrebat-o.

- A adormit acum. O sa-i fie bine. Imi pare rau ca te-am inoportunat, Christopher. Nu-i ceea ce sperai sa gasesti in seara asta, cand ai venit sa ne cauti. o sa ne revansam. O sa te invitam la cina undeva. La Astor House inca se mananca bine.

M-a insotit spre iesire, dar la usa m-am intors si am spus:

- Lucruri de genul asta. Se intampla des?

A oftat.

- Destul de des. Dar sa nu crezi ca ma deranjeaza. Uneori ma ingrijoreaza. Inima lui ma ingrijoreaza. De aceea merg cu el acum.

- Ii porti bine de grija.

- Nu trebuie sa-ti faci o impresie gresita. Cecil este adorabil. Trebuie sa te invitam la masa cat de curand. Cand n-o sa mai fii atat de ocupat. Dar presupun ca esti mereu ocupat.

- Asa isi petrece sir Cecil serile?

- Majoritatea. Uneori si zilele.

- Pot sa fiu cumva de ajutor?

- Sa fii cumva de ajutor? a ras ea usor. Crede-ma, Christopher, mi-e bine. Zau ca nu trebuie sa-ti faci o impresie gresita despre Cecil. Este un scump. Si eu. eu il iubesc foarte mult.

- Ei bine, atunci iti spun noapte buna.

A mai facut un pas spre mine si a ridicat vag mana. M-am trezit ca i-o retin, dar, fara sa stiu ce am de gand sa fac in momentul urmator, i-am sarutat dosul palmei. Apoi, murmurandu-i iar noapte buna, am iesit pe coridor.

- Nu-ti face griji in ce ma priveste, Christopher, a soptit ea din usa. Ma simt perfect.

Cuvintele astea mi le-a spus aseara. Dar tocmai azi, cuvintele ei de dinainte, cele rostite acum trei saptamani, cand am vazut-o prima oara in sala de bal de la hotelul Palace, mi-au revenit in minte cu o claritate cu totul speciala: "Nu cred ca vom pleca nicaieri pe fuga. Adica daca nu vine cineva sa ne salveze". Oare ce a vrut sa lase sa se inteleaga atunci cand a facut o astfel de remarca in fata mea? Cum ziceam, m-a contrariat chiar si atunci si probabil ca i-as fi pus mai multe intrebari daca in acel moment n-ar fi aparut din multime Grayson, care ma cauta.

Partea a cincea Hotelul Cathay, Shanghai,

29 septembrie 1937

Capitolul paisprezece N-AM STIUT cum sa-l iau pe Macdonald in timpul intalnirii mele de azi-dimineata de la Consulatul Britanic si, rememorand intalnirea in seara asta, am un sentiment de frustrare. Cert este ca el era bine pregatit, pe cand eu nu. I-am permis inca o data sa ma duca pe niste piste false, sa-mi epuizeze energia discutand iar despre probleme in care se decisese de la inceput sa cedeze. Cat de cat, am fost mult mai indraznet acum patru saptamani, in seara aceea, in sala de bal de la hotelul Palace, cand i-am prezentat prima oara ideea unei intalniri cu Sarpele Galben. Atunci l-am luat pe Macdonald prin surprindere si cel putin l-am facut, dupa multe intorsaturi de fraza, sa-si recunoasca adevaratul lui rol in Shanghai. Iar in dimineata asta nici macar nu l-am mai convins sa-si abandoneze jocul de-a functionarul superior, insarcinat cu probleme de protocol.

Presupun ca l-am subestimat. Credeam ca nu trebuie decat sa merg pur si simplu si sa-l mustru pentru lentoarea cu care imi aranjeaza ceea ce il rugasem. Abia acum vad intr-adevar cum si-a plasat capcanele, dandu-si seama ca, in momentul in care ma voi enerva, ma va manipula cum va dori el. Am facut o prostie dandu-mi pe fata iritarea, dar zilele neintrerupte de activitate intensa m-au obosit. Si, desigur, a fost si intalnirea neasteptata cu Grayson, reprezentantul Consiliului Municipal, in drumul meu spre biroul lui Macdonald. De fapt, as zice ca aceasta intalnire m-a dat peste cap in asemenea masura ca, in timpul discutiei cu Macdonald, mintea mea era in alta parte.

Am fost pus sa astept catva timp in holul mic de la al doilea etaj al cladirii consulatului. In cele din urma, secretarul a venit sa ma informeze ca Macdonald ma asteapta. Tocmai urcasem pe treptele de marmura si stateam inaintea usilor liftului, cand Grayson a coborat in goana pe scari, strigand dupa mine:

- Buna dimineata, domnule Banks! Imi pare rau, probabil ca nu este momentul cel mai potrivit.

- Buna dimineata, domnule Grayson. De fapt, nu este deloc cel mai bine ales. Tocmai ma duceam sa-l vad pe prietenul nostru, domnul Macdonald.

- Ei, prea bine, n-o sa va retin. Dar ma aflam in cladire si am auzit ca si dumneavoastra sunteti aici.

Rasul lui a rasunat intre zidurile cladirii.

- Incantat sa va revad, domnule Grayson. Dar acum.

- N-o sa va retin decat o secunda, domnule. Daca imi dati voie. Vedeti, mi-a fost greu sa dau de dumneavoastra in ultima vreme.

- Prea bine, domnule Grayson, cu conditia sa terminam repede.

- O, foarte repede! Vedeti dumneavoastra, domnule, imi dau seama ca va dau impresia ca ma pripesc, dar aceste chestiuni trebuie planificate. Daca nu pregatim cu atentie de la inceput un astfel de eveniment, daca pare improvizat sau amatoricesc.

- Domnule Grayson.

- Imi pare foarte rau. Doream doar sa va aflu parerea in legatura cu niste mici detalii privind festivitatea de bun venit. Ne-am hotarat sa alegem parcul Jessfield drept loc de desfasurare. Vom ridica un cort mare, in forma de umbrela, cu o scena si un sistem de comunicare cu publicul. Imi pare rau, ajung imediat la ce voiam sa va spun. Domnule Banks, doream sa discut cu dumneavoastra despre rolul pe care il veti avea in aceste evenimente. Sentimentul nostru este ca festivitatea trebuie sa fie simpla. Ma gandeam ca veti spune, probabil, cateva cuvinte despre cum ati procedat pentru a rezolva cazul. Care au fost reperele esentiale care v-au dus in cele din urma la parintii dumneavoastra, ceva de genul acesta. Doar cateva cuvinte; multimea ar fi extrem de incantata. Si apoi, la sfarsitul discursului dumneavoastra, m-am gandit ca ei sa vina pe scena.

- Ei, domnule Grayson?

- Da, parintii dumneavoastra, domnule. Ma gandeam ca s-ar putea urca pe podium, ar putea saluta, ar raspunde ovatiilor, apoi s-ar retrage. Desigur, asta nu-i decat o parere. Sunt sigur ca veti avea alte sugestii excelente.

- Nu, nu, domnule Grayson, am zis, simtindu-ma brusc cuprins de o mare oboseala, totul pare splendid, absolut splendid. Daca asta-i tot, trebuie intr-adevar sa.

- Mai e ceva, domnule. o chestiune minora, dar care ar fi de mare efect daca ar iesi cum trebuie. Ideea mea este ca, in momentul in care parintii dumneavoastra vor ajunge pe podium, fanfara sa atace un cantec. Probabil ceva de genul "Land of Hope and Glory". Unii dintre colegii mei sunt mai putin entuziasmati de ideea asta, dar dupa parerea mea.

- Domnule Grayson, ideea dumneavoastra este minunata. Mai mult, ma simt extrem de flatat de increderea dumneavoastra in capacitatea mea de a rezolva acest caz. Acum, va rog, totusi nu vreau sa-l fac pe domnul Macdonald sa astepte.

- Desigur. Va raman indatorat ca ati avut amabilitatea de a discuta cu mine.

Am apasat pe buton ca sa chem liftul si, in timp ce asteptam, Grayson a continuat sa-mi dea tarcoale. De fapt, ma departasem de el si stateam cu fata la usi cand l-am auzit spunandu-mi:

- Ma mai gandeam si la alt lucru, domnule Banks. Unde credeti ca vor sta parintii dumneavoastra in ziua festivitatii? Vedeti, va trebui sa ne asiguram ca sunt dusi si adusi din parc cu un minim deranj din partea multimii.

Nu-mi amintesc ce i-am spus. Probabil ca in acel moment usile liftului s-au deschis si asa am putut sa-mi iau ramas-bun de la el, primind doar un raspuns pe fuga din partea lui. Tocmai aceasta ultima intrebare mi-a ramas in minte in timpul intalnirii cu Macdonald si, cum ziceam, m-a impiedicat mai mult ca orice sa gandesc clar problema in cauza. Si in seara aceasta, dupa ce am lasat deoparte grijile zilei, imi revine in minte aceeasi intrebare.

Si nu pentru ca nu m-as fi gandit la locul unde ar trebui cazati parintii mei. Pur si simplu mi s-a parut prematur - poate chiar un fel de "sfidare a sortii" - sa ma gandesc la asemenea probleme in timp ce firele complicate ale cazului asteapta inca sa fie descalcite. Cred ca singura data in ultimele trei saptamani cand m-am gandit serios la aceasta problema a fost in seara in care m-am intalnit cu vechiul meu coleg de scoala, Anthony Morgan.

Nu trecuse mult de la sosirea mea aici - era a treia sau a patra seara, cred. Stiam de catva timp ca Morgan locuieste in Shanghai, dar, pentru - ca nu fusesem niciodata in relatii prea apropiate la St. Dunstan, chiar daca am fost mereu in aceeasi clasa, nu mi-am facut nici un aranjament special sa ma intalnesc cu el. Dar in dimineata celei de-a treia zile am primit un telefon de la Morgan. Am avut impresia ca se simtea jignit fiindca nu am luat legatura cu el si in cele din urma m-am vazut obligat sa accept un rendez-vous in seara aceea, intr-un hotel din Concesiunea Franceza.

Se lasase de mult intunericul cand l-am gasit asteptandu-ma in holul luminat al hotelului. Nu mai dadusem ochii cu el de la terminarea scolii si am fost socat sa vad cat de vestejit si de greoi devenise. Dar, in timp ce ne-am salutat cu caldura, am incercat sa-mi alung din voce orice inflexiune care mi-ar fi tradat impresia aceasta.

- Ciudat, a zis el, batandu-ma pe spate. Nici nu pare ca a trecut atata timp. Si totusi parca suntem intr-o cu totul alta era.

- Asa-i, intr-adevar.

- Stii, a continuat el, ca am primit zilele trecute o scrisoare de la Emeric Danezul? Ti-l amintesti? Emeric Danezul! Nu mai stiam nimic de el de ani de zile! Acum se pare ca locuieste la Viena. Batranul Emeric. Ti-l amintesti?

- Da, desigur, am zis eu, desi nu-mi aminteam decat vag de baiatul acesta. Da, batranul Emeric.

Morgan a palavragit fara oprire inca o jumatate de ora. Venise de la Oxford direct la Hong Kong, apoi se mutase la Shanghai acum unsprezece ani, dupa ce-si facuse rost de o slujba sigura la Jardine Matheson. La un moment dat si-a intrerupt povestea si a spus:

- Nici n-o sa-ti vina sa crezi de cate necazuri am parte cu soferii de cand a inceput nenorocirea asta. Soferul pe care-l aveam a fost omorat in prima zi in care japonezii s-au pus pe aruncat obuze. Am gasit un alt sofer, care s-a dovedit a fi un fel de bandit. Tot se repezea sa-si faca treburile lui banditesti si nu-l gaseam niciodata cand doream sa ma duca undeva. O data, cand m-a luat de la clubul american, avea sange pe camasa. Nu al lui, cum mi-am dat seama curand. Nu s-a scuzat deloc, ceea ce-i tipic pentru un chinez. Asta a fost ultima picatura. Apoi am mai avut inca doi, care erau complet nepriceputi. Unul a lovit un om cu ricsa si l-a ranit pe bietul de el destul de rau. Soferul pe care-l am acum e mai bun, asa ca tine-i pumnii sa ne duca acolo cu bine.

Nu pricepeam ce vrea sa spuna cu ultima propozitie, pentru ca, din cate imi aminteam, nu ne inteleseseram sa mergem in alta parte in seara aceea. Dar nu simteam nevoia sa-l descos si, de fapt, el a trancanit mai departe, vorbindu-mi despre lipsurile in care se zbate hotelul. Holul in care stateam, m-a incredintat el, nu a fost mereu asa prost luminat. Razboiul oprise livrarea de becuri de la fabricile din Chapei; in alte parti ale hotelului, oaspetii trebuiau sa bajbaie prin intuneric. A mai observat ca pe putin trei dintre membrii orchestrei de la capatul holului nu canta la instrumentele lor.

- Si asta pentru ca sunt de fapt portari. Adevaratii muzicieni fie au fugit din Shanghai, fie au fost omorati in lupta. Totusi isi joaca bine rolurile, nu crezi?

Pentru ca subliniase acest lucru, mi-am dat seama ca imitau execrabil. Unul dintre ei parea total plictisit si nici ca-i pasa sa-si tina arcusul langa vioara. Altul isi uitase clarinetul in mana, holbandu-se cu gura cascata la adevaratii muzicieni, care cantau in jurul lui. Doar cand l-am felicitat pe Morgan pentru cunoasterea acestor detalii precise despre hotel, mi-a marturisit ca sta acolo de o luna, socotind ca apartamentul lui din Hongqiao este prea aproape de lupte "pentru a fi confortabil". Cand am bolborosit cateva cuvinte de compasiune fata de faptul ca a fost fortat sa-si abandoneze locuinta, starea lui de spirit s-a schimbat brusc si pentru prima oara am vazut acea expresie de melancolie care mi-a reamintit de baiatul trist si singuratic pe care-l cunoscusem la scoala.

- Nu prea era cine stie ce casa, a zis el, cu ochii in paharul de cocteil. Eu si cativa servitori care veneau si plecau. Un loc inghesuit si mizerabil, de fapt. Intr-un fel a fost doar o scuza, lupta, vreau sa zic. Mi-a dat un motiv bun de plecare. Un loc inghesuit si mizerabil. Toata mobila era chinezeasca. Nu puteam sta confortabil nicaieri. O data am avut o pasare cantatoare, dar a murit. Aici mi-e mai bine. E mai aproape de locurile in care-mi ud gatul.

Apoi s-a uitat la ceas, si-a golit paharul si a continuat:

- Ei bine, sa nu-i facem sa astepte. Masina e afara.

In gesturile lui Morgan era un fel de insistenta nonsalanta care te impiedica sa obiectezi. In afara de asta, erau primele mele zile in oras, cand eram dus in tot felul de locuri de diversi amfitrioni. L-am urmat, deci, pe Morgan, iesind din cladire, si curand m-am trezit pe bancheta din spate a masinii lui, mergand pe strazile animate de viata de noapte din Concesiunea Franceza.

N-a trecut nici o secunda si soferul a evitat in ultima clipa un tramvai care venea spre noi. Am crezut ca asta il va face pe Morgan sa vorbeasca din nou despre soferi. Dar el cazuse intr-o stare de prostratie si privea in tacere pe fereastra luminile de neon, pancartele si firmele scrise in chinezeste. La un moment dat, incercand sa obtin vreo informatie despre intalnirea la care mergeam, am comentat:

- Crezi ca vom intarzia?

El si-a aruncat o privire spre ceas si a raspuns distrat:

- Te-au asteptat pana acum, asa ca n-o sa-i deranjeze sa mai stea cateva minute.

Apoi a adaugat:

- Probabil ca ti se pare tare ciudat. Dupa aceste cuvinte ne-am continuat drumul, abia scotand o vorba. O data am luat-o pe o strada laterala unde ambele trotuare erau intesate de siluete varate unele in altele. Le-am vazut la lumina felinarelor, stand pe jos, ciucite, unele dormind ghemuite pe pavaj, inghesuite unele in altele, lasand doar un spatiu ingust, in mijlocul strazii, pentru circulatia masinilor. Erau oameni de toate varstele - am vazut bebelusi dormind in bratele mamelor -, cu avutul alaturi de ei: boccele zdrentuite, colivii, uneori cate o roaba incarcata pana la refuz cu lucruri. Acum m-am obisnuit cu asemenea privelisti, dar in seara aceea ma uitam consternat din masina. In mare parte erau chinezi, dar, pe masura ce am ajuns spre capatul strazii, am vazut si grupuri de copii europeni - rusi, am presupus eu.

- Refugiati din partea de nord a canalului, a zis Morgan cu amabilitate si apoi si-a intors privirea de la ei.

Cu toate ca el insusi era refugiat, se parea ca nu simpatizeaza cu rudele lui mai sarace. In momentul in care am crezut ca am calcat o silueta care dormea si m-am uitat alarmat inapoi, tovarasul meu n-a facut decat sa murmure:

- Stai linistit, probabil e vreo boccea ponosita.

Apoi, dupa cateva minute de tacere, m-a speriat cand a izbucnit in ras.

- Zilele de scoala, a spus el. Iti revin toate in minte. N-a fost prea rau, as zice eu.

M-am uitat la el si i-am vazut lacrimile siroindu-i din ochi. Apoi a continuat:

- Stii, ar fi trebuit sa facem o echipa. Cei doi singuratici tristi. Asta trebuia sa facem. Tu si cu mine ar fi trebuit sa facem o echipa. Nu-mi dau seama de ce n-am facut-o. Nu ne-am fi simtit atat de pe dinafara daca am fi facut-o.

M-am intors uimit spre el. Dar dupa fata lui, luminata intermitent, din mersul masinii, de becurile de pe strada, mi-am dat seama ca in acel moment era cu gandurile departe.

Cum am spus, imi amintesc destul de bine ca Anthony Morgan era un "singuratic trist" in timpul scolii. Noi, ceilalti, nu-l bruscam si nici nu-l sacaiam mai mult ca pe altii. De fapt, din cate tin eu minte, Morgan insusi isi alesese acest rol. El era cel care hotara intotdeauna sa mearga de unul singur, ramanand la cativa metri in urma grupului. In zilele insorite de vara, refuza sa participe la distractiile noastre, ramanand de unul singur in camera si umpland paginile unui caiet cu mazgaleli. Lucrurile astea mi le amintesc foarte limpede. De fapt, imediat ce l-am zarit in seara aceea in holul mohorat al hotelului, mi-a rasarit brusc in minte imaginea lui, felul cum mergea, solitar si morocanos, in urma noastra, cand strabateam curtea interioara care separa sala de desen de colonada manastirii. Dar afirmatia lui cum ca as fi fost si eu un "singuratic trist", unul cu care ar fi putut face pereche, era atat de uimitoare, ca mi-a luat ceva timp sa ma lamuresc ca era doar o proba de automistificare din partea lui, probabil ceva inventat de el cu ani in urma, cu scopul de a face amintirile unei perioade triste mai digerabile. Cum ziceam, acest lucru nu mi-a trecut prin cap pe moment si, gandindu-ma acum la asta, imi dau seama ca m-am dovedit putin cam insensibil, pentru ca imi amintesc ca i-am spus ceva de genul:

- Probabil ca m-ai confundat, batrane. Eu am fost tot timpul un tip de gasca. As zice ca te referi la Bigglesworth. La Adrian Bigglesworth. El era intr-adevar mai singuratic.

- Bigglesworth?

Morgan a cazut pe ganduri, apoi a dat din cap:

- Mi-l amintesc pe tipul asta. Cam matahalos, cu urechi clapauge. Batranul Bigglesworth. Ei, ei. Dar nu la el ma refeream.

- Ei bine, dar nu eram eu acela.

- Extraordinar!

A dat din nou din cap si apoi s-a intors cu fata la geam.

M-am intors si eu, iar in urmatoarele clipe am privit strazile in noapte. Parcurgeam o alta zona de distractii aglomerata si mi-am plimbat privirea peste fetele din multime, sperand sa-l zaresc pe Akira. Apoi am ajuns intr-o zona rezidentiala, cu copaci si garduri vii, iar nu mult dupa aceea soferul a oprit masina in curtea unei case mari.

Morgan a coborat in graba din vehicul. Am coborat si eu dupa el - soferul nu a facut nici un gest sa ma ajute - si l-am urmat pe aleea pietruita care ducea spre una dintre intrarile laterale ale casei. Banuiesc ca ma asteptasem la o primire aleasa, dar mi-am dat seama ca nu asta ni se pregatise. Casa era in mare parte cufundata in intuneric si, in afara de masina noastra, in curte se mai afla inca una.

Morgan, care, evident, cunostea casa, m-a dus spre o usa laterala, flancata de doua tufe inalte. A deschis-o fara sa sune si m-a condus inauntru.

Ne-am trezit intr-un hol spatios, luminat de lumanari. Privind cu atentie locul, am intrezarit ornamente invechite din gips, vaze imense din portelan, un scrin lacuit. Mirosul care plutea in aer - un amestec de tamaie si excremente - era, in mod ciudat, unul reconfortant.

Nu a aparut nici un servitor si nici un amfitrion. Tovarasul meu a continuat sa stea in spatele meu, fara sa spuna un cuvant. Dupa catva timp, mi-am dat seama ca se astepta ca eu sa fac niste comentarii. Asa ca am spus:

- Nu ma prea pricep la arta chineza. Dar, din cate imi dau seama, e limpede ca sunt obiecte rafinate.

Morgan mi-a aruncat o privire lunga, uluita. Apoi a dat din umeri si a zis:

- Cred ca ai dreptate. Ei bine, hai sa intram.

M-a condus mai departe prin casa. Cateva trepte le-am urcat prin intuneric, apoi am auzit voci discutand in mandarina si am vazut o lumina venind dinspre o usa acoperita cu o perdea de margele. Am trecut de perdeaua de margele, apoi de o draperie, si am ajuns intr-o camera calda, luminata de lumanari si lampioane.

Ce-mi mai amintesc acum din acea seara? Imaginile au devenit putin confuze, dar o sa incerc sa le pun cap la cap cat pot de bine. Primul meu gand, cand am intrat in acea camera, a fost ca am intrerupt o reuniune de familie. Era o masa mare, incarcata cu mancare, in jurul careia se aflau opt sau noua persoane. Cu totii erau chinezi. Cei mai tineri - doi barbati de douazeci si ceva de ani - erau imbracati in haine occidentale, dar ceilalti purtau vesminte traditionale. o doamna in varsta, asezata la unul din capetele mesei, era ajutata sa manance de un servitor. Un domn varstnic - surprinzator de inalt si de solid pentru un oriental -, pe care l-am considerat a fi capul familiei, s-a ridicat in picioare imediat ce am sosit si ceilalti barbati i-au urmat exemplul. Dar am ramas cu o imagine vaga despre acesti oameni, pentru ca foarte curand atentia mea a fost retinuta de aspectul incaperii.

Era o camera inalta, cu grinzi aparente. Dincolo de meseni, chiar in spatele lor, era un fel de galerie pentru muzicanti, iar de balustrada atarna o pereche de lampioane. Tocmai aceasta parte a camerei mi-a atras atentia si am continuat sa privesc dincolo de masa, fara sa aud cuvintele de bun venit ale gazdei, caci mi-am dat seama brusc ca intreaga jumatate din spate a camerei in care stateam era de fapt holul de la intrare al vechii noastre case din Shanghai.

Evident, de-a lungul anilor fusesera facute transformari esentiale. De exemplu, nu-mi puteam da seama ce legatura era intre spatiile prin care abia trecusem impreuna cu Morgan si vechiul nostru hol. Dar galeria muzicantilor corespundea balconului din varful serpuitoarei scari principale.

Am luat-o inainte si probabil ca am ramas o vreme acolo, in picioare, uitandu-ma in sus la galerie, refacand cu ochii mintii forma pe care o avusesera odinioara scarile noastre. In acest interval mi-a revenit in minte o veche amintire despre o perioada din copilarie cand imi facusem un obicei din a cobori scara serpuitoare in mare viteza, sarind doua-trei trepte la capat, de obicei falfaindu-mi bratele, si aterizam pe canapeaua asezata in apropiere. Ori de cate ori se afla prin preajma si vedea isprava, tata radea, dar mama si Mei Li se uitau mustratoare. Mama, care nu reusea niciodata sa-mi explice clar de ce este gresit sa fac asa ceva, ma ameninta mereu ca va lua canapeaua de acolo daca voi persista cu obiceiul meu prost. O data, cand aveam vreo opt ani, am incercat dupa luni intregi sa fac aceeasi isprava si am descoperit cum canapeaua nu mai suporta efectul greutatii mele. Un capat al cadrului s-a prabusit si eu m-am rostogolit pe podea, spre totala mea uluire. In urmatorul moment mi-am amintit ca mama venea pe scari in urma mea si mi-am adunat toate rezervele de energie sa fac fata celei mai groaznice mustruluieli. Dar mama, aplecata deasupra mea, izbucnise in ras.

- Ce fata ai, Puffin! exclamase ea. Daca te-ai vedea cum arati!

Nu ma lovisem, dar cand a continuat sa rida - si poate pentru ca imi era inca teama de mustruluiala -, am inceput sa-mi exploatez cat pot durerea pe care o simteam in glezna. Mama s-a oprit atunci din ras si m-a ajutat cu delicatete. Imi amintesc cum m-a plimbat incet in jurul holului, cu un brat petrecut peste umarul meu, spunand "Ei, hai, e mai bine, nu-i asa? Ne plimbam si scapam de durere. Hai, hai ca trece".

Nu am fost deloc mustruluit din pricina acelui incident si peste cateva zile, cand am intrat in hol, am gasit canapeaua reparata. Dar, desi am continuat sa sar ultimele doua-trei trepte, n-am mai incercat niciodata sa plonjez pe canapea.

Am facut cativa pasi in jurul camerei, incercand sa-mi dau seama unde fusese exact locul acelei canapele. Atunci am descoperit ca nu pot evoca decat o imagine extrem de incetosata a ceea ce fusese acolo, desi imi reaminteam destul de clar senzatia pe care mi-o dadea tesatura de matase.

In cele din urma am sesizat prezenta celorlalti din camera si faptul ca ma urmareau cu zambete sfioase. Morgan si chinezul batran discutasera in liniste. Vazandu-ma ca ma intorc, Morgan a facut un pas inainte, si-a dres glasul si a inceput sa faca prezentarile.

Se vedea bine ca era prietenul familiei, asa ca a spus repede, fara sa ezite, numele fiecaruia. In tot acest timp, fiecare facea cate o mica plecaciune, impreunandu-si mainile. Doar batrana doamna din capul mesei, pe care Morgan a prezentat-o cu deferenta, a continuat sa ma priveasca impasibila. Familia se numea Lin - in afara de asta, nu-mi amintesc alte nume - si de fapt domnul Lin, batranul cel voluminos, si-a intrat din acel moment in rol.

- Sunt incredintat, bunul meu domn, a zis el intr-o engleza cu un usor accent, ca intoarcerea aici va creeaza un sentiment placut.

- Da, asa este, am zis eu cu un ras scurt. Da. Si, pe deasupra, unul ciudat.

- Dar e firesc, a spus domnul Lin. Va rog sa va simtiti ca acasa. Domnul Morgan mi-a spus ca ati cinat deja. Dar, dupa cum vedeti, ne-am pregatit. Nu stiam daca va place bucataria chinezeasca, asa ca l-am imprumutat pe bucatarul vecinilor nostri englezi.

- Dar poate ca domnului Banks nu-i este foame.

Cuvintele acestea au fost spuse de unul dintre tinerii imbracati in costum. Apoi, intorcandu-se spre mine, acesta a continuat:

- Bunicul meu este de moda veche. Se simte jignit daca un oaspete nu-i accepta toate dovezile de ospitalitate.

Tanarul i-a zambit larg batranului, apoi mi-a spus:

- Va rog, nu va lasati terorizat, domnule Banks.

- Nepotul meu ma crede un chinez de moda veche, a spus domnul Lin, apropiindu-se de mine cu acelasi zambet, care nu-l parasise. Dar adevarul este ca m-am nascut si am crescut in Shanghai, aici, in Colonia Internationala. Parintii meu au fost obligati sa fuga de fortele vaduvei imparatului si sa se adaposteasca aici, in orasul strainilor, asa ca am crescut ca un shanghaian suta la suta. Nepotul meu nici n-are habar de viata din China. Zice despre mine ca sunt demodat! Nu-i dati atentie, domnule, In aceasta casa nu trebuie sa va faceti griji in privinta protocolului. Daca nu doriti sa mancati, nu-i nimic. Nu o sa va terorizez.

- Sunteti cu totii foarte amabili, am spus eu, poate putin distrat, pentru ca tot incercam sa-mi dau seama ce schimbari au fost facute in casa.

Apoi batrana doamna a spus brusc ceva in mandarina. Tanarul care mi se adresase inainte a intervenit:

- Bunica spune ca ea credea ca n-o sa mai veniti niciodata. A asteptat atat de mult. Dar pentru ca v-a vazut, e foarte fericita ca sunteti aici.

Chiar inainte ca el sa termine de tradus, batrana a mai spus ceva. De aceasta data, dupa ce a terminat, tanarul a tacut o clipa. S-a uitat la bunicul lui de parca i-ar fi cerut sfatul, apoi se pare ca a luat o hotarare.

- Trebuie sa o scuzati pe bunica, a zis el. Uneori are niste idei putin cam excentrice.

Batrana, care poate ca intelegea un pic de engleza, a facut un gest iritat, cerandu-i sa traduca. In cele din urma tanarul a oftat si mi-a spus:

- Bunica zice ca, inainte sa veniti aici in seara asta, v-a dusmanit. Adica era suparata ca aveti de gand sa ne luati casa.

M-am uitat destul de contrariat la tanar, dar batrana a inceput sa vorbeasca din nou.

- Zice ca de mai mult timp, a tradus nepotul ei, a sperat ca veti ramane departe. Credea ca aceasta casa apartine de-acum familiei noastre. Dar in seara asta, vazandu-va aparand in persoana, vazandu-va emotia din priviri, poate sa inteleaga. In sufletul ei simte ca intelegerea este corecta.

- Intelegerea? Dar e clar ca.

Am lasat cuvintele sa-mi piara in gura. Pentru ca, oricat de contrariat eram, in timp ce tanarul traducea cuvintele bunicii lui, eu incepusem sa plasez in timp o amintire vaga despre casa si eventuala mea intoarcere. Dar, cum ziceam, amintirea era extrem de confuza si mi-am dat seama ca, deschizand o discutie in jurul acestei probleme, n-as face decat sa ma pun pe mine intr-o situatie incurcata. Oricum, in acel moment domnul Lin a spus:

- Mi-e teama ca suntem foarte nepoliticosi cu domnul Banks. Uite cum il retinem sa flecareasca aici cu noi, cand el isi doreste, probabil, sa se mai uite prin casa.

Apoi, intorcandu-se spre mine cu un zambet plin de solicitudine, a spus:

- Veniti cu mine, bunul meu domn. o sa avem timp sa discutam mai tarziu. Veniti pe aici si o sa va arat eu casa.

Capitolul cincisprezece IN URMATOARELE minute l-am urmat pe domnul Lin prin casa. In ciuda varstei lui, gazda mea nu dadea prea multe semne de infirmitate. Isi tinea trupul masiv drept, chiar daca mergea incet, si arareori se oprea sa-si traga sufletul. Am urcat si am coborat scarile in urma siluetei lui imbracate in vesmantul inchis la culoare si a papucilor care scoteau un sopot usor, apoi de-a lungul coridoarelor din spate, luminate in anumite locuri de un singur lampion. M-a dus in zone fara nici o mobila si pline de panze de paianjen, am trecut apoi pe langa numeroase butoaie de lemn cu vin de orez, ordonat stivuite. In alte locuri casa arata somptuoasa, cu paravane frumoase, tablouri si grupuri de vase din portelan aranjate in nise. Batranul deschidea cate o usa si se dadea apoi la o parte sa-mi faca loc sa trec. Am intrat in tot felul de camere, dar cel putin o vreme nu am vazut nimic familiar.

In cele din urma am pasit dincolo de o usa si am simtit cum ceva imi zgaltaie memoria. Mi-au trebuit cateva secunde, dar apoi, napadit de emotie, am recunoscut vechea noastra "biblioteca". Fusese modificata serios: tavanul era mult mai inalt, un perete fusese dat jos pentru a crea un spatiu in forma de L, iar acolo unde fusesera usile spre sufragerie era acum un perete despartitor, unde se aflau stivuite alte butoaie cu vin de orez. Dar nu mai aveam nici un dubiu ca era camera in care imi faceam temele pe vremea copilariei.

Am inaintat mai mult in camera, privind in jur. Dupa o vreme mi-am dat seama ca domnul Lin ma priveste si i-am zambit timid, moment in care a spus:

- S-au schimbat multe, fara indoiala. Va rog sa-mi acceptati scuzele. Dar trebuie sa intelegeti ca, in cei peste optsprezece ani de cand locuim aici, a fost inevitabil sa facem cateva schimbari pentru nevoile gospodariei si afacerilor mele. Inteleg ca si cei care au ocupat casa inaintea noastra, ca si cei de dinaintea lor, au facut modificari substantiale. E regretabil, bunul meu domn, dar presupun ca nu erau multi cei care puteau sa prevada ca, intr-o zi, dumneavoastra si parintii dumneavoastra.

Glasul i s-a curmat, poate pentru ca se gandea ca nu-l ascult sau poate pentru ca, la fel ca majoritatii chinezilor, nu-i placea sa se scuze. Am continuat sa privesc lung in jurul meu inca o vreme, apoi l-am intrebat:

- Deci casa nu mai este proprietatea firmei Morganbrook and Byatt?

M-a privit uimit, apoi a ras.

- Domnule, eu sunt proprietarul acestei case.

Mi-am dat seama ca l-am insultat si am adaugat in graba:

- Da, desigur. Va rog sa ma iertati.

- Stati linistit, bunul meu domn - zambetul binevoitor i-a revenit repede -, nu a fost o intrebare neintemeiata. La urma urmelor, asta era, fara indoiala, situatia atunci cand dumneavoastra ati locuit aici cu scumpii dumneavoastra parinti. Dar nu mai este de multa vreme asa. Bunul meu domn, ganditi-va doar la cat s-a schimbat Shanghai-ul intre timp. Totul s-a schimbat, iar si iar. Ce vedeti aici - a oftat si a aratat in jur - sunt, prin comparatie, mici modificari. Sunt parti ale orasului pe care odata le cunosteam atat de bine, locuri pe care le strabateam in fiecare zi, iar azi ma duc acolo si nu mai stiu pe unde s-o iau. Se schimba, se schimba tot timpul. Iar acum japonezii. ei doresc sa faca propriile lor schimbari. Schimbari si mai teribile s-ar putea sa vina peste noi. Dar nu trebuie sa fim pesimisti.

O clipa am ramas amandoi tacuti, continuand sa privim in jur. Apoi el a adaugat linistit:

- Desigur, familia mea va fi intristata sa paraseasca locuinta. Tatal meu a murit aici. Aici mi s-au nascut doi nepoti. Dar cand v-a vorbit sotia mea mai adineauri - si trebuie sa-i iertati franchetea, domnule Banks -, a vorbit in numele nostru. Ne vom considera onorati si privilegiati sa va inapoiem casa, dumneavoastra si parintilor dumneavoastra. Iar acum, bunul meu domn, sa mergem mai departe.

Cred ca nu mult dupa aceea am urcat o scara acoperita cu un covor - care cu siguranta nu era pe vremea mea - si am intrat intr-un dormitor mobilat luxos. Peste tot erau tesaturi bogate si lampioane care aruncau o lumina rosiatica.

- Camera sotiei mele, a spus domnul Lin. Mi-am dat seama ca era un sanctuar, un budoar confortabil in care batrana doamna isi petrecea cea mai mare parte a zilei. La lumina calda a lampioanelor, am zarit o masa de joc pe care erau aranjate mai multe jocuri ce asteptau sa fie continuate. Intr-o margine se gasea un scrin cu un sir de sertare de care atarnau ciucuri aurii; in cealalta margine se afla un pat mare, cu baldachin si cu valuri ca niste draperii. Privirea mi-a fost retinuta de diverse ornamente rafinate si obiecte amuzante, al caror caracter precis nu l-am putut ghici.

- Probabil ca doamnei ii place aceasta camera, am zis eu in cele din urma. Imi dau seama ca toata lumea ei se afla aici.

- I se potriveste. Dar nu trebuie sa va preocupati de dansa, bunul meu domn. Ii vom gasi o alta camera, pe care va ajunge sa o indrageasca la fel de mult.

Vorbise ca sa ma linisteasca, dar vocea i se inmuiase. A inaintat mai mult in camera, ajungand la masuta de toaleta, si s-a lasat absorbit de un obiect marunt - o brosa, poate. Dupa cateva clipe, a continuat pe un ton linistit:

- In tinerete era foarte frumoasa. Cea mai frumoasa dintre flori, domnule. Nici nu va puteti inchipui. In adancul sufletului sunt ca un occidental in aceasta privinta. Nu mi-am dorit o alta sotie. O sotie e suficient. Desigur, mi-am luat si altele. Sunt chinez, la urma urmelor, chiar daca mi-am petrecut toata viata intr-un oras al strainilor. M-am simtit obligat sa-mi iau si alte sotii. Dar numai la ea tin cu adevarat. Toate celelalte au murit, dar sunt bucuros, in sufletul meu sunt bucuros ca la batranete am ramas iar noi doi.

Cateva secunde a parut ca uita de prezenta mea. Apoi s-a intors spre mine si a continuat:

- Camera aceasta. Ma intreb cum o veti folosi. Iertati-ma, e o mare necuviinta din partea mea. Credeti ca aceasta camera o sa fie a scumpei dumneavoastre sotii? Sunt constient, desigur, ca la straini, oricat de bogati ar fi, sotul si sotia impart aceeasi camera. Curiozitatea mea, imi dau seama, este foarte necuviincioasa. Dar pentru mine camera aceasta este cu totul deosebita. Sper ca o veti folosi intr-un scop deosebit.

- Da.

M-am uitat inca o data atent in jur. Apoi am adaugat:

- Poate nu pentru sotia mea. Sotia mea, la drept vorbind.

Mi-am dat seama ca, in aceasta discutie despre sotia mea, in minte imi aparuse imaginea lui Sarah. Ascunzandu-mi jena, am continuat pe nerasuflate:

- Ce vreau sa va spun, domnule, este ca eu nu sunt insurat. Nu am sotie. Dar cred ca aceasta camera va fi pe placul mamei.

- A, da! Dupa toate neplacerile pe care a trebuit sa le suporte, camera asta va fi ideala pentru ea. Si tatal dumneavoastra? O va imparti cu ea, dupa obiceiul occidental? Va rog sa ma iertati ca sunt indiscret.

- Nu sunteti indiscret, domnule Lin. La urma urmei, permitandu-mi sa intru aici, ati acceptat sa patrund in intimitatea caminului dumneavoastra. Aveti tot dreptul sa-mi puneti asemenea intrebari. Numai ca toate acestea s-au produs atat de brusc, ca n-am avut timp sa-mi fac planuri.

Am incetat sa mai vorbesc si am continuat sa privesc prin incapere. Apoi, dupa o clipa, i-am spus:

- Domnule Lin, cred ca s-ar putea sa va supar, dar ati fost mult mai deschis si mai generos decat m-as fi asteptat si simt ca meritati sa fiu onest cu dumneavoastra. Chiar dumneavoastra ati spus acum cateva clipe ca o casa se modifica inevitabil atunci cand apar alti locatari. Camera asta se va schimba atat de mult incat ma tem ca nu va mai fi de recunoscut.

Domnul Lin si-a inchis ochii si a urmat o tacere apasatoare. Ma intrebam daca se va infuria si, vreme de o secunda, am regretat ca fusesem atat de sincer cu el. Dar cand a deschis din nou ochii, m-a privit cu blandete.

- Desigur, a raspuns el, e foarte firesc. O sa doriti sa restaurati aceasta casa asa cum era pe vremea copilariei dumneavoastra. E un lucru absolut normal. Inteleg perfect, bunul meu domn.

M-am gandit o clipa, apoi am spus:

- Ei bine, domnule Lin, probabil ca n-o sa-i redam exact aspectul de dinainte. Din cate imi amintesc, erau multe lucruri de care nu eram multumiti. De exemplu, mama nu avea propriul ei birou. Spatiul restrans din dormitor nu a fost niciodata potrivit pentru campania ei. Si tata isi dorea un atelier pentru lucrarile lui in lemn. Vreau sa spun ca nu-i cazul sa dam timpul inapoi doar de dragul celor ce-au fost.

- Ati vorbit foarte intelept, domnule Banks. Si, desi nu v-ati luat inca o nevasta, poate ca nu-i departe ziua in care veti simti nevoia unei sotii si a unor copii.

- Este foarte posibil. Din pacate, in cazul meu chestiunea unei sotii, lasand la o parte obiceiurile occidentale.

M-am incurcat si m-am oprit. Dar batranul a dat din cap cu intelepciune, spunand:

- Desigur, in probleme de suflet niciodata nu e simplu.

Apoi m-a intrebat:

- Va doriti copii, domnule? Ma intreb cati veti avea.

- De fapt, am deja un copil. o fata. Desi nu este cu adevarat fiica mea. Era orfana si acum ii port eu de grija. O privesc ca pe o fiica.

Nu ma gandisem la Jennifer de catva timp, iar faptul ca am pomenit-o intr-un context neasteptat mi-a starnit o emotie puternica. In minte mi s-au perindat imagini cu ea. M-am gandit la ea, cum statea acolo, la scoala, si m-am intrebat ce face, ce facuse in ziua aceea.

Probabil ca m-am intors cu spatele ca sa-mi ascund emotiile. Oricum, in momentul in care m-am uitat la el, domnul Lin dadea din nou din cap.

- Noi, chinezii, suntem obisnuiti cu asemenea aranjamente. Sangele e important, dar la fel e si caminul. Tatal meu a luat o orfana care a crescut alaturi de noi ca si cum ar fi fost sora mea. Asa am privit-o, desi ii cunosteam originea. Cand a murit, in timpul epidemiei de holera, eram tanar si am suferit la fel ca atunci cand mi-au murit surorile de sange.

- Permiteti-mi sa va spun, domnule Lin, ca imi face mare placere sa vorbesc cu dumneavoastra. Rareori gasesti pe cineva care sa inteleaga asa ceva numaidecat.

A facut o mica plecaciune, impreunandu-si varfurile degetelor dinaintea lui.

- Dupa ce traiesti cat am trait eu si treci prin valtoarea acestor ani, ajungi sa cunosti multe bucurii si tristeti. Sper ca fiica dumneavoastra adoptiva va fi fericita aici. Ma intreb ce camera ii veti da. Dar, desigur, iertati-ma! Cum ziceati, veti face schimbari.

- De fapt, una dintre camerele pe care le-am vazut mai devreme ar fi ideala pentru Jennifer. Era acolo o polita de lemn de-a lungul peretelui.

- Ii plac politele de lemn?

- Da. Sa-si puna lucrusoarele. Si, de fapt, va mai fi o persoana pe care o voi gazdui in aceasta casa. Oficial, banuiesc ca era un fel de servitoare, dar pentru noi a fost intotdeauna mai mult. O cheama Mei Li.

- V-a fost amah, scumpul meu domn?

Am dat din cap aprobator.

- Acum probabil ca este mai batrana si sunt sigur ca s-ar bucura daca n-ar mai lucra si s-ar odihni. Copiii te solicita foarte mult uneori. Intentia mea dintotdeauna a fost ca, atunci cand va fi batrana, sa traiasca aici, cu noi.

- Sunteti extrem de sensibil, domnule. Deseori auzi cum familiile de straini o alunga pe amah dupa ce copiii cresc. Multe dintre femeile astea ajung sa moara in strada, cersind.

Am ras.

- Nu-mi vine sa cred ca asta i s-ar putea intampla lui Mei Li. Ideea in sine este absurda. In orice caz, cum ziceam, ea va locui cu noi. Imediat dupa ce-mi voi incheia misiunea, ma voi ocupa de gasirea ei. Nu cred ca-mi va fi atat de dificil.

- Si spuneti-mi, scumpe domn, ii veti da una dintre camerele servitorilor sau va sta laolalta cu familia?

- Desigur, cu familia. S-ar putea ca parintii mei sa priveasca putin stramb aceasta decizie. Dar, la urma urmei, eu sunt capul familiei acum.

Domnul Lin a zambit.

- Conform obiceiului dumneavoastra, asa va fi. Pentru noi, chinezii, si, din fericire, pentru mine, batranilor li se permite sa conduca familia mult dupa ce depasesc varsta neroziilor.

Batranul a ras de unul singur si s-a intors cu fata spre usa. Eram pe punctul de a-l urma, dar tocmai in acel moment - brusc si cu mare intensitate - mi-am reamintit un alt episod. M-am mai gandit la el de atunci si nu-mi dau seama de ce mi-a revenit neaparat acea amintire. Aveam sase sau sapte ani, iar eu si mama alergaseram in ziua aceea pe o pajiste. Nu stiu unde era. As zice ca intr-unul dintre parcuri - poate ca in parcul Jessfield, pentru ca-mi amintesc ca aproape de locul unde alergam era un gard dintr-o impletitura de nuiele, acoperit cu plante agatatoare. Era o zi calduroasa, dar nu deosebit de insorita. Imi provocasem mama la o cursa pana la o tinta din fata noastra pentru a ma lauda cu progresele pe care le facusem la alergat. Pornisem de la ideea ca o voi depasi, iar apoi ea isi va exprima in felul ei obisnuit incantarea si surpriza fata de barbatia mea din ce in ce mai evidenta. Dar, spre supararea mea, ea a tinut pasul cu mine tot drumul, razand pe parcurs, desi eu alergam cat ma tineau puterile. Nu-mi amintesc care din noi "a castigat" de fapt, dar inca tin minte si acum furia mea fata de ea si convingerea ca mi se facuse o mare nedreptate. Acest incident mi-a revenit in memorie in seara aceea, cand ma aflam in ambianta tihnita si ocrotitoare a dormitorului doamnei Lin. Sau mai curand a fost un fragment din aceasta amintire: momentul in care inaintam contra vantului cu toata forta, prezenta mamei, rasul ei, fosnetul fustei ei si frustrarea mea crescanda.

- Domnule, i-am spus eu gazdei mele, as vrea sa va intreb ceva. Spuneti ca ati locuit toata viata aici, in Colonie. Ma intreb daca in aceasta perioada n-ati intalnit-o cumva pe mama.

- N-am avut niciodata norocul s-o intalnesc personal, mi-a raspuns domnul Lin. Dar, desigur, stiam cate ceva despre ea si campania aceea importanta. Am admirat-o, asa cum o admirau toti oamenii decenti. Sunt sigur ca este o doamna fina. Am auzit ca era foarte frumoasa.

- Probabil ca asa a fost. Nu te gandesti niciodata daca mama ta e sau nu frumoasa.

- Oh, am auzit ca se spunea ca e cea mai frumoasa englezoaica din Shanghai.

- Banuiesc ca asa a fost. Dar, desigur, acum e mai in varsta.

- Anumite genuri de frumusete nu se ofilesc niciodata. Sotia mea - si a aratat spre camera - e la fel de frumoasa ca in ziua in care m-am insurat cu ea.

Cand a rostit aceste cuvinte, am simtit brusc ca parca eu eram intrusul acolo si de data asta tot eu am facut primul gest de a pleca.

Nu-mi mai amintesc mare lucru despre vizita mea din acea seara. Poate ca am mai stat o ora, vorbind si mancand alaturi de familia asezata in jurul mesei. Oricum, stiu ca m-am despartit de familia Lin in cei mai buni termeni. Totusi, in drumul de intoarcere m-am certat cumva cu Morgan.

Probabil ca a fost vina mea. Ajunsesem in acel moment sa ma simt obosit, ba chiar extenuat. Parcursesem o parte din drum in tacere, mergand prin noapte, si probabil ca gandurile incepusera sa-mi alunece la sarcina imensa care ma astepta, caci imi amintesc cum i-am zis lui Morgan asa, din senin:

- Uite, esti aici de cativa ani. Spune-mi, l-ai intalnit cumva din intamplare pe un anume inspector Kung?

- Inspectorul Kung? Politist sau ceva de genul asta?

- Pe vremea copilariei mele aici, inspectorul Kung era o legenda. De fapt, el a fost cel caruia i s-a incredintat cazul parintilor mei.

Spre surprinderea mea, l-am auzit pe Morgan razand in hohote. Apoi a intrebat:

- Kung? Batranul Kung? Da, desigur, era inspector de politie. Ei bine, nu-i de mirare ca nu s-a rezolvat nimic la acea vreme.

Tonul lui m-a luat prin surprindere si i-am raspuns cu raceala:

- Pe vremea aceea, inspectorul Kung era cel mai respectat inspector din Shanghai, daca nu cumva din toata China.

- Hm, inca isi mai pastreaza ceva din reputatie, te asigur. Batranul Kung. Eh, eu nu l-am intalnit.

- Cel putin ma bucur sa aflu ca este inca in oras. Stii cumva unde l-as putea gasi?

- Cel mai simplu este sa te plimbi prin cartierul francez dupa lasarea serii. Dai neaparat de el, mai devreme sau mai tarziu. De obicei sta pe o zdreanta, pe trotuar. Sau, daca i se da drumul in vreo carciuma puchinoasa, il gasesti sforaind intr-un colt intunecat.

- Vrei sa zici ca inspectorul Kung a devenit betivan?

- Bautura. Opiu. Chestii obisnuite la un chinez. Dar este un personaj. Spune povesti despre zilele lui de glorie si oamenii ii dau cate-un ban.

- Cred ca te referi la alta persoana, batrane.

- Nu cred, amice. Batranul Kung. Deci a fost intr-adevar politist. Intotdeauna mi-am inchipuit ca inventeaza. Majoritatea povestilor lui chiar sunt absurde. Ce s-a intamplat, batrane?

- Problema ta, Morgan, este ca mereu incurci lucrurile. La inceput m-ai confundat pe mine cu Bigglesworth. Acum il confunzi pe inspectorul Kung cu un neispravit. Batrane, te-ai cam prostit de cand esti aici.

- Uite ce-i, las-o mai moale! Ce-ti spun eu o sa auzi de la orice ins pe care o sa-l intrebi. Prefer sa nu dau atentie remarcilor tale. Nu m-am prostit deloc.

Poate ca reveniseram la un dialog usor mai civilizat cand m-a lasat la hotelul Cathay, dar despartirea noastra a fost deosebit de rece si de atunci nu l-am mai vazut pe Morgan. In ce-l priveste pe inspectorul Kung, dupa seara aceea am intentionat sa-l caut fara intarziere, dar, nu stiu din ce motiv - poate fiindca mi-era teama ca Morgan imi va fi spus adevarul -, nu am considerat acest lucru o prioritate, cel putin nu pana ieri, cand, cercetand arhivele politiei, numele lui Kung a revenit intr-o maniera cat se poate de dramatica.

Intamplator, azi-dimineata, cand am pomenit numele inspectorului Kung in fata lui Macdonald, reactia lui nu a fost diferita de cea a lui Morgan din seara aceea si banuiesc ca acesta a fost un motiv in plus al iritarii mele fata de Macdonald, cand ne-am confruntat in micul lui birou neaerisit, cu vedere spre curtea consulatului. De altfel, daca as fi facut un mic efort, m-as fi descurcat mai bine. Greseala mea principala din aceasta dimineata a fost ca i-am permis sa ma intarate si astfel sa-mi ies din fire. Cred ca, practic, in acel moment tipam la el.

- Domnule Mac Donald, pur si simplu nu-i suficient sa lasati lucrurile la discretia a ceea ce dumneavoastra insistati sa numiti "puterile" mele! Nu am asemenea "puteri"! Sunt un simplu muritor si-mi pot atinge scopurile doar daca mi se acorda un sprijin elementar, care sa-mi permita sa lucrez. Nu v-am cerut mult, domnule. Aproape nimic! Si v-am explicat foarte clar ce am cerut. As dori sa vorbesc cu acest informator comunist. Doar sa vorbesc cu el. O scurta intrevedere ar fi de ajuns. V-am solicitat acest lucru in termenii cei mai clari. Tot nu inteleg de ce nu s-au facut inca demersurile necesare. Din ce cauza, domnule? De ce? Ce va impiedica oare?

- Uite ce-i, prietene, asta nu-i treaba biroului meu. Daca doresti, o sa chem un comisar de politie sa vada despre ce-i vorba. Dar, vezi, chiar si atunci nu sunt deloc sigur ca o sa ajungi sa obtii vreo informatie utila. Sarpele Galben nu-i la ei.

- Imi dau seama ca acest Sarpe Galben este de fapt protejat de guvernul chinez. De aceea am venit la dumneavoastra si nu m-am dus la politie. Sunt constient ca, intr-o problema de o asemenea insemnatate, politia este lipsita de importanta.

- O sa vad ce pot face, batrane. Dar trebuie sa intelegi ca asta nu-i o colonie britanica. Nu le putem da ordine chinezilor. Dar voi vorbi cu cineva de la un birou care se ocupa de asemenea probleme. Totusi, nu-ti face sperante ca totul se va petrece foarte repede. Jiang Jieshi a avut informatori si inainte, dar niciodata unul care sa cunoasca atat de bine reteaua rosiilor. Jiang ar prefera sa piarda cateva batalii cu japonezii decat sa permita sa i se intample ceva acestui tip, Sarpele Galben. Vezi, in ce-l priveste pe Jiang, adevaratii lui dusmani sunt rosii, nu japonezii. Am oftat adanc.

- Domnule Macdonald, mie nu-mi pasa de Jiang Jieshi sau de prioritatile lui. In momentul de fata am un caz de rezolvat si as dori sa faceti tot posibilul sa-mi aranjati o intrevedere cu acest informator. Ma adresez dumneavoastra personal si, daca eforturile mele nu vor da roade pentru ca aceasta rugaminte simpla nu-mi este satisfacuta, nu voi ezita sa fac cunoscut faptul ca m-am adresat dumneavoastra pentru.

- Ei, haide, prietene, te rog! Nu-i cazul sa iei o asemenea atitudine! Deloc! Toti iti suntem prieteni. Toti dorim sa reusesti. Crede-ma pe cuvant, chiar dorim asta! Uite, am spus ca voi face tot ce pot. O sa vorbesc cu cativa oameni pe care-i cunosc, oameni care se ocupa de asemenea treburi. O sa vorbesc cu ei, le voi spune ca tii neaparat la asta. Dar trebuie sa intelegi: e tot ce putem obtine de la chinezi.

Apoi s-a aplecat spre mine si mi-a spus pe un ton increzator:

- Stii, ai putea sa incerci cu francezii. Asta asa, confidential. La o chestiune de care nu ne-am atinge. Aici te poti folosi de francezi.

Poate ca e ceva in sugestia lui Macdonald. Poate as putea obtine un sprijin util din partea autoritatilor franceze. Dar, sincer vorbind, de azi-dimineata nu am prea dat atentie acestui gand. Imi este limpede ca, din motive care imi raman nebuloase, Macdonald se eschiveaza si abia dupa ce va admite importanta covarsitoare a rezolvarii solicitarii mele va face tot ce este necesar. Din pacate, m-am descurcat atat de lamentabil la intalnirea de azi-dimineata, ca va trebui, probabil, sa-l abordez inca o data. Nu este o perspectiva pe care sa o astept cu nerabdare, dar cel putin data viitoare il voi trata altfel si nu-i va veni usor sa ma expedieze cu mainile goale.

Partea a sasea Hotelul Cathay, Shanghai, 20 octombrie 1937

Capitolul saisprezece STIAM CA ne aflam pe undeva prin Concesiunea Franceza, nu departe de port, si cu toate astea nu-mi dadeam prea bine seama unde anume. Soferul conducea de o vreme pe stradute destul de nepotrivite pentru o masina, claxonand in mod repetat pentru a-i indeparta pe pietoni, si am inceput sa ma simt ridicol, ca un om care si-a adus calul in casa. In cele din urma masina s-a oprit si soferul, deschizand usa, mi-a aratat intrarea hanului "Fericirea diminetii".

Am fost condus inauntru de un chinez slab, cu un singur ochi. Azi imi revine in minte impresia generala pe care mi-a facut-o cladirea cu tavane joase, lemn jilav, de culoare inchisa, si obisnuitul miros de canal. Dar locul parea destul de curat. La un moment dat am ocolit trei femei ingenuncheate, care frecau constiincioase podelele. Undeva, in fundul cladirii, am ajuns la un coridor cu un sir lung de usi, care aminteau de un grajd sau chiar de o inchisoare, dar, cum s-a dovedit, separeurile erau camerele in care stateau vizitatorii hanului. Barbatul cu un ochi a batut la una dintre usi, apoi a deschis-o inainte sa i se raspunda.

Am intrat intr-un spatiu mic si ingust. Nu era nici o fereastra, dar peretii despartitori nu ajungeau la tavan - ultimii centimetri fiind din plasa de sarma -, permitand astfel luminii si aerului sa circule. Cu toate acestea, camaruta era inabusitoare si intunecoasa si, chiar si atunci cand afara soarele dupa-amiezii exploda stralucitor, inauntru reteaua de sarma arunca forme ciudate pe podea. Silueta intinsa pe pat parea ca doarme, dar, cand m-am plasat in golul dintre pat si zid, a inceput sa-si miste picioarele. Barbatul cu un singur ochi a baiguit ceva si a disparut, iar usa s-a inchis in urma lui.

Fostul inspector Kung era mai mult piele si os. Pielea fetei si a gatului ii era zbarcita si patata; gura ii atarna deschisa, moale; un picior ca un bat iesea de sub patura aspra, desi am vazut ca de la brau in sus era imbracat intr-un maiou surprinzator de alb. La inceput nu a dat nici un semn ca ar vrea sa se ridice si parea ca imi inregistreaza doar vag prezenta. Si totusi nu parea ca se afla sub influenta opiului sau alcoolului. In cele din urma, dupa ce i-am tot repetat cine sunt, a devenit mai coerent si a inceput sa dea semne de politete.

- Imi pare rau, domnule - cand si-a dat drumul, engleza lui era suficient de fluenta -, dar nu am ceai.

A inceput sa bolboroseasca in mandarina, miscandu-si picioarele pe sub patura. Apoi se pare ca si-a reamintit ce se intampla si a zis:

- Va rog sa ma scuzati. Nu ma simt bine. Dar imi voi reveni curand.

- Sper sincer, am raspuns eu. La urma urmelor, ati fost cel mai bun dintre detectivii politiei municipale din Shanghai.

- Adevarat? Cat de amabil sunteti, domnule! Da, probabil ca am fost un ofiter bun candva.

Cu o sfortare neasteptata, s-a ridicat si si-a pus picioarele goale pe podea. Poate ca din jena sau poate pentru ca-i era frig, si-a tinut patura in jurul mijlocului.

- Dar pana la urma acest oras te infrange, a continuat el. Oricine isi tradeaza prietenul. Ai incredere in cineva si el se dovedeste a fi in solda unui gangster. Cum sa-si faca un detectiv treaba intr-un asemenea loc? S-ar putea sa am o tigara pentru dumneavoastra. Vreti o tigara?

- Nu, multumesc, domnule. Dati-mi voie sa va spun ca, pe cand eram copil, v-am urmarit actiunile cu mare admiratie.

- Pe cand erati copil?

- Da, domnule. Eu si vecinul meu - am ras scurt - ne jucam de-a dumneavoastra. Erati. ei bine, erati eroul nostru.

- Chiar asa?

Batranul a dat din cap si a zambit.

- Da, e chiar asa. Ei, atunci imi pare si mai rau ca nu va pot oferi nimic. Nici un ceai. Nici o tigara.

- De fapt, domnule, mi-ati putea oferi ceva mult mai important. Am venit azi la dumneavoastra pentru ca sunt convins ca mi-ati putea furniza un indiciu esential. In primavara lui 1915 ati investigat un caz, un schimb de impuscaturi dintr-un restaurant denumit Wu Chenglou, in Fuzhou Road. Acolo au murit trei oameni si alti cativa au fost raniti. I-ati arestat pe cei doi vinovati. In arhiva politiei acest caz este clasat sub numele de "Impuscaturile de la Wu Chenglou". Imi dau seama ca s-a intamplat acum multi ani, dar, inspectore Kung, ma intreb daca va amintiti cazul.

In spatele meu, din directia celei de-a doua sau a treia camere, s-a auzit un acces puternic de tuse. Inspectorul Kung a cazut pe ganduri, apoi a zis:

- Imi amintesc foarte bine cazul Wu Chenglou. A fost unul dintre momentele mele de mare satisfactie. Ma mai gandesc uneori la cazul acela chiar si zilele astea, cand stau intins in pat.

- Atunci probabil va amintiti ca ati interogat un suspect despre care ati stabilit ulterior ca nu avea nici o legatura cu impuscaturile. In dosare, persoana apare cu numele de Qiang Wei. L-ati interogat in legatura cu incidentul de la Wu Chenglou, dar el a facut niste marturisiri fara nici o legatura cu cazul.

Desi trupul batranului detectiv era ca un sac de oase lipsite de vlaga, ochii i-au prins viata.

- Corect, a zis el. N-avea nici o legatura cu impuscaturile. Dar era inspaimantat si a inceput sa vorbeasca. A marturisit tot. A marturisit ca facuse parte dintr-o banda de rapitori, asta cu cativa ani inainte.

- Excelent, domnule! Intocmai cum e consemnat in dosare. Si acum, inspectore Kung, vreau sa aflu ceva important. Omul acesta v-a dat niste adrese. Adresele caselor in care banda obisnuia sa-si tina ostatecii.

Inspectorul Kung urmarise mustele care bazaiau in jurul plasei de sarma de sub tavan, dar in acel moment si-a intors privirea spre locul in care ma aflam.

- Asa este, a spus el linistit. Dar, domnule Banks, noi am puricat bine casele acelea. Rapirile la care se referise el avusesera loc cu multi ani in urma. Nu am gasit nimic care sa dea de banuit in acele case.

- Stiu, inspectore Kung, ca v-ati facut datoria cu extrema minutiozitate. Dar bineinteles ca investigati impuscaturile. Era firesc sa nu va risipiti energia cu o problema colaterala. Ce vreau eu sa spun este ca, daca unii potentati ar fi luat masuri sa va impiedice cercetarile la vreuna dintre acele case, probabil ca nu ati fi insistat.

Batranul detectiv a cazut din nou pe ganduri. In cele din urma a spus:

- Era o casa. Acum imi amintesc. Oamenii mei mi-au raportat. Despre celelalte case - sapte dintre ele - am primit rapoarte. Imi amintesc ca la vremea aceea m-am necajit. De la ultima casa, nici un raport. Oamenii mei au fost impiedicati cumva s-o faca. Da, imi amintesc ca m-am tot intrebat. Nas de detectiv. Iti dai seama ce vreau sa spun, domnule.

- Si casa aceea necercetata. N-ati primit niciodata un raport despre ea.

- Corect, domnule. Dar, cum spuneti, nu era o prioritate maxima. Intelegeti, cred, ca Wu Chenglou era o afacere mai complexa. A produs multa violenta. Vanarea criminalilor a durat saptamani la rand.

- Si mi se pare ca acolo au fost infranti doi dintre colegii dumneavoastra cu experienta.

Inspectorul Kung a zambit.

- Dupa cum am spus, a fost unul dintre momentele cele mai pline de satisfactie din cariera mea. Am dat de capat cazului acolo unde altii au esuat. In oras nu se vorbea decat de asta. Dupa cateva zile am pus mana pe criminali.

- Am citit dosarele. Am fost cuprins de admiratie.

In clipa aceea batranul m-a privit preocupat. In cele din urma a zis incet de tot:

- Casa aceea. Casa in care oamenii mei nu au ajuns. Casa aceea. Ziceti ca.?

- Da. Convingerea mea este ca acolo sunt retinuti parintii mei.

- Asa.

A tacut o vreme, digerand aceasta idee colosala.

- Nu-i vorba de neglijenta din partea dumneavoastra, am intervenit eu. Dati-mi voie sa va repet: am citit rapoartele cu mare admiratie. Oamenii dumneavoastra nu au ajuns la casa aceea pentru ca au fost obstructionati de insi din esaloanele superioare ale politiei. Oameni despre care stim acum cine sunt erau in solda organizatiilor criminale.

Tusea s-a auzit din nou. Inspectorul Kung a tacut ceva mai mult, apoi s-a uitat din nou la mine si mi-a spus, rar de tot:

- Ati venit la mine sa ma intrebati. Ati venit sa-mi cereti sa va ajut sa gasiti casa asta.

- Din pacate, arhivele sunt intr-un haos total. Felul in care merg lucrurile in acest oras e revoltator. Unele hartii au fost puse in alte dosare, altele s-au pierdut pur si simplu. Pana la urma, mi-am zis ca ar fi mai bine daca as veni la dumneavoastra. Sa va intreb daca va amintiti, chiar daca e putin probabil. Ceva - orice - despre casa.

- Casa aceea. Sa incerc sa-mi amintesc.

Batranul si-a inchis ochii, concentrandu-se, dar dupa un rastimp a dat din cap.

- Impuscaturile de la Wu Chenglou. Au trecut peste douazeci de ani. Imi pare rau. Nu reusesc sa-mi amintesc nimic legat de casa.

- Va rog, faceti un efort sa va amintiti ceva, domnule. Va amintiti macar in ce cartier era? Daca, de exemplu, se afla in Colonia Internationala?

S-a mai gandit o vreme, apoi a dat din nou din cap.

- A trecut mult timp. Iar mintea mea nu mai functioneaza normal. Uneori nu-mi mai amintesc nimic, nici macar lucrurile intamplate cu o zi inainte. Dar voi incerca sa-mi amintesc. Poate maine ori poate poimaine ma voi trezi si-mi voi aminti ceva. Regret, domnule Banks, dar acum nu, nu-mi amintesc nimic.

Se inserase deja cand m-am intors in Colonia Internationala. Cred c-am stat in jur de o ora in camera mea, revizuindu-mi inca o data notele si incercand sa las deoparte dezamagirea produsa de intalnirea cu batranul inspector. Am coborat sa iau cina abia dupa ora opt si am ocupat masa mea obisnuita din coltul superbei sali de restaurant. Tin minte ca nu prea aveam pofta de mancare in seara aceea si eram gata sa renunt la felul principal si sa ma intorc la lucru, cand un chelner mi-a adus biletul de la Sarah.

Il am in fata mea in acest moment. Nu sunt decat niste cuvinte mazgalite, scrise pe o hartie neliniata, cu marginea de sus rupta. Ma indoiesc de faptul ca a elaborat cu grija cele scrise: pur si simplu ma roaga sa ne intalnim imediat pe palierul dintre etajele trei si patru ale hotelului. Privindu-l acum inca o data, mi se pare evident legat de micul incident petrecut saptamana trecuta in casa domnului Tony Keswick. Probabil ca Sarah nu ar fi scris biletul daca nu s-ar fi intamplat ce s-a intamplat intre noi atunci. Ciudat, dar cand chelnerul mi-a adus biletul, nu am facut o astfel de legatura, ci am stat asa cateva clipe, destul de dezorientat, intrebandu-ma de ce ma solicita printr-o astfel de metoda.

Ar trebui sa mentionez aici ca pana acum m-am intalnit cu ea de trei ori din intamplare, punand la socoteala si noaptea aceea de la Lucky Chance House. De doua ori ne-am vazut pe fuga, in prezenta altora, si intre noi nu s-a petrecut nimic deosebit. A treia oara - la cina din casa domnului Keswick, presedintele firmei Jardine Matheson - ne aflam iarasi intr-un loc public si abia daca am schimbat o vorba. Totusi, privind in urma, aceasta intalnire ar putea fi considerata foarte usor drept un fel de rascruce.

In seara aceea am aparut un pic mai tarziu si, atunci cand am fost condus in sera imensa a domnului Keswick, cei peste saizeci de musafiri isi ocupasera deja locurile la mesele asezate printre sirurile de vita de vie intinse pe spaliere. Am reperat-o pe Sarah in capatul celalalt al incaperii - sir Cecil nu era prezent -, dar am vazut cum si ea isi cauta locul, asa ca n-am facut nici o incercare s-o abordez.

Se pare ca este un obicei tipic pentru Shanghai ca la aceste ocazii, imediat dupa ce se serveste desertul, ba chiar inainte de a-l termina, oaspetii sa-si paraseasca locurile fixe de la masa, sa se plimbe si sa intre in vorba unii cu altii. Bineinteles, eu ma gandeam ca, imediat ce se ajunge la acest moment, m-as putea duce sa schimb cateva cuvinte cu Sarah. Totusi, cand in cele din urma a aparut si desertul, n-am putut sa scap cu nici un chip de doamna care statea alaturi de mine si care tinea mortis sa-mi explice amanuntit situatia politica din Indochina. Abia ce reusisem sa ma sustrag companiei ei, cand gazda noastra s-a ridicat sa ne anunte ca venise vremea "reprezentatiilor". A prezentat-o apoi pe prima actrita, o doamna supla ca o liana, care, ridicandu-se de la una din mesele din spatele meu, s-a dus in fata si a inceput sa recite un poem amuzant, compus - evident - de ea insasi.

A fost urmata de un barbat care a cantat fara acompaniament cateva cuplete de Gilbert si Sullivan si am presupus ca o mare parte a celor din jurul meu venisera pregatiti sa se produca. Musafirii s-au ridicat unul dupa altul, uneori in grupuri de cate doi, alteori de trei; am ascultat madrigaluri si momente vesele. Tonul lor era invariabil frivol, uneori chiar indecent.

Apoi un barbat masiv, cu fata rosie - director la o banca din Hong Kong si Shanghai, dupa cum am aflat dupa aceea -, imbracat intr-un fel de tunica pusa peste costum, si-a facut loc in fata si a inceput sa citeasca de pe un sul de hartie un monolog in care erau satirizate diverse aspecte ale vietii din Shanghai. Aproape toate referintele - la persoane, la aranjamentele de culise din anumite cluburi, la ultimele incidente produse la crosul cu hartii7 - imi scapau total, dar incaperea s-a umplut curand de rasete vesele. In acel moment m-am uitat in jur dupa Sarah si am vazut-o stand intr-un colt, intr-un grup de doamne, razand din toata inima o data cu ele. Doamna de langa ea, care se vedea limpede ca bause, radea in hohote, la limita decentei.

Numarul barbatului cu fata rosie continua de aproape cinci minute - timp in care ilaritatea era in crestere - cand a lansat o sarja de trei versuri de mare efect, care a smuls efectiv urlete de ras. Chiar in acel moment mi-am aruncat privirea inca o data spre Sarah. La inceput scena parea la fel ca inainte: Sarah se afla in cercul ei de doamne si radea fara sa se poata opri. Am continuat sa o urmaresc cateva minute, surprins ca, la nici macar un an de cand se afla in Shanghai, era familiarizata in asemenea masura cu societatea de aici, ca aceste glume cu subtext o puteau aduce intr-o asemenea stare. Dar abia in acel moment, in timp ce o priveam si meditam la acest aspect, mi-am dat seama ca nu radea, ca nu-si stergea lacrimi de ras, cum am presupus eu, ci plangea. Am continuat sa ma uit fix la ea inca o clipa, nevenindu-mi sa-mi cred ochilor. Apoi, in timp ce cascadele de ras continuau, m-am ridicat in liniste si am luat-o prin multime. Dupa cateva manevre, m-am trezit in spatele ei si mi-am dat seama ca nu ma inselasem. In toiul veseliei, Sarah plangea necontrolat.

M-am apropiat de ea pe la spate, asa ca, atunci cand i-am oferit batista, ea a tresarit. Apoi si-a ridicat ochii si m-a fixat cu privirea cam patru sau cinci secunde, cu o cautatura in care citeam un amestec de recunostinta si ceva care semana a interogatie. M-am aplecat sa-i descifrez mai bine privirea, dar ea imi luase deja batista si se intorsese din nou spre omul cu fata rosie. In momentul in care sala a fost zguduita de un alt hohot de ras, Sarah, facand un efort impresionant de vointa, a ras, chiar daca in acelasi timp si-a apasat batista pe ochi.

Constient de faptul ca s-ar putea sa atrag asupra ei atentia vreunor indiscreti, mi-am croit drum inapoi, la locul meu, si nu m-am mai apropiat de ea in seara aceea decat in momentul in care ne-am spus noapte buna in holul de intrare, in rand cu ceilalti musafiri care-si luau ramas-bun.

Banuiesc totusi ca in urmatoarele zile am nutrit vaga speranta de a afla ceva de la ea despre cele intamplate acolo. Dar faptul ca, in momentul in care mi-a fost adus biletul in sufrageria hotelului Cathay, nu am facut nici o legatura cu incidentul anterior si am urcat scara monumentala intrebandu-ma de ce doreste sa ma vada dovedeste cat de preocupat fusesem de investigatiile mele.

Ceea ce Sarah numea "palierul dintre etaje" este de fapt un spatiu destul de larg, cu fotolii, masute si palmieri in ghivece. Cred ca este un loc placut pentru a citi un ziar si a bea o cafea, in special dimineata, cand ferestrele mari sunt deschise si ventilatoarele din tavan se invartesc. Noaptea are totusi un aer oarecum dezolant. Probabil ca din pricina crizei, e luminat doar dinspre scara principala si de cateva raze razlete ce se strecoara dinspre chei. In seara aceea acolo nu era nimeni in afara de Sarah, a carei silueta am vazut-o profilata pe geamurile imense. Se uita la cerul noptii. In timp ce ma indreptam spre ea, m-am lovit de un scaun, iar sunetul a facut-o sa se intoarca.

- Credeam ca as putea sa vad luna, a zis ea. Dar nu se vede. In seara asta nici macar nu s-a tras vreun obuz.

- Da, in ultimele nopti a fost liniste.

- Cecil spune ca soldatii din ambele tabere sunt de-acum extenuati.

- Asa cred.

- Christopher, vino aici! Hai, n-o sa-ti fac nimic! Dar trebuie sa discutam mai pe-ndelete. M-am apropiat pana am ajuns langa ea. In acel moment puteam vedea cheiul de dedesubt si randul de felinare care strajuia promenada.

- Am aranjat tot, a spus ea linistita. N-a fost usor, dar totul e gata.

- Ce anume ai facut?

- Absolut tot. Acte, vapoare, totul. Nu mai pot sta aici. Am facut tot ce mi-a stat in puteri, dar acum ma simt foarte obosita. Plec.

- Asa deci. Si Cecil? El stie ce intentii ai?

- Nu o sa fie chiar o surpriza pentru el. Dar presupun ca va fi socat. Tu esti socat, Christopher?

- Nu, nu tocmai. Din cate am observat, mi-am dat seama ca s-ar putea sa se intample asa ceva. Dar inainte de a face un gest atat de drastic, esti sigura ca nu mai sunt.?

- Oh, m-am gandit la toate posibilitatile! N-are rost. Chiar daca Cecil ar fi de acord sa vina cu mine in Anglia. In afara de asta, a pierdut atatia bani aici. E hotarat sa nu plece pana nu recupereaza totul.

- Imi dau seama ca aceasta calatorie nu ti-a implinit asteptarile. Imi pare rau.

- Nu este vorba doar despre calatoria aici.

A ras, apoi a tacut.

- Am incercat sa-l iubesc pe Cecil, a reluat ea. Am incercat din rasputeri. Nu e un om rau. Tu crezi, probabil, ca este, dupa cum l-ai vazut aici. Dar nu a fost intotdeauna asa. Si-mi dau seama ca o buna parte din vina e a mea. In aceasta etapa a vietii avea nevoie de odihna, dar am aparut eu si a crezut ca mai are ceva de facut. A fost greseala mea. Cand am venit aici, la inceput s-a straduit, s-a straduit din rasputeri. Dar situatia l-a depasit si cred ca asta a fost. Asta l-a daramat. Poate ca, dupa ce voi pleca, o sa izbuteasca sa-si revina.

- Si unde o sa te duci? Te intorci in Anglia?

- In acest moment n-am bani suficienti sa ma intorc. Ma duc la Macao. Dupa aceea va trebui sa vad ce o sa fac. Se poate intampla orice. De fapt, de asta doream sa discut cu tine. Trebuie sa-ti marturisesc, Christopher, ca sunt destul de speriata. Nu vreau s-o iau intr-acolo de una singura. Ma intrebam daca n-ai vrea sa vii cu mine.

- Adica sa merg cu tine la Macao? Sa plec maine cu tine?

- Da. Sa vii cu mine maine la Macao. Dupa aceea putem hotari incotro sa mergem. Daca ai vrea, ne-am putea vantura o vreme prin Marea Chinei de Sud. Sau am putea merge in America de Sud, am putea sa fugim ca niste hoti in noapte. Nu crezi c-ar fi amuzant?

Presupun ca am fost surprins cand am auzit-o rostind aceste cuvinte. Dar ce-mi amintesc acum, ceva ce lasa orice altceva in umbra, este doar sentimentul tangibil de usurare. Pret de doua secunde, am trait acea ameteala pe care o simti, probabil, cand iesi brusc la lumina si aer proaspat dupa ce ai fost retinut vreme indelungata intr-o camera intunecata. Era ca si cum aceasta invitatie a ei - care, din cate mi-am dat seama, fusese facuta dintr-o pornire de moment - era dublata de o imensa autoritate, de ceva care imi aducea o eliberare la care nu sperasem.

Totusi abia daca am simtit adierea acestui sentiment, cand o alta parte din mine a intrat repede in alerta, gandindu-se ca acesta e un fel de test la care ma supune. Doar imi amintesc ca, atunci cand i-am raspuns in cele din urma, m-am exprimat astfel:

- Problema este ca am de lucru aici. Mai intai trebuie sa termin. La urma urmelor, lumea intreaga e in pragul catastrofei. Ce-ar spune oamenii despre mine daca i-as abandona pe toti acum? Daca s-ar ajunge aici, ce-ai crede tu despre mine?

- Vai, Christopher, ne chinuim unul pe altul! Nu trebuie sa mai gandim asa. Altfel nu o sa mai ramanem cu nimic, poate doar cu putin mai mult decat am avut in toti acesti ani. Poate cu mai multa singuratate, mai multe zile in care sa nu se intample nimic in viata noastra, in afara de ceva, acolo, care sa ne spuna ca n-am facut inca suficient. Trebuie sa lasam toate astea deoparte. Abandoneaza-ti munca, Christopher! Deja ti-ai petrecut suficient timp din viata facand asta. Hai sa plecam maine, sa nu mai pierdem nici o singura zi, sa plecam inainte de a fi prea tarziu pentru amandoi!

- Prea tarziu pentru ce anume?

- Prea tarziu pentru. ah, nu stiu! Stiu doar ca mi-am irosit toti acesti ani cautand ceva, alergand dupa un fel de trofeu pe care l-as putea obtine doar daca as face intr-adevar ceva sa-l merit. Dar nu mai vreau. Acum vreau altceva, ceva cald si protector, ceva la care sa pot apela, indiferent de ce fac, indiferent de ce o sa devin. Ceva care sa fie acolo, intotdeauna, cum stiu ca e maine cerul. Asta-i ce-mi doresc acum si cred ca si tu ar trebui sa-ti doresti asa ceva. Dar curand va fi prea tarziu. O sa fim prea rigizi pentru a ne mai schimba. Daca pierdem prilejul acum, s-ar putea sa nu se mai iveasca niciodata altul. Christopher, ce-i tot faci sarmanei plante?

Mi-am dat seama ca, fara sa vreau, rupsesem frunze dintr-un palmier din apropierea noastra si le lasasem sa cada gramada pe covor.

- Scuze, am ras, sunt cam distructiv.

Apoi am continuat:

- Chiar daca ai dreptate, chiar daca tot ce-ai zis ar fi adevarat, pentru mine nu-i deloc usor. Pentru ca, vezi tu, mai este si Jennifer.

Rostind aceste cuvinte, mi-a rasarit in minte imaginea lui Jennifer, asa cum era cand am vorbit cu ea ultima oara, momentul in care ne-am luat ramas-bun in salonasul placut din cladirea din spatele scolii, cu soarele bland al unei dupa-amiezi de primavara englezesti aruncandu-si razele de-a lungul peretilor lambrisati cu lemn de stejar. Mi-am amintit brusc fata ei din clipa in care inregistra ce-i spuneam, gestul de aprobare calculata pe care l-a facut in timp ce medita si cuvintele acelea neasteptate pe care le-a rostit.

- Vezi, mai este si Jennifer, am repetat eu, constient ca ma pastea pericolul de a luneca intr-un vis cu ochii deschisi. Chiar si acum, ea ma asteapta.

- Dar m-am gandit la asta. M-am gandit la toate cu mare atentie. Stiu ca noi doua putem fi prietene. Chiar mai mult decat prietene. Noi trei am putea forma. ei bine, o mica familie, ca orice alta familie. M-am gandit la asta, Christopher, si ar putea fi minunat pentru toti. Am putea trimite dupa ea imediat dupa ce ne vom decide asupra unui plan anume. Am putea chiar sa ne intoarcem in Europa - in Italia, de exemplu - si ea ar putea veni acolo. I-as putea fi ca o mama, Christopher, sunt sigura ca as putea.

Am mai meditat o clipa in liniste, apoi i-am spus:

- Prea bine.

- Ce vrei sa spui, Christopher, cu "prea bine"?

- Vreau sa spun ca da, o sa vin cu tine, o sa facem cum spui tu. Da, s-ar putea sa ai dreptate. Jennifer, noi doi, eh, ar putea sa iasa bine.

De indata ce-am spus asta, am simtit cum mi se ridica o imensa povara de pe umeri, incat e posibil sa fi oftat adanc. In acest interval, Sarah se apropiase cu un pas de mine si m-a privit o secunda indelung in fata. Mi-a trecut prin minte ca ma va saruta, dar se pare ca s-a abtinut in ultimul moment. In schimb, a spus:

- Asculta-ma atunci. Asculta-ma cu atentie, fiindca trebuie sa procedam cum se cuvine. Sa nu-ti iei mai mult de un geamantan. Si nu trimite nici un cufar. La Macao ne asteapta o mica suma de bani, asa ca putem cumpara tot ce avem nevoie de acolo. O sa trimit pe cineva sa te ia - un sofer - maine dupa-amiaza, la trei si jumatate. O sa am grija sa fie o persoana de incredere, dar vezi, nu-i spune nimic in plus. O sa te aduca in locul in care o sa te astept. Christopher, arati de parca te-ar fi lovit cineva cu o greutate in cap. Nu o sa ma dezamagesti, nu-i asa?

- Nu, nu! O sa fiu gata. Maine la trei si jumatate. Nu-ti face griji, o sa. o sa te urmez oriunde, oriunde vrei tu sa mergi in lumea asta.

Poate ca n-a fost decat un impuls, poate ca a fost amintirea acelui moment cand ne-am despartit dupa ce l-am adus pe sir Cecil inapoi de la tripou, dar, in orice caz, eu i-am luat mana intre palmele mele si i-am sarutat-o. Dupa aceea cred ca m-am uitat in sus, retinandu-i inca mana, nesigur de ce voi face in clipa urmatoare. Poate ca am scos chiar un chicotit timid. In cele din urma ea si-a eliberat mana cu blandete si mi-a atins obrazul.

- Iti multumesc, Christopher, a spus ea linistit. Iti multumesc pentru ca esti de acord. Dintr-o data lucrurile par cu totul altfel. Dar ar fi mai bine sa pleci, inainte sa ne vada cineva aici. Du-te, hai, pleaca!

Capitolul saptesprezece IN SEARA aceea m-am dus la culcare intrucatva preocupat, dar in dimineata urmatoare in mine se instalase o oarecare liniste senina, ca si cum mi s-ar fi luat o mare greutate de pe inima. In timp ce ma imbracam, m-am gandit la noua mea situatie si mi-am dat seama ca sunt destul de agitat.

Acum vad o buna parte a acelei dimineti ca prin ceata. Imi amintesc ca m-a cotropit ideea ca trebuie neaparat sa termin totul in timpul pe care il mai aveam la dispozitie, sa-mi inchei cat mai multe dintre sarcinile pe care le planificasem pentru urmatoarele zile. Sa fac altfel, imi ziceam eu, ar fi o lipsa de constiinciozitate. Absenta oricarei logici din atitudinea mea nu ma tulbura deloc, asa ca dupa micul dejun m-am apucat precipitat de treaba, coborand si urcand scarile in goana si zorindu-mi soferii prin strazile aglomerate ale orasului. Desi azi acest lucru ma intereseaza prea putin, trebuie sa spun ca am fost deosebit de mandru ca pot lua pranzul putin dupa ora doua, dupa ce indeplinisem intr-o oarecare masura ceea ce imi propusesem.

Totusi, cand ma gandesc la acea zi, sunt coplesit de sentimentul ca eram ciudat de detasat de activitatile mele. In timp ce mergeam grabit prin Colonia Internationala, discutand cu o serie de cetateni de vaza ai orasului, in realitate o parte din mine radea de abnegatia cu care incercau sa-mi raspunda la intrebari, de felul de-a dreptul jalnic in care se straduiau sa-mi fie de ajutor. Adevarul este ca, pe masura ce sederea mea in Shanghai se prelungea, ajungeam sa-i dispretuiesc tot mai tare pe asa-zisii lideri ai comunitatii. Aproape ca nu era zi in care investigatiile mele sa nu scoata la lumina noi dovezi de neglijenta, de coruptie sau de lucruri si mai grave care se perpetuasera de-a lungul anilor. Si totusi, pe parcursul acelor zile care s-au scurs de la sosirea mea, nu am intalnit nici macar un ins caruia sa-i fie rusine sau care sa recunoasca sincer faptul ca, daca nu ar fi existat amanarile nesfarsite, orbirea voita si deseori chiar necinstea sfruntata a celor responsabili, nu s-ar fi ajuns la actuala stare de criza acuta. In dimineata aceea, ma aflam la un moment dat la Shanghai Club, la o intalnire cu trei membri eminenti din "elita". Pus fata in fata cu pompozitatea lor gaunoasa, cu negarea continua a propriei lor culpabilitati in toata afacerea asta pacatoasa, m-am bucurat de perspectiva de a scapa de astfel de oameni o data pentru totdeauna. Eram deplin convins ca luasem decizia justa si ca ideea impartasita practic de toti cei de aici - ca, intr-un fel, mie imi revenea intreaga raspundere in rezolvarea crizei - nu era numai nefondata, dar si demna de cel mai profund dispret. Mi-am imaginat uimirea ce se va asterne pe aceste fete la vestea plecarii mele, panica si furia care ii va urma imediat dupa aceea, si trebuie sa recunosc ca aceste ganduri mi-au produs o mare satisfactie.

Apoi, in timp ce-mi luam pranzul, m-am trezit ca ma gandesc la ultima mea intalnire cu Jennifer, la ea la scoala, in acea dupa-amiaza insorita: noi doi in camera monitorilor, stand stingheri in fotolii si urmarind razele soarelui care jucau pe lambriurile din stejar ori iarba care se intindea pana la lacul ce se vedea prin ferestrele din spatele lui Jennifer. Ascultase in tacere incercarea mea de a-i explica - atat cat am putut - necesitatea acestui drum si importanta incomensurabila a sarcinii care ma astepta in Shanghai. Ma oprisem de cateva ori, asteptand sa-mi puna intrebari sau cel putin sa faca un comentariu. Dar ea daduse din cap cu seriozitate de fiecare data, ascultandu-ma in continuare. In final, cand mi-am dat seama ca incepusem sa ma repet, m-am oprit si i-am spus:

- Asadar, Jenny, ce parere ai tu?

Nu stiu la ce ma asteptasem de fapt, dar, dupa ce s-a uitat lung la mine o clipa, cu o privire deloc manioasa, mi-a raspuns:

- Unchiule Christopher, imi dau seama ca nu excelez in ceva anume. Dar asta pentru ca sunt inca mica. Cand o sa fiu mare - si ziua asta s-ar putea sa nu fie atat de departe -, o sa te pot ajuta. Iti promit ca o voi face. Asa ca, atunci cand te vei afla acolo, vrei, te rog, sa tii minte? Sa tii minte ca sunt aici, in Anglia, si ca o sa te ajut cand te vei intoarce?

Nu era tocmai ce ma asteptasem eu sa aud si, desi m-am gandit deseori la aceste cuvinte de cand am ajuns aici, nu sunt inca sigur ce voia sa-mi transmita in acea zi. Oare dorea sa-mi spuna ca, in ciuda a tot ce-i povestisem, aveam sanse reduse de a reusi in misiunea mea din Shanghai? Ca va trebui sa ma intorc in Anglia si sa-mi continuu munca inca multi ani acolo? Poate ca aceste cuvinte veneau din partea unui copil derutat, care se straduia din greu sa nu-si arate supararea, si nu avea rost sa le supun unui examen minutios. Cu toate acestea, in acea dupa-amiaza m-am trezit ca meditez iarasi la ultima noastra intalnire in timp ce-mi luam masa in sera hotelului.

Tocmai imi terminam cafeaua, cand portarul a venit sa-mi spuna ca eram chemat de urgenta la telefon. Am fost indrumat spre o cabina aflata pe palier si, dupa o scurta discutie incurcata cu operatorul, am auzit o voce care imi era vag familiara.

- Domnule Banks? Domnule Banks? Domnule Banks, mi-am amintit pana la urma!

Am tacut, temandu-ma ca, daca voi spune ceva, voi periclita planurile pe care mi le facusem. Dar vocea a continuat:

- Domnule Banks? Ma auziti? Mi-am amintit ceva important. Despre casa pe care nu am putut s-o cercetam.

Mi-am dat seama ca era inspectorul Kung. Vocea lui, desi stinsa, suna surprinzator de intinerita.

- Inspectore, scuzati-ma. M-ati luat prin surprindere. Spuneti-mi, va rog, ce v-ati amintit.

- Domnule Banks! Stiti, uneori, cand ma las in voia unei pipe cu opiu, imi mai amintesc cate ceva. Prin fata ochilor mi se perinda multe lucruri. Asa ca mi-am zis sa ma intorc la pipa pentru ultima oara. Si mi-am amintit ceva din ce ne-a spus suspectul. Casa pe care nu am putut s-o cercetam. Se afla chiar vizavi de casa unui om pe care-l chema Ye Zhen.

- Ye Zhen? Cine-i aceasta persoana?

- Nu stiu. Multi dintre oamenii foarte saraci nu dau numele strazii. Se exprima in repere. Casa pe care n-am putut s-o cercetam e chiar vizavi de casa lui Ye Zhen.

- Ye Zhen. Sunteti sigur ca asa il chema?

- Da, sunt sigur. Mi-am amintit foarte clar.

- Este un nume obisnuit? Cati oameni din Shanghai ar putea avea acest nume?

- Din fericire, mai este un detaliu pe care ni l-a dat suspectul. Acest Ye Zhen este orb. Casa pe care o cautati este drept in fata celei a lui Ye Zhen, orbul. Desigur, s-ar putea ca el sa se fi mutat sau sa fi murit. Dar daca ati putea descoperi unde a locuit omul asta la vremea investigatiei noastre.

- Desigur, inspectore. Ei bine, asta imi e de un imens folos.

- Ma bucur. M-am gandit eu ca asa o sa fie.

- Inspectore, n-am cuvinte sa va multumesc. Mi-am dat seama ce ora este si, dupa ce am pus telefonul in furca, nu m-am intors la masa, ci m-am dus direct in camera, sa-mi fac bagajul.

Imi amintesc cum, in timp ce meditam la ce lucruri sa iau cu mine, m-a cuprins un ciudat sentiment de irealitate. La un moment dat m-am asezat pe pat si m-am uitat fix la peticul de cer care se vedea de la fereastra mea. M-a frapat faptul ca, daca as fi primit aceasta informatie cu o zi inainte, ea ar fi constituit un moment de rascruce al vietii mele. Dar iata-ma rasucind-o in minte, fara sa-i dau prea multa atentie si simtind-o ca pe ceva apartinand unei perioade trecute, ceva despre care nu eram nevoit sa-mi amintesc daca nu doream neaparat.

Probabil ca terminasem de impachetat si-mi mai ramasese timp la dispozitie, pentru ca la ora trei si jumatate fix, atunci cand s-a auzit bataia in usa, stateam pe scaun si asteptam de ceva vreme. I-am deschis usa unui chinez tanar - nu stiu daca avea douazeci de ani -, imbracat intr-un halat si cu palaria in mana.

- Sunt soferul dumneavoastra, domnule, m-a anuntat el cu o voce moale. Daca aveti geamantan, o sa-l duc eu.

In timp ce tanarul conducea masina, departandu-se de hotelul Cathay, eu ma uitam la multimea care se inghesuia pe Nanjing Road sub soarele dupa-amiezii si aveam senzatia ca ii privesc de la o distanta enorma. M-am asezat apoi confortabil la locul meu, multumit de faptul ca am lasat totul pe seama soferului, care - in ciuda tineretii lui - parea sigur pe sine si competent. Eram tentat sa-l intreb ce legatura era intre el si Sarah, dar mi-am amintit de avertismentul ei de a nu vorbi mai mult decat e necesar. Asa ca am tacut si m-am trezit curand ca ma gandesc la Macao si la cateva fotografii pe care le vazusem cu multi ani in urma la British Museum.

Apoi, la zece minute dupa ce porniseram, m-am aplecat brusc spre tanar si i-am spus:

- Ei, scuza-ma! Uite, te intreb asa, la intamplare: cunosti o persoana cu numele de Ye Zhen?

Tanarul nu si-a desprins ochii de la masinile din fata lui si eram gata sa repet intrebarea, cand mi-a spus:

- Ye Zhen. Actorul orb?

- Da. Ei bine, stiu ca-i orb, dar nu stiam ca-i actor.

- Nu actor celebru. Ye Zhen. Fost candva actor, acum multi ani, pe cand eram copil.

- Vrei sa zici ca-l cunosti?

- Nu-l cunosc. Dar stiu cine este. Intereseaza Ye Zhen, domnule?

- Nu, nu! Nu in mod special. Mi l-a pomenit cineva. Chiar n-are importanta.

Tot restul calatoriei nu i-am mai adresat nici un cuvant tanarului. Am mers cu masina printr-o serie de stradute complicate si aproape ca-mi pierdusem simtul de orientare, cand el a oprit pe o strada laturalnica si linistita.

Tanarul mi-a deschis portiera si mi-a dat valiza.

- Magazinul acela, a zis el, aratand cu degetul. Cu gramofon.

Peste drum era un magazin mic, cu o vitrina murdara, in care era intr-adevar expus un gramofon. Am mai vazut si o firma in engleza, pe care era scris "Discuri de gramofon. Partituri de pian. Manuscrise". Privind in susul si in josul strazii, am observat ca nu mai era nimeni in afara de mine, tanarul sofer si de doi insi cu ricsa, care stateau ghemuiti langa vehiculele lor si se luau in zeflemea. Am luat valiza, pregatindu-ma sa trec strada, cand ceva m-a facut sa-i spun:

- Oare poti sa ma astepti putin?

Tanarul parea incurcat.

- Lady Medhurst zice numai va aduc aici.

- Da, da. Dar eu te intreb acum. As vrea sa ma astepti inca putin, in eventualitatea ca voi mai avea nevoie de serviciile dumitale. Desigur, s-ar putea sa nu am nevoie. Dar, vezi, pentru orice eventualitate. Poftim - m-am cautat in haina si am scos niste bancnote -, poftim, te voi rasplati pe masura.

Fata tanarului s-a inrosit de manie si s-a dat la o parte la vederea banilor, de parca ii ofeream ceva cu totul respingator. S-a suit in masina ursuz si a trantit portiera.

Mi-am dat seama ca-mi facusem un calcul gresit, dar in acel moment nu-mi statea mintea la asta. In plus, in ciuda maniei sale, tanarul nu pornise motorul. Mi-am varat banii la loc in haina, mi-am luat valiza si am traversat strada.

Magazinul era ticsit cu tot felul de lucruri. Soarele dupa-amiezii patrundea voios inauntru, dar nu lumina decat niste petice pline de praf. Intr-o parte se vedeau o pianina cu clape decolorate si o serie de discuri de gramofon fara plicuri, lasate pe etajera cu obiecte muzicale. Discurile nu erau numai prafuite, dar si pline de panze de paianjen. In alta parte erau bucatele desperecheate de catifea groasa - pareau a fi taieturi din cortine de teatru -, prinse in cuie pe pereti, laolalta cu fotografii de cantareti de opera si dansatori. Presupun ca ma asteptasem ca Sarah sa fie acolo, dar singura persoana prezenta era un european desirat, cu o barba neagra si ascutita, care statea in spatele tejghelei.

- Buna ziua, a spus el cu un accent nemtesc, ridicandu-si privirea dintr-un registru deschis in fata lui.

Apoi, masurandu-ma cu privirea, m-a intrebat:

- Sunteti englez?

- Da. Buna ziua.

- Avem cateva discuri din Anglia. De exemplu, avem o inregistrare cu Mimi Johnson cantand "I Only Have Eyes for You". V-ar interesa?

Ceva din felul prudent in care vorbea imi sugera ca acesta era inceputul unui cod convenit. Desi mi-am scormonit memoria in cautarea vreunei parole sau expresii pe care Sarah mi-ar fi spus-o, nu mi-am amintit nimic. In final, am zis:

- Aici, la Shanghai, n-am gramofon. Dar Mimi Johnson imi place foarte mult. De fapt, am fost la un recital de-al ei acum cativa ani, la Londra.

- Chiar asa? Mimi Johnson, ei, da.

Am avut senzatia clara ca raspunsul meu era gresit si il incurcase. Asa ca am continuat:

- Uite, eu sunt Banks. Christopher Banks.

- Banks. Domnul Banks.

Omul mi-a rostit numele pe un ton neutru, apoi a zis:

- Daca va intereseaza cantecul lui Mimi Johnson, "I Only Have Eyes for You", o sa va pun discul. Va rog.

S-a lasat sub tejghea, iar eu am profitat de acest moment pentru a ma uita afara, in strada. Cei doi oameni cu ricsa radeau si vorbeau si m-am linistit cand am vazut ca tanarul era inca in masina. Apoi, in timp ce ma intrebam daca nu cumva s-a produs o mare neintelegere, sunetul cald si languros al unei orchestre de jazz a umplut incaperea. Mimi Johnson a inceput sa cante si mi-am amintit ca melodia fusese foarte la moda in cluburile londoneze acum cativa ani.

Dupa o vreme, mi-am dat seama ca desiratul imi arata un loc in zidul din spate, acoperit cu draperii inchise la culoare. Nu remarcasem inainte ca acolo era o usa, dar, cand am impins-o, m-am trezit ca pasesc intr-o camera.

Sarah statea pe un cufar de lemn, imbracata intr-o haina lejera si cu o palarie pe cap. Avea o tigara aprinsa in porttigaret, iar incaperea ca un dulap era deja plina de fum. In jurul nostru erau gramezi de discuri si partituri, depozitate intr-un amestec de cutii de carton si ladite cu ceai. Camera nu avea fereastra, dar am observat o usa in spate, usor intredeschisa in acel moment, care ducea spre curte.

- Ei bine, iata-ma, am spus eu. Am adus doar o valiza, cum ai insistat. Dar vad ca tu ai trei.

- Geanta asta e doar pentru Ethelbert. Ursuletul meu. Drept sa-ti spun, e cu mine dintotdeauna. O prostioara, nu-i asa?

- Prostioara? Nu, deloc.

- Cand eu si Cecil am venit prima data aici, am facut greseala sa-l pun pe Ethelbert laolalta cu multe alte lucruri. Apoi, cand am deschis cufarul, am vazut ca i se desprinsese bratul. L-am gasit intr-un colt, varat intr-un papuc. Asa ca de data asta, renuntand la cateva saluri, i-am rezervat o geanta intreaga. Este o prostioara.

- Nu, nu. Inteleg perfect. Evident, Ethelbert.

Sarah si-a lasat cu grija deoparte porttigaretul si s-a ridicat in picioare. In momentul urmator ne sarutam - presupun ca la fel ca un cuplu de pe ecranele de cinema. Era exact cum imi imaginasem intotdeauna ca se va intampla, doar ca imbratisarea noastra era ciudat de inestetica, asa ca am incercat de cateva ori sa-mi schimb pozitia, dar piciorul meu drept se lovea de o lada masiva si nu puteam sa ma deplasez fara sa risc sa-mi pierd echilibrul. Apoi ea a facut un pas inapoi, respirand adanc, fara sa-si dezlipeasca privirea de chipul meu.

- Totu-i pregatit? am intrebat-o.

La inceput n-a raspuns si mi-am inchipuit ca e pe punctul de a ma saruta din nou. Dar in cele din urma a spus cu simplitate:

- Totu-i in ordine. Mai avem doar cateva minute de asteptat. Apoi vom iesi - si mi-a aratat usa din spate -, o sa coboram la debarcader si sampanul8 ne va duce la vaporul care se afla la doua mile departare. Dupa aceea - Macao.

- Si Cecil are vreo idee de ce se intampla?

- Azi nu l-am vazut deloc. A pornit-o imediat dupa micul dejun spre unul dintre locurile alea si nu ma astept sa fie in alta parte.

- E o mare rusine. Serios, cineva ar trebui sa-i spuna sa-si revina.

- De, acum nu mai e treaba noastra.

- Nu, presupun ca nu.

Am izbucnit intr-un ras scurt si-am zis:

- Presupun ca noi trebuie sa facem ce-am hotarat sa facem. N-avem incotro.

- Asa e. S-a intamplat ceva, Christopher?

- Nu, nu. Doar incercam sa. voiam doar.

M-am indreptat spre ea, cu gandul sa o iau din nou in brate, dar ea a ridicat o mana, spunand:

- Christopher, cred ca ar trebui sa stai jos. Nu-ti face griji, va fi timp sa facem orice - chiar orice - mai tarziu.

- Da, da. Scuza-ma.

- Dupa ce vom ajunge la Macao, ne putem gandi pe indelete la viitorul nostru. Ne vom gandi la ce ar fi mai potrivit pentru noi. Si unde ar fi mai bine pentru Jennifer. Vom intinde hartile pe pat, vom privi marea de la fereastra si vom dezbate absolut tot. Astept cu nerabdare pana si certurile. Ai de gand sa stai jos? Uite, stai aici.

- Ei. uite, daca va trebui sa asteptam cateva minute, da-mi voie sa ma duc sa aranjez ceva.

- Sa aranjezi? Ce anume?

- Doar. doar ceva. Uite, n-o sa lipsesc mult, numai cateva minute. Nu trebuie decat sa intreb ceva.

- Pe cine? Christopher, nu cred ca e cazul sa vorbim cu nimeni in acest moment.

- Nu asta e intentia mea anume. Imi dau seama ca trebuie sa actionam cu prudenta si asa mai departe. Nu, nu, nu te ingrijora. Este vorba despre tanarul acela. Cel pe care l-ai trimis tu, cel care m-a adus aici cu masina. Nu vreau decat sa-l intreb ceva.

- Dar sunt sigura ca a plecat.

- Nu, n-a plecat. E inca acolo. Uite, o sa ma intorc imediat.

Am pornit-o in graba spre iesire, dand draperia la o parte si intrand in magazin, unde barbatul desirat si cu barba m-a privit surprins.

- V-a placut Mimi Johnson? m-a intrebat el.

- Da, da! Minunat! Trebuie s-o sterg afara o secunda.

- Imi dati voie sa va spun limpede, domnule, ca sunt elvetian. Intre tara mea si a dumneavoastra nu exista nici un fel de dusmanie stanjenitoare.

- O, da! Splendid! Ma intorc intr-o clipa.

Am traversat drumul in graba, indreptandu-ma spre masina. Tanarul, care ma vazuse deja, a coborat fereastra si mi-a zambit politicos. Parea ca nu mai ramasese nici o urma din iesirea lui de adineauri. Aplecandu-ma, am spus rar:

- Uite. Acest Ye Zhen. Ai idee unde l-as putea gasi?

- Ye Zhen? Locuieste in apropiere.

- Ye Zhen. Ma refer la Ye Zhen orbul.

- Da. Acolo.

- Casa lui e acolo?

- Da, domnule.

- Uite, mi se pare ca nu intelegi. Te referi la Ye Zhen, la Ye Zhen orbul, si zici ca sta acolo?

- Da, domnule. Puteti merge pe jos, dar, daca doriti, duc cu masina.

- Asculta ce-ti spun, e foarte important! Stii de cat timp locuieste Ye Zhen in actuala lui casa? Tanarul s-a gandit putin, apoi a zis:

- Locuieste dintotdeauna acolo, domnule. Cand eram eu copil, locuia acolo.

- Esti sigur? Acum fii atent, asta e deosebit de important. Esti sigur ca acesta e Ye Zhen orbul si ca locuieste aici de mult timp?

- V-am spus, domnule. El acolo cand eram copil. Cred el locuieste acolo multi, multi ani.

Mi-am indreptat spinarea, am respirat adanc si m-am gandit la implicatiile celor abia auzite. Apoi m-am aplecat din nou si am zis:

- Cred ca ar trebui sa ma duci pana acolo. Cu masina, vreau sa zic. Trebuie sa ne purtam foarte prudent in chestiunea asta. As vrea sa ma duci acolo, dar sa opresti masina un pic mai departe de casa. Undeva de unde sa putem vedea bine de tot casa din fata casei lui Ye Zhen. Intelegi?

M-am urcat in masina, iar tanarul a pornit motorul. A facut un viraj, apoi am luat-o pe alta strada laturalnica. In acest timp mintea mi-a fost napadita de ganduri. M-am intrebat daca e cazul sa-i vorbesc tanarului despre semnificatia calatoriei pe care o facem si chiar mi-a trecut prin minte sa-l chestionez daca are o arma in masina. In cele din urma am considerat ca nu as face decat sa-i starnesc panica.

Am dat coltul si am luat-o pe o straduta chiar mai ingusta decat cea dinainte. Apoi ne-am intors din nou si ne-am oprit. Am crezut o clipa ca ajunseseram la destinatie, dar mi-am dat seama apoi ce ne facuse sa ne oprim. Pe strada, inaintea noastra, era o gramada de tineri care incercau sa stapaneasca un bivol. Intre tineri izbucnise un fel de altercatie si, in timp ce urmaream scena, unul dintre ei a izbit bivolul cu batul in nas. Am fost cuprins de un val de neliniste, amintindu-mi de avertismentele mamei, care-mi spunea ca animalele astea sunt la fel de periculoase ca taurii atunci cand sunt zgandarite. Animalul n-a facut totusi nimic, iar baietii au continuat sa se certe. Tanarul a claxonat de cateva ori, dar degeaba, si in cele din urma, oftand, a inceput sa intoarca vehiculul spre locul de unde veniseram.

Am luat-o pe o alta straduta din apropiere, dar aceasta schimbare se pare ca l-a incurcat pe soferul meu, pentru ca, dupa alte cateva manevre, s-a oprit si a intors iar, desi de data asta nu era nici o piedica. La un moment dat am iesit pe un drum mai larg, in care se vedeau urme de roti in noroi, iar strada era strajuita de case de lemn darapanate.

- Te rog, grabeste-te! N-am mult timp la dispozitie.

Chiar in acel moment, zgomotul unei izbituri puternice a cutremurat drumul pe care mergeam. Tanarul nu s-a oprit din mers, dar s-a uitat nelinistit in zare.

- Lupta, a zis el. Lupta inceput din nou.

- Parea teribil de aproape, i-am spus. In urmatoarele cateva minute am tot facut viraje printre case de lemn si colturi inguste, claxonand incontinuu pentru a goni copiii si cainii. Apoi masina s-a oprit din nou brusc si l-am auzit pe tanar scotand un sunet exasperat. Aruncandu-mi privirea pe langa el, am vazut ca drumul din fata era blocat de o baricada din saci de nisip si sarma ghimpata.

- Trebuie sa facem ocol mare, a zis el. Nu alta cale.

- Dar uite, probabil ca suntem foarte aproape acum.

- Foarte aproape, da. Dar drum blocat, trebuie sa facem ocol mare. Aveti rabdare, domnule. Ajungem acolo curand.

Dar in comportamentul tanarului aparuse o schimbare evidenta. Siguranta lui de dinainte se risipise si acum mi se parea ridicol de tanar, mult prea tanar pentru a conduce o masina. Poate ca nu avea mai mult de cincisprezece sau saisprezece ani. O vreme am trecut pe strazi murdare si urat mirositoare, ajungand apoi in strazi inguste, unde am crezut ca vom ateriza in orice clipa in canalele desfundate, dar tanarul a reusit sa mentina rotile departe de margine. In tot acest timp, auzeam in departare sunetul impuscaturilor si vedeam cum oamenii se grabeau sa ajunga la un loc ferit, in case si in adaposturi. Mai ramasesera copiii si cainii, aparent ai nimanui, care alergau inaintea noastra in toate directiile, fara sa tina seama de pericol. La un moment dat, in timp ce ne continuam drumul, hurducandu-ne prin curtea unei fabricute, am intrebat:

- Uite, de ce nu ne oprim sa intrebam pe unde s-o luam?

- Aveti rabdare, domnule.

- Sa am rabdare? Dar nici tu nu stii incotro mergem, nu mai mult decat mine.

- Ajungem imediat, domnule.

- Ce prostie! De ce insisti cu sarada asta? Asta-i ceva tipic chinezesc. Ne-am ratacit, dar nu vrei sa recunosti. Mergi de. ei bine, mie mi se pare o eternitate.

N-a mai spus nimic si a iesit pe un drum noroios, care urca abrupt printre gramezi mari de deseuri de fabrica. Am auzit inca o bubuitura puternica undeva, alarmant de aproape, iar tanarul a incetinit masina, care deja parea ca se taraste.

- Domnule. Cred ca intoarcem.

- Sa ne intoarcem? Sa ne intoarcem unde?

- Lupta foarte aproape. Nu sigur aici.

- Cum adica lupta e aproape?

Apoi mi-a venit o idee si l-am intrebat:

- Suntem cumva pe aproape de Chapei?

- Domnule. Noi in Chapei. Noi in Chapei de catva timp.

- Ce? Vrei sa zici ca am parasit Colonia?

- Noi in Chapei acum.

- Dar. Doamne Sfinte! Suntem in afara Coloniei? Chiar in Chapei? Uite, stii ce, esti un prost! Un prost! Mi-ai spus ca locuinta aceea este foarte aproape. Acum ne-am ratacit. Poate ca suntem periculos de aproape de zona de razboi. Si am iesit din Colonie! Esti ceea ce eu numesc un prost sadea. Si stii de ce? O sa-ti spun! Pretinzi ca stii mai mult decat stii. Esti prea mandru ca sa-ti recunosti lipsurile. Asta corespunde exact definitiei pe care o dau eu prostului. Un prost fara pereche! Auzi? Un prost sadea fara pereche!

El a oprit masina. Apoi a deschis portiera si, fara sa se uite inapoi, s-a indepartat.

Mi-a trebuit un timp sa ma calmez si sa evaluez situatia. Ne aflam aproape de culmea unui deal, iar masina era intr-un loc izolat, pe un drum ingust si noroios, inconjurat de mormane de bucati de zidarie, sarme incolacite si niste obiecte care pareau a fi resturi de roti vechi de bicicleta. Am vazut silueta tanarului marsaluind pe o carare, peste buza dealului. M-am dat jos si am alergat dupa el. Probabil ca m-a auzit venind, dar nici n-a marit pasul, nici nu s-a uitat inapoi. L-am ajuns din urma si l-am oprit, prinzandu-l de umar.

- Uite, imi pare rau, am zis eu, gafaind putin. Imi cer scuze. N-ar fi trebuit sa-mi pierd cumpatul. Regret tare mult, crede-ma. N-am nici o scuza. Dar vezi tu, n-ai idee ce inseamna asta. Acum te rog - am facut un gest spre masina -, hai sa continuam.

Tanarul refuza sa se uite la mine.

- Nu mai conduc, a zis el.

- Dar uite, am spus ca-mi pare rau. Te rog, fii intelegator.

- Nu mai conduc. Prea periculos aici. Lupta foarte aproape.

- Asculta-ma, e foarte important sa ajung la casa asta. Chiar foarte important. Hai, spune-mi drept, te rog: te-ai ratacit sau stii intr-adevar unde-i casa?

- Stiu. Stiu casa. Dar prea periculos acum. Lupta foarte aproape.

Ca si cum ar fi vrut sa-i sustina ideea, in preajma noastra a rasunat brusc tacanitul unei mitraliere. Parea ca vine de suficient de departe, dar nu se putea spune din ce directie si amandoi ne-am uitat in jur, simtindu-ne dintr-o data in bataia focului acolo, pe deal.

- Uite cum o sa facem, am spus eu si mi-am scos carnetelul si creionul. Vad ca nu mai vrei sa participi la istoria asta si iti inteleg punctul de vedere. Repet, imi pare foarte rau ca am fost grosolan cu tine mai inainte. Dar as vrea sa ma ajuti in doua chestiuni inainte de a te duce acasa. In primul rand, te-as ruga sa-mi scrii aici adresa casei lui Ye Zhen.

- Nu adresa, domnule. Nu-i nici o adresa.

- Prea bine, atunci deseneaza-mi o harta. Scrie-mi instructiuni. Ce vrei tu. Te rog, fa asta pentru mine! Apoi te rog sa ma duci la cea mai apropiata sectie de politie. Desigur, asta ar fi trebuit sa fac de la bun inceput. O sa am nevoie de oameni instruiti si inarmati. Te rog.

I-am dat carnetelul si creionul. Multe pagini erau pline cu notite legate de cercetarile mele din dimineata acelei zile. A intors paginile micute pana a ajuns la una alba. Apoi a spus:

- Nu engleza. Nu pot scriu engleza, domnule.

- Atunci scrie cum poti. Deseneaza o harta. Ce vrei tu. Te rog, grabeste-te!

Acum parea ca sesizeaza importanta a ceea ce il rugasem. A stat si s-a gandit profund cateva secunde, apoi a inceput sa scrie rapid. A umplut o pagina, apoi alta. Dupa patru sau cinci pagini, a introdus creionul in cotorul carnetelului si mi l-a dat inapoi. Mi-am aruncat privirea la ce facuse, dar nu am putut intelege scrisul chinezesc. Cu toate acestea, i-am spus:

- Iti multumesc. Iti multumesc foarte mult.

Acum, te rog, du-ma la sectia de politie. Apoi te duci acasa.

- Sectia de politie pe aici, domnule, A mai facut doi-trei pasi in directia spre care mersese inainte. Apoi, din varful dealului, a aratat in josul pantei, unde, la vreo doua sute de metri incepea un grup de cladiri cenusii.

- Acolo sectia de politie, domnule.

- Acolo? In care cladire?

- Acolo. Cu steag.

- Da, o vad. Esti sigur ca aceea e sectia de politie?

- Sigur, domnule. Sectia de politie. De unde ne aflam, arata intr-adevar ca o sectie de politie. Mai mult, mi-am dat seama ca n-are rost sa merg pana acolo cu masina. Masina ramasese de partea cealalta a dealului, iar drumul la care ajunseseram noi nu era suficient de larg pentru vehicule. Mi-am dat seama ca ne-ar fi foarte usor sa ne ratacim din nou, incercand sa ocolim dealul. Mi-am pus carnetelul inapoi in buzunar si m-am gandit sa-l rasplatesc pe tanar cu cateva bancnote, dar mi-am amintit cat de jignit se aratase mai devreme. De aceea i-am zis pur si simplu:

- Iti multumesc. Mi-ai fost de mare ajutor. o sa ma descurc singur de-aici incolo.

Tanarul a dat scurt din cap - parea ca este inca suparat pe mine -, apoi, intorcandu-mi spatele, a inceput sa coboare panta, indreptandu-se spre masina.

Capitolul optsprezece SECTIA DE POLITIE parea parasita. Cand coboram panta, am vazut ferestrele sparte si una din usile de la intrare atarnand, smulsa din balamale. Dar cand mi-am croit cu atentie drum printre cioburi si am intrat in zona birourilor sectiei, am fost intampinat de trei chinezi, dintre care doi si-au indreptat pustile spre mine, in timp ce al treilea rotea un harlet. Unul dintre ei - imbracat in uniforma armatei chineze - m-a intrebat, intr-o engleza impiedicata, ce doresc. Cand am reusit sa-l fac sa inteleaga cine sunt si ca doresc sa vorbesc cu seful, oamenii au inceput sa se certe. In cele din urma, cel care tinea harletul a disparut prin usa din spate, iar ceilalti au ramas in continuare cu pustile indreptate spre mine, asteptandu-l sa se intoarca. Am profitat de ocazie sa arunc o privire in jur si am tras concluzia ca, pesemne, nu mai este nici un politist in sectie. Desi pe perete ramasesera cateva afise si anunturi, se parea ca locul fusese abandonat de mult timp. Pe un zid se balanganeau niste cabluri, iar partea din spate a camerei fusese devastata de gloante.

Dupa aproximativ cinci minute, s-a intors si omul cu harletul. A urmat un schimb de replici in ceea ce banuiesc a fi dialectul din Shanghai, dupa care soldatul mi-a explicat prin semne ca trebuie sa merg cu omul cu harletul.

L-am urmat pe ins in camera din fund, si ea pazita de oameni inarmati. Dar acestia s-au dat la o parte pentru a ne lasa sa trecem si curand am coborat pe o scara subreda, spre celulele sectiei de politie.

Imi amintesc vag aceasta portiune a drumului spre buncar. Probabil ca erau mai multe incaperi. Tin minte doar ca am mers printr-un tunel, aplecandu-ne uneori, pentru a evita grinzile joase. Si aici erau santinele si, de fiecare data cand ne intalneam cu siluetele lor nedeslusite, eram obligat sa ma lipesc de peretele zgrunturos pentru a ma strecura pe langa ele.

In cele din urma am fost introdus intr-o incapere fara ferestre, transformata intr-un fel de cartier general provizoriu. Era luminata de doua becuri suspendate de o grinda principala, care se balansau unul langa altul. Zidurile erau din caramida netencuita, iar in peretele din dreapta mea era scobita o gaura suficient de larga pentru a te catara si a trece prin ea. In coltul opus era montata o statie de radioemisie jerpelita, iar in mijloc era plasat un birou mare - care, cum am vazut dintr-o ochire, fusese taiat in jumatate si apoi prins la loc grosolan cu o franghie si cuie. Singurele locuri pe care te puteai aseza erau cateva lazi din lemn cu fundul in sus, unicul scaun fiind ocupat de un om in stare de inconstienta, legat de el. Omul era imbracat in uniforma marinei japoneze si o parte a fetei ii era numai vanatai.

In incapere nu mai erau decat doi ofiteri ai armatei chineze, amandoi in picioare, aplecati peste o harta intinsa pe masa. In momentul in care am intrat, si-au ridicat privirea, apoi unul din ei a venit spre mine si mi-a intins mana.

- Sunt locotenentul Zhou. El este capitanul Ma. Suntem onorati ca ne vizitati in astfel de momente, domnule Banks. Ati venit sa ne oferiti sprijin moral?

- Ei bine, locotenente, de fapt am venit cu o cerere precisa. Totusi, as vrea sa sper ca, o data ce misiunea mea se va incheia, reusita ei va va da o sustinere morala extraordinara. Dumneavoastra si tuturor. Dar pentru asta voi avea nevoie de putin sprijin si de aceea am venit la dumneavoastra.

Locotenentul i-a spus ceva capitanului, care, evident, nu intelegea limba engleza. Apoi s-au uitat amandoi la mine. Brusc, japonezul aflat in stare de inconstienta a vomitat pe uniforma. Ne-am intors si l-am privit fix, apoi locotenentul a spus:

- Spuneti ca aveti nevoie de ajutor, domnule Banks. Sub ce forma exact?

- Am aici niste instructiuni, niste indicatii despre pozitia unei case. Este absolut necesar sa ajung in casa aceea fara intarziere. Indicatiile sunt scrise in chineza, limba pe care nu o inteleg. Dar, vedeti, chiar daca le-as putea citi, as avea nevoie de un ghid, de cineva familiarizat cu aceasta zona.

- Doriti deci un ghid.

- Nu doar asta, locotenente. Am neaparata nevoie de patru sau cinci oameni priceputi, chiar de mai multi, daca e posibil. Trebuie sa fie bine instruiti si cu experienta, pentru ca va fi o misiune delicata.

Locotenentul a ras scurt, apoi, luandu-si din nou un aer solemn, a zis:

- Domnule, in acest moment ducem lipsa de oameni. Baza aceasta are un rol crucial in cadrul fortei noastra defensive. Ati vazut cu ochii dumneavoastra ce paza firava are. De fapt, oamenii pe care i-ati vazut pe drum sunt fie raniti, fie bolnavi, fie voluntari fara experienta. I-am trimis pe front pe toti oamenii capabili sa lupte.

- Imi dau seama, locotenente, ca sunteti intr-o situatie critica. Dar trebuie sa intelegeti ca nu e vorba despre o investigatie oarecare pe care doresc eu s-o fac. Cand spun ca este absolut necesar sa ajung la aceasta casa. Ei bine, locotenente, va voi spune, nu-i cazul sa pastrez secretul. Dumneavoastra si capitanul Ma ati putea fi primii care afla acest lucru. Casa pe care doresc sa o gasesc, despre care stiu ca este foarte aproape de noi acum, nu este alta decat casa in care sunt retinuti parintii mei. Exact, locotenente! Nu vorbesc despre nimic altceva decat despre rezolvarea acestui caz, dupa multi-multi ani. Va dati seama de ce cred ca cererea mea este justificata, chiar si in aceste clipe in care sunteti coplesiti de probleme?

Locotenentul a continuat sa ma priveasca drept in fata. Capitanul l-a intrebat ceva in mandarina, dar locotenentul nu i-a raspuns. Apoi mi s-a adresat:

- Asteptam intoarcerea catorva oameni din misiune. Au plecat sapte. Nu stiu daca se vor intoarce toti. Intentia mea era ca ei sa fie trimisi imediat spre alte pozitii. Dar acum. in acest caz, imi asum eu intreaga raspundere. Oamenii acestia, oricati se vor intoarce, va vor insoti in misiunea dumneavoastra.

Am oftat cu nerabdare.

- Va multumesc, locotenente. Dar cat va trebui sa-i asteptam pe acesti oameni? Nu se poate oare sa-i iau cu mine pe cativa dintre cei care stau acolo - doar cateva minute? La urma urmelor, casa e pe undeva pe-aproape. Si, vedeti, cineva ma asteapta.

Mi-am amintit brusc de Sarah si am fost cuprins de panica. Am mai facut un pas si am spus:

- De fapt, locotenente, imi dati voie sa folosesc telefonul dumneavoastra? Trebuie sa vorbesc neaparat cu ea.

- Imi pare rau, domnule Banks, dar aici nu exista telefon. Statia aceasta de emisie este legata doar cu cartierele generale si cu alte baze ale noastre.

- Ei bine, atunci este cu atat mai necesar sa lamuresc aceasta problema fara intarziere! Vedeti, domnule, chiar in acest moment, in timp ce noi vorbim, undeva ma asteapta o doamna! Imi dati voie sa iau trei sau patru dintre oamenii care pazesc aceasta baza.

- Domnule Banks, va rog sa va calmati. Vom face tot ce putem sa va ajutam. Dar, cum v-am spus deja, cei de afara nu sunt potriviti pentru o astfel de misiune. Nu vor face altceva decat sa puna in pericol reusita ei. Inteleg ca ati asteptat multi ani sa rezolvati acest caz. V-as sfatui sa nu actionati pripit intr-o asemenea conjunctura.

Cuvintele locotenentului aveau mult bun-simt. Am oftat si m-am asezat pe una dintre laditele de ceai intoarse cu fundul in sus.

- Cred ca oamenii trebuie sa soseasca, a spus locotenentul. Domnule Banks, imi dati voie sa vad indicatiile pe care le aveti?

Sovaiam sa-mi dau carnetelul din mana, chiar si numai o secunda. In cele din urma insa l-am inmanat ofiterului, deschis la paginile respective. El a studiat o vreme indicatiile, apoi mi-a inapoiat carnetelul.

- Domnule Banks, ar trebui sa va spun. Casa asta. Nu va fi usor de ajuns la ea.

- Din intamplare, domnule, stiu ca este foarte aproape.

- Adevarat, este aproape. Cu toate acestea, nu va fi usor. Adevarul e, domnule Banks, ca acum s-ar putea sa fie deja dincolo de liniile japoneze.

- Liniile japoneze? Ei bine, cred ca m-am inteles intotdeauna bine cu japonezii. Eu, personal, nu am nimic de impartit cu ei.

- Domnule, daca acceptati sa ma insotiti, va voi arata pozitia noastra exacta in timp ce-i vom astepta pe oameni sa vina.

Pret de cateva clipe, a schimbat repede doua-trei cuvinte cu capitanul. Dupa aceea s-a indreptat spre un dulap in care se tin de obicei maturile, a dat usile la perete si a patruns inauntru. Mi-a trebuit un minut sa-mi dau seama ca se astepta sa-l urmez, dar cand am incercat sa intru si eu in dulap, aproape ca m-am lovit de tocul cizmelor locotenentului, care acum erau drept sub nasul meu. I-am auzit vocea venind din intunericul de deasupra.

- Daca sunteti amabil, va rog, urmati-ma, domnule Banks. Sunt patruzeci si opt de trepte. Ar fi bine sa va tineti la cel putin cinci trepte distanta de mine.

Picioarele i-au disparut. Pasind mai departe in dulap, mi-am intins mainile si am dat de niste trepte de metal, prinse in caramida din fata mea. Mai sus, prin intuneric, am vazut un petic de cer. Am banuit ca ma aflam la baza unui cos sau a unui turn de observatie folosit de politie.

Mersul in sus pe trepte mi s-a parut dificil. Eram nervos nu doar pentru ca imi pierdeam controlul asupra propriului meu corp prin intuneric, ci si din cauza grijii ca nu cumva locotenentul sa alunece si sa cada peste mine. Dar in cele din urma peticul de cer s-a largit si am vazut silueta locotenentului catarandu-se si iesind afara. Dupa aproximativ un minut, am ajuns si eu langa el.

Stateam pe un acoperis inalt si plat, inconjurat pe toate laturile de kilometri de acoperisuri inghesuite unele intr-altele. La departare, poate cam la mai bine de o jumatate de kilometru spre est, am vazut o coloana de fum negru ridicandu-se spre cerul dupa-amiezii tarzii.

- E ciudat, am spus eu, privind in jur. Cum se descurca oamenii acolo jos? Se pare ca nu sunt deloc strazi.

- Asa arata de-aici. Dar poate doriti sa priviti prin acesta.

In mana avea un binoclu. L-am dus la ochi si mi-a luat ceva timp sa-l reglez ca sa pot vedea clar, dar mi-am dat seama ca priveam la cosul aflat la cativa metri in fata mea. In cele din urma am reusit totusi sa focalizez imaginea pe coloana de fum din departare. Am auzit vocea locotenentului in apropiere, spunandu-mi:

- Acum va uitati la "furnicar", domnule Banks. Acolo locuiesc muncitorii din fabrici. Sunt sigur ca pe vremea copilariei dumneavoastra aici nu ati vizitat niciodata furnicarul.

- Furnicarul? Nu, nu cred.

- Mai mult ca sigur ca n-ati fost. Numai misionarii vad asemenea locuri, strainii obisnuiti nu. Sau poate comunistii. Eu sunt chinez, dar nici mie, nici celor ca mine nu ni s-a permis sa ne apropiem de astfel de locuri. N-am stiut nimic despre furnicar pana in '32, cand ne-am batut ultima oara cu japonezii. Nici nu-ti vine sa crezi ca oamenii locuiesc asa. E chiar ca un musuroi de furnici. Casele acelea au fost destinate celor mai saraci. Case cu incaperi mici, insiruite spate in spate. Un furnicar. Daca privesti cu atentie, poti vedea si stradutele. Suficient cat sa le permita oamenilor sa intre in casa. Casele nu au ferestre in spate. Camerele din fund sunt doar niste gauri negre, lipite de casele dindarat. Iertati-ma, dar va spun toate acestea cu un anumit scop, dupa cum veti vedea imediat. Au facut camere mici pentru ca erau pentru cei saraci. Intr-o vreme, intr-o casa din asta locuiau sapte sau opt oameni. O data cu trecerea anilor, familiile au fost fortate sa faca despartituri chiar si in aceste camere mici, pentru a imparti chiria cu o alta familie. Si daca nici asa nu-i puteau plati proprietarului, mai faceau o despartitura. Imi amintesc ca am vazut chicinete intunecate, mari cat un dulap, impartite in patru, si in fiecare despartitura statea cate o familie. Nu credeti, domnule Banks, ca fiintele umane pot locui in asemenea conditii?

- Pare incredibil, dar daca dumneavoastra ati vazut asemenea conditii, locotenente.

- Cand se vor termina luptele cu japonezii, domnule Banks, ma voi gandi foarte serios sa-mi ofer serviciile comunistilor. Credeti ca fac o afirmatie periculoasa? Multi ofiteri prefera sa lupte sub comunisti decat sub Jiang.

Am deplasat binoclul peste masa densa de acoperisuri mizere. Vedeam ca multe erau sparte. Mai mult, puteam discerne stradutele pe care le mentionase locotenentul - pasaje inguste strecurandu-se in locuinte.

- Dar acesta nu este un oras de cocioabe, a continuat vocea locotenentului. Chiar daca despartiturile ridicate de chiriasi sunt fragile, casele acestui furnicar sunt din caramida. Acest fapt s-a dovedit crucial in '32, cand ne-au atacat japonezii, si este la fel in acest moment.

- Imi dau seama, am zis. Un furnicar solid aparat de soldati. Nu-i o tinta usor de cucerit nici macar pentru japonezi, cu armele lor moderne cu tot.

- Aveti dreptate. Armamentul japonez, chiar pregatirea lor, nu conteaza mai deloc acolo. Lupta se reduce la pusti, baionete, cutite, pistoale, lopeti si satare. De fapt, linia japonezilor a fost impinsa inapoi saptamana trecuta. Vedeti fumul acela, domnule Banks? Punctul acela a fost in mana dusmanului doar saptamana trecuta. Dar acum i-am impins inapoi.

- Mai locuiesc civili aici?

- Mai sunt. Poate nu va vine sa credeti, dar chiar in apropierea frontului unele dintre casele din furnicar sunt inca ocupate. Acest lucru complica lucrurile pentru japonezi. Nu pot bombarda la gramada. Stiu ca puterile occidentale urmaresc lupta si se tem ca vor plati pentru aceasta cruzime.

- Cat vor putea rezista trupele voastre?

- Cine stie? Jiang Jieshi s-ar putea sa ne trimita intariri. Sau japonezii a-ar putea decide sa reamplaseze trupele si sa se orienteze asupra zonei Nanjing sau Chingqing. Asta nu inseamna ca nu vom invinge. Dar lupta ne-a costat scump in ultima vreme. Va rog sa va indreptati binoclul spre stanga, domnule Banks. Ei bine, vedeti drumul acela? Da? Este cunoscut in zona sub numele de Aleea Porcilor. Nu pare a fi un drum impresionant, dar acum este foarte important pentru rezultatul luptelor. Dupa cum vedeti, drumul trece pe la marginea furnicarului. In prezent, trupele noastre au blocat accesul si au reusit sa-i tina pe japonezi la distanta. Daca ei vor reusi sa treaca de drumul acela, furnicarul va putea fi strapuns pe tot flancul. Si atunci nu va mai avea nici un sens sa incercam sa rezistam. Vom fi incercuiti. Dumneavoastra ati cerut oameni sa va insoteasca pana la casa in care sunt retinuti parintii dumneavoastra. Oamenii care va vor insoti ar fi fost pusi sa apere baricada din capatul Aleii Porcilor. In ultimele zile lupta de-acolo a fost disperata. Trebuie sa ne mentinem linia frontului de-a lungul furnicarului.

- Privind de-aici, n-ai zice ca-ti ia mult sa ajungi acolo.

- Intr-adevar. Dar va asigur ca in interiorul furnicarului situatia e foarte proasta. Va spun toate astea, domnule Banks, pentru ca intentionati sa mergeti acolo.

Am continuat sa privesc in tacere prin binoclu, pret de o secunda sau doua. Apoi am spus:

- Locotenente, casa, vreau sa zic casa in care imi sunt retinuti parintii. As putea sa o vad de-aici?

Mi-a atins umarul, desi nu mi-am dezlipit binoclul de la ochi.

- Domnule Banks, vedeti ruinele turnului aceluia din stanga? Cele care seamana cu una dintre statuile de pe Insula Pastelui. Da, da, chiar asa. Daca trageti o linie de acolo pana la ruinele acelei cladiri mari si negre din dreapta, vechiul depozit de textile, aceea a fost azi-dimineata linia la care oamenii nostri i-au respins pe japonezi. Casa in care sunt retinuti parintii dumneavoastra este aproximativ la acelasi nivel cu cosul acela inalt din partea stanga. Daca trageti o linie de-a lungul furnicarului, chiar la aceeasi inaltime cu el, pana cand ajungeti putin mai la stanga de locul in care stam acum. Da, da.

- Va referiti la acoperisul cu capriorii orientati in sus, care are, aproximativ forma unui arc.

- Da, asta-i! Bineinteles, nu pot fi absolut sigur. Dar dupa indicatiile scrise pe care mi le-ati aratat, casa se afla cam pe-acolo.

Am privit indelung acoperisul prin binoclu. O vreme nu m-am putut abtine sa nu ma uit insistent, desi imi dadeam seama ca-l retin pe locotenent de la indatoririle lui. Dupa catva timp, locotenentul a fost cel care a intervenit si a spus:

- Probabil ca traiti un sentiment ciudat. Cand te gandesti ca te-ai putea uita chiar la casa in care se afla propriii parinti.

- Da. Asa e, am un sentiment ciudat.

- Desigur, s-ar putea sa nu fie casa aceea. Mi-am dat pur si simplu cu parerea. Dar trebuie sa fie foarte aproape. Cosul acela inalt pe care vi l-am aratat, domnule Banks. Localnicii il numesc Furnalul din Rasarit. Cosul pe care il vedeti mai aproape de noi, cam in aceeasi linie cu celalalt, tine de Furnalul din Apus. Inaintea luptelor, locuitorii obisnuiau sa-si arda resturile intr-unul din aceste locuri. Sfatul meu, domnule, este ca, atunci cand va veti afla in furnicar, sa folositi furnalele drept puncte de reper. Altfel, unui strain ii este greu sa se orienteze. Uitati-va inca o data atent la furnalul acela indepartat, domnule. Retineti: casa pe care o cautati este la mica departare de el, drept spre sud.

Intr-un final, am coborat binoclul de la ochi.

- Locotenente, ati fost extrem de amabil. N-am cuvinte sa va spun cat va sunt de recunoscator. De fapt, daca nu va veti simti jenat cumva, dati-mi voie sa va mentionez numele in timpul festivitatii care va avea loc in parcul Jessfield pentru a sarbatori eliberarea parintilor mei.

- Ajutorul meu nu a fost chiar atat de semnificativ. In afara de asta, domnule Banks, nu trebuie sa porniti de la premisa ca sarcina dumneavoastra s-a incheiat. De aici, locul nu pare indepartat. Dar in interiorul furnicarului au loc lupte. Desi nu sunteti combatant, va va fi greu sa va deplasati de la o casa la alta. Si, in afara de furnale, nu mai sunt decat unul sau doua repere in picioare. Apoi, mai trebuie sa-i si scoateti pe parintii dumneavoastra in siguranta. Cu alte cuvinte, mai aveti o sarcina care va solicita mult curaj. Dar acum, domnule Banks, v-as sugera sa ne intoarcem jos. Se prea poate ca oamenii nostri sa se fi intors deja si sa-mi astepte ordinele. Iar in ce va priveste, domnule Banks, ar trebui sa incercati sa va intoarceti inainte de caderea noptii. Chiar si ziua este un infern sa mergi prin furnicar. Noaptea ar fi ca si cum ati merge prin cel mai infiorator dintre cosmaruri. Daca veti fi surprins de intuneric, va sfatuiesc sa va gasiti un adapost si sa asteptati acolo, impreuna cu oamenii, pana dimineata. Chiar ieri, doi dintre oamenii mei au tras unul in altul, atat erau de dezorientati prin intuneric.

- Am retinut tot ce mi-ati spus, locotenente. Haideti sa ne intoarcem jos.

Jos, capitanul Ma vorbea cu un soldat intr-o uniforma complet zdrentuita. Nu parea ranit, ci tulburat si nervos. Japonezul de pe scaun sforaia, de parca ar fi atipit in tihna, desi am observat ca mai vomitase o data pe haina.

Locotenentul s-a consultat rapid cu capitanul, dupa care l-a luat la intrebari pe soldatul in uniforma zdrentuita. Apoi s-a intors spre mine si a spus:

- Vesti proaste. Ceilalti nu s-au intors. Mai mult ca sigur ca au fost ucisi. Cei ramasi sunt blocati, desi au ceva sanse sa scape. Chiar daca nu pentru mult timp, inamicul a avansat putin si e foarte posibil ca locuinta aceea in care se afla parintii dumneavoastra sa fie in spatele liniilor lor.

- Indiferent de asta, locotenente, eu tot trebuie sa actionez, si asta fara intarziere. Uitati, daca oamenii pe care mi i-ati promis nu s-au intors, poate veti avea dumneavoastra amabilitatea sa ma escortati, desi imi dau seama ca va cer cam mult. Cinstit, domnule, nu-mi vine in minte o persoana mai potrivita care sa ma ajute in acest moment.

Locotenentul s-a gandit la aceasta propunere, luandu-si o expresie serioasa.

- Prea bine, domnule Banks, a spus el in cele din urma. Voi face precum imi cereti. Dar trebuie sa ne grabim. N-ar trebui de fapt sa parasesc acest post. O asemenea actiune, chiar daca nu ia mult timp, ar putea avea consecinte din cele mai dezastruoase.

A dat niste instructiuni lapidare capitanului, apoi, deschizand un sertar al biroului, a inceput sa puna in buzunare si la curea cateva obiecte.

- Mai bine ca nu aveti o pusca, domnule Banks. Dar macar un pistol aveti? Nu? Atunci luati-l pe acesta. Este nemtesc si-i foarte bun. Trebuie sa-l tineti ascuns, iar daca va intalniti cu dusmanul, nu trebuie sa ezitati sa va declarati imediat si clar neutralitatea. Acum va rog sa ma urmati.

Luand pusca sprijinita de birou, a pornit cu pasi mari spre gaura scobita in peretele opus, s-a catarat si a trecut sprinten prin ea. Eu mi-am varat pistolul la curea, unde era mai mult sau mai putin ascuns de haina, si am luat-o in graba dupa el.

Capitolul nouasprezece DOAR ACUM, dupa ce am inteles ce s-a intamplat, prima parte a acelei expeditii mi se pare relativ usoara. Atunci insa, cand ma impiedicam mereu in urma siluetei locotenentului care inainta cu pasi mari, nu-mi parea astfel. In foarte scurt timp, picioarele au inceput sa ma usture din cauza molozului raspandit peste tot si drumul intortocheat pe care trebuia sa-l strabat prin gaurile din fiecare perete mi s-a parut deosebit de dificil.

Numarul acestor gauri parea nesfarsit si toate erau mai mult sau mai putin asemanatoare celei din pivnita care servea drept comandament. Unele erau mai mici, altele suficient de largi pentru ca doi oameni sa se strecoare prin ele in acelasi timp, dar toate aveau marginile zgrunturoase si trebuia sa sari ca sa treci prin ele. Curand am ajuns la limita istovirii; abia daca ma cataram printr-o astfel de gaura, ca vedeam cum locotenentul, aflat in fata mea, isi croia abil drum prin zidul urmator.

Nu toate zidurile ramasesera in picioare. Uneori ne croiam drum printre resturile a ceea ce fusesera odata trei-patru case pana ce sa intalnim un alt zid. Aproape toate acoperisurile erau avariate, uneori chiar lipseau cu totul asa ca aveam lumina din plin, desi, din cand in cand, din pricina umbrei dese, puteam calca foarte usor in gol. Pana am reusit sa ma obisnuiesc cat de cat cu terenul, piciorul mi-a alunecat de destule ori intre doua lespezi ciobite, provocandu-mi dureri, sau mi-a intrat pana la genunchi in gramezile de moloz.

In astfel de imprejurari era destul de usor sa uiti ca treceam prin ceea ce doar cu cateva saptamani in urma fusesera casele a sute de oameni. De fapt, deseori am avut impresia ca nu ne deplasam printr-o mahala, ci printr-o cladire imensa, in ruina, cu un numar nesfarsit de camere. Chiar si asa, ma gandeam din cand in cand ca printre ruinele de sub picioarele noastre zaceau amintiri dragi, jucarii de-ale copiilor, obiecte simple, dar iubite, ale vietii de familie, si ma trezeam cotropit de o furie reinnoita fata de cei care permisesera sa se abata asupra atator oameni nevinovati o asemenea soarta. M-am gandit din nou la acei oameni plini de ifose din Colonia Internationala, la toate subterfugiile la care, mai mult ca sigur, apelasera pentru a se eschiva de responsabilitatile lor in toti acesti ani, si in astfel de momente am simtit cum furia urca in mine cu o asemenea intensitate, ca eram pe punctul de a striga la locotenent sa se opreasca, numai si numai ca sa ma racoresc.

La un moment dat, locotenentul s-a oprit totusi de buna voie si, cand l-am prins din urma, a spus:

- Domnule Banks, va rog sa va uitati bine la asta - si arata putin spre stanga noastra, la o constructie imensa, de forma unui boiler, care, desi acoperita cu praf de zidarie, ramasese mai mult sau mai putin intacta. Acesta este Furnalul din Apus. Daca va veti uita in sus, o sa-l vedeti pe cel mai apropiat din cele doua cosuri inalte pe care le-am vazut inainte de pe acoperis. Furnalul din Rasarit seamana ca aspect cu acesta si va fi urmatorul nostru punct clar de reper. Cand vom ajunge la el, vom sti ca suntem foarte aproape de casa.

Am studiat furnalul cu atentie. Am observat un cos de o anumita grosime care se inalta deasupra cuptorului si, dupa ce m-am apropiat cativa pasi si m-am uitat in sus, am vazut cosul urias inaltandu-se spre cer. Continuam sa ma uit fix la el cand mi-am auzit tovarasul spunand:

- Va rog, domnule Banks. Trebuie sa mergem mai departe. E foarte important sa ne incheiem misiunea inainte de apusul soarelui.

Trecusera cateva minute dupa ce depasiseram Furnalului din Apus, cand gesturile locotenentului au devenit vizibil mai prudente. Pasul ii era mai hotarat si, la fiecare gaura, se uita incordat prin ea, cu pusca pregatita si ascultand concentrat, inainte de a se catara. Am inceput sa depistez din ce in ce mai multe stive de saci sau rotocoale de sarma ghimpata, lasate undeva in apropierea gaurilor. Cand am auzit prima oara mitraliera, am inghetat pe loc, crezand ca ne aflam in bataia focului. L-am vazut insa pe locotenent continuand sa mearga in fata mea si, respirand adanc, m-am luat dupa el.

In cele din urma am patruns printr-o gaura si m-am trezit intr-un spatiu mult mai larg. De fapt, in starea de epuizare in care ma aflam, mi-am inchipuit ca intrasem printre ramasitele bombardate ale uneia dintre acele sali imense de bal din Colonie, unde fusesem dus la inceput. Mi-am dat seama apoi ca stateam intr-o zona in care altadata se aflasera cateva camere. Peretii despartitori disparusera aproape in totalitate, asa ca urmatorul zid solid se afla abia la douazeci si cinci de metri. Acolo am vazut sapte sau opt soldati aliniati, cu fetele intoarse spre caramida zidului. La inceput i-am luat drept prizonieri, dar am observat cum fiecare statea in fata unei gauri mici prin care introdusese teava pustii. Locotenentul traversase molozul si vorbea cu un barbat ciucit in spatele unei mitraliere ridicate pe un trepied. Acest dispozitiv al mitralierei era amplasat in fata celei mai largi gauri - aceea prin care trebuia sa ne cataram pentru a ne continua calatoria. Mai mult, apropiindu-ne, am vazut ca marginile gaurii fusesera garnisite cu sarma ghimpata, lasand spatiu de manevra doar pentru teava pustii.

La inceput am presupus ca locotenentul il ruga pe om sa dea la o parte din calea noastra acel obstacol, dar apoi mi-am dat seama cat de incordati devenisera toti cei prezenti. Cat i-a vorbit locotenentul, omul din spatele mitralierei nu si-a luat o clipa ochii de la gaura din fata lui. Si ceilalti soldati aflati de-a lungul zidului au ramas nemiscati si pe pozitii, cu atentia indreptata exclusiv spre ce se petrecea de partea cealalta.

Dupa ce am asimilat indiciile alarmante ale acestei scene, m-am simtit inclinat sa ma catar prin gaura de unde veniseram. Dar in acea clipa l-am vazut pe locotenent intorcandu-se spre mine si am ramas unde ma aflam.

- Avem probleme, a spus el. Acum cateva ore japonezii au reusit sa inainteze putin. I-am respins acum din nou si linia frontului a fost restabilita unde se afla azi-dimineata. Totusi, se pare ca un numar de soldati japonezi nu s-au retras o data cu ceilalti, fiind prinsi in spatele liniei noastre. Sunt total izolati si de aceea sunt foarte periculosi. Oamenii mei cred ca se afla chiar in aceasta clipa in partea cealalta a zidului.

- Locotenente, doar nu vreti sa spuneti ca vom amana pana situatia se va rezolva de la sine, nu-i asa?

- Mi-e teama ca, intr-adevar, va trebui sa asteptam.

- Dar cat timp?

- E greu de anticipat. Soldatii acestia sunt blocati si vor fi capturati sau omorati pana la urma. Dar pana atunci au arme si sunt foarte periculosi.

- Vreti sa spuneti ca s-ar putea sa asteptam ore intregi? Poate chiar zile?

- Tot ce se poate. Ar fi foarte periculos sa mergem inainte.

- Locotenente, ma surprindeti! Aveam impresia ca dumneavoastra, o persoana educata, sunteti pe deplin constient de caracterul presant al misiunii noastre actuale. Nu se poate sa nu existe un alt traseu pe care s-o luam pentru a-i ocoli pe acesti soldati.

- Mai sunt si alte trasee. Dar, oricum vom actiona, vom fi in mare pericol. Din pacate, domnule, nu vad alta alternativa decat asteptarea. S-ar putea ca situatia sa se rezolve imediat. Scuzati-ma.

Unul dintre soldati semnalizase insistent si locotenentul a luat-o prin moloz spre el. Dar chiar in acel moment mitraliorul a inceput sa traga, asurzindu-ne, si, cand s-a oprit, dincolo de perete s-a auzit un tipat prelung. La inceput, tipatul rasuna din tot gatlejul, apoi s-a subtiat intr-un scancet ascutit. Era un sunet sinistru si, ascultandu-l, am ramas incremenit. Numai cand locotenentul s-a repezit si m-a tras jos, in spatele unui zid cazut, mi-am dat seama ca gloantele loveau zidul din spatele meu. Oamenii aflati la zidul de langa noi trageau si ei, apoi mitraliorul a declansat o noua rafala. Autoritatea armei lui a parut ca le reduce la tacere pe toate celelalte si dupa aceea, un timp care mi s-a parut exagerat de lung, singurul sunet care se auzea venea de la ranitul din spatele zidului. Scancetele lui ascutite au continuat cateva momente, apoi omul a inceput sa zbiere necontenit ceva in japoneza. Din cand in cand scotea un tipat innebunit, care se stingea intr-un scancet. Aceasta voce fara trup rasuna vlaguita printre ruine, dar soldatii chinezi din fata mea au ramas total nemiscati, fara sa-si abata atentia de la ceea ce puteau vedea prin perete. Mitraliorul s-a intors brusc si a vomitat langa el, apoi a revenit imediat la gaura decorata cu sarma ghimpata din fata lui. Dupa felul in care a facut acest gest, era greu sa-ti dai seama daca starea lui bolnavicioasa era de natura nervoasa, era legata de japonezul in agonie sau omul era pur si simplu bolnav de stomac.

In cele din urma, desi nu si-au schimbat deloc pozitia, soldatii s-au relaxat vizibil cu totii. L-am auzit pe locotenent spunand de langa mine:

- Deci vedeti acum, domnule Banks, ca nu e deloc usor sa trecem mai departe.

Statuseram ghemuiti in genunchi si am observat cum costumul meu din flanela usoara era acoperit aproape in intregime cu praf si funingine. M-am oprit cateva secunde sa-mi adun gandurile inainte de a spune:

- Imi dau seama de riscuri. Cu toate astea, trebuie sa mergem mai departe. Mai cu seama in toiul acestei lupte, parintii mei n-ar trebui lasati in casa aceea nici un minut in plus, adica mai mult decat e necesar. As putea sa va sugerez sa-i luam pe oamenii acestia cu noi? In caz ca soldatii japonezi ne-ar ataca, am fi mai puternici.

- Fiind ofiterul care comanda aici, nu pot aproba o asemenea idee, domnule Banks. Daca acesti oameni isi vor parasi pozitiile, comandamentul ar deveni complet vulnerabil. In afara de asta, as risca inutil vietile acestor oameni.

Am scos un oftat exasperat.

- Locotenente, trebuie sa va spun ca oamenii dumneavoastra au facut o treaba de mantuiala daca le-au dat voie japonezilor sa ajunga in spatele liniilor voastre. Daca toti oamenii dumneavoastra si-ar fi facut treaba asa cum se cuvine, sunt sigur ca nu ar fi aparut o asemenea situatie.

- Oamenii mei au luptat cu o vitejie demna de toata lauda, domnule Banks. Nu-i deloc vina lor ca misiunea dumneavoastra este ingreunata in momentul de fata.

- Ce vreti sa spuneti cu asta, locotenente? Ce vreti sa insinuati?

- Va rog sa va calmati, domnule Banks. Nu vreau decat sa subliniez ca nu este vina oamenilor mei daca.

- Dar atunci a cui este vina, domnule? Imi dau seama prea bine la ce va referiti! o, da! Stiu ca va ganditi la asta de o vreme! Chiar ma intrebam cand o s-o spuneti.

- Domnule, habar n-am de ce.

- Stiu prea bine la ce v-ati gandit in tot acest timp, locotenente! Am citit-o in ochii dumneavoastra. Credeti ca totul este vina mea, tot, tot ce se-ntampla, toata aceasta suferinta imensa, distrugerile de aici! Am citit pe fata dumneavoastra cat am mers impreuna. Dar asta pentru ca nu stiti nimic, practic nimic, domnule, despre aceasta problema! S-ar putea sa stiti cate ceva despre cum se lupta, dar permiteti-mi sa va spun ca a rezolva un caz complicat ca acesta este cu totul altceva. Se vede limpede ca n-aveti nici cea mai vaga idee despre complicatiile lui. Asemenea cazuri iau timp, domnule! Un caz ca acesta cere o mare finete! Presupun ca va imaginati ca te repezi asa, cu baionete si pusti, nu? Mi-a luat timp, accept, dar asta este natura acestui caz. Dar nu stiu de ce ma framant sa va spun toate aceste lucruri. Ce ati intelege dumneavoastra din toate astea, dumneavoastra, care sunteti un simplu soldat?

- Domnule Banks, nu are sens sa ne certam. Va doresc din toata inima sa reusiti. Pur si simplu va spuneam ce se poate.

- Incepe sa ma intereseze tot mai putin ce credeti dumneavoastra ca se poate sau nu se poate, locotenente! Daca-mi permiteti, nu prea faceti o buna reclama armatei chineze. Sa inteleg ca va retrageti promisiunea? Ca nu mai vreti sa ma insotiti dincolo de acest punct? Asa inteleg eu. S-ar zice ca voi ramane sa duc singur la bun sfarsit aceasta misiune. Prea bine, asa voi face! Voi descinde de unul singur in acea casa!

- Domnule, cred ca ar trebui sa va calmati inainte de a mai spune ceva.

- Si inca un lucru, domnule! Puteti sa fiti sigur ca nu va voi mai pomeni numele la festivitatea din parcul Jessfield. Iar daca totusi o voi face, nu va fi prezentat in nici un caz intr-o lumina favorabila.

- Domnule Banks, va rog sa ma ascultati. Daca sunteti hotarat sa continuati, in ciuda pericolului, nu va voi putea opri. Dar veti fi, fara indoiala, in mai mare siguranta de unul singur. Alaturi de mine, riscati sa se traga asupra dumneavoastra. Pe de alta parte, dumneavoastra sunteti alb si in haine civile. Atata timp cat veti fi foarte prudent si veti spune clar cine sunteti oricarui ins cu care va intalniti, s-ar putea sa nu patiti nimic. Desigur, imi repet recomandarea sa asteptati pana ce situatia de aici se va rezolva. Dar si eu, care am parinti in varsta, va inteleg bine sentimentele care va fac sa va grabiti.

M-am sculat in picioare si m-am scuturat cat mai bine de praf.

- Ei bine, atunci o s-o pornesc, am spus eu cu raceala.

- In cazul acesta, domnule Banks, va rog sa luati asta cu dumneavoastra.

Mi-a intins o lanterna mica.

- Sfatul meu, la fel ca inainte, este sa va opriti si sa asteptati daca nu ajungeti la destinatie pana la lasarea serii, a mai zis el. Dar dupa cum vad ca va comportati, s-ar putea sa fortati lucrurile. Oricum, veti avea nevoie de o lanterna. Bateriile nu sunt noi, asa ca n-o folositi mai mult decat e nevoie.

Am lasat lanterna sa cada in buzunarul hainei, apoi i-am multumit oarecum in sila, regretandu-mi iesirea. Muribundul incetase sa mai incerce sa vorbeasca si pur si simplu urla. Incepusem sa ma indrept spre directia sunetului, cand locotenentul a spus:

- Nu puteti merge intr-acolo, domnule Banks. Trebuie sa mergeti o vreme spre nord, apoi incercati sa va deplasati inapoi, pe traseul pe care vi l-am aratat. Veniti pe-aici, domnule.

Cateva minute m-a dus pe un drum perpendicular pe cel pe care merseseram. Dupa un timp am ajuns la un alt zid, in care era sapata o gaura.

- Trebuie s-o luati pe-aici si sa mergeti cel putin o jumatate de kilometru inainte si sa cotiti inca o data spre est. S-ar putea sa va intalniti cu soldati din ambele tabere. Tineti minte ce v-am spus. Ascundeti-va revolverul si anuntati-va neutralitatea. Daca va veti intalni cu vreun locuitor de-aici, rugati-l sa va indrume spre Furnalul din Rasarit. Va doresc noroc, domnule, si regret ca nu va pot ajuta in continuare.

Dupa ce am mers cateva minute spre nord, am remarcat faptul ca in acea zona casele erau mai putin avariate. Totusi, acest lucru nu mi-a usurat drumul. Acoperisurile fiind intr-o stare mai buna, trebuia sa ma descurc prin zone mai intunecate - caci hotarasem sa nu folosesc lanterna pana la caderea noptii - si deseori trebuia sa merg pipaind pe langa un zid inainte sa dau de o deschizatura. Din nu stiu ce cauza, pe-acolo era mult mai multa sticla sparta si zone intregi se aflau sub o apa statuta. Deseori auzeam grupuri de sobolani luand-o la goana si o data am calcat pe un caine mort, dar nu am mai auzit zgomote de lupta.

In aceasta etapa a drumului m-am trezit ca ma gandesc iar la Jennifer, cum statea ea in camera monitorilor in acea dupa-amiaza insorita in care ne-am despartit, si in mod special la felul cum arata fata ei in timp ce rostea cu atata abnegatie fagaduiala aceea stranie de "a ma ajuta" cand o sa fie mare. La un moment dat, in timp ce bajbaiam, incercand sa avansez, mi-a rasarit in minte imaginea absurda a acelui copil luptandu-se sa dea de mine si traversand acest teritoriu oribil, hotarata sa-si indeplineasca promisiunea. M-am infiorat de emotie si m-au podidit lacrimile.

Apoi am dat de o spartura in zid, prin care n-am vazut decat un intuneric ca de smoala, dar de unde venea cea mai patrunzatoare putoare de excremente. Stiam ca, pentru a ma tine de firul drumului, trebuia sa ma catar pe zid si sa ajung in acea incapere, dar pur si simplu n-am mai suportat o asemenea idee si am continuat sa merg. Acest capriciu m-a costat scump, pentru ca o buna bucata de vreme n-am gasit alta deschizatura si am avut impresia ca ma abat tot mai mult din drumul meu.

Cand s-a intunecat cu totul si am inceput sa folosesc lanterna, am dat peste tot mai multe semne de spatiu locuit. Uneori ma impiedicam de un dulap aproape intact sau de vreun altar ori vedeam chiar camere intregi in care mobilierul abia daca era clintit de la locul lui, dand impresia ca familia tocmai iesise. Dar chiar imediat langa acestea descopeream mai multe camere complet distruse sau inundate.

Apareau si din ce in ce mai multi caini vagabonzi - animale costelive, de care ma temeam ca s-ar putea sa ma atace, dar care se refugiau intotdeauna urland cand imi fixam lanterna pe ei. La un moment dat am vazut trei caini rupand cu salbaticie ceva si mi-am scos pistolul, intr-atat eram de convins ca se vor lua dupa mine. Dar chiar si aceste animale m-au privit cu sfiala cand am trecut, de parca ajunsesera sa respecte carnajul pe care omul era capabil sa-l produca cand se lasa prada furiei.

Asadar, nu am fost surprins cand am dat peste prima familie. I-am descoperit in raza lanternei, stransi de frica intr-un colt: cativa copii, trei femei si un om in varsta. In jurul lor se aflau trente si obiecte casnice. M-au privit cu teama, fluturand arme improvizate, pe care le-au coborat putin cand le-am spus cateva cuvinte linistitoare. Am incercat sa aflu de la ei daca am ajuns cumva in apropierea Furnalului din Rasarit, dar mi-au intors niste priviri nedumerite. M-am intalnit cu inca trei sau patru familii asemanatoare in casele alaturate - puteam sa ma folosesc tot mai des de usi, nu de sparturile din pereti -, dar nici acestea nu aveau nici o reactie.

Apoi am intrat intr-un spatiu mai larg, al carui capat era invaluit in lumina rosiatica a unui lampion. Prin unghere stateau o multime de oameni - iarasi in mare parte femei si copii, alaturi de cativa barbati in varsta. Abia incepusem sa rostesc cele cateva cuvinte linistitoare, cand am simtit ca in atmosfera plutea ceva ciudat si, oprindu-ma, am dus mana la revolver.

Fetele s-au intors spre mine in lumina lampionului. Dar aproape imediat privirile le-au revenit spre coltul indepartat, unde vreo duzina de copii stateau inghesuiti in jurul a ceva aflat la pamant. Unii dintre ei scormoneau acolo cu un bat si apoi am observat ca multi dintre adulti tineau pregatite cazmale, satare ascutite si alte cateva arme improvizate. M-am simtit de parca as fi perturbat un ritual sumbru si primul meu impuls a fost sa trec pe langa ei. Poate ca a fost datorita vreunui zgomot sau a interventiei celui de-al saselea simt, dar m-am trezit mergand spre cercul de copii, cu revolverul inca la indemana. Pareau ca nu vor sa arate ce e acolo, dar, incetul cu incetul, umbrele lor s-au departat. Atunci am vazut, in lumina rosiatica si obscura, figura unui soldat japonez zacand pe o parte. Avea mainile legate la spate, iar picioarele ii fusesera si ele stranse bine. Ochii ii erau inchisi si am vazut o pata intunecata latindu-i-se pe sub brat si scurgandu-se pe pamant. Parul si fata ii erau pline de praf si stropite cu sange. Cu toate astea, l-am recunoscut pe Akira fara nici o dificultate.

Copiii incepusera sa se stranga din nou in jur, iar unul dintre baieti l-a impuns pe Akira cu un bat. Le-am ordonat sa se dea inapoi, fluturandu-mi revolverul, si in cele din urma copiii s-au retras putin, urmarind scena cu atentie.

Cat l-am cercetat, ochii lui Akira au ramas inchisi. Avea uniforma sfasiata la spate pana la carne, indicand faptul ca fusese tarat pe pamant. Rana de sub brat se datora probabil unui srapnel. La ceafa avea o taietura si o umflatura. Dar era atat de plin de mizerie si lumina era atat de slaba, ca era greu de spus cat de serioase erau acele rani. Cand mi-am fixat lanterna asupra lui, locul a fost invaluit de umbre dense, asa ca era si mai dificil sa vezi clar.

Apoi, dupa ce l-am cercetat cateva secunde, a deschis ochii.

- Akira! am spus eu, apropiindu-mi fata de a lui. Sunt eu, Christopher!

M-am gandit ca, fiindca lumina venea din spate, eu ii paream a fi o silueta amenintatoare. Asa ca l-am strigat inca o data pe nume, de data asta intorcand lanterna spre fata mea. E posibil ca acest gest sa ma fi facut sa par hidos, pentru ca Akira a facut o grimasa, apoi m-a scuipat cu dispret. Insa nu-si putea strange fortele, iar saliva i s-a prelins pe obraz.

- Akira! Eu sunt! Ce noroc ca te-am gasit! Acum te pot ajuta.

El s-a uitat la mine, apoi a zis:

- Lasa-ma sa mor.

- N-o sa mori, batrane. Ai pierdut ceva sange si ai dus-o cam rau. Dar o sa aduc ajutoare si o sa te faci bine, o sa vezi.

- Porc. Porc.

- Porc?

- Tu. Porc.

M-a scuipat inca o data si saliva i s-a prelins iar fara vlaga de pe buze.

- Akira! Mi-e clar ca nu-ti dai seama cine sunt.

- Lasa-ma sa mor. Mor ca soldat.

- Akira, sunt eu! Christopher!

- Nu stiu. Tu porc.

- Asculta-ma, da-mi voie sa-ti scot franghiile astea. O sa te simti mai bine. Apoi o sa-ti revii.

Am privit peste umar, gandindu-ma sa cer im instrument cu care sa-i tai legaturile. Atunci am vazut ca toti cei din incapere se stransesera in spatele meu, la cativa pasi - multi tinand in maini diverse arme -, ca si cum ar fi pozat pentru o fotografie de grup sinistra. Am fost luat oarecum prin surprindere - pe moment uitasem de ei - si mi-am cautat revolverul. Dar chiar in acel moment Akira a spus cu o energie nebanuita:

- Dac-o sa tai sfoara, o sa te omor. Esti avertizat, bine, englez?

- Ce tot vorbesti? Uite, ma, incapatanatule, sunt eu, prietenul tau! O sa te ajut.

- Porcule. Tai sfoara, te ucid.

- Uite, oamenii astia de-aici or sa te omoare ei pe tine la fel de repede. In orice caz, ranile ti se vor infecta curand. Trebuie sa ma lasi sa te ajut.

Doua chinezoaice au inceput brusc sa tipe. Una parea ca mi se adreseaza, in timp ce a doua tipa la multime. Larma a domnit o secunda, dupa care a aparut un baiat cam de vreo zece ani, cu o secera in mana. Iesind la lumina, am vazut o bucata de blana - poate ramasitele vreunui rozator - care atarna de varful lamei. Mi-a trecut prin cap ca baiatul tinea secera in felul asta grijuliu ca sa nu lase sa-i pice ofranda, dar apoi femeia care tipase la mine a apucat secera si chestia aia care atarna a picat.

- Ia stati! m-am ridicat eu si am tipat la multime. Ati facut o greseala. E un om bun. Prietenul meu. Prieten.

Femeia a tipat din nou, facandu-mi semn sa ma dau la o parte.

- Dar el nu-i dusmanul vostru, am continuat eu. E prieten. O sa ma ajute. O sa ma ajute sa rezolv cazul.

Am ridicat revolverul si femeia s-a tras inapoi. Intre timp, toti vorbeau deodata si un copil a inceput sa planga. Apoi au impins in fata un batran cu o fata care-l tinea de mana.

- Eu vorbesc engleza, a zis el.

- Ei bine, slava Domnului, am spus. Te rog sa le spui tuturor ca omul asta e prietenul meu. Ca o sa ma ajute.

- El soldat japonez. El omorat tusa Yun.

- Sunt sigur ca n-a facut-o. Nu el personal.

- El ucis si furat.

- Dar nu omul asta! E Akira! L-a vazut cineva pe el omorand si furand? Du-te si-i intreaba.

Batranul s-a intors si a balmajit ceva fara tragere de inima. Cuvintele lui au provocat si mai multe dispute si o alta arma, o lopata ascutita, a fost data din mana in mana si luata de una dintre femeile din fata.

- Ei bine? l-am intrebat pe batran. N-am dreptate? Nimeni nu l-a vazut pe Akira facand vreun rau.

Batranul a clatinat din cap, poate in semn de dezaprobare, poate dorind sa spuna ca n-a inteles. In spatele meu, Akira a facut zgomot, asa ca m-am intors spre el.

- Uite, vezi? Bine c-am trecut pe-aici. Te-au confundat cu un alt tip si vor sa te omoare. Pentru Dumnezeu, tot nu stii cine sunt? Akira! Sunt eu, Christopher!

Mi-am departat ochii de la multime si, intorcandu-ma spre el, mi-am luminat din nou fata cu lanterna. Apoi, cand am stins-o, l-am vazut pentru prima oara dand semne ca ma recunoaste.

- Christopher, a zis el, ca si cum ar fi testat ceva. Christopher.

- Da, eu sunt. Pe bune. A trecut multa vreme. Si se pare ca n-am venit chiar la timp.

- Christopher. Prietenul meu.

Ridicandu-ma, am privit prin multime si i-am facut semn unui tanar care avea in mana un cutit de bucatarie sa se apropie. Cand i-am luat cutitul, femeia cu secera s-a apropiat amenintatoare, dar eu am ridicat revolverul si am tipat la ea sa stea locului. Apoi, ingenunchind langa Akira, m-am apucat sa-i tai legaturile. Imi imaginasem ca Akira spusese "sfoara" datorita vocabularului lui limitat in engleza, dar am vazut ca era intr-adevar legat cu o sfoara veche, care a cedat usor sub cutit.

- Spune-le, m-am adresat eu batranului in timp ce eliberam mainile lui Akira, spune-le ca el e prietenul meu. Si ca o sa rezolvam impreuna cazul. Spune-le ca au facut o mare greseala. Du-te si spune-le!

In timp ce mi-am indreptat atentia spre picioarele lui Akira, l-am auzit pe batran balmajind ceva, iar cateva voci din multime s-au pornit pe cearta. Apoi Akira s-a ridicat cu grija in fund si m-a privit.

- Prietenul meu Christopher, a zis. Da, noi prieteni.

Am simtit cum multimea a luat initiativa si mi-a sarit la picioare. Poate ca, fiind ingrijorat de soarta prietenului meu, am strigat pe un ton inutil de strident:

- Sa nu care cumva sa se apropie vreunul! O sa trag, o sa trag de-adevaratelea!

Apoi, intorcandu-ma spre batran, am strigat:

- Spune-le sa se dea in laturi! Spune-le sa se dea in laturi daca vor sa le fie bine!

Nu stiu ce a tradus batranul. In orice caz, efectul asupra multimii - al carei spirit belicos mi-am dat seama ca il supraestimasem - a fost de confuzie totala. O jumatate pareau sa creada ca doream sa se duca sa stea langa peretele din stanga, in timp ce restul intelesesera ca le ordonasem sa stea jos, pe pamant. Era limpede ca toti erau alarmati de comportamentul meu si, din dorinta de a se supune, se impiedicau unii de altii, tipand cuprinsi de panica.

Akira, dandu-si seama ca nu trebuie sa piarda prilejul, a facut o incercare sa se ridice in picioare. L-am apucat de brat si o clipa am stat amandoi in picioare, clatinandu-ne. Am fost obligat sa-mi var revolverul inapoi la curea pentru a-mi elibera mana si am incercat sa facem un pas sau doi impreuna. Din rana lui iesea un miros fetid, dar, indepartand aceasta senzatie din minte, am strigat peste umar, fara sa-mi pese cati intelegeau:

- O sa vedeti foarte curand! O sa vedeti ca ati facut o greseala!

- Christopher, a murmurat Akira in urechea mea. Prietenul meu, Christopher.

- Uite ce-i, i-am spus eu linistit. Trebuie sa ne departam de oamenii astia. E o usa mai incolo, in colt. Crezi ca o sa reusesti sa ajungi acolo?

Akira, lasandu-se cu toata greutatea pe umarul meu, a privit prin obscuritatea incaperii.

- O. K. Mergem.

Parea ca nu-i ranit la picioare si mergea destul de bine. Dar, dupa ce am facut sase sau sapte pasi impreuna, s-a impiedicat si, timp de o clipa, efortul nostru de a nu cadea gramada le-a parut probabil celor care ne priveau ca un fel de incaierare. Dar am reusit sa gasim o noua pozitie si am pornit-o iar. La un moment dat, un baietel s-a repezit sa arunce cu noroi in noi, dar a fost imediat tras inapoi. Apoi Akira si cu mine am ajuns la usa - usa insasi disparuse - si am intrat clatinandu-ne in casa urmatoare.

Capitolul douazeci DUPA CE am trecut prin alti doi pereti si nu am vazut nici un semn ca am fi urmariti, am simtit pentru prima oara un fel de euforie ca m-am intalnit, in sfarsit, cu vechiul meu prieten. M-am trezit razand de cateva ori, in timp ce ne clatinam impreuna. Apoi Akira a ras si el, iar anii care ne despartisera au parut ca se topesc.

- Cat a trecut, Akira? A trecut atata timp.

El mergea cu greu langa mine, dar a reusit sa spuna:

- Mult timp, da.

- Stii, m-am intors. La vechea casa. Presupun ca a ta se afla inca alaturi.

- Da. Alaturi.

- Si tu te-ai intors? Dar, sigur, tu ai fost aici tot timpul. Nu ti se pare ceva deosebit.

- Da, a zis el din nou, cu un oarecare efort. Mult timp. Alaturi.

Am facut in asa fel incat sa ne oprim putin si l-am asezat pe ramasitele unui zid. Apoi, scotandu-i usor haina de la uniforma zdrentuita, i-am examinat inca o data ranile, folosindu-ma de lanterna si de lupa. Totusi, nu-mi puteam da seama de mare lucru. Ma temusem ca rana de sub brat era cangrenata, dar brusc mi-a trecut prin cap ca, probabil, mirosul venea de la ceva de pe hainele lui: probabil ca se manjise cand statuse pe pamant. Pe de alta parte, am remarcat ca era fierbinte si ud de transpiratie.

Scotandu-mi haina, am rupt cateva fasii din captuseala ca sa le folosesc drept pansament. Apoi m-am straduit cat am putut sa-i curat rana cu batista. Desi am incercat sa indepartez puroiul cat am putut de usor, respiratia lui sacadata imi spunea ca il durea.

- Imi pare rau, Akira. O sa incerc sa fiu mai putin neindemanatic.

- Neindemanatic, a zis el, de parca intorcea cuvantul pe toate fetele.

Apoi a izbucnit dintr-o data in ras si a zis:

- Tu ma ajuti. Multumesc.

- Sigur ca te ajut. Si foarte curand o sa primesti ingrijiri medicale. Apoi o sa te faci bine. Dar inainte de asta va trebui sa ma ajuti tu. Avem o sarcina urgenta, iar tu o sa intelegi mai bine decat oricine de ce. Uite, Akira, am descoperit in cele din urma unde e. Casa unde sunt tinuti parintii mei. In acest moment suntem foarte aproape. Stii, batrane, ma gandeam o vreme ca va trebui sa intru singur in casa. As fi facut-o, dar, pe bune, as fi riscat enorm. Dumnezeu stie cati rapitori sunt acolo. Initial m-am gandit sa adun cativa chinezi sa ma ajute, dar s-a dovedit imposibil. Mi-a trecut prin minte chiar sa le cer japonezilor sa ma ajute. Dar acum o s-o facem noi doi, impreuna, si-o sa reusim sigur.

In tot acest timp incercam sa-i leg bandajul improvizat in jurul trunchiului si gatului, astfel incat rana sa fie bine stransa. Akira ma urmarea atent si, cand m-am oprit din vorbit, mi-a zambit si a zis:

- Da. Te ajut. Tu ma ajuti. Bine.

- Dar, Akira, trebuie sa-ti fac o marturisire. M-am cam ratacit pe aici. M-am descurcat destul de bine pana cu putin timp inainte de a da peste tine. Dar acum nu stiu in ce directie s-o iau. Trebuie sa cautam ceva ce se numeste Furnalul din Rasarit. Ceva mare, cu un cos. Batrane, ai vreo idee pe unde s-o afla furnalul asta?

Akira continua sa ma priveasca, iar pieptul lui se salta si cobora intr-un gafait accelerat. Cand l-am vazut in starea asta, mi-am adus brusc aminte de vremurile in care stateam impreuna in varful movilei din gradina noastra, tragandu-ne sufletul. Eram pe punctul de a-i pomeni acest lucru, cand mi-a spus:

- Stiu. Cunosc locul asta.

- Stii cum se ajunge la Furnalul din Rasarit? De aici?

El a dat din cap.

- Lupt aici multe saptamani. Aici stiu - si brusc a ranjit - ca satul meu natal.

Am zambit si eu, dar remarca ma dezorientase.

- Care sat natal? l-am intrebat eu.

- Sat natal. Unde m-am nascut.

- Vrei sa zici Colonia?

Akira a tacut o clipa, apoi a spus:

- O. K. Da. Colonia. Colonia internationala. Satul meu natal.

- Da, am spus. Banuiesc ca e si satul meu natal.

Am izbucnit amandoi in ras si cateva minute am continuat sa chicotim si sa radem impreuna, oarecum necontrolat.

- O sa-ti spun ceva ciudat, Akira. Asta ti-o pot spune. Toti anii astia petrecuti in Anglia. nu m-am simtit deloc acasa acolo. Colonia Internationala. Aceea imi va fi intotdeauna casa.

- Dar Colonia Internationala. Akira a clatinat din cap. Foarte fragila. Maine, in ziua urmatoare. A fluturat o mana in aer.

- Stiu ce vrei sa zici, i-am raspuns. Si cand eram copii ni se parea ceva atat de solid. Dar e cum spui tu acum. Este satul nostru natal. Singurul pe care-l avem.

Am inceput sa-l imbrac la loc, atent sa nu-l fac sa sufere inutil.

- E mai bine, Akira? Imi pare rau ca nu pot face mai mult pentru tine chiar acum. O sa fii consultat foarte curand. Dar acum avem de facut o treaba importanta. Spune-mi incotro s-o luam.

Inaintam foarte incet. Imi era greu sa tin lanterna indreptata inaintea noastra si deseori ne impiedicam in intuneric, ceea ce-i facea rau lui Akira. Adevarul e ca a fost de mai multe ori pe punctul de a-si pierde cunostinta in timpul drumului nostru anevoios si se lasa cu toata greutatea pe umerii mei. Nici mie nu-mi era usor cu propriile mele rani. Cel mai suparator era faptul ca mi se rupsese pantoful drept si aveam o taietura serioasa la picior, asa ca simteam o durere arzatoare la fiecare pas. Uneori eram atat de obositi ca nu puteam face mai mult de cativa pasi fara sa ne oprim. Ne-am hotarat totusi sa nu ne asezam cand ne opream, asa ca stateam amandoi in picioare, leganandu-ne, tragandu-ne din greu sufletul si redistribuindu-ne greutatea in incercarea de a ne usura o durere cu pretul alteia. Mirosul ranii lui Akira devenea tot mai respingator, iar viermuiala neintrerupta a sobolanilor din jurul nostru era dezolanta, dar in acele clipe nu am auzit zgomote de lupta.

Am facut tot ce am putut ca sa mentin starea de spirit, facand remarce vesele ori de cate ori imi trageam sufletul. Adevarul e ca in acele momente sentimentele mele fata de aceasta reintalnire erau subtil nuantate. Pe de o parte eram, fara indoiala, extrem de recunoscator sortii ca ne-a facut sa ne reintalnim la timp pentru a ne duce la bun sfarsit importanta noastra misiune. Pe de alta, eram trist ca intalnirea noastra - la care ma gandisem atata timp - trebuia sa se produca sub auspicii atat de sumbre. Imaginea aceasta era cu totul diferita de scenele pe care mi le imaginasem eu de atatea ori: cu noi doi stand intr-un hol de hotel confortabil sau poate in veranda casei lui Akira, care dadea spre gradina, vorbind si depanandu-ne amintirile la nesfarsit.

In tot acest timp, Akira, cu toate dificultatile cu care se lupta, si-a pastrat simtul orientarii. Deseori o lua pe un drum de care eu ma temeam ca va sfarsi intr-o fundatura, dar intotdeauna aparea o deschizatura sau o usa. Din cand in cand dadeam peste niste locuitori, prezente pe care le percepeam prin intuneric, care stateau stransi in jurul luminii unui lampion sau langa un foc si se uitau la Akira cu atata ostilitate, ca ma temeam sa nu fim din nou atacati. Dar ni se dadea voie sa trecem fara sa fim molestati si o data am reusit chiar sa conving o batrana sa ne dea sa bem apa, cu pretul ultimelor bancnote din buzunarul meu.

Apoi terenul s-a schimbat vizibil. Nu mai intalneam ramasite de viata casnica si singurii oameni peste care am dat erau insi cu privirile pierdute, murmurand sau plangand de unii singuri. Nu mai ramasesera nici usi in picioare, ci doar genul acela de gauri prin care trecusem cu atata greutate impreuna cu locotenentul la inceputul drumului. Fiecare dintre ele era un obstacol greu de depasit, Akira neputand sa se catare - chiar cu ajutorul pe care i-l dadeam la fiecare pas - decat cu pretul unor suferinte imense.

Renuntaseram de mult timp la orice conversatie, emitand pur si simplu niste maraituri printre dinti, in ritmul pasilor, cand Akira m-a oprit brusc si si-a ridicat capul. Apoi am auzit si eu o voce - cineva care zbiera niste ordine. Era greu de spus cat de aproape era - poate la distanta de doua sau trei case.

- Japoneza? am intrebat eu in soapta.

Akira a continuat sa asculte, apoi a clatinat din cap.

- Guomintang. Christopher, acum foarte aproape de. de.

- Front?

- Da, front. Acum foarte aproape de front. Christopher, asta foarte periculos.

- Trebuie sa trecem neaparat prin zona asta pentru a ajunge la casa?

- Neaparat, da.

Brusc s-a auzit zgomotul unui foc de pusca, apoi, de la departare, replica unei mitraliere. La un moment dat ne-am strans instinctiv unul in celalalt, dar Akira s-a eliberat si s-a asezat.

- Christopher, a spus el linistit. Acum ne odihnim.

- Dar trebuie sa ajungem la casa.

- Acum ne odihnim. Prea periculos sa mergem in zona de lupta pe intuneric. Noi omorati. Trebuie sa asteptam dimineata.

Mi-am dat seama ca are dreptate si, oricum, amandoi eram prea obositi ca sa mergem mai departe. Ne-am asezat, iar eu am stins lanterna.

O vreme am stat in intuneric, tacerea fiind intrerupta doar de respiratia noastra. Apoi impuscaturile au reinceput si, pret de un minut sau doua, au continuat cu ferocitate. S-au oprit brusc. Dupa un moment de liniste, prin pereti s-a starnit un zgomot ciudat. Era un sunet prelung, subtire, ca tipatul unui animal in pustiu, dar s-a intrerupt cu un gajait. Apoi au urmat tipete ascutite si suspine, iar ranitul a inceput sa strige propozitii intregi. Vocea lui semana extraordinar de bine cu cea a soldatului japonez muribund pe care il auzisem inainte si, in starea de epuizare in care ma aflam, mi-am zis ca este probabil acelasi om. Eram pe punctul de a-i povesti lui Akira despre soarta nefericita a acestui om, cand mi-am dat seama ca strigatele lui sunt in mandarina, nu in japoneza. In clipa in care am constatat ca este vorba despre doi oameni diferiti, m-am infiorat. Atat de asemanatoare le erau scancetele jalnice, felul in care gemetele lor se transformau in rugaminti disperate, pentru a reveni apoi la tipete, incat m-am gandit ca de fapt fiecare din noi trece prin asa ceva in momentul mortii, ca aceste zgomote groaznice sunt la fel de universale ca si tipetele nou-nascutilor.

Dupa un timp, mi-am dat seama ca, in eventualitatea in care lupta va ajunge la incaperea in care ne aflam, eram intr-o pozitie total lipsita de aparare. Eram pe cale sa-i sugerez lui Akira sa ne mutam in alta parte, intr-un loc mai ferit, dar am vazut ca adormise. Am aprins lanterna si am luminat atent zona din jurul nostru.

Judecand dupa cele vazute anterior, distrugerile erau serioase. Vedeam urme lasate de grenade, gauri de glont pretutindeni, caramizi si grinzi de lemn sfaramate. La o distanta de cativa metri de noi, in mijlocul incaperii, era un bivol de apa mort, care zacea pe o parte. Era acoperit de praf si resturi de daramaturi, de sub care se vedea un corn indreptat spre acoperis. Am continuat sa luminez incaperea bucata cu bucata, pana cand am determinat toate punctele prin care combatantii puteau intra in salasul nostru. Dar ce mi s-a parut cu adevarat important a fost faptul ca in partea indepartata a incaperii, dincolo de bivol, am descoperit o mica nisa din caramida, probabil locul unei sobe sau al unui semineu. Mi-a venit ideea ca acela era cel mai sigur loc in care sa ne petrecem noaptea. Zgaltaindu-l pe Akira pana s-a trezit, i-am petrecut bratul in jurul gatului meu si amandoi ne-am sculat cu mare chin in picioare.

Cand am ajuns la nisa din caramida, am dat la o parte niste pietris si am curatat o parte pe care se aflau niste scanduri netede, suficient de mari ca sa ne intindem amandoi. Mi-am intins haina si l-am asezat pe Akira pe partea lui sanatoasa. Apoi m-am intins si eu, asteptand sa ma ia somnul.

Dar din cauza epuizarii, a strigatelor continue ale muribundului, a fricii de a nu fi prinsi in mijlocul luptelor si cu gandul la sarcina cruciala pe care o aveam in fata, n-am reusit deloc sa atipesc. Stiu ca si Akira a ramas treaz, iar cand l-am auzit cum se ridica in capul oaselor, l-am intrebat:

- Ce-ti mai face rana?

- Rana mea. Nici o problema, nici o problema.

- Hai s-o mai vad o data.

- Nu, nu! Nici o problema. Dar multumesc. Tu prieten bun.

Desi eram la doar cativa centimetri unul de celalalt, nu ne vedeam deloc. Dupa o pauza indelungata, l-am auzit spunand:

- Christopher. Trebuie sa inveti japoneza acum.

- Da, trebuie.

- Nu, vreau sa zic acum. Inveti japoneza acum.

- Ei bine, batrane, asta nu-i deloc momentul cel mai potrivit sa.

- Nu. Trebuie sa inveti. Daca soldat japonez vine cand eu dorm, trebuie sa le spui. Sa le spui ca sunt prieteni. Trebuie sa le spui sau ei trag in intuneric.

- Da. Imi dau seama ce vrei sa spui.

- Asa ca invata. In caz eu dorm. Sau eu mort.

- Ei bine, nu vreau sa aud o prostie ca asta. O sa te pui pe picioare cat ai clipi.

A mai urmat o pauza si mi-am amintit cum, cu multi ani in urma, Akira nu reusea sa ma urmareasca daca foloseam expresii colocviale. Asa ca am repetat destul de rar:

- O sa te faci complet bine. Intelegi, Akira? O sa am eu grija de asta. O sa te faci bine.

- Foarte dragut, a zis el. Dar precautia e cea mai buna. Trebuie sa inveti sa spui, in japoneza. Daca vine soldat japonez. Te invat cuvant. Tu iti amintesti.

A inceput sa spuna ceva in limba lui, dar era o fraza mult prea lunga si l-am oprit.

- Nu, nu! N-o sa invat niciodata asta. Ceva mai scurt. Sa-i facem sa inteleaga imediat ca nu noi suntem dusmanul.

S-a gandit o clipa, apoi a rostit o fraza ceva mai scurta decat cea anterioara. Am incercat, dar el m-a oprit imediat.

- Nu, Christopher. Greseala.

Dupa alte cateva incercari, i-am spus:

- Uite, n-are nici un rost. Spune-mi doar un cuvant. Cum se spune "prieten". Nu pot reusi mai mult in seara asta.

- Tomodachi, a zis. Spune. To-mo-da-chi.

Am repetat cuvantul de cateva ori si destul de corect, credeam eu, dar mi-am dat seama ca radea prin intuneric. M-am trezit ca rad si eu, apoi, asa cum faceam pe vremuri, am inceput amandoi sa radem fara sa ne mai putem opri. Am continuat sa radem cam un minut, dupa care am adormit brusc.

Cand m-am trezit, lumina zorilor intra in incapere. O lumina palida, albastruie, de parca fusese indepartat doar un strat de intuneric. Muribundul tacuse si de undeva, de departe, se auzea cantecul unei pasari. Acum vedeam ca acoperisul de deasupra noastra disparuse in mare parte, asa ca, din locul in care stateam culcat, cu umarul lipit de zidul de caramida, se vedeau stelele pe cerul zorilor.

Am surprins cu privirea o miscare si m-am ridicat alarmat. Am vazut apoi trei sau patru sobolani misunand in jurul bivolului mort si-am stat asa cateva clipe, uitandu-ma la ei. Abia apoi m-am intors sa ma uit la Akira, fiindu-mi frica de ce as putea descoperi. Statea intins langa mine si era foarte palid, dar am observat usurat ca respira egal. Mi-am gasit lupa si am inceput sa-i examinez usor rana, dar nu am reusit decat sa-l trezesc.

- Eu sunt, am soptit in timp ce el se ridica in capul oaselor si se uita in jur.

Parea speriat si buimacit, dar apoi a dat semne ca-si aminteste totul si in ochii lui a aparut o privire de o goliciune aspra.

- Visai? l-am intrebat.

El a dat din cap.

- Da. Visam.

- La un loc mai frumos decat asta, sper, i-am raspuns eu razand.

- Da, a oftat, apoi a adaugat: Visez la vremea cand eram copil.

Am tacut amandoi o clipa. Apoi eu am spus:

- Probabil ca a fost un soc dur. Sa vii din lumea in care te visai in cea de aici.

S-a uitat lung la capul bivolului, care iesea din moloz.

- Da, a zis el in cele din urma. Visez la vreme cand eram copil. Mama, tata. Eu baiat.

- Iti amintesti, Akira. Jocurile pe care le jucam? Pe movila, in gradina? Iti amintesti, Akira?

- Da. Imi amintesc.

- Astea sunt amintiri frumoase.

- Da. Amintiri foarte frumoase.

- Erau niste zile splendide, am zis. Pe atunci nu stiam, desigur, cat de splendide erau. Asa sunt toti copiii, presupun.

- Am copil, a zis Akira dintr-o data. Baiat. Cinci ani.

- Adevarat? Mi-ar placea sa-l cunosc.

- Pierdut fotografia. Ieri. Alaltaieri. Cand ranit. Pierdut fotografia. Fiului.

- Uite, batrane, nu te intrista. O sa-ti vezi fiul foarte curand.

A continuat sa se uite la bivol catva timp. Un sobolan a facut o miscare brusca si de-acolo s-a ridicat un nor de muste, care s-au asezat din nou pe animal.

- Fiul meu. El in Japonia.

- Oh, l-ai trimis in Japonia? Asta ma surprinde.

- Fiul meu. In Japonia. Daca mor, spune-i, te rog.

- Sa-i spun ca ai murit? Regret, dar nu pot face asa ceva. Pentru ca n-o sa mori. Nu inca.

- Tu sa-i spui: Eu mor pentru patrie. Spune-i sa fie bun cu mama. Sa o protejeze. Si sa construiasca o lume buna.

Aproape soptea, straduindu-se sa-si gaseasca cuvintele in engleza, straduindu-se sa nu planga.

- Sa construiasca lume buna, a spus el din nou, miscandu-si mana prin aer ca un zidar care niveleaza un zid.

Isi urmarea mana cu privirea, de parca era uimit de miscarea ei.

- Da. Sa construiasca lume buna.

- Pe cand eram copii, am zis eu, traiam intr-o lume buna. Copiii acestia, copiii pe care i-am intalnit. Ce groaznic e pentru ei ca trebuie sa invete atat de devreme cat de oribile sunt toate in realitate.

- Fiul meu, a zis Akira. Cinci ani. In Japonia. Nu stie nimic, nimic. El crede lumea un loc frumos, Oameni buni. Jucariile lui. Mama, tata.

- Cred ca si noi eram la fel. Dar nu toate merg prost, socotesc eu.

Incercam acum din greu sa combat deznadejdea primejdioasa care se instala in prietenul meu.

- La urma urmelor, am zis, cand eram copii, cand lucrurile mergeau rau, noi nu puteam sa facem mare lucru sa le indreptam. Dar acum suntem adulti. Acum putem. Asta-i avantajul, pricepi? Uita-te la noi, Akira. Dupa tot acest timp, putem face in sfarsit dreptate. Aminteste-ti, batrane, cum ne jucam noi. Iar si iar. Cum faceam pe detectivii care il cauta pe tata. Acum am crescut, putem face in cele din urma lucrurile cum trebuie.

Akira nu a mai vorbit o buna bucata de timp, apoi a zis:

- Cand baiatul meu. El descopera lumea nu-i buna. As vrea.

S-a oprit, fie din cauza durerii, fie pentru ca nu-si gasea cuvintele in engleza. A spus ceva in japoneza, apoi a continuat:

- As vrea sa fiu cu el. Sa-l ajut. Cand descopera.

- Asculta, maimutoiule, i-am zis eu, esti din cale-afara de ursuz. O sa-ti vezi fiul, voi avea eu grija de asta. Si toata povestea aia despre cat de buna era lumea cand eram copii. Ei bine, e absurda. intr-un fel. Ne conduceau adultii. Nu trebuie sa cazi in nostalgia copilariei.

- Nos-tal-gi-a, a silabisit Akira, de parca era un cuvant pe care se straduia sa-l inteleaga, apoi a zis un cuvant in japoneza, probabil ca termenul japonez pentru "nostalgie". Nos-tal-gi-e. E bine sa fii nos-tal-gic. Foarte important.

- Adevarat, batrane?

- Important. Foarte important. Nostalgic. Cand suntem nostalgici, ne amintim. O lume mai buna decat lumea asta descoperim cand crestem. Ne amintim si dorim lumea mai buna sa se intoarca. Atat de important. Acum am avut un vis. Eram copil. Mama, tata, aproape de mine. In casa noastra.

A tacut si a continuat sa priveasca spre moloz.

- Akira, am zis eu, simtind ca, daca vom continua sa vorbim, pericolul pe care nu doream sa-l articulez se va apropia tot mai mult de noi. Trebuie sa ne continuam drumul. Avem multe de facut.

Drept raspuns, s-a auzit rapaitul unei mitraliere. Era mai departe decat cu o seara inainte, dar amandoi am tresarit.

- Akira, l-am intrebat eu, mai e mult pana la casa? Trebuie sa incercam sa ajungem inainte ca lupta sa inceapa de-a binelea. Cat este de departe?

- Nu departe. Dar mergem cu grija. Soldat chinez foarte aproape.

Somnul nostru, departe de a ne fi inviorat, se pare ca ne sleise si mai mult. Cand m-am ridicat si Akira s-a lasat cu toata greutatea pe mine, durerea care mi-a cuprins gatul si umerii m-a facut sa gem. O buna bucata de timp, pana trupurile noastre s-au acomodat unul cu celalalt, mersul impreuna s-a dovedit o adevarata tortura.

Lasand la o parte starea noastra fizica, terenul pe care l-am traversat in acea dimineata s-a dovedit a fi cea mai dificila parte parcursa pana atunci. Distrugerile erau atat de numeroase ca a trebuit sa ne oprim deseori, neputand sa ne facem loc printre daramaturi. Si daca lumina ne ajuta, fara indoiala, sa vedem unde sa punem piciorul, mi-am dat seama ca tot acel spectacol oribil care fusese ascuns de intuneric era acum vizibil si ne facea sa platim un tribut greu de suferinta. Vedeam sange printre ruine - uneori proaspat, alteori vechi de saptamani -, pe pamant, pe pereti, intins pe mobilele sfaramate. Mai rau - si nasurile ne avertizau inaintea ochilor -, dadeam cu o regularitate deconcertanta peste gramezi de intestine in diverse grade de putrefactie. O data, cand ne-am oprit, i-am pomenit lui Akira despre aceste lucruri, iar el mi-a raspuns cu simplitate:

- Baioneta. Soldatu' pune intotdeauna baioneta in stomac. Daca o pui aici - si a aratat spre coaste -, baioneta nu mai iese. Asa ca soldatul invata. Intotdeauna stomacul.

- Cel putin au dus cadavrele. Cel putin asta fac.

Am continuat sa auzim impuscaturi razlete si de fiecare data aveam sentimentul ca ne apropiem tot mai mult de locul acela. Asta ma ingrijora, dar Akira parea mai sigur ca oricand de drumul spre casa si, ori de cate ori ii puneam la indoiala deciziile, el dadea din cap agasat.

Cand am dat de cadavrele celor doi soldati chinezi, soarele diminetii isi trimitea de foarte sus razele lui puternice printre acoperisurile desfundate. Nu ne-am apropiat suficient pentru a le examina cum se cuvine, dar intuitia imi spunea ca nu murisera decat de vreo ora, doua. Unul era cu fata in jos, in moloz, celalalt murise in genunchi, cu fruntea odihnindu-se pe peretele de caramida, de parca ar fi fost cotropit de melancolie.

La un moment dat eram atat de convins ca suntem pe punctul de a intra in bataia pustilor, ca l-am oprit pe Akira, spunandu-i:

- Asculta! Ce vrei sa faci? Incotro ne duci?

El n-a scos o vorba, ci a ramas sprijinindu-se de mine, cu capul plecat si tragandu-si sufletul.

- Stii intr-adevar incotro mergem? Akira, raspunde-mi! Stii incotro mergem?

El si-a ridicat capul ostenit de pe umarul meu. M-am intors - trebuia sa o fac incet, pentru ca el inca se sprijinea de mine - si am vazut printr-o spartura din zid, la nu mai mult de zece pasi, o forma ce parea a fi Furnalul din Rasarit.

N-am spus nimic, ci m-am lasat dus acolo. Ca si geamanul lui, Furnalul din Rasarit supravietuise cu bine atacurilor. Era plin de praf, dar parea in stare de functionare. Desprinzandu-ma de Akira, care s-a asezat imediat pe o gramada de moloz, m-am dus drept spre furnal. Ca si data trecuta, am vazut cosul inaltandu-se spre nori, deasupra capului meu. M-am intors la locul in care statea Akira si i-am pus usor mana pe umar.

- Akira, regret ca ti-am vorbit pe tonul acela! Iti sunt foarte recunoscator. Nu m-as fi descurcat singur. Pe bune, Akira, iti sunt foarte recunoscator.

- O. K.

Respira mai usor acum.

- Tu ma ajuti. Eu te ajut. O. K.

- Akira, acum cred ca suntem foarte aproape de casa. Sa vad. Pe partea aia - am aratat eu cu mana - straduta merge intr-acolo. Trebuie sa mergem pe straduta.

Akira parea sa nu prea aiba chef sa se ridice in picioare, dar eu l-am tras in sus si am luat-o din loc. Am mers pe straduta ingusta pe care mi-o aratase locotenentul pe acoperis, dar in curand am observat ca drumul ne era complet blocat de molozul cazut. Ne-am catarat pe un zid, am intrat intr-o casa alaturata, apoi am luat-o spre ceea ce mi-am imaginat a fi un traseu paralel si ne-am reluat drumul prin incaperile pline cu moloz.

Casele in care ne aflam acum erau mai putin distruse si, in mod clar, mai salubre decat acelea prin care trecuseram cu putin inainte. Printre daramaturi se vedeau scaune, masute de toaleta, chiar si cateva oglinzi si vaze inca intacte. Eu doream sa ne continuam drumul, dar Akira se incovoia tot mai mult si am fost fortati sa ne oprim din nou. Ne-am asezat pe o grinda cazuta si, tocmai cand ne trageam sufletul, privirea mi-a cazut pe o firma pictata de mana, care zacea acolo, in fata noastra, in moloz.

Era despicata de-a lungul fibrei lemnoase, dar cele doua bucati stateau acolo, una langa cealalta. Am vazut si un fragment din grilajul in care fusese fixata odata la intrarea principala. Nu era pentru prima oara cand ne intalneam cu asemenea obiecte, dar, instinctiv, atentia mi-a fost atrasa de acesta. M-am dus sa-l iau, degajand cele doua placute de lemn din zidarie, si le-am adus unde stateam.

- Akira, i-am zis eu, poti sa-mi spui ce scrie?

I-am pus cele doua bucati de lemn in fata. El s-a uitat indelung la scris, apoi a spus:

- Chineza mea nu buna. Un nume. Numele cuiva.

- Akira, asculta-ma cu atentie. Uita-te la literele astea. Trebuie sa le cunosti. Te rog, incearca sa le citesti! E foarte important!

El a continuat sa priveasca placa, apoi a scuturat capul.

- Akira, asculta, am zis. Se poate sa scrie Ye Zhen? Asta ar putea sa fie numele scris aici?

- Ye Zhen. Akira s-a uitat meditativ. Ye Zhen. Da, posibil. Litera asta de-aici. Da, posibil. Scrie Ye Zhen.

- Asa-i? Esti sigur?

- Nu sigur. Dar. posibil. Foarte posibil. Da - a dat din cap -, Ye Zhen. Asa cred.

Am lasat jos cele doua bucati de lemn si mi-am croit drum peste moloz spre fatada casei in care ne aflam. In locul in care fusese usa era o spartura si, privind prin ea, am vazut straduta ingusta ce dadea afara. M-am uitat la casa din fata mea. Fatadele caselor alaturate erau distruse, dar cea la care ma uitam scapase - surprinzator - intacta. Nu se vedeau semne de distrugere: obloanele ferestrelor, zabrelele de lemn ale usii glisante, chiar amuleta care se clatina deasupra usii de la intrare, toate ramasesera neatinse. Dupa ce trecuseram prin ce trecuseram, parea o aparitie dintr-o lume mai civilizata. Am stat acolo, uitandu-ma fix la ea. Apoi i-am facut un semn lui Akira.

- Uite, vino incoace, i-am spus eu aproape in soapta. Asta trebuie sa fie casa. Nu poate fi alta.

Akira nu s-a miscat, ci a oftat adanc.

- Christopher. Tu prieten. Imi place foarte mult.

- Vorbeste mai incet, Akira, am ajuns. Asta-i casa. O simt prin toti porii.

- Christopher.

A facut un efort sa se ridice in picioare si a inceput sa paseasca incet. Cand a ajuns langa mine, i-am aratat casa. Soarele diminetii stralucea pe straduta si arunca dungi de lumina pe fatada casei.

- Acolo, Akira! Acolo este!

S-a asezat la picioarele mele si a scos un alt oftat.

- Christopher. Prietenul meu. Trebuie sa gandesti cu mare atentie. Sunt multi ani. Multi, multi ani.

- Nu-i ciudat, am remarcat eu, ca luptele aproape ca n-au afectat casa? Casa cu parintii mei inauntru.

Rostind aceste cuvinte, m-am simtit brusc coplesit. Dar mi-am revenit si am spus:

- Ei, Akira, acum trebuie sa intram. O s-o facem impreuna, brat la brat. Ca odinioara, cand mergeam in camera lui Ling Tien. Iti amintesti, Akira?

- Christopher. Dragul meu prieten. Trebuie sa gandesti foarte bine. Sunt multi, multi ani. Prietene, te rog, asculta. Poate mama si tata. Au trecut atatia ani.

- O sa intram impreuna acolo. Apoi, imediat dupa ce o sa facem ce trebuie, or sa ti se dea toate ingrijirile medicale, promit. De fapt, e posibil sa fie ceva, vreo chestie de prim ajutor, chiar in casa aceea. Cel putin apa curata, poate si bandaje. Mama o sa-ti vada rana, poate o sa-ti puna un bandaj curat. Nu-ti face griji, o sa te faci bine cat ai clipi.

- Christopher. Trebuie sa gandesti foarte bine. Atatia ani au trecut.

A tacut in momentul in care usa din fata noastra a alunecat, deschizandu-se cu un zanganit. Abia daca am dat sa-mi dibuiesc revolverul, cand de-acolo a rasarit o chinezoaica mica.

Probabil ca avea vreo sase ani. Avea o expresie linistita si era destul de draguta. Parul ii fusese strans cu grija in cozi mici. Haina simpla si pantalonii largi erau putin prea mari pentru ea.

S-a uitat in jur, clipind in lumina soarelui, apoi s-a uitat spre noi. Descoperindu-ne relativ repede - niciunul din noi nu se miscase -, s-a apropiat fara teama. S-a oprit din drum la doar cativa metri si a spus ceva in mandarina, facand semne spre casa.

- Akira, ce zice?

- Nu inteleg. Poate ca invita inauntru.

- Dar cum poate fi ea implicata? Crezi ca are si ea vreo legatura cu rapitorii? Ce spune?

- Cred ca ne cere ajutor.

- Trebuie sa-i spunem sa se dea la o parte, am zis, scotandu-mi revolverul. E de banuit ca vom intampina rezistenta

- Da, ea ne cere ajutor. Spune ca-i ranit cainele. Cred ca spune cainele. Chineza mea nu buna.

Apoi, in timp ce o urmaream, am vazut ca de undeva, de langa locul unde incepea impletitura atenta a parului fetitei o dara subtire de sange i se prelingea pe frunte si pe obraz. Fetita parea ca nu observa nimic si mi s-a adresat din nou, facand alte semne spre casa din spatele ei.

- Da, a zis Akira. Spune caine. Cainele e ranit.

- Cainele ei? Ea-i ranita. Probabil ca serios.

Am facut un pas catre ea, cu intentia de a-i examina rana. Dar ea mi-a interpretat gestul ca pe o incuviintare si, intorcandu-se, a facut un salt indarat pe straduta, spre usa de unde aparuse. A dat-o la o parte, s-a uitat la noi, chemandu-ne din priviri, si apoi a disparut inauntru.

Eu am ramas o clipa asa, ezitand. Apoi i-am intins mana prietenului meu, care statea jos.

- Akira, asta e, am zis. Hai sa intram impreuna.

Capitolul douazeci si unu CAT AM TRAVERSAT straduta, am incercat sa tin revolverul drept. Dar Akira isi petrecuse bratul in jurul gatului meu si trebuia sa-i sustin o mare parte din greutate, asa ca-mi imaginez ca mersul nostru, cand am intrat in casa clatinandu-ne, nu avea nici un fel de autoritate. Am sesizat vag prezenta unei vaze ornamentale la intrare si cred ca decoratia pe care am vazut-o balanganindu-se la usa a scos un clinchet atunci cand am trecut pe langa ea. Apoi am auzit vocea fetitei si am privit in jur.

Desi fatada ramasese practic neatinsa, jumatatea din spate a camerei in care ne aflam era in ruina. Gandindu-ma mai bine azi, cand scriu aceste randuri, presupun ca un obuz trecuse prin acoperis, daramand etajul superior si distrugand spatele casei si locuinta lipita de ea. Dar in acele momente eu imi cautam in primul si-n primul rand parintii si nu sunt sigur de imaginile pe care le-am retinut. Primul meu gand ametitor a fost ca rapitorii fugisera. Apoi, cand am vazut cadavrele, m-am temut cumplit de tare ca erau ale mamei si tatalui meu si ca rapitorii ii ucisesera pentru ca ne vazusera apropiindu-ne. Trebuie sa marturisesc ca am avut un sentiment de mare usurare cand am vazut ca acele trei cadavre risipite prin camera erau ale unor chinezi.

In fund, langa perete, era corpul unei femei, care probabil era mama fetitei. E posibil ca explozia sa o fi aruncat acolo. Zacea in locul unde aterizase. Pe chip avea o expresie socata. Un brat ii fusese smuls de la cot si ciotul ramas era indreptat spre cer, poate pentru a indica directia din care venise obuzul. La cativa metri departare, in moloz, era o batrana cu ochii goi, incremeniti spre tavan. O parte a fetei ii era carbonizata, dar nu se vedea nici o urma de sange si nici mutilata nu era. In fine, foarte aproape de locul in care stateam - ascuns la inceput vederii de un raft cazut - zacea un baiat putin mai mare decat fetita pe care o urmaseram inauntru. Un picior ii fusese smuls din sold, de unde maruntaie surprinzator de lungi, asemeni cozilor decorative ale unui zmeu, se desfacusera pe rogojina.

- Caine, a zis Akira langa mine.

M-am uitat lung la el, apoi i-am urmarit privirea. In mijlocul acestui dezastru, nu foarte departe de baiatul mort, fetita ingenunchease langa cainele ranit, care zacea pe o parte, si ii mangaia usor blana. Coada cainelui abia se misca, raspunzandu-i. In timp ce o priveam, si-a ridicat ochii si a zis ceva cu o voce destul de calma si egala.

- Ce spune, Akira?

- Cred ca spune sa ajutam cainele, a zis Akira. Da, spune sa ajutam cainele.

Apoi, brusc, a inceput sa chicoteasca nestapanit.

Fetita a vorbit din nou, de data asta adresandu-mi-se doar mie, considerand probabil ca Akira e nebun. Apoi si-a lipit fata de caine, continuand sa-i mangaie blana.

Am facut un pas spre ea, eliberandu-ma de bratul prietenului meu, si in acel moment Akira s-a prabusit peste niste mobila rupta. M-am intors spre el alarmat, dar el nu se oprise din cascada de chicote, iar rugamintile fetei continuau neintrerupt. Lasandu-mi deoparte revolverul, m-am dus la ea si i-am pus mana pe umar.

- Uite. Toate astea - si am aratat spre macelul din jur, pe care ea parea ca-l uitase total - sunt o intamplare groaznic de nefericita. Dar tu ai supravietuit si o sa vezi, o sa faci o figura buna daca. daca iti pastrezi curajul.

M-am intors iritat spre Akira si am tipat la el:

- Akira! Potoleste-te! Pentru numele lui Dumnezeu, nu-i nimic de ras! Fata asta sarmana.

Dar fetita ma luase acum de maneca si incepuse sa-mi vorbeasca iar, atent si rar, uitandu-mi-se-n ochi.

- Uite, pe bune, i-am zis eu, esti grozav de curajoasa. Jur ca aceia care au facut lucrul asta groaznic n-or sa scape nepedepsiti. Poate ca nu stii cine sunt eu, dar din intamplare sunt. ei bine, sunt persoana de care ai nevoie. O sa am eu grija sa nu scape. Nu te teme, o sa. o sa.

- Uite, vezi?

Am dat un sut unei colivii care-mi statea in drum si m-am dus spre mama ei. Apoi, mai mult din obisnuinta, m-am aplecat si am inceput s-o examinez cu lupa. Ciotul era deosebit de curat - osul care-i iesea din carne era de un alb stralucitor, ca si cum i l-ar fi lustruit cineva.

Amintirile legate de acele momente nu-mi mai sunt foarte clare. Dar am sentimentul ca, dupa ce am privit cu lupa ciotul femeii, m-am ridicat brusc si am inceput sa-mi caut parintii. Pentru a explica partial ce s-a intamplat, nu pot spune decat ca Akira chicotea intruna din locul in care cazuse, iar fetita continua sa ma implore cu acelasi ton egal si insistent. Cu alte cuvinte, atmosfera devenise destul de incarcata si acest lucru ar putea explica intr-o anumita masura felul in care am rascolit tot ce mai ramasese din casuta aceea.

In spate era o incapere mica, total distrusa de obuze. De aici mi-am inceput cautarea, tragand scanduri de podea rupte si deschizand cu un picior de masa usile unui dulap rasturnat. Apoi m-am intors in camera principala si am inceput sa dau la o parte gramezi de moloz, lovind cu piciorul mesei absolut tot ce rezista izbiturilor si manevrelor mele. La un moment dat mi-am dat seama ca Akira se oprise din chicotit si venise dupa mine, tragandu-ma de umar si spunandu-mi ceva la ureche. L-am ignorat si mi-am continuat cautarea chiar in momentul in care, din greseala, am aruncat unul dintre cadavre. Akira continua sa ma traga de umar si, dupa catva timp, incapabil sa inteleg de ce aceeasi persoana pe care contasem sa ma sustina incerca sa ma opreasca, m-am intors spre el, tipand ceva de genul:

- Ia mana de pe mine! la mana! Daca nu vrei sa ma ajuti, atunci pleaca! Du-te-n coltul tau si chicoteste!

- Soldati! imi suiera el. Soldati vin!

- Ia mana de pe mine! Mama, tata! Unde sunt? Nu sunt aici! Unde sunt? Unde sunt?

- Soldati! Christopher, opreste-te! Tu trebuie sa calmezi sau noi ucisi! Christopher!

Ma zgaltaia, iar fata lui era aproape de a mea. Mi-am dat seama apoi ca, intr-adevar, de pe undeva din preajma se auzeau voci.

L-am lasat pe Akira sa ma traga in spatele camerei. Fetita amutise si legana bland capul cainelui. Coada animalului se misca fara vlaga.

- Christopher, a soptit Akira in graba. Daca soldat chinez, trebuie sa ma ascund.

Si mi-a aratat coltul camerei.

- Soldat chinez nu trebuie sa afle. Dar daca japonez, trebuie spui cuvantul care te-am invatat.

- Nu pot spune nimic. Uite, batrane, daca nu vrei sa ma ajuti.

- Christopher! Soldati vin!

A traversat incaperea clatinandu-se si a disparut intr-un dulap din colt. Usa era destul de daramata si prin tablia ei i se vedeau clar fluierul piciorului si o gheata. Incercarea de a se ascunde era atat de lamentabila, ca am inceput sa rad si eram gata sa strig ca-l vad cand soldatii au aparut in usa.

Primul soldat care a intrat a tras in mine, dar glontul a lovit peretele din spatele meu. Apoi a observat mainile mele ridicate si faptul ca eram un civil strain si a strigat ceva la tovarasii care s-au strans in spatele lui. Erau japonezi si imi mai amintesc ca trei sau patru dintre ei au inceput sa se certe in legatura cu mine, tinand mereu pustile indreptate spre persoana mea. Au intrat si mai multi soldati si au inceput sa caute prin casa. L-am auzit pe Akira strigand ceva in japoneza din ascunzatoarea lui, iar cand soldatii s-au strans in jurul dulapului, l-am vazut ca iese afara. Am mai remarcat faptul ca nu parea foarte multumit ca-i vede si nici ei pe el. S-au mai adunat si alti soldati in jurul fetitei, discutand si de data asta ce sa faca. Apoi a intrat un ofiter si oamenii au ramas in asteptarea ordinelor, iar in camera s-a lasat tacerea.

Ofiterul - un capitan tanar - a privit roata prin incapere. Privirea i-a cazut pe copil, apoi pe mine, apoi s-a fixat pe Akira, acum sprijinit de doi soldati. A urmat o conversatie in japoneza, la care Akira nu a participat. In ochii lui aparuse o expresie de resemnare, traversata de o umbra de frica. La un moment dat a incercat sa-i spuna ceva capitanului, dar acesta l-a intrerupt imediat. A urmat un alt schimb rapid de replici, apoi soldatii l-au luat pe Akira. In acel moment i se citea clar frica in ochi, dar nu a opus rezistenta.

- Akira! am strigat eu dupa el. Akira, unde te duc? Ce s-a intamplat?

Akira a privit inapoi si mi-a zambit scurt si cu afectiune. Apoi a disparut pe straduta si n-am mai putut sa-l vad din cauza soldatilor care-l insoteau.

Tanarul capitan se uita la copil. Apoi s-a intors spre mine si mi-a spus:

- Tu englez?

- Da.

- Va rog, domnule, ce cautati aici?

- Imi.

M-am uitat in jur.

- Imi cautam parintii. Ma cheama Banks, Christopher Banks. Sunt un detectiv cunoscut. Poate ca.

Nu mai stiam ce sa spun si, in afara de asta, mi-am dat seama ca de la o vreme suspinam, iar asta facea o impresie jalnica asupra capitanului. Mi-am sters fata si am continuat:

- Am venit aici sa-mi gasesc parintii. Dar nu mai sunt aici. Am ajuns prea tarziu.

Capitanul s-a mai uitat o data in jur, la moloz, la cadavre, la fetita cu cainele muribund. Apoi i-a spus ceva soldatului de langa el, fara sa-si ia ochii de la mine. In cele din urma mi s-a adresat:

- Va rog, domnule, sa ma insotiti. A facut un gest politicos, dar ferm, invitandu-ma sa ies pe straduta. Nu-si pusese pistolul in toc, dar nici nu si l-a indreptat spre mine.

- Fetita asta, am zis eu. O s-o duceti intr-un loc sigur?

S-a intors si m-a privit in tacere. Apoi a spus:

- Va rog, domnule. Plecati acum.

Japonezii m-au tratat in general decent. M-au tinut intr-o camaruta din spatele cartierului general - o fosta unitate de pompieri -, unde mi s-a dat sa mananc si un doctor mi-a ingrijit ranile de care abia imi aminteam cum le facusem. Mi-au bandajat piciorul si chiar mi-au dat o gheata larga, in care sa-l tin comod. Soldatii care erau insarcinati sa se ocupe de mine nu vorbeau englezeste si nu stiau sigur daca sunt prizonier sau oaspete, dar eu eram mult prea obosit ca sa-mi pese. M-am intins pe patul de campanie pe care-l instalasera in camaruta si timp de cateva ore am tot adormit si m-am trezit. Usa nu era incuiata. De fapt, usa de la biroul alaturat nu se inchidea ca lumea, asa ca, ori de cate ori imi veneam in simtiri, auzeam voci certandu-se in japoneza sau strigand in telefon - poate ceva in legatura cu mine. Acum banuiesc ca am avut mai tot timpul putina febra. Oricum, in timp ce adormeam sau ma trezeam, prin cap imi tot umblau evenimentele recente, si nu doar cele din ultimele ore, ci si cele din ultimele saptamani. Apoi, una cate una, panzele de paianjen s-au dat la o parte, asa ca dupa-amiaza tarziu, atunci cand am fost trezit, la sosirea colonelului Hasegawa, mi-am dat seama ca am o cu totul alta perspectiva asupra framantarilor mele legate de caz.

Colonelul Hasegawa, un barbat mic de statura, dar energic, la vreo patruzeci de ani, mi s-a prezentat politicos, spunandu-mi:

- Ma bucur sa constat ca va simtiti mai bine, domnule Banks. Nadajduiesc ca oamenii de-aici v-au ingrijit cum se cuvine. Am placerea sa va anunt ca am primit instructiuni sa va insotesc pana la Consulatul Britanic. Permiteti-mi sa va sugerez sa plecam imediat.

- De fapt, colonele, am spus eu, ridicandu-ma prudent in picioare, as prefera sa ma duceti in alta parte. Nu stiu adresa exacta, dar nu este prea departe de Nanjing Road. Poate cunoasteti locul. Este un magazin care vinde discuri de gramofon.

- Sunteti asa de nerabdator sa cumparati discuri de gramofon?

Nu m-am deranjat sa-i dau explicatii, asa ca am spus doar:

- E important sa ajung acolo cat se poate de repede.

- Din pacate, domnule, am instructiuni sa va duc direct la Consulatul Britanic. Daca voi proceda altfel, mi-e teama ca se vor crea multe neplaceri.

Am oftat.

- Cred ca aveti dreptate, colonele. De altfel, daca ma gandesc bine, imi imaginez ca voi ajunge oricum prea tarziu.

Colonelul si-a privit ceasul.

- Da, ma tem ca da. Dar, dati-mi voie, daca o pornim acum, va veti putea bucura iar de muzica neintarziat.

Am calatorit intr-un vehicul militar decapotat, condus de ordonanta colonelului. Era o dupa-amiaza frumoasa, iar soarele batea peste ruinele din Chapei. Ne deplasam incet, pentru ca, desi o mare parte din moloz fusese stransa de pe sosea - erau gramezi uriase la marginea drumului - soseaua avea cratere de la obuze. Uneori treceam pe cate o strada fara urme de stricaciuni, dar cand luam coltul, casele nu mai erau decat mormane de moloz, iar stalpii de telegraf care mai ramasesera in picioare stateau in unghiuri ciudate intre firele incurcate. La un moment dat, pe cand ne deplasam printr-o astfel de zona, mi-am dat seama ca pot vedea in zare, printre ruinele culcate la pamant, cosurile celor doua furnale.

- Anglia este o tara superba, spunea colonelul Hasegawa. Calma, demna. Campii verzi si frumoase. Inca visez la ea. Si literatura dumneavoastra. Dickens, Thackeray. La rascruce de vanturi. Mie imi place in special Dickens.

- Colonele, scuza-ma ca aduc acest subiect in discutie. Dar atunci cand oamenii dumneavoastra m-au gasit ieri, eram cu cineva. Un soldat japonez. Stiti cumva ce i s-a intamplat?

- Soldatul acela. Nu stiu sigur ce s-a intamplat cu el.

- Ma intreb unde l-as putea gasi.

- Doriti sa-l regasiti?

Fata colonelului a devenit serioasa.

- Domnule Banks, a zis el, v-as sfatui sa nu va mai preocupati de acel soldat.

- Colonele, este el cumva, in ochii dumneavoastra, vinovat de vreun delict?

- Delict?

S-a uitat surazand la ruinele care ramaneau in urma noastra.

- Mai mult ca sigur ca soldatul acela a dat informatii inamicului. Probabil ca asa a negociat el cu inamicul sa-i dea drumul din prizonierat. Inteleg ca dumneavoastra insiva ati afirmat ca l-ati gasit langa liniile Guomintangului. Acest lucru ii dovedeste foarte clar lasitatea si tradarea.

Eram gata-gata sa protestez, dar mi-am dat seama ca nu era in interesul meu si nici in al lui Akira sa ma cert cu colonelul. Dupa ce am tacut o vreme, el a adaugat:

- E o dovada de intelepciune sa nu devii prea sentimental.

Accentul lui, care era de altfel impresionant, a devenit sovaielnic cand a pronuntat acest ultim cuvant, asa ca i-a iesit ceva de genul "sen-ci-men-tol". Asta mi-a racait urechile, asa ca m-am intors fara sa-i raspund. Dar putin mai tarziu el m-a intrebat pe un ton prevenitor:

- Soldatul asta. L-ati intalnit undeva inainte?

- Asa am crezut. Am crezut ca este un prieten de-al meu din copilarie. Dar acum nu mai sunt la fel de sigur. Incep sa-mi dau seama acum ca multe lucruri nu sunt cum am presupus.

Colonelul a dat din cap.

- Copilaria pare atat de departe. Toate astea - a aratat cu mana in jur -, atata suferinta. Una dintre poetele noastre, o doamna de la curte, a scris despre tristetea acestor lucruri cu multi ani in urma. A scris cum copilaria noastra devine un teritoriu strain atunci cand ne maturizam.

- Ei bine, colonele, pentru mine nu-i deloc un teritoriu strain. Pentru mine este locul in care am continuat sa-mi traiesc toata viata. De-abia acum plec in calatorie, parasindu-l.

Am trecut prin punctele de control japoneze si am ajuns la Hongqiao, cartierul de nord al Coloniei. Si in aceasta zona erau semne de distrugere si de pregatiri militare precipitate. Am vazut multe gramezi de saci cu nisip si camioane pline cu soldati. In timp ce ne apropiam de canal, colonelul a zis:

- La fel ca si dumneavoastra, domnule Banks, si mie imi place enorm muzica. In special Beethoven, Mendelsshon, Brahms si Chopin. Sonata a treia e absolut minunata.

- Un om cultivat ca dumneavoastra, colonele, am remarcat eu, probabil ca regreta toate acestea. Ma refer la carnajul provocat de invazia voastra in China.

M-am temut ca se va supara, dar a zambit calm si a spus:

- E regretabil, recunosc. Dar daca Japonia vrea sa devina o mare natiune, ca a dumneavoastra, domnule Banks, acest lucru e necesar. Asa cum a facut si Anglia candva.

Am tacut o vreme amandoi. Apoi m-a tatonat:

- Sunt sigur ca ieri, la Chapei, ati vazut lucruri neplacute.

- Da, sigur ca am vazut.

Atunci a izbucnit brusc intr-un ras straniu, care m-a facut sa tresar.

- Domnule Banks, a zis el, va dati seama sau aveti macar o idee despre lucrurile si mai neplacute care vor veni?

- Daca veti continua sa invadati China, sunt sigur.

- Scuzati-ma, domnule - acum vorbea destul de insufletit -, nu vorbesc doar despre China. Intreg globul, domnule Banks, intregul glob va fi cuprins curand de razboi!

A pronuntat aceste cuvinte cu o voce triumfatoare, dar apoi si-a scuturat capul cu tristete.

- Va fi groaznic! a spus el in soapta. Groaznic. Nici nu va dati seama, domnule.

Nu-mi amintesc prea clar primele ore de dupa intoarcere. Dar as zice ca sosirea mea la Consulatul Britanic, intr-un vehicul japonez, aratand cum aratam, adica mai mult sau mai putin ca un vagabond, nu a prea incurajat comunitatea nelinistita. Imi amintesc vag felul in care oficialitatile s-au grabit sa ma intampine, cum am fost dus in cladire, expresia de pe fata consulului general, care cobora in goana scarile. Nu stiu ce cuvinte mi-a adresat el la inceput, dar imi amintesc ca i-am spus chiar inainte de a rosti salutul uzual:

- Domnule George, trebuie sa va rog sa-mi permiteti sa-l vad pe omul dumneavoastra, Macdonald, fara intarziere.

- Macdonald? John Macdonald? Dar de ce doresti sa vorbesti cu el, batrane? Uite, trebuie sa te odihnesti. o sa rugam un doctor sa te consulte.

- Sunt de acord ca arat cam sifonat. Nu va ingrijorati, o sa ma duc sa ma aranjez putin. Dar va rog, aduceti-mi-l pe Macdonald. E foarte important.

Am fost condus intr-o camera de oaspeti din cladirea consulatului, unde am reusit sa ma barbieresc si sa fac o baie fierbinte, in ciuda sirului lung de persoane care imi bateau la usa. Printre ele era si un chirurg scotian cu o fata severa, care m-a examinat mai bine de o jumatate de ora, fiind convins ca-i ascund cine stie ce rana. Altii au venit sa se intereseze de starea mea, iar eu am trimis cel putin trei dintre ei inapoi, sa dea de Macdonald. Am primit doar raspunsuri vagi, cum ca nu fusese inca reperat. Apoi, pe masura ce se insera, din cauza oboselii - sau poate a pilulei pe care mi-o daduse chirurgul -, am adormit profund.

Mu m-am trezit pana a doua zi dimineata tarziu. Mi s-a adus micul dejun in camera si m-am schimbat in niste haine curate, aduse de la hotelul Cathay in timp ce dormeam. Am inceput sa ma simt mult mai bine si m-am decis sa ma duc sa-l caut pe Macdonald imediat.

Am crezut ca imi pot aminti drumul spre biroul lui Macdonald de la ultima noastra intalnire, dar cladirea consulatului avea un interior destul de incalcit, asa ca am fost nevoit sa cer sa mi se arate drumul. Inca eram putin ratacit si coboram niste trepte, cand am descoperit figura lui sir Cecil Medhurst, care statea pe palierul de dedesubt.

Soarele diminetii inunda locul prin geamurile inalte ale palierului, luminand o zona intinsa de piatra cenusie din preajma. Pe palier nu era nimeni altcineva, iar sir Cecil statea usor aplecat, cu mainile duse la spate, si privea in curtea consulatului. Am fost tentat sa urc inapoi pe scari, dar eram intr-o parte linistita a cladirii si oricand era posibil ca zgomotul pasilor mei sa-l faca sa priveasca in sus. Asa ca mi-am continuat coborarea si, cand am ajuns la el, s-a intors imediat, de parca stiuse tot timpul ca ma apropii.

- Salut, batrane, a zis el. Am auzit ca te-ai intors. A fost putina panica aici cand ai fost dat disparut, pe bune. Te simti mai bine?

- Da, ma simt bine, multumesc. Piciorul asta ma incurca. Nu prea-mi intra in pantof.

Soarele care-i cadea pe fata il facea sa arate batran si obosit. S-a intors spre fereastra si a privit indelung si incordat afara. Apropiindu-ma de el, am inceput sa privesc si eu. Jos, trei politisti sikh9 erau intr-un continuu du-te-vino pe gazon, stivuind saci de nisip.

- Ai auzit ca a plecat? m-a intrebat sir Cecil.

- Da.

- Desigur, cand amandoi ati fost dati disparuti, m-am pripit cu concluziile. Si altii au facut la fel, cred. De aceea am venit in dimineata asta. Sa-mi prezint scuzele. Dar mi-au spus ca dormi. Asa ca pierdeam vremea pe-aici, asteptandu-te.

- Nu-i deloc cazul sa va cereti scuze, sir Cecil.

- Oh, ba da, este! Cred ca am spus cate ceva ieri seara. Stii tu. Concluzii pripite. Evident, acum toti stiu ca m-am facut de ras. Cu toate astea, m-am gandit ca-i mai bine sa vin si sa iti explic.

Jos, pe gazon, a aparut un culi chinez cu o roaba in care erau saci cu nisip. Politistii sikh au inceput sa-i descarce.

- A lasat vreo scrisoare? am intrebat eu, incercand sa par nonsalant.

- Nu. Dar am primit o telegrama azi-dimineata. Este la Macao, stii. Zice ca-i bine, sanatoasa. Zice ca-i de una singura si-mi va scrie curand.

Apoi s-a intors spre mine si m-a prins de brat:

- Banks, stiu ca si tie o sa-ti fie dor de ea. Vezi tu, intr-un fel as fi preferat sa fi plecat impreuna, voi doi. Stii ca ea. ea avea o parere buna despre tine.

- Probabil ca a fost o mare lovitura, am remarcat, ca sa spun si eu ceva.

Sir Cecil s-a departat si a continuat sa priveasca o vreme la politisti. Apoi a zis:

- Nu chiar, drept sa-ti spun. Nu a fost deloc o lovitura.

A continuat apoi:

- Mereu i-am zis sa plece, sa plece si sa descopere dragostea, stii tu, adevarata dragoste. O merita, nu crezi? Acolo a plecat acum. S-a dus sa-si gaseasca adevarata dragoste. Poate ca o va si gasi. Acolo, in Marea Chinei de Sud, cine stie? Poate ca va intalni un calator in vreun port, in vreun hotel, cine stie? A devenit romantica, stii? A trebuit sa-i dau voie sa plece.

Lui sir Cecil i s-au umplut ochii de lacrimi.

- Ce-o sa faceti acuma, domnule? l-am intrebat eu cu blandete.

- Ce-o sa fac? Cine stie? Ar trebui sa ma-ntorc acasa, cred. Presupun ca asta o sa fac. Sa merg acasa. Imediat, adica imediat ce-mi voi achita niste datorii aici.

Sesizasem deja sunetul unor pasi care coborau scara in spatele nostru, dar in clipa aceea incetinisera si se oprisera, asa ca ne-am intors amandoi. Cand l-am vazut pe Grayson, functionarul de la Consiliul Municipal, m-a apucat disperarea.

- Buna dimineata, domnule Banks. Buna dimineata, sir Cecil. Domnule Banks, suntem atat de incantati sa va vedem intors cu bine.

- Va multumesc, domnule Grayson, am zis eu, iar atunci cand am vazut ca pur si simplu continua sa stea acolo, in capul scarilor, zambind prosteste, am adaugat: Sunt incredintat ca toate aranjamentele pentru festivitatea din parcul Jessfield avanseaza satisfacator.

- O, da, da!

A ras oarecum imperceptibil.

- Dar in acest moment am venit sa va caut pentru ca am auzit ca doreati sa vorbiti cu domnul Macdonald.

- Exact. De fapt, tocmai eram in drum spre el.

- Ah! Ei bine, n-o sa-l gasiti in biroul sau obisnuit. Daca doriti sa ma urmati, domnule, o sa va duc eu la el.

L-am strans usor de umar pe sir Cecil, care se intorsese cu fata spre fereastra ca sa-si ascunda lacrimile, apoi l-am urmat cu pasi hotarati pe Grayson.

M-a condus intr-o parte a cladirii unde nu era nimeni, apoi am ajuns intr-un coridor pe care se aflau niste birouri. Am auzit pe cineva vorbind la telefon si un barbat care a iesit dintr-o incapere a dat din cap spre Grayson. Acesta a deschis o alta usa si mi-a facut semn sa o iau inaintea lui.

Am intrat intr-un cabinet mic, dar bine utilat, in care trona un birou masiv. M-am oprit in prag, pentru ca in incapere nu era nimeni, dar Grayson m-a impins inauntru si a inchis usa dupa el. Apoi a ocolit biroul, s-a asezat si mi-a facut semn spre scaunul gol.

- Domnule Grayson, am spus eu, n-am timp de poantele astea stupide.

- Imi pare rau, a raspuns Grayson. Stiu ca doreati sa-l vedeti pe Macdonald. Dar, vedeti, Macdonald se ocupa de protocol. Se achita foarte bine de sarcini, dar competentele lui nu prea depasesc acest spatiu.

Am oftat nerabdator, dar, inainte sa dau sa vorbesc, Grayson a continuat:

- Vezi, batrane, cand ai zis ca-l vrei pe Macdonald, am presupus ca vrei sa ma vezi pe mine. Eu sunt persoana de care ai nevoie.

Atunci am sesizat ca Grayson se schimbase oarecum. Aerul lui onctuos disparuse si ma urmarea fara sa clipeasca din spatele biroului. Cand a vazut pe fata mea ca in sfarsit pricepusem, a mai facut inca o data semn spre scaun.

- Te rog, fa-te comod, batrane. Imi cer mii de scuze ca te-am urmarit inca de cand ai ajuns aici. Dar vezi, trebuia sa ma asigur ca nu declansezi vreo reactie puternica din partea celorlalte puteri. Asadar, daca-mi amintesc eu bine, inteleg ca doresti o intalnire cu Sarpele Galben.

- Da, domnule Grayson. Ma intreb daca imi puteti aranja aceasta intalnire.

- Asa cum se intampla de obicei, am primit raspunsul cand erai deja plecat. Toate taberele sunt incantate sa-ti satisfaca aceasta cerere.

Apoi, aplecandu-se spre mine, a adaugat:

- Deci, domnule Banks, simti ca te apropii de final?

- Da, domnule Grayson. Acum cred ca da.

Astfel ca aseara, putin dupa ora unsprezece, ma aflam intr-o masina care mergea prin zona de lux din Concesiunea Franceza, in compania a doi ofiteri de la politia secreta chineza. Am traversat bulevardele strajuite de copaci si am trecut pe langa case imense, unele complet ascunse in spatele zidurilor inalte sau al gardurilor vii. Apoi am intrat pe niste porti bine pazite de oameni in haine civile si cu palarii si ne-am oprit intr-o curte cu pietris. In fata noastra se ridica o casa intunecata, cu patru-cinci etaje.

Din interior razbatea o lumina slaba si pretutindeni pandeau din umbra santinele. In timp ce-mi urmam insotitorii pe scara principala, m-am gandit ca aceasta casa apartinuse pana de curand unui european bogat, cazut intr-un fel sau altul in mainile autoritatilor chineze. Pe pereti, alaturi de superbe opere de arta chinezesti si occidentale, erau prinse cu ace notite si programe scrise de mana.

Judecand dupa decor, in camera de la al doilea etaj in care am fost introdus se aflase pana de curand o masa de biliard. Acum in mijloc se casca un gol in jurul caruia am mers agale in timp ce asteptam. Cam dupa douazeci de minute, am auzit zgomotul masinilor care soseau in curte, dar cand am incercat sa ma uit pe fereastra, am descoperit ca toate ferestrele dadeau spre gradina aflata lateral, asa ca nu puteam vedea nimic din ce se intampla in fata.

Probabil ca a mai durat o jumatate de ora inainte de a fi luat de acolo. Am fost escortat pe inca un rand de scari, apoi pe un coridor, trecand pe langa alte santinele. Apoi insotitorii mei s-au oprit si unul dintre ei a aratat spre o usa aflata la cativa metri de noi. Ultima portiune am parcurs-o de unul singur si am intrat in ceea ce parea a fi un birou mare. Calcam pe un covor gros, iar peretii erau aproape in intregime acoperiti cu carti. In coltul indepartat, acolo unde draperiile grele fusesera trase in fata ferestrelor-foisor, se afla un birou cu cate un scaun pe fiecare latura. O lampa de citit arunca o pata de lumina placuta, dar restul incaperii ramanea in semiintuneric. In timp ce stateam asa si inspectam lucrurile din jurul meu, o silueta s-a ridicat din spatele biroului si, ocolindu-l atent, a facut un semn spre scaunul pe care-l eliberase.

- De ce nu stai acolo, Puffin? mi-a spus unchiul Philip. Iti amintesti, nu-i asa? Iti placea sa stai pe scaunul meu, in spatele biroului.

Capitolul douazeci si doi DACA NU m-as fi asteptat sa-l vad, e foarte posibil sa nu-l fi recunoscut pe unchiul Philip. Se ingrasase in toti acesti ani si, chiar daca nu era solid, gatul i se ingrosase si obrajii ii atarnau. Parul i se subtiase si albise, dar privirea ii era la fel de calma si plina de umor cum mi-o aminteam.

M-am indreptat spre el fara sa-i zambesc, dar nu m-am dus in spatele biroului, la scaunul pe care mi-l oferise.

- O sa stau aici, am zis eu, oprindu-ma langa celalalt scaun.

Unchiul Philip a dat din umeri.

- Fie. Oricum, nu-i biroul meu. De fapt, n-am pus niciodata piciorul in aceasta casa. Ai vreo legatura cu casa?

- Nici eu n-am mai fost aici. Crezi c-am putea lua loc?

Cand ne-am asezat, ne-am putut vedea bine pentru prima oara, in lumina lampii de birou, si am stat pret de un minut sa ne studiem pe indelete.

- Stii, Puffin, nu te-ai schimbat prea mult, a inceput el. Baiatul din tine se vede usor si acum.

- Ti-as fi recunoscator daca nu ai mai folosi acest nume.

- Scuze. Sunt cam obraznic, recunosc. Iata-te, deci. Ai reusit sa dai de mine. Pana acum am tot refuzat sa te intalnesc. Dar in cele din urma cred ca am dorit sa te revad. Iti sunt dator cu cateva explicatii, cred. Dar nu eram sigur, stii, ce parere ai despre mine. Prieten sau dusman, povestea aia. Numai ca azi nu mai sunt sigur de ce cred majoritatea oamenilor despre mine. Stii ca mi-au spus sa iau asta, pentru orice eventualitate?

A scos un pistol argintiu si l-a tinut in lumina.

- Iti vine sa crezi? S-au gandit ca s-ar putea sa ma ataci.

- Dar vad ca l-ai luat.

- Oh, dar il am cu mine peste tot! Sunt multi care vor sa-mi faca rau in ziua de azi. Nu la tine ma refer. La unul dintre oamenii aceia de-acolo. Poate ca a fost mituit sa dea navala aici si sa ma-njunghie. Cine stie? Asa am trait eu, ma tem. Asta de cand a inceput nazbatia cu Sarpele Galben.

- Da. Se pare ca te dedai la tradari.

- Asta-i putin cam dur, daca insinuezi ceea ce cred eu ca insinuezi. In ce-i priveste pe comunisti, prea bine, asa e. Am devenit tradator. Chiar si in acest caz, n-am avut o asemenea intentie, sa stii. Oamenii lui Jiang au pus intr-o zi mana pe mine si m-au amenintat ca ma tortureaza. Recunosc, nu mi-am imaginat chiar asta, nu mi-am imaginat-o deloc. Dar pana la urma au facut o chestie mai desteapta. M-au pacalit sa-l tradez pe unul de-al meu. Si apoi, vezi, asta a fost. Pentru ca, asa cum ai constatat, nimeni nu-i pedepseste cu mai multa cruzime pe tradatori decat vechii mei tovarasi. N-aveam alta cale de a ramane in viata. A trebuit sa ma bazez pe guvern pentru a ma apara de tovarasii mei.

- Dupa investigatiile mele, am zis, o multime de oameni si-au pierdut viata din pricina ta. Si nu numai din cei pe care i-ai tradat. Acum un an, le-ai dat de inteles comunistilor ca Sarpele Galben e alta persoana. Multi dintre membrii familiei lui, inclusiv cei trei copii, au fost ucisi in primul val de represiuni.

- Nu ma consider o persoana demna de admirat. Sunt un las. Si stiu asta de mult timp. Dar nu sunt responsabil de cruzimile rosilor. Au demonstrat ca sunt la fel de abominabili ca Jiang Jieshi si nu mai am nici un pic de respect pentru ei. Dar, uite, nu cred ca ai venit sa-mi vorbesti despre asta.

- Nu, asa-i.

- Asadar, Puffin? Scuze - Christopher. Ce vrei sa-ti spun? De unde sa incepem?

- Parintii mei. Unde sunt?

- Imi pare rau, dar ma tem ca tatal tau a murit. De multi ani. Imi pare rau.

N-am scos nici un cuvant, ci am asteptat. In cele din urma a spus:

- Spune-mi, Christopher, ce crezi ca i s-a intamplat tatalui tau?

- Oare chiar te priveste ce cred eu? Am venit aici s-o aud din gura ta.

- Prea bine. Dar eram curios sa stiu ce ai dedus de unul singur. La urma urmelor, ti-ai facut un renume din asta.

Aceste cuvinte m-au iritat, dar m-am gandit ca se va arata deschis numai daca ma supun regulilor lui. Asa ca pana la urma am spus:

- Am dedus ca tata a luat o pozitie, o pozitie curajoasa impotriva patronilor lui in privinta profiturilor din comertul cu opiu din acei ani. Facand astfel, presupun ca s-a pus in calea unor interese enorme, asa ca a fost indepartat.

Unchiul Philip a dat din cap.

- Banuiam eu ca asa crezi. Eu si cu mama ta am discutat cu mare atentie ce trebuie sa te facem sa crezi. Si, in linii mari, cam asta imi spui tu acum. Deci am avut succes. Ma tem ca adevarul, Puffin, a fost ceva mai prozaic. Tatal tau a fugit intr-o zi cu amanta lui. Au locuit un an la Hong Kong. Pe ea o chema Elizabeth Cornwallis. Dar, cum stii, Hong Kong-ul este irespirabil si prea britanic. Erau subiect de scandal si in cele din urina au trebuit s-o stearga la Malacca sau intr-un alt loc de acest gen. Apoi el s-a imbolnavit de febra tifoida si a murit la Singapore. Asta s-a intamplat la doi ani dupa ce te-a parasit. Imi pare rau, batrane, imi dau seama ca e greu sa auzi asa ceva. Dar tin-te bine, pentru ca mai am multe sa-ti spun inainte de sfarsitul serii.

- Zici ca mama stia? La vremea aceea?

- Da. Nu la inceput, retine. Nu o luna sau doua. Tatal tau si-a acoperit urmele foarte bine. Mama ta a aflat doar pentru ca el i-a scris. Ea si cu mine am fost singurii care am stiut intotdeauna adevarul.

- Dar detectivii? Cum naiba de n-au reusit sa descopere ce a facut?

- Detectivii? Unchiul Philip a izbucnit in ras. Tipii aia grei de cap, prost platiti si sleiti de munca? N-ar fi fost in stare nici sa dea de un elefant ratacit in Nanjing Road.

Apoi, cand a vazut ca nu spun nimic, a continuat:

- Ti-ar fi spus pana la urma. Dar am dorit sa te protejam. De-aia te-am facut sa crezi asta.

Incepusem sa ma simt incomod in scaunul meu din apropierea lampii, dar, din cauza spetezei, nu ma puteam lasa mai pe spate. Dupa ce am continuat sa tac cateva clipe, unchiul Philip a zis:

- Da-mi voie sa fiu cinstit fata de tatal tau. Ii era greu. Intotdeauna a iubit-o pe mama ta, a iubit-o enorm. Sunt convins ca a iubit-o pana in ultima clipa. Intr-un fel, Puffin, asta a fost problema. A iubit-o prea mult, a idealizat-o. Si a fost prea mult pentru el sa incerce sa se ridice la nivelul pretentiilor ei. A incercat. Oh, da, a incercat, si asta aproape ca l-a distrus. Putea foarte bine sa spuna "Uite, nu pot face decat atat; asta sunt si gata". Dar o diviniza. Dorea cu disperare sa fie asa cum isi dorea ea si, cand a descoperit ca nu are resurse, a sters-o. Cu o persoana careia nu-i pasa cum este. Credinta mea este ca pur si simplu tanjea sa se odihneasca. Se straduise atatia ani si nu mai dorea decat sa se odihneasca. Sa nu gandesti lucruri urate despre el, Puffin. Nu cred ca a incetat vreodata sa va iubeasca, pe tine si pe mama ta.

- Si mama? Ce s-a intamplat cu ea?

Unchiul Philip s-a aplecat inainte, rezemandu-se pe coate, si si-a dat usor capul pe spate.

- Cat stii deja despre ea? m-a intrebat.

Tonul jovial pe care reusise sa-l dea vocii sale se evaporase cu totul. Acum arata ca un batran bantuit, ros de ura de sine. Ma privea cu atentie, chiar daca avea capul dat pe spate, iar lumina galbena a lampii de birou ii dezvelea smocurile de par care-i cresteau din nari. De undeva de la parter auzeam un mars chinezesc la patefon.

- Nu incerc sa te indispun, a zis el cand eu n-am raspuns. Nu vreau sa ma aud vorbind mai mult decat trebuie. Haide. Cat ai aflat?

- Pana de curand am trait cu impresia ca parintii mei sunt tinuti amandoi prizonieri in Chapei. Asa ca, vezi, n-am fost prea istet.

L-am asteptat sa vorbeasca. A ramas o vreme in aceeasi pozitie curioasa, apoi s-a relaxat si a zis:

- N-o sa-ti amintesti acest amanunt, dar la scurt timp dupa ce tatal tau a plecat, am venit la voi acasa s-o vad pe mama ta. Si in acea zi a mai venit un anume domn. Un chinez.

- Te referi la razboinic, la Wang Ku.

- A, deci n-ai fost chiar atat de prostut.

A oftat si si-a incordat auzul.

- Asculta, a continuat. Imnurile Guomintang. Le pun ca sa ma enerveze. Asa se intampla ori de cate ori ma aduc. Se intampla prea des pentru a fi o simpla coincidenta.

Apoi, cum eu n-am spus nimic, el s-a ridicat in picioare, a intrat in zona de semiobscuritate si s-a apropiat de draperiile grele.

- Mama ta, a zis el in cele din urma, era total devotata campaniei noastre. Incetarea comertului cu opiu in China. Multe companii europene, inclusiv cea a tatalui tau, aveau profituri imense de pe urma importului de opiu indian in China si transformau milioane de chinezi in dependenti neajutorati. Pe vremea aceea eram o figura importanta in campanie. Mult timp strategia noastra a fost destul de naiva. Credeam ca putem sa facem astfel incat acele companii sa se rusineze si sa renunte la profiturile obtinute de pe urma opiului. Am scris scrisori, le-am oferit dovezi, aratand ce efecte dezastruoase are opiul asupra chinezilor. Da, poti rade, eram foarte naivi. Dar vezi, credeam ca avem de-a face cu niste frati crestini. Ei bine, pana la urma ne-am dat seama ca nu ajungem nicaieri. Am descoperit ca acestor oameni nu numai ca le suradeau foarte mult respectivele profituri, dar si doreau de fapt ca acesti chinezi sa devina inutili. Le placea starea lor de haos, dependenta de droguri, incapacitatea de a se autoguverna ca lumea. In acest mod, tara putea fi condusa ca o colonie, dar fara niciuna dintre obligatiile normale. Asa ca ne-am schimbat tactica. Ne-am rafinat metodele. In zilele acelea, ca si azi, transporturile cu opiu veneau pe Yangzi. Vapoarele trebuiau sa le aduca in amonte, trecand prin tinuturile stapanite de bande. Fara o protectie adecvata, transporturile nu reuseau sa treaca dincolo de stramtorile Yangzi-ului fara sa fie jefuite. Asa ca toate companiile acestea, Morganbrook and Byatt, Jardine Matheson, toate, incheiau targuri cu razboinicii prin ale caror teritorii treceau incarcaturile. Acesti razboinici nu erau decat niste banditi glorificati, dar aveau armate, asadar aveau puterea sa vegheze transporturile sa treaca. Uite, deci, care a fost noua noastra strategie. Nu am mai tratat cu companiile comerciale. Am tratat cu razboinicii. Am apelat la mandria lor de rasa. Le-am aratat ca statea in puterea lor sa puna capat comertului cu opiu, sa rastoarne un obstacol major din calea chinezilor si sa-si ia in maini propria soarta, propriul teritoriu. Desigur, unii dintre ei tineau mortis la banii pe care-i primeau. Dar pe unii i-am convertit. La vremea aceea, Wang Ku era unul dintre cei mai puternici banditi-despoti. Teritoriul lui cuprindea cateva sute de kilometri patrati in zona de nord a provinciei Hunan. Un tip destul de brutal de altfel, dar suficient de temut si de respectat pentru a fi o achizitie importanta in ochii companiilor comerciale. Wang Ku a inceput sa se ataseze de cauza noastra. Venea deseori la Shanghai, ii placea viata de aici si in timpul acestor vizite am putut sa-l convingem. Puffin, te simti bine?

- Da, foarte bine. Ascult.

- Poate ca ar trebui sa pleci acum, Puffin. Nu-i neaparata nevoie sa auzi ce-ti voi spune.

- Spune. Ascult.

- Foarte bine. Am senzatia ca trebuie sa auzi ce-ti voi spune, daca poti sa suporti. Pentru ca. Ei bine, pentru ca trebuie s-o gasesti. Ar mai fi o sansa s-o gasesti.

- Deci mama traieste.

- Nu am nici un motiv sa cred altfel.

- Atunci spune. Continua ce-ai inceput.

Unchiul Philip s-a intors la birou si s-a asezat inca o data in fata mea.

- In ziua aceea, Wang Ku a venit la voi acasa, a inceput el. Se cuvine sa-ti amintesti ziua aceea. Ai avut dreptate sa banuiesti ca a fost importanta! A fost ziua in care mama ta a descoperit ca scopurile lui Wang Ku nu erau nici pe departe oneste. In cateva cuvinte, planuia sa puna el insusi mana pe transporturile cu opiu. Desigur, urma sa faca niste aranjamente complicate, opiul avea sa treaca prin trei sau patru maini, adica intr-un stil foarte chinezesc, dar in cele din urma, da, la asta se ajungea. Noi toti stiam asta, dar mama ta nu. O tinuseram in ignoranta, poate prosteste, pentru ca am simtit ca nu va accepta. Evident, si noi aveam remuscari, dar ne-am decis sa lucram cu Wang. Da, urma sa vanda opiul acelorasi oameni care cumparau de la companii, dar important era sa oprim importurile. Sa facem afacerea neprofitabila. Din nefericire, in ziua in care Wang Ku a venit la voi acasa, a spus ceva din care mama ta a inteles pentru prima oara natura relatiei lui cu noi. Cred ca s-a simtit ridicola. Poate ca suspectase tot timpul acest lucru, dar nu dorise sa-l ia in seama si era furioasa in aceeasi masura pe sine, pe mine si pe Wang. Oricum, si-a pierdut controlul si l-a pocnit. Nu rau, iti dai seama, dar mana ei i-a atins obrazul. Si, desigur, i-a spus in fata tot ce avea sa-i spuna. Atunci mi-am dat seama ca va trebui sa platim scump. Am incercat sa rezolv situatia pe loc. I-am explicat faptul ca tatal tau tocmai o parasise, ca mama ta era foarte suparata. Am incercat sa-l fac sa priceapa aceste lucruri in timp ce ieseam din casa. El a zambit si mi-a spus sa nu-mi fac griji, dar mi-am facut, o, da, si cum inca! Stiam ca tot ce facuse mama ta nu putea fi reparat usor. As fi fost usurat, pe cuvant, daca, drept revansa, Wang ar fi incetat sa participe la planul nostru. Dar el dorea opiul, facuse deja o multime de aranjamente. In plus, fusese insultat de o straina si dorea sa puna lucrurile la punct. Cand m-am aplecat spre el, in bataia stralucitoare a luminii lampii, m-a cuprins un sentiment ciudat: ca in spatele meu bezna crestea neincetat, ca acolo se casca un hau imens si intunecat.

Unchiul Philip se oprise sa-si stearga sudoarea de pe frunte cu podul palmei. Dar s-a uitat imediat la mine, incordat, si a continuat:

- In ziua aceea, putin mai tarziu, m-am dus sa ma intalnesc cu Wang Ku la hotelul Metropole. Am facut tot ce mi-a stat in puteri sa opresc dezastrul care stiam ca va urma. Dar a fost in zadar. In dupa-amiaza aceea mi-a spus ca nu era deloc infuriat pe mama ta, ca el considera ca spiritul ei - asa l-a numit, "spiritul" ei - era extrem de atragator. O placea atat de mult incat o dorea drept concubina si voia sa o duca la el acasa, in provincia Hunan. Isi propusese "s-o imblanzeasca" pe mama ta, asa cum ai imblanzi o iapa salbatica. Puffin, trebuie sa intelegi cum erau lucrurile pe vremea aceea in Shanghai, in China: daca un barbat ca Wang Ku lua o hotarare de acest gen, nimeni nu-l putea opri. Trebuie sa intelegi asta. Nu am fi rezolvat nimic daca am fi rugat politia sau pe altcineva sa o pazeasca. Ar mai fi incetinit lucrurile, dar asta-i tot. Nimeni nu-ti putea proteja mama de intentiile unui asemenea barbat. Dar vezi tu, Puffin, cel mai mult ma temeam pentru tine. Nu stiam sigur ce are de gand cu tine si pentru asta am pledat, de fapt. In cele din urma am ajuns la o intelegere. Urma sa aranjez lucrurile in asa fel incat mama ta sa fie singura, fara paza, iar eu sa te duc departe de acel loc. Asta voiam sa fac. N-am vrut sa te ia si pe tine. Pe mama ta da, era inevitabil. Dar in ceea ce te priveste, aveam pentru ce sa pledez. Si asta am si facut.

A urmat o pauza indelunga. Apoi am spus:

- Dupa acest aranjament convenabil, sa inteleg ca Wang Ku a continuat sa-ti respecte planul?

- Nu fi cinic, Puffin.

- Dar a facut-o?

- Adevarul e ca, asa a si facut. Faptul ca a luat-o pe mama ta l-a satisfacut. A procedat cum am vrut noi si, indraznesc sa spun, a contribuit semnificativ la decizia companiilor de a opri acest comert.

- Deci, cum s-ar spune, mama a fost sacrificata pentru o cauza mai importanta.

- Uite, Puffin, niciunul din noi nu a avut de ales. Trebuie sa intelegi asta.

- Ai mai vazut-o pe mama vreodata? Asta dupa ce a fost rapita de acest om?

Am observat ca ezita. Dar apoi a zis:

- Da. Ce-i drept, am mai vazut-o. o data, dupa sapte ani. Calatoream prin provincia Hunan si am acceptat invitatia lui Wang de a-i fi oaspete. Si acolo, in fortareata lui, da, acolo am vazut-o pe mama ta pentru ultima oara.

Vorbea aproape in soapta. Patefonul nu mai canta la parter, asa ca intre noi se lasase o tacere totala.

- Si. si ce s-a ales de ea?

- Era sanatoasa. Desigur, era una dintre concubinele lui. In conditiile date, as zice ca se adaptase bine la noua ei viata.

- Cum fusese tratata?

Unchiul Philip s-a uitat intr-o parte. Apoi a spus incet:

- Cand am vazut-o, m-a intrebat, evident, despre tine. I-am spus vestile pe care le aveam. A fost multumita. Vezi tu, pana in acel moment fusese complet rupta de lumea de afara. Sapte ani nu auzise decat ce hotara Wang ca trebuie sa stie. Adica nu era sigura ca aranjamentul financiar functiona. Asa ca, atunci cand am vazut-o, asta dorea ea sa afle si am putut s-o linistesc, sa-i spun ca functioneaza. Dupa sapte ani de indoiala chinuitoare, a putut sa nu se mai gandeasca la asta. Nu-ti pot spune cat de usurata era. "Asta-i tot ce-am vrut sa stiu", spunea ea intruna. "Asta-i tot ce-am vrut sa stiu."

In acel moment imi urmarea reactiile cu mare atentie. Dupa inca o clipa de tacere, i-am pus intrebarea pe care o astepta:

- Unchiule Philip, despre ce aranjament financiar e vorba?

Si-a coborat privirea spre dosul palmelor si le-a studiat o vreme.

- Daca n-ar fi fost vorba despre tine, de dragostea ei pentru tine, mama ta - asta o stiu sigur - si-ar fi pus capat zilelor fara sa clipeasca, inainte sa-i permita acelui escroc sa o atinga fie si cu un deget. Ar fi gasit ea o cale si ar fi facut-o. Dar trebuia sa se gandeasca la tine. Asa ca, in cele din urma, cand a vazut cum stau lucrurile, a facut un aranjament. Urma ca tu sa fii sustinut financiar in schimbul. In schimbul consimtamantului ei. Eu m-am ingrijit ca aranjamentul sa fie facut prin firma. Era un tip acolo, la Byatt, care habar nu avea despre ce este vorba. Credea ca asigura transportul opiului lui. Ha, Ha! Prost mai era individul!

Unchiul Philip si-a scuturat capul si a zambit. Apoi fata i s-a intunecat din nou, de parca se resemnase cu ideea ca acesta era cursul pe care-l va lua discutia.

- Alocatia mea, am raspuns eu incet. Mostenirea mea.

- Matusa ta din Anglia. N-a fost niciodata bogata. In toti acesti ani, adevaratul tau binefacator a fost Wang Ku.

- Deci in tot acest timp am trait. am trait pe.

N-am mai putut continua, asa ca pur si simplu m-am oprit.

Unchiul Philip a dat din cap.

- Scolarizarea ta. Locul tau in societatea londoneza. Faptul ca ai devenit ce-ai devenit. I le datorezi lui Wang Ku. Sau, mai bine zis, sacrificiului mamei tale.

S-a ridicat din nou in picioare si, cand s-a uitat la mine, am vazut o noua expresie pe fata lui, ceva apropiat de ura. Dar apoi s-a intors, a intrat in umbra si n-am mai vazut nimic.

- Atunci am vazut-o ultima oara pe mama ta, a inceput el. In fortareata aceea. Nu mai era deloc preocupata de campania impotriva opiului. Traia doar pentru tine, isi facea griji doar pentru tine. La vremea aceea comertul cu opiu devenise ilegal. Dar nici macar aceasta veste nu a insemnat mare lucru pentru ea. Desigur ca pe mine m-a durut, asa cum i-a durut pe toti cei care si-au irosit ani buni cu aceasta campanie. Ne atinseseram, in sfarsit, scopul. Asa credeam noi. Comertul cu opiu era abolit. N-a trebuit decat un an sau doi ca sa vedem ce inseamna aceasta abolire. Practic, comertul trecuse dintr-o mana in alta, asta-i tot. Se desfasura sub obladuirea guvernului Jiang. Dependentii erau mai numerosi ca oricand, dar acum comertul se facea pentru a plati armata lui Jiang, pentru a-i plati puterea. Atunci m-am alaturat rosiilor, Puffin. Imi inchipuiam ca mama ta va fi distrusa cand va afla ce se alesese din campania noastra, dar ei nu-i mai pasa deloc. Nu voia decat ca tu sa ai tot ce-ti trebuie. Nu dorea decat vesti despre tine. Stii, Puffin - si vocea lui a capatat un ton ciudat -, cand am vazut-o atunci, arata foarte bine. Dar cat am stat acolo i-am interogat si pe ceilalti din casa, pe oamenii care stiu de obicei tot ce se-ntampla. Doream sa aflu adevarul, sa aflu cum era tratata cu adevarat, pentru ca. pentru ca stiam ca intr-o zi urma sa vina si aceasta clipa, aceasta intalnire a noastra. Si am aflat. Oh, da, am aflat! Totul.

- Incerci sa ma chinui in mod deliberat?

- Nu, nu era doar faptul ca. Ei bine, ii ceda in pat. O mai si batea in mod regulat in fata oaspetilor lui. Imblanzirea femeii albe, asa numea el acest moment. Si asta nu-i totul. Stii.

Deja imi acoperisem urechile, dar am inceput sa tip:

- Destul! De ce ma torturezi asa?

- De ce?

Vocea i-a capatat accente de furie.

- De ce? Pentru ca vreau sa cunosti adevarul! In toti acesti ani ai crezut ca sunt o creatura abominabila. Poate ca sunt, dar asta-i starea in care te aduce lumea. N-am vrut sa fiu asa. Am vrut sa fac bine acestei lumi. In felul meu, am luat niste decizii curajoase. Si uita-te la mine acum. Ma dispretuiesti. M-ai dispretuit in toti acesti ani, Puffin, tu, care mi-ai fost aproape ca un fiu, si inca ma dispretuiesti. Dar acum iti dai seama cum este lumea cu adevarat? Vezi cum anume ti s-a asigurat confortul in Anglia? Cum ai putut deveni un detectiv celebru? Detectiv! La ce foloseste un detectiv? Bijuterii furate, aristocrati ucisi pentru mostenire. Crezi ca pentru asta merita sa te bati? Mama ta a dorit ca tu sa traiesti vesnic in lumea ta fermecata. Dar e imposibil. Pana la urma trebuia sa se sfarame. E un miracol ca a supravietuit atat. Uite, Puffin, uite, iti voi oferi sansa asta. Poftim.

Isi scosese iarasi pistolul. A iesit din umbra si s-a indreptat spre mine si, cand m-am uitat in sus, l-am vazut aplecat deasupra mea, cam asa cum imi aparea in copilarie. Si-a dat haina la o parte si a apasat pistolul pe vesta, in apropierea inimii.

- Uite, a zis el, aplecandu-se si vorbindu-mi in soapta, ca ii miroseam pana si rasuflarea statuta. Poftim, baiete. Ma poti ucide. Asa cum ti-ai dorit mereu. De-aia am trait atat de mult. Nimeni altul nu are dreptul la acest privilegiu. Vezi, m-am pastrat pentru tine. Apasa pe tragaci. Poftim, ia-l. Vom face in asa fel incat sa para ca te-am atacat. Voi tine pistolul, ma voi prabusi peste tine. Cand vor intra, imi vor vedea trupul cazut peste al tau si o sa dea impresia ca a fost autoaparare. Uite, ia-l, il tin eu. Apasa pe tragaci, Puffin.

Vesta lui ma apasa pe fata, lunecand in sus si-n jos, dupa miscarile pieptului, cum gafaia. Mi s-a facut greata si am incercat sa ma dau la o parte, dar cu mana libera - avea pielea nespus de uscata - imi apucase bratul in incercarea de a ma trage spre el. Atunci mi-a venit ideea ca o sa apese singur pe tragaci, mana mea fiind atat de aproape ca atingea practic pistolul. M-am tras indarat cu violenta, aproape rasturnand scaunul, si m-a indepartat de el, clatinandu-ma.

O clipa am privit amandoi vinovati spre usa, vrand sa vedem daca zgomotul o sa le faca pe santinele sa intre. Dar nu s-a intamplat nimic si, in cele din urma, unchiul Philip a izbucnit in ras. Apoi, ridicand scaunul, l-a aranjat cu grija in fata biroului, s-a asezat el insusi pe scaun, a pus pistolul pe birou si a ramas o vreme asa, tragandu-si sufletul. M-am indepartat cativa pasi de birou, dar in incaperea aceea cavernoasa nu mai era nimic, asa ca pur si simplu m-am oprit cu spatele la el. Apoi l-am auzit ca-mi spune:

- In regula. Foarte bine.

A tras iar aer in piept, cu lacomie.

- Atunci o sa-ti spun, o sa-ti marturisesc cel mai ingrozitor lucru.

Dar in clipa urmatoare nu am auzit in spatele meu decat respiratia lui grea. In cele din urma a inceput sa vorbeasca:

- Foarte bine. O sa-ti marturisesc adevarul. De ce i-am permis lui Wang Ku s-o rapeasca pe mama ta in acea zi. Ce-am spus inainte, da, e destul de adevarat. Trebuia sa te protejez. Da, da, tot ce am spus mai devreme sta mai mult sau mai putin in picioare. Dar daca as fi vrut intr-adevar, daca as fi incercat intr-adevar sa-ti salvez mama, as fi gasit o cale. O sa-ti spun ceva, Puffin. Ceva ce nu am fost in stare sa-mi marturisesc mie insumi, multi ani. L-am ajutat pe Wang sa o ia pe mama ta pentru ca o parte din mine dorea ca ea sa-i devina sclava. Sa fie sclava, noapte de noapte. Pentru ca, vezi tu, eu tot timpul am vrut-o, chiar din perioada in care locuiam in casa voastra. O, da, o doream, si cand tatal tau a plecat, am crezut ca-mi surade norocul, ca sunt succesorul lui firesc. Dar. dar mama ta nu m-a considerat niciodata astfel. Mi-am dat seama dupa plecarea tatalui tau. Ma respecta asa, ca pe o persoana decenta. Nu, nu, era imposibil! Nici intr-o mie de ani nu as fi putut sa ma prezint intr-o alta postura, nu in felul acela. Si eram furios. Eram atat de furios! Si cand a aparut chestia aia cu Wang Ku, m-a excitat. Auzi, Puffin? M-a excitat! Dupa ce a luat-o, stateam in cele mai intunecate ore din noapte si ma excitam. Toti acei ani am trait indirect, prin Wang. Ca si cum as fi cucerit-o si eu. Ma satisfaceam singur de multe, foarte multe ori, imaginandu-mi ce i se intampla. Uite, ucide-ma! De ce ma cruti? Ai auzit! Uite, impusca-ma ca pe un sobolan!

Am continuat mult, mult timp sa stau in partea intunecata a camerei, cu spatele la el, ascultandu-i respiratia. Apoi m-am intors spre el si i-am spus destul de linistit:

- Ai spus inainte ca, dupa parerea ta, mama e inca in viata. Mai este la Wang Ku?

- Wang a murit acum patru ani. Oricum, armata lui a fost imprastiata de Jiang. Nu stiu unde se afla acum, Puffin. Sincer iti spun, nu stiu.

- Ei bine, o s-o gasesc. N-o sa ma las.

- N-o sa fie usor, baiete. Razboiul sta sa izbucneasca in toata tara. In curand o va cuprinde in intregime.

- Da, am raspuns. Eu chiar as zice ca va cuprinde in curand toata lumea. Dar asta nu-i vina mea. De fapt, nici nu mai e treaba mea. Am intentia s-o iau de la capat si de data asta o s-o gasesc. Poti sa-mi mai dai cateva informatii care sa ma ajute in investigatii?

- Imi pare rau, Puffin, dar nu mai stiu nimic. Ti-am spus tot.

- Atunci la revedere, unchiule Philip. Regret ca nu pot sa-ti fac pe plac.

- Nu-ti face griji. Sunt o multime de oameni gata sa-i faca pe plac Sarpelui Galben.

A ras scurt. Apoi a spus cu o voce ostenita:

- La revedere, Puffin. Sper s-o gasesti.

Partea a saptea Londra, 14 noiembrie 1958

Capitolul douazeci si trei ERA PRIMA mea calatorie mai lunga dupa multi ani si, doua zile dupa sosirea noastra la Hong Kong, m-am simtit in continuare obosit. Calatoria cu avionul este impresionant de rapida, dar stai inghesuit si esti oarecum dezorientat. Durerile de sold mi-au revenit si mai puternic, iar durerea de cap a persistat mai tot timpul sederii mele, ceea ce mi-a intretinut parerea preconceputa despre aceasta colonie. Stiu cateva persoane care au calatorit acolo si s-au intors pline de incantare: "Un loc de viitor", spuneau ei tot timpul. "Si incredibil de frumos." Dar in acea saptamana cerul a fost mai tot timpul innorat si strazile agasant de aglomerate. Cred totusi ca mi-a placut ici si colo - la semnele chinezesti din afara magazinelor sau la imaginea chinezilor vazandu-si de treburile lor prin piata - ecoul vag al Shanghai-ului. Dar de cele mai multe ori chiar si aceste ecouri erau mai curand suparatoare. Era ca si cum la unul dintre supeurile plicticoase dintre Kensington sau Bayswater m-as fi intalnit cu verisoara de gradul patru a unei femei pe care o iubisem candva si ale carei gesturi, expresii, mici ridicari din umar imi trezesc amintiri, dar raman totusi o parodie stangace, chiar grotesca, a unei imagini mult indragite.

Ma bucuram in sfarsit de compania lui Jennifer. Prima oara cand mi-a sugerat vag ca ar putea sa mearga cu mine am ignorat-o in mod deliberat, pentru ca pana si in acea faza finala (ma refer doar la ultimii cinci ani) inca avea tendinta sa ma considere un fel de invalid, in special atunci cand in viata mea reveneau trecutul sau Orientul Indepartat. Presupun ca o parte din mine nu putuse suporta multa vreme acest gen de solicitudine si doar cand mi-am dat seama ca doreste cu adevarat sa se departeze o vreme de existenta ei obisnuita - ca avea propriile ei griji, iar o asemenea calatorie i-ar face bine -, am fost de acord sa pornim in calatorie impreuna.

Jennifer avusese ideea sa ne prelungim calatoria pana la Shanghai si cred ca n-ar fi fost imposibil. As fi putut vorbi cu niste vechi cunostinte care aveau inca influenta la Ministerul de Externe si sunt sigur ca am fi obtinut permisiunea de a intra in China fara dificultati nedorite. Stiu ca altii au procedat la fel. Dar Shanghai-ul de azi este, din toate punctele de vedere, doar o palida umbra a orasului de altadata. Comunistii s-au abtinut sa distruga fizic acest loc, asa ca acea Colonie Internationala de odinioara este inca intacta. Strazile, desi rebotezate, pot fi recunoscute cu usurinta si se zice ca aceia care sunt familiarizati cu Shanghai-ul de altadata se pot descurca acolo si astazi. Desigur, toti strainii au fost alungati, iar hotelurile si cluburile luxoase de odinioara sunt acum birouri ale administratiei presedintelui Mao. Cu alte cuvinte, Shanghai-ul de azi este o parodie nu mai putin dureroasa a vechiului oras, ca si Hong Kong-ul.

Intamplator, am auzit ca saracia - ca si dependenta de opiu, impotriva careia mama luptase atat de mult odata - se diminuase semnificativ sub comunisti. Cat de profund fusesera eradicate aceste rele ramane de vazut, dar se pare ca regimul comunist a reusit sa realizeze in cativa ani ceea ce filantropismul si campaniile fervente nu au putut face decenii intregi. Imi amintesc ca ma intrebam ce ar fi zis mama despre gandurile care imi treceau prin cap in prima noapte petrecuta la Hong Kong, in timp ce ma plimbam prin camera mea de la hotelul Excelsior, oblojindu-mi soldul si incercand, in general, sa-mi recapat echilibrul.

Nu m-am dus la Rosedale Manor decat a treia zi. Ne inteleseseram cu mult inainte ca voi face aceasta calatorie de unul singur, iar Jennifer, desi in timpul diminetii mi-a urmarit fiecare miscare, m-a condus doar dupa pranz, fara sa se agite inutil.

In dupa-amiaza aceea soarele practic inunda peisajul si, cat am urcat pantele cu taxiul, am vazut cum gazoanele de pe ambele parti ale drumului erau udate si tunse de gradinari imbracati doar in veste. In cele din urma am ajuns pe un platou, iar taxiul s-a oprit in fata unei case mari, construita in stil colonial, cu siruri lungi de ferestre cu obloane si cu o aripa laterala. Probabil ca odata fusese o resedinta splendida, fiindca avea fatada spre apa si mare parte a laturii vestice era orientata spre insula. Stand acolo, in bataia brizei, si uitandu-ma spre port, am vazut in zare un funicular urcand un deal. Cand m-am intors spre casa, am observat ca fusese totusi lasata in paragina: vopseaua pervazului si in special cea de la tocurile usilor se crapase si se scorojise.

Inauntru, in hol, se simtea un vag miros de peste fiert, dar locul era extrem de curat. O calugarita chinezoaica m-a condus pe un coridor in care-ti auzeai ecoul pasilor spre biroul sorei Belinda Heaney, o femeie de vreo patruzeci si cinci de ani, cu o expresie serioasa, usor mohorata. Acolo, in acel birou mic si plin de tot felul de lucruri, mi s-a spus ca o femeie, pe care ele o cunosteau sub numele de "Diana Roberts", ajunsese la ei printr-o organizatie de intermedieri care se ocupa de strainii ramasi de izbeliste in China comunista. Cand o predasera, tot ce stiau autoritatile chineze despre ea era ca se aflase intr-o institutie pentru bolnavi mintali din Chingquing inca de la sfarsitul razboiului.

- S-ar putea sa fi stat acolo aproape tot razboiul, a spus sora Belinda. Domnule Banks, nici nu va puteti imagina ce fel de loc era acela. Daca o persoana este incarcerata intr-un astfel de loc, poti sa nu mai afli niciodata nimic despre ea. A iesit in evidenta doar pentru ca era alba. Chinezii nu stiau cum sa procedeze in cazul ei. La urma urmelor, ei vor sa-i dea afara din tara pe toti strainii. Asa ca, pana la urma, a fost trimisa aici si e la noi de aproape doi ani. Cand a venit, era foarte agitata. Dar, intr-o luna, avantajele pe care le ofera in mod obisnuit Rosedale Manor, linistea, ordinea, rugaciunile, au inceput sa-si faca efectul. Acum nici n-ai recunoaste-o, cand te gandesti cum arata biata faptura cand a ajuns aici. E cu mult mai calma. Ii sunteti ruda, spuneati?

- Da, e foarte posibil, i-am raspuns eu. Si, pentru ca ma aflu in Hong Kong, m-am gandit ca trebuie sa-i fac o vizita. E tot ce pot face.

- Ei bine, ne-ar bucura sa stim daca are vreo ruda, prieteni apropiati, pe oricine legat de Anglia. De altfel, orice vizitator e binevenit.

- O viziteaza multi?

- Are vizitatori in mod regulat. Avem un program cu elevii de la Colegiul St. Joseph.

- Asa deci. Si se intelege bine cu ceilalti pacienti?

- Oh, da! Nu ne face nici o problema. Daca am putea spune asta si despre ceilalti!

Sora Belinda m-a condus pe alt coridor, spre o camera mare si insorita, unde probabil ca odinioara fusese sufrageria si unde vreo douazeci de femei, toate imbracate in halate bej, stateau jos sau isi tarsaiau picioarele prin incapere. Usile mari, de sticla, erau deschise spre parc si razele soarelui cadeau pe parchet, luminandu-l. Daca nu ar fi fost numarul mare de vaze pline cu flori proaspete, as fi confundat incaperea cu o gradinita de copii. Pe pereti erau lipite acuarele in culori luminoase si din loc in loc se vedeau masute cu jocuri de dame si carti, hartie si creioane colorate. Sora Belinda m-a lasat un timp la intrare si s-a dus la o alta calugarita, care statea in fata unei pianine. Cateva femei s-au oprit din ce faceau si m-au fixat cu privirea. Altele pareau sa se fi intimidat si incercau sa se ascunda. Aproape toate erau occidentale, desi am vazut si una sau doua euro-asiatice. Apoi undeva in spatele meu, in alta parte a cladirii, cineva a inceput sa se tanguie cu voce tare si, in mod curios, asta a avut un efect linistitor asupra celorlalte. O doamna cu par sarmos a ranjit la mine si mi-a spus:

- Nu-ti face griji, dragule, nu-i decat Martha. Iar se da-n petic.

I-am remarcat accentul de Yorkshire si, tocmai cand ma intrebam ce valuri ale sortii o adusesera in acest loc, sora Belinda s-a intors.

- Cred ca Diana e pe undeva pe-afara, a zis ea. Va rog sa ma urmati, domnule Banks.

Am trecut de usile de sticla si am ajuns in parcul bine ingrijit, ale carui pante urcau si coborau in toate directiile, amintindu-ne ca ne aflam in preajma culmii unui deal. Urmand-o pe sora Belinda pe langa straturile de geranium si lalele inflorite, am vazut pana in zare, peste gardurile vii, tunse cu grija. Batrane in salopete bej stateau in soare, tricotand, palavragind sau bolborosind de unele singure. La un moment dat, sora Belinda s-a oprit sa se uite in jur, apoi m-a condus pe o pajiste in panta spre o poarta alba, pe unde se intra intr-o gradina mica, imprejmuita de ziduri. Singura silueta care se vedea acolo era cea a unei doamne in varsta, care statea la soare si juca de una singura carti la o masa din fier forjat, in coltul indepartat al gradinii pline de iarba deasa. Era absorbita de jocul ei si nu si-a ridicat privirea cand ne-am apropiat. Sora Belinda a atins-o usor pe umar si i-a spus:

- Diana. A venit sa te vada un domn. E din Anglia.

Mama si-a ridicat privirea si ne-a zambit amandurora, apoi s-a intors la cartile ei.

- Diana nu intelege intotdeauna ce i se spune, a continuat sora Belinda. Daca vrei sa faca un lucru anume, trebuie sa-i repeti asta tot timpul.

- Ma intreb daca as putea vorbi singur cu ea.

Sora Belinda nu a parut prea incantata de idee si o clipa a incercat sa gaseasca un motiv care sa-mi arate de ce nu-mi poate permite acest lucru. Dar in cele din urma a spus:

- Daca asta doriti, domnule Banks, sunt sigura ca se poate. Ma gasiti in camera de zi.

Dupa ce sora Belinda a plecat, m-am uitat atent la mama, care isi vedea de carti. Era mai marunta decat ma asteptam si umerii ii erau foarte incovoiati, iar parul cenusiu ii era prins strans intr-un coc. Din cand in cand, in timp ce o urmaream, isi ridica privirea si zambea, dar am observat o umbra de frica pe care nu o avusese in prezenta sorei Belinda. Nu era prea ridata, dar sub ochi avea doua incretituri atat de adanci, ca pareau niste incizii. Gatul i se infundase zdravan intre umeri - poate datorita vreunei rani sau din alte motive -, asa ca ori de cate ori privea cartile dintr-o parte in alta era obligata sa-si miste si umerii. La nari ii atarna un muc si mi-am scos batista sa-l sterg, dar mi-am dat seama ca, procedand astfel, as putea s-o alarmez inutil. In cele din urma am spus calm:

- Imi pare rau, dar n-am putut sa te instiintez mai inainte. Imi dau seama ca esti socata.

M-am oprit, pentru ca era clar ca nu ma asculta. Apoi am spus:

- Mama, sunt eu, Christopher.

Ea si-a ridicat privirea, a zambit la fel ca inainte, apoi s-a intors la cartile ei. Crezusem ca joaca "Solitaire", dar, din cate mi-am dat seama, folosea o metoda ciudata, personala. La un moment dat, briza a suflat cateva carti de pe masa, dar ea n-a dat impresia ca i-ar pasa. Cand am strans cartile din iarba si i le-am adus, ea a zambit, spunand:

- Iti multumesc mult. Dar nu era cazul sa faci asta. Mie imi place sa las pana se strang mai multe carti pe gazon. Numai atunci ma duc sa le adun, asa, dintr-o data. La urma urmelor, nu pot zbura toate pana dincolo de deal, nu-i asa?

Am continuat s-o privesc cateva clipe. Apoi mama a inceput sa cante. Isi canta incet, siesi, aproape in soapta, in timp ce lua cartile una cate una si le punea jos. Avea o voce slaba, dar melodioasa, si nu facea prea mare efort. N-am putut sa-mi dau seama ce canta. Si, in timp ce continuam s-o privesc si s-o ascult, mi-a revenit in minte o frantura de amintire: o zi de vara in care batea vantul si noi ne aflam in gradina - mama in leagan, razand si cantand tare, iar eu sarind inaintea ei, spunandu-i sa se opreasca.

Am intins mana si am atins-o cu blandete. S-a tras brusc inapoi si m-a fixat furioasa.

- Tine-ti mainile acasa, domnule! a spus ea cu un murmur speriat. Tine-ti mainile unde trebuie!

- Scuza-ma.

M-am tras putin inapoi, ca s-o linistesc. Ea s-a intors la cartile ei si, cand si-a ridicat din nou privirea, a zambit, ca si cum nimic nu se intamplase.

- Mama, am spus eu rar, sunt eu. Am venit din Anglia. Imi pare foarte rau ca a durat atata. Stiu ca te-am dezamagit cumplit. Cumplit. Am facut tot posibilul, dar, vezi, in cele din urma s-a dovedit a fi peste puterile mele. Imi dau seama ca este mult prea tarziu acum.

Probabil ca am inceput sa plang, pentru ca mama si-a ridicat privirea si s-a uitat fix la mine. Apoi a zis:

- Te doare vreun dinte, omule? Daca te doare, ar fi bine sa vorbesti cu sora Agnes.

- Nu, ma simt bine. Dar ma intreb daca intelegi ce-ti spun, Sunt eu, Christopher.

A dat din cap si a continuat:

- N-are rost sa amani, omule. Sora Agnes o sa-ti completeze si formularul.

Atunci mi-a venit o idee.

- Mama, am zis, sunt eu, Puffin. Puffin.

- Puffin.

Brusc, a ramas nemiscata.

- Puffin.

Mult timp mama nu a spus nimic, dar expresia de pe chip i se schimbase complet. Se uita din nou in sus, dar isi concentrase privirea intr-un punct dincolo de umarul meu, iar fata i se luminase intr-un zambet bland.

- Puffin, repeta ea linistita, ca pentru sine, si o clipa dadu impresia ca se topeste de fericire.

Apoi scutura din cap si zise:

- Baiatul asta ma ingrijoreaza teribil.

- Scuza-ma, am spus eu. Scuza-ma. Sa zicem ca acest baiat al tau, Puffin asta. Sa zicem ca ai descoperi ca a facut tot posibilul, a incercat cu toate mijloacele pe care le-a avut la dispozitie sa te gaseasca, desi pana la urma n-a reusit. Daca ai sti asta, crezi. crezi ca l-ai putea ierta?

Mama a continuat sa priveasca dincolo de umarul meu, dar pe fata i-a aparut o expresie contrariata.

- Sa-l iert pe Puffin? Ai zis sa-l iert pe Puffin? Pentru ce?

Apoi s-a luminat iar de fericire.

- Baiatul asta! Ei zic ca-i bine. Dar nu poti fi sigur de ce spune ala. Oh, ma ingrijoreaza enorm! Nici n-ai idee.

- Poate ti se pare o prostie, i-am spus eu lui Jennifer luna trecuta, in timp ce discutam inca o data despre calatorie, dar numai cand a rostit acele cuvinte am inteles. Adica am inteles ca nu va inceta nici o clipa sa ma iubeasca. Indiferent ce s-ar intampla. Tot ce si-a dorit a fost sa-mi fie mie bine. Iar restul, toate eforturile mele de a o gasi, toate eforturile de a salva lumea de la distrugere, n-ar fi contat deloc. Sentimentele ei pentru mine au fost mereu acolo, la locul lor, si nu erau influentate de nimic. Presupun ca s-ar putea sa nu para chiar surprinzator, dar a trebuit sa treaca tot acest timp pentru a-mi da seama de asta.

- Crezi, m-a intrebat Jennifer, ca n-a banuit cine esti?

- Sunt sigur ca nu. Dar a spus ce credea si stia ce spune. A spus ca nu are ce ierta si a fost sincer contrariata la ideea ca ar fi ceva de iertat. Daca i-ai fi vazut fata cand am pronuntat prima data acel nume, nici tu n-ai fi avut nici o indoiala. N-a incetat sa ma iubeasca, nici macar o clipa.

- Unchiule Christopher, oare de ce nu le-ai spus calugaritelor cine esti de fapt?

- Nu sunt sigur. Pare ciudat, imi dau seama, dar pana la urma nu le-am spus. In plus, n-am vazut ce rost ar avea s-o iau de-acolo. Parea destul de multumita. Nu neaparat fericita. Dar ca si cum durerea s-ar fi dus. Nu s-ar fi simtit mai bine intr-un sanatoriu din Anglia. Presupun ca lucrurile stau la fel si in problema locului unde trebuia ingropata. Dupa ce a murit, m-am gandit s-o aduc si s-o inmormantez aici. Dar, dupa ce m-am gandit pe-ndelete, m-am hotarat sa nu fac asta. Si-a trait toata viata in Orient. Cred ca ar prefera sa se odihneasca acolo.

Era o dimineata friguroasa de octombrie, iar eu si Jennifer ne plimbam pe un drum serpuitor din Gloucestershire. Imi petrecusem noaptea intr-un mic hotel, nu departe de pensiunea in care locuieste ea acum, si trecusem pe acolo la scurt timp dupa micul dejun. Probabil ca nu mi-am ascuns suficient de bine tristetea fata de starea mizera a locuintei ei inchiriate, pentru ca, in ciuda frigului, insistase in mare graba sa-mi arate panorama vaii Windrush, vazuta din curtea bisericii din apropiere. In timp ce coboram, am vazut jos portile unei ferme, dar, inainte de a ajunge acolo, ea m-a condus pe o poteca si am intrat printr-o gaura din gardul viu.

- Unchiule Christopher, vino sa te uiti.

Ne-am reluat drumul printr-un strat des de urzici si ne-am oprit langa o ingraditura, un fel de balustrada. Atunci am vazut lanurile intinzandu-se in jos, pe vale.

- E o priveliste minunata, am spus eu.

- Din curtea bisericii se poate vedea si mai departe. Nu te-ai gandit sa te muti si tu aici? Londra e prea aglomerata acum.

- Ai dreptate, nu mai e ca odinioara.

Am ramas o clipa acolo, alaturi de ea, privind in jos.

- Imi pare rau, i-am spus. N-am prea mai trecut pe-aici in ultima vreme. Cred ca ultima data a fost acum cateva luni. Nu-mi dau seama ce-a fost cu mine.

- Oh, nu-i cazul sa-ti faci atatea griji in ce ma priveste.

- Dar imi fac. Sigur ca-mi fac.

- Am depasit starea aceea acum, adica povestea de anul trecut, mi-a spus ea. N-o sa mai fac niciodata o asemenea prostie. Ti-am promis deja. A fost doar o perioada extrem de proasta, asta-i tot. In plus, de fapt nu am vrut cu adevarat s-o fac. Am lasat intentionat fereastra deschisa.

- Dar esti inca tanara, Jenny! Ai atatea perspective. Chiar faptul ca te-ai gandit la un asemenea lucru ma deprima.

- Tanara? De treizeci si unu de ani, nemaritata, fara copii. Presupun ca mai e timp. Dar va trebui sa gasesc puterea, stii tu, sa mai trec inca o data prin toate astea. Acum sunt atat de obosita ca uneori ma gandesc ca as fi bucuroasa sa duc o viata linistita de una singura. As putea lucra undeva, intr-un magazin, m-as duce la film o data pe saptamana si n-as face rau nimanui. Nu-i nimic nepotrivit intr-o viata ca asta.

- Doar ca nu te vei multumi cu atat. Nu suna a Jennifer pe care o stiu eu.

A ras scurt.

- Dar n-ai idee cum e. O femeie de varsta mea incercand sa-si gaseasca iubirea intr-un asemenea loc. Proprietaresele si chiriasii susotind despre tine ori de cate ori iesi din camera. Ce trebuie sa fac? Sa dau anunturi? Asta chiar le-ar da subiect de conversatie, desi, evident, nu mi-ar pasa ce zic.

- Dar esti o femeie foarte atragatoare, Jenny. Vreau sa spun ca, atunci cand oamenii se uita la tine, iti vad inteligenta, bunatatea si delicatetea. Sunt sigur ca va veni si vremea ta.

- Crezi ca oamenii imi vad inteligenta? Unchiule Christopher, asta o zici tu, pentru ca vezi in mine fetita pe care o stiai odinioara.

M-am intors si m-am uitat cu atentie la ea.

- Dar inca traieste, i-am spus. O vad. E inca acolo, dedesubt, in asteptare. Lumea nu te-a schimbat atat de mult pe cat crezi, draga mea. Te-a socat putin, asta-i tot. Si, apropo, mai sunt cativa barbati decenti pe lume. O sa-ti fac eu cunostinta cu ei. Nu trebuie decat sa incetezi sa faci tot ce poti pentru a-i evita.

- Bine, unchiule Christopher. O sa incerc sa ma descurc mai bine data viitoare. Daca va exista o data viitoare.

O clipa am continuat sa ne uitam la priveliste si o pala de vant ne-a trecut peste obraji. In cele din urma i-am spus:

- Ar fi trebuit sa fac mai multe pentru tine, Jenny. Imi pare rau.

- Ce puteai face tu? Daca mi-a intrat in capul meu prost ca.

- Nu, am vrut sa spun. Am vrut sa spun "mai devreme". Cand ai inceput sa cresti. Ar fi trebuit sa fiu mai aproape de tine. Dar eram prea ocupat cu rezolvarea problemelor lumii. Trebuia sa fac pentru tine mult mai multe decat am facut de fapt, imi pare rau. Asta e. Am tot vrut sa ti-o spun.

- Cum de-ti trece prin cap sa te scuzi, unchiule Christopher? Unde as fi acum fara tine? Eram orfana, n-aveam pe nimeni. Nu trebuie deloc sa te scuzi. Iti datorez totul.

Mi-am intins mana si am atins panza de paianjen umeda suspendata de balustrada. S-a rupt si-mi statea atarnata de degete.

- Oh, urasc senzatia asta! a exclamat ea. N-o suport!

- Mie mi-a placut intotdeauna. Cand eram copil, imi scoteam manusile doar ca sa fac asta.

- Oh, cum suportai?

A ras tare si deodata am vazut-o pe Jennifer cea din trecut.

- Dar cu tine cum ramane, unchiule Christopher? Ce-ar fi ca tu sa te insori? Nu te gandesti niciodata la asta?

- E prea tarziu pentru asa ceva.

- Oh, stiu eu? Te descurci bine de unul singur. Dar nici tie nu ti se potriveste. Nu prea. Te face ursuz. Ar trebui sa te mai gandesti. Mereu imi pomenesti de prietenele tale. Niciuna nu te vrea?

- Ma vor la pranz. Dar nu la mai mult de-atat, ma tem.

Apoi am adaugat:

- A existat cineva, odata. Atunci, demult. Dar si asta a mers cum mi-au mers toate celelalte, am zis si-am ras scurt. Marea mea vocatie a stat in calea tuturor celorlalte lucruri. Cam asta a fost.

Probabil ca ma departasem de ea. I-am simtit atingerea pe umar si, cand mi-am intors privirea, am vazut ca imi studia fata cu blandete.

- N-ar trebui sa vorbesti cu atata amaraciune despre cariera ta, unchiule Christopher. Intotdeauna te-am admirat atat de mult pentru ce ai incercat sa faci.

- Bine spus - "Incercat". Pana la urma, am facut atat de putin. Oricum, am trecut peste asta. Ambitia mea acum este sa-mi tin reumatismul in frau.

Jennifer s-a luminat brusc si si-a strecurat mana sub bratul meu.

- Stiu ce-o sa facem, a zis. Am un plan. M-am hotarat. O sa gasesc un barbat bun si decent si o sa ma marit si o sa fac trei, ba nu, patru copii. Vom locui pe-aici, pe undeva, ca sa putem veni sa privim valea asta. Iar tu iti poti lasa apartamentul ala imbacsit din Londra si o sa vii sa locuiesti cu noi. Daca prietenele tale nu te vor, poti accepta postura de unchi pentru viitorii mei copii.

I-am zambit si eu.

- Pare un plan minunat. Desi nu stiu daca sotul tau va fi incantat sa ma aiba in casa tot timpul.

- Oh, atunci o sa-ti amenajam un sopron vechi sau ceva de genul asta.

- Asta suna intr-adevar tentant. Respecta-ti partea ta de intelegere si o sa ma mai gandesc.

- Daca-mi promiti, atunci pazea! Pentru ca voi avea grija sa o respect. Si atunci va trebui sa locuiesti in sopronul tau.

In ultima luna, cand m-am lasat in voia acestor zile londoneze cenusii, plimbandu-ma prin Kensington Gardens, printre turistii de toamna si functionarii iesiti sa-si ia pranzul, dand uneori peste o veche cunostinta si mergand impreuna sa luam pranzul sau ceaiul, m-am trezit deseori gandindu-ma la conversatia mea cu Jennifer din acea dimineata. Nu neg faptul ca m-a inveselit. Am toate motivele sa cred ca a parcurs tunelul intunecat din viata ei si ca acum a ajuns la celalalt capat. Ce o asteapta acolo ramane de vazut, dar ea nu este dintre cei care accepta infrangerea cu usurinta. Se prea poate sa mearga pana la capat si sa-si duca la bun sfarsit planul pe care mi l-a schitat in dimineata aceea, pe jumatate in gluma, in timp ce priveam valea. Si, daca in cativa ani lucrurile vor merge conform dorintelor ei, atunci nu-i exclus sa-i urmez sugestia si sa ma duc sa locuiesc cu ea la tara. Evident, nu m-ar incanta prea mult sopronul, dar mi-as putea permite sa-mi iau o casuta nu departe de ea. Sunt recunoscator ca o am pe Jennifer. Ne intelegem instinctiv framantarile, iar conversatii ca aceea din dimineata friguroasa de octombrie au fost pentru mine o sursa permanenta de consolare de-a lungul anilor.

Totusi, viata la tara s-ar putea dovedi prea linistita si in ultima vreme m-am atasat de Londra. In afara de asta, inca sunt abordat de persoane care isi amintesc numele meu de dinainte de razboi si imi solicita sfatul intr-o chestiune sau alta.

Nu mai departe de saptamana trecuta, cand m-am dus la cina la familia Osbourne, mi-a fost prezentata o doamna care mi-a luat imediat mana si a exclamat:

- Adica sunteti Christopher Banks? Detectivul?

A reiesit ca isi petrecuse o mare parte a vietii la Singapore, unde fusese "o mare prietena" a lui Sarah.

- Imi vorbea tot timpul de dumneavoastra, a continuat. Am senzatia ca va cunosc dintotdeauna.

Familia Osbourne mai invitase si alte persoane, dar, cand ne-am asezat la masa, m-am trezit langa aceeasi doamna si, inevitabil, conversatia a alunecat iar spre Sarah.

- I-ati fost un prieten foarte apropiat, nu-i asa? a intrebat ea la un moment dat. Imi vorbea intotdeauna atat de admirativ despre dumneavoastra.

- E-adevarat, am fost prieteni buni. Ce-i drept, am cam pierdut legatura dupa ce a plecat in Orient.

- Vorbea deseori despre dumneavoastra. Stia atatea povesti despre celebrul detectiv, cu care ne amuza cand ne saturam de jucat bridge. Va lauda mereu.

- Sunt impresionat sa aflu ca-si amintea de mine atat de bine. Cum ziceam, am pierdut legatura, desi am primit o scrisoare de la ea o data, la doi ani dupa terminarea razboiului. Pana in acel moment nu stiusem cum s-a descurcat in timpul razboiului. A trecut usor peste internarea in lagar, dar sunt sigur ca n-a fost o bagatela.

- Oh, si eu sunt sigura ca n-a fost o bagatela. Eu si sotul meu am fi putut avea aceeasi soarta. Am reusit sa ajungem in Australia la timp. Dar Sarah si domnul de Villefort s-au lasat intotdeauna in voia sortii. Erau acel gen de cuplu care iesea seara fara vreun plan anume, amandoi fericiti sa vada peste cine dau. O atitudine agreabila, un timp, dar nu si cand japonezii bat la usa. L-ati cunoscut si pe el?

- N-am avut placerea sa-l cunosc pe conte. Am inteles ca el s-a intors in Europa dupa moartea lui Sarah, dar drumurile nu ni s-au incrucisat niciodata.

- Ah! Dupa felul in care vorbea despre dumneavoastra, am crezut ca erati prieten cu amandoi.

- Nu. Stiti, am cunoscut-o pe Sarah doar in prima perioada a vietii ei. Scuzati-ma, nu stiu sigur daca ati putea sa-mi raspundeti la aceasta intrebare. Si totusi, vi s-a parut ca sunt un cuplu fericit, vreau sa spun Sarah si francezul acela?

- Un cuplu fericit? Tovarasa mea de masa a stat putin pe ganduri.

- Bineinteles, n-ai cum sa fii sigur, dar, cinstit vorbind, mi-ar fi greu sa cred altminteri. Pareau total devotati unul altuia. Nu aveau niciodata prea multi bani, ceea ce inseamna ca nu puteau fi lipsiti de griji, cum si-ar fi dorit, poate. Dar contele arata mereu asa de. ei bine, asa de romantic. Radeti, domnule Banks, dar acesta e cuvantul. A fost atat de distrus de moartea ei! Din cauza lagarului, stiti. La fel ca multi altii, Sarah nu si-a revenit total. Mi-e tare dor de ea. O companie atat de incantatoare!

Dupa aceasta intalnire de saptamana trecuta, am scos si am recitit de cateva ori scrisoarea de la Sarah, singura pe care am primit-o dupa despartirea noastra din Shanghai, cu atatia ani in urma. Poarta data de 18 mai 1947 si a fost scrisa dintr-o cladire administrativa aflata pe colinele malaeziene. Poate ca speram ca, dupa conversatia cu prietena ei, sa descopar printre randurile acelea placute, aproape oficial de afabile, o nota ramasa pana atunci ascunsa. Dar, de fapt, acea scrisoare continua sa nu dezvaluie mai mult decat rezumatul vietii ei de la plecarea din Shanghai. Scrie despre Macao, Hong Kong, Singapore, pe care le considera locuri "incantatoare", "pline de culoare", "fascinante". Companionul ei francez este pomenit de mai multe ori, dar intotdeauna in trecere, ca si cum as sti tot ce-i de stiut despre el. Mentioneaza cu multa degajare internarea in lagarul japonez si se refera la problemele ei de sanatate ca la "o mica bataie de cap". Se intereseaza de mine in termeni politicosi, calificandu-si viata din Singapore, dupa eliberare, drept "destul de decenta si suportabila". Este acel gen de scrisoare pe care l-ai scrie din strainatate asa, dintr-un impuls de moment, unui prieten de care iti aduci aminte vag. Doar o singura data, catre sfarsit, in tonul ei apare intimitatea pe care am cunoscut-o candva: "Nu ma deranjeaza sa-ti spun, dragul meu Christopher", scrie ea, "ca atunci am fost intr-adevar dezamagita - ca sa nu spun mai mult - de ce s-a petrecut intre noi. Nu-ti face griji, de mult nu mai sunt suparata pe tine. Cum pot sa fiu suparata cand Soarta mi-a zambit cu atata caldura? In plus, la ora actuala convingerea mea este ca ai luat o decizie corecta cand nu m-ai urmat in ziua aceea. Tu ai simtit intotdeauna ca ai o misiune de indeplinit si as zice ca nu ti-ai fi putut darui inima nimanui si nu te-ai fi putut angaja cu nimic pana nu ti-ai fi dus-o la bun sfarsit. Sper doar ca pana acum ti-ai rezolvat acele obligatii si ai putut gasi genul de fericire si prietenie pe care eu, de la o vreme, le consider ca de la sine intelese".

In acele parti ale scrisorii - si in special in ultimele randuri - exista o nota falsa. E un ton subtil care-i traverseaza scrisoarea - chiar faptul ca-mi scrie in acel moment - si care vine in contradictie cu referirea ei la zilele pline de "fericire si prietenie". A gasit ea oare, in viata langa acel conte francez, ceea ce se pornise sa caute in ziua in care pasise pe debarcaderul din Shanghai? Ma cam indoiesc. Senzatia mea este ca, atunci cand vorbeste de acel sens al misiunii si despre inutilitatea de a incerca sa o eviti, se gandeste in egala masura la mine si la ea. Poate ca unii pot trece prin viata scutiti de asemenea griji. Dar soarta celor ca noi este sa infruntam lumea ca niste orfani, alergand ani in sir dupa fantomele parintilor nostri disparuti. N-avem de ales: trebuie sa ne ducem misiunea pana la capat cat putem de bine, pentru ca nu avem voie sa ne odihnim pana nu facem acest lucru.

Nu doresc sa par infatuat, dar, trecandu-mi zilele la Londra, cred ca pot recunoaste deschis ca simt o oarecare multumire de sine. Imi face placere sa ma plimb prin parcuri, sa vizitez galeriile de arta si in ultima vreme am un sentiment de mandrie prosteasca atunci cand rasfoiesc ziare vechi, cu relatari despre cazurile mele, in Sala de lectura de la British Museum. Cu alte cuvinte, acest oras a devenit casa mea si nu m-ar deranja daca mi-as petrece restul zilelor aici. Totusi, sunt si perioade in care orele imi sunt napadite de o anumita lipsa de sens. Voi continua sa ma gandesc serios la invitatia lui Jennifer.

SFARSIT

1 Sommelier - initial chelar, pivnicer; in restaurantele de tinuta - chelnerul care preia comanda si recomanda sau sugereaza un meniu (in franceza in original).

2 Maitre d'(hotel) - ospatar-sef, sef de sala la restaurant (in franceza in original).

3 Bona chinezoaica

4 Puffin in limba engleza desemneaza o specie de pinguin. Se pare ca Ishiguro a ales acest nume de alint in sens comico-ironic

5 In textul englezesc apare termenul "bund", cu sensul de chei, dar este folosit pentru a desemna cheiul in coloniile britanice, cu precadere in India.

6 Jiang Jieshi sau - dupa alte ortografieri - Cian (Chang) Kai-Sek ori Kai-Si a fost liderul trupelor Guomintang, adversari ai comunistilor chinezi. Regimul sau a fost asociat in general cu nationalismul si coruptia. Generalissimul Jiang Jieshi a condus China din 1928 pana cand a fost alungat de comunisti, in 1949.

7 In original paper chase, un cros in care concurentii urmaresc un traseu marcat cu bucati de hartie.

8 Ambarcatiune folosita in China pentru traficul de coasta.

9 Membri ai unei comunitati monoteiste din India, fondata in jur de 1500, care respingea idolatria si sistemul castelor.