FUNDAMENTE TEORETICE 
ALE
NOILOR MODELE COMUNICATIONALE
2. SCOALA DE
LA
PALO
ALTO
3. ANALIZA CONVERSATIEI
4. TEORIA CONVERSATIEI
1. FUNDAMENTE TEORETICE ALE
NOILOR
MODELE COMUNICATIONALE
Noile paradigme ale
comunicarii (care
valorizeaza teoriile interactionismului simbolic, etnometodologiei,
fenomenolgiei sociale) nu
mai trateaza obiectivitatea lumii si
subiectivitatea actorilor ca date predefinite. Acestea sunt
raportate la
o "activitate organizata, mediata simbolic, efectuata impreuna de catre membrii unei comunitati de
limbaj si
de
actiune in cadrul coordonarii actiunilor lor practice". Din aceasta perspectiva, comunicarea reprezinta
"modelarea unei lumi comune prin
intermediul unei actiuni conjugate". Aceasta perspectiva comuna nu
inseamna o simpla convergenta a unor puncte de
vedere personale, ci faptul ca partenerii construiesc impreuna locul comun
(norme, reguli) pornind de
la
care
se
vor raporta unii la
altii, se
vor raporta la
lume si
isi vor organiza actiunile impreuna. (Ioan Dragan,
Paradigme ale
comunicarii de
masa)
In aceasta conceptie, limbajul este o parte integranta a activitatilor sociale;
el articuleaza practicile, orientarile si
relatiile interumane intr-o forma de
viata.
Aceasta abordare se
indeparteaza de
optica epistemologica clasica, "nu se
mai acorda prioritate reprezentarii din
punctul de
vedere al unui observator dezangajat, a proprietatilor unei lumi exterioare si
al unei lumi interioare predeterminate, ci activitatii organizante/conjugate a
actorilor sociali, prin
care
o lume comuna, un spatiu public, un camp practic, un sens impartasit al
realitatii comune sunt
continuu modelate si
mentinute drept conditii si
rezulate ale
actiunii." (Dupa
Luis Quere, D'un modele epistemologique de
la
communication a un modele praxeologique, apud
Dragan, op. cit.)
Interactionismul simbolic
Herbert Blumer inaugureaza "interactionismul simbolic" si
rezuma cele trei premise ale
acestui demers, care
isi alege drept obiectiv studierea modului in care
actorii sociali interpreteaza simbolurile nascute din
"activitatile lor interactive": "Prima premisa este ca oamenii actioneaza fata de
lucruri pe baza semnificatiilor pe care
le au pentru ei aceste lucruri. A doua este ca semnificatia acestor lucruri
deriva si
se
naste din
interactiunea sociala a unui ind ivid cu ceilalti actori. A treia este ca
aceste semnificatii sunt
utilizate si
modificate pintr-un proces de
interpretare efectuat de
un individ in raportul sau cu lucrurile pe care
le intalneste". (H. Blumer, Symbolic
Interactionism: Perspective and Method, apud Armand si
Michele
Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii)
Noile modele ale
comunicarii se
indeparteaza de
modelele initiale ale
teoriei informatiei si
de
modelul behaviorist care
limitau comunicarea la
transmiterea si
receptarea mesajelor unice
(univoce, sens unic), circuland intr-un singur canal in acelasi timp si
la
un receptor pasiv.
Definitia si
abordarea comunicarii se
vor imbogati prin
elaborarea unor modele complexe care
iau in considerare circularitatea comunicarii (alternanta participantilor la
procesul de
comunicare
in rolurile de
emitator si
receptor), deosebirile individuale in stapanirea codurilor de
comunicare, rolul opiniilor si
al atitudinilor in procesul comunicarii, importanta contextului social si
cultural al schimbului, inclusiv in cazul comunicarii de
masa.
Unele modele vor merge chiar mai departe (scoala californiana de
la
Palo Alto); potrivit acestei scoli,
comunicarea este nu
numai circulara, ci si
continua, presupunand o interactiune neincetata intre fiintele umane,
desfasurata simultan prin
multiple canale si
prin
mijloace variate.
Notiunea clasica de
mesaj este si
ea depasita: mai importante decat continuturile comunicarii sunt
interactiunile celor care
participa la
comunicare si
interdependentele dintre ansamblul comportamentelor lor: comunicarea este
asemenea functionarii unei orchestre fara dirijor, in care
fiecare interactioneaza cu toti si
toti intre ei, iar in acest proces de
interactiuni continue se
creeaza realitatea sociala, care
este o realitate socio-comunicationala. Este o iluzie de
a crede ca exista o singura realitate: realitatea este de
ordinul atribuirii de
semnificatie, care
este produsul interactiunilor umane si
al comunicarii.
Actiunea comunicationala
Un model de
referinta in teoria comunicarii prin
amploarea constructiei teoretice a fost formulat de
Jurgen Habermas,
(Comunicare si
actiune), reprezentant al ultimei generatii a Scolii de
la
Frankfurt. Prelucrand teoriile sociologiei actiunii initiate de
Talcott Parsons, Habermas elaboreaza in 1981 o sociologie a
"actiunii comunicationale". Actiunea si
interactiunea nu
mai sunt
considerate doar ca producere de
efecte, ci se
analizeaza ca fiind asociate unor schimburi simbolice si
contexte de
limbaj. Atitudinile, opiniile care
insotesc actiunea nu
pot da seama de
realitate doar luate ele singure. Sociologia critica trebuie sa studieze
retelele de
interactiune intr-o societate constituita din
relatii comunicationale,
"unirea in comunicare a subiectilor opusi". "Actiunii strategice", adica
ratiunii si
actiunii cu scop strict utilitar si
instrumental (al caror dispozitiv privilegiat il constituie mijloacele de
comunicare de
masa) si
care
risca sa colonizeze "lumea sociala traita", Habermas le opune alte moduri de
actiune sau de
raportare la
lume, fiecare cu propriul sau criteriu de
validitate: actiunea obiectiva, cognitiva, care
isi impune sa spuna adevarul, actiunea intersubiectiva, care
tinteste dreptatea morala a actiunii, actiunea expresiva, care
presupune sinceritate. El considera ca, in principal, criza democratiei se
datoreaza faptului ca dispozitivele sociale care
ar trebui sa faciliteze schimburile si
desfasurarea rationalitatii sale comunicationale au devenit autonome; ele fac
sa circule informatia, dar blocheaza relatiile comunicationale, adica
activitatile de
interpretare ale
indivizilor si
grupurilor sociale.
Jean Marie Vincent considera insa ca notiunea de
rationalitate comunicationala a lui Habermas este "puternic impregnata cu
elemente normative, reprezentand un principiu de
explicatie metasocial" (apud Armand si
Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii, Polirom 2001, Mattelart),
ceea ce ne poate face sa ne
intrebam daca nu
cumva relatiile comunicationale, pe care
filosoful german le considera fundamentul socialului, nu
sunt
copiate dupa o conceptie a dialogului dintre filosofi.
2. SCOALA DE
LA
PALO
ALTO
Pozitia teoretica a scolii de
la
Palo
Alto se
caracterizeaza prin
considerarea comunicarii ca fenomen social integrat, incercand prin
"gramatica" (sau "logica comunicarii") sa construiasca o punte de
legatura intre aspectele relationale si
cele organizationale, intre mecanismele care
regleaza raporturile interindividuale si
cele care
regleaza raporturile sociale.
Paul Watzlawick precizeaza: "ascultam in permanenta de regulile de comunicare,
dar regulile in sine, gramatica comunicarii, sunt lucruri pe care nu le
cunoastem" (Une logique de la communication).
Precursor al noului model al comunicarii teoretizat de Scoala de la
Palo Alto, este recunoscut Gregory Bateson, antropolog si ecologist englez,
format initial ca biolog.
Lucrarea sa, Spre o ecologie a spiritului, a incercat sa introduca o
perspectiva "organicista" asupra comunicarii. Bateson opune metafora masinii
(care ar fi adecvata ca metafora fondatoare pentru modelul matematic),
metaforei organismului, mai adecvata in a exprima natura sistemului
informational-comunicativ.
Gandirea organicista situeaza informatia ca dimensiune relevanta a unui subiect
aflat intr-un mediu determinat, ambele neputand fi definite decat printr-o
relatie de reciprociate: eu-l traieste intr-o lume a carei parte este el
insusi, dar el contribuie, la randul lui, la constituirea acestei lumi.
Metafora organismului introduce in studierea comunicarii o gandire holista.
Comunicarea insasi este opera si instrument: opera si produsul nu sunt
distincte de ceea ce le da nastere.
Dupa Bateson, comunicarea este un schimb al subsistemelor unei totalitati, un
schimb de informatie. La randul ei, informatia este o
"diferenta care produce diferente". Ea este sursa dinamicii totalitatii sau
sistemului, deoarece "interactiunea dintre partile unui spirit este declansata
prin diferenta".
Scoala de la Palo Alto, proiectand organic comunicarea, va ajunge imediat la
teza: Totul este comunicare. Comunicarea este noul termen care exprima relatia
omului cu lumea.
Comunicarea furnizeaza regulile de intelegere pentru toate lucrurile din lume,
deoarece stiinta, arta sau practicile cotidiene nu sunt decat sectoare
continute in comunicarea care le inglobeaza.
Comunicarea va reflecta intregul joc al ratiunii si al activitatilor ei.
Cartea O logica a comunicarii, scrisa de trei membri ai Colegiului Invizibil:
Paul
Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson are drept scop sa explice cum se poate
spune ca fiecare individ participa la comunicare, mai mult decat ca s-ar afla
el la originea comunicarii sau ca ar fi tinta ei. Ei au formulat cateva
principii de comunicare interumana, numite axiome.
Axioma 1. Comunicarea este inevitabila. (Imposibilitatea de a nu comunica; nu
putem sa nu comunicam). Aceasta axioma are sens numai in conditiile in care
inglobam in sfera comunicarii si transmiterea neintentionata de informatie, ce
se realizeaza prin intermediul indicilor. Daca acceptam ca orice comportament
are o anumita valoare comunicativa, ca nu doar mimica si gesturile, ci si
absenta lor este elocventa, vom putea accepta usor prima axioma.
"Daca vom admite ca, intr-o interactiune, orice comportament are valoarea unui
mesaj, cu alte cuvinte, ca este o comunicare, urmeaza de aici ca nu se poate sa
nu se comunice, indiferent daca se vrea sau nu. Activitate sau inactivitate,
vorbire sau tacere, orice are valoare de mesaj.
Asemenea comportamente influenteaza altele, iar acestea, la randul lor, nu pot
sa nu reactioneze la comunicari si prin insusi acest fapt sa comunice."
(Watzlawick, Une logique de la communication).
Comunicarea nu se mai reduce astfel la limbajul verbal si, mai ales, la
intentionalitate.
Noi comunicam doar atunci cand intentiile, constiente sau reusite se transmit
si sunt intelese de receptor. Din punctul de vedere al noii teorii, comunicarea
verbala si intentionala reprezinta doar varful unui iceberg urias, care inchide
intr-o unitate intregul comportament al unui individ integrat organic intr-o
totalitate cuprinzand alte moduri de comportament: tonul, postura, contextul.
Evident, pentru nevoile analizei putem distinge "unitati" ale comunicarii:
mesajul
(unitatea elementara), interactiunea (o serie de mesaje schimbate intre
indivizi), modele de interactiune.
Axioma 2. "Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si
relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului
celui dintai" (Orice comunicare se analizeaza in continut si relatie; Orice
comunicare prezinta doua aspecte: continutul si relatia, astfel incat al doilea
il inglobeaza pe primul si prin aceasta este o metacomunicare). Asta inseamna
ca orice comunicare nu se limiteaza sa transmita o informatie, ci induce in
acelasi timp un comportament. In termenii lui Bateson, se pot numi cele doua
aspecte "indicele" respectiv "ordinea" oricarei comunicari. Indicele este
sinonimul continutului mesajului.
Un mesaj, sub aspectul lui de "indice" transmite o informatie: in comunicarea
umana, acest termen este de aceea sinonim cu continutul mesajului. El poate
avea ca obiect orice este comunicabil; problema de a sti daca o asemenea
informatie este adevarata sau falsa, valida ori nevalida sau indecidabila nu
intr a aici in calcul. Aspectul de "ordine" dimpotriva, desemneaza maniera in
care este inteles mesajul si, in cele din urma, relatia intre parteneri.
Un raport interesant se manifesta intre cele doua aspecte ale comunicarii: cu
cat o relatie este mai spontana si sanatoasa, cu atat aspectul relatie al
comunicarii trece in plan secund.
Invers, relatiile bolnave se caracterizeaza printr-o dezbatere fara sfarsit
asupra naturii relatiei, iar continutul comunicarii sfarseste prin a-si pierde
orice importanta. Vorbitorii acorda planului relational o importanta decisiva
si daca neintelegerile de ordin informational pot fi aplanate usor, cele ce
privesc relatia genereaza adesea conflicte ireconciliabile. Una din
descoperirile cercetatorilor de la Palo Alto e tocmai aceea ca atentia acordata
comunicarii distruge comunicarea.
Axioma 3. "Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in
termeni de cauza efect sau stimul raspuns". Aceasta a treia axioma se poate
obtine din studiul interactiunii sau schimbului de mesaje intre parteneri.
Vazuta din afara, o serie de comunicatii poate fi
intelesa ca un sir neintrupt de schimburi de elemente informationale.
Interlocutorii par a avea initiativa sau preeminenta, sau pot avea un statut de
dependenta; se puncteaza rolurile pe care si le asuma sau le revin partenerilor
si care-i determina de fiecare data ca "stimuli" sau "raspuns" ai secventei
comunicationale.
Axioma 4. "Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica".
Termenii provin din cibernetica, unde un sistem este considerat digital atunci
cand opereaza cu o logica binara de tipul 0 si 1 si analogic, in cazul
utilizarii unei logici cu o infinitate continua de valori. Dupa
Watzlawick, comunicarea analogica, in care se include, practic, orice
comunicare non-verbala (care nu intretine intre semn si obiect o relatie pur
conventionala), isi afla radacinile in stadiile arhaice ale evolutiei umane si
are o extensiune mult mai generala decat comunicarea digitala, verbala, relativ
recenta si mult mai abstracta, capabila sa reprezinte nu numai sensuri, ci si
logica limbajului.
Numai in comunicarea interumana sunt posibile cele doua tipuri. Altfel spus,
omul este singurul gen de organism capabil sa utilizeze cele doua moduri de
comunicare, digitala si analogica. Aparitia si utilizarea comunicarii digitale
a avut o importanta capitala pentru evolutia omului, a culturii, ea fiind cea
care condenseaza o cantitate mai mare de informatie si permite conservarea ei
in timp precum si recuperarea ei recurenta la orice moment ulterior. Cum au
aratat
insa studiile de etologie ale lui Timbertgen, Lorentz sau Bateson, pentru
aspectul de relatie al comunicarii rolul fundamental il are tipul analogic de
comunicare. Interventia in cadrul comunicarii a dimensiunii relationale explica
de ce comunicarea analogica are o conexiune atat de stransa cu contextul
comunicarii; acelasi gest, de exemplu, pare normal intr-un context si transmite
o informatie de un anumit tip si pare anormal "bolnav", intr-un alt context,
alerteaza pe ceilalti oameni asupra starii mentale a omului, nu-i face sa
reactioneze doar la informatia cuprinsa in comunicare.
Cele doua tipuri de comunicare nu exista paralel sau complementar; ele pot sa
coexiste si sa se completeze in orice mesaj. Dupa toate probabilitatile,
continutul se transmite digital si relatia analogic. Relatia analogic -;
digital in cadrul comunicarii, exemplificata de diferenta dintre tipurile
corespunzatoare de calculatoare, are numeroase consecinte pragmatice in diverse
domenii ale actiunii sociale. Prezenta si complementaritatea celor doua tipuri
in mesajele comunicarii, face necesara traducerea continua intre ele, atat de
cei care emit semnale, cat si de cei care le receptioneaza; aceasta nu se poate
face insa in chip complet fara pierderi de informatie si de sensuri. Limbajul
digital poseda o sintaxa logica complexa si comoda, dar e lipsit de o semantica
adecvata pentru relatie. Limbajul analogic poseda semantica, nu insa si sintaxa
corespunzatoare unei definitii neechivoce a naturii relatiilor. Exista o
stransa legatura intre axiomele 2 si 4: componenta informationala a comunicarii
e transmisa cu precadere pe cale digitala, pe cand cea relationala prin
mijloace analogice. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care
depinde bunul mers al relatiei si tot ei fac obiectul incriminarilor atunci
cand raporturile dintre comunicatori nu mai functioneaza normal.
Axioma 5. Pornind de la studiile antropologice si psihologice ale lui Bateson,
adeptii Scolii de la Palo Alto au formulat o alta idee de baza a analizei
comunicarii: in comportamentul comunicational se pot distinge sisteme simetrice
in care partenerii adopta un "comportament in oglinda", (intemeiat pe
egalitate) si sisteme complementare, centrate pe diferenta (de exemplu,
doctor-pacient, profesor student). In felul acesta se ajunge la urmatoarea
axioma: "Orice proces se comunicare este simetric sau complementar, daca el se
intemeiaza, respectiv, pe egalitate sau diferenta."
Axioma 6. "Comunicarea este ireversibila". Asertiunea trebuie pusa in legatura
cu proprietatea oricarei comunicari de a produce, odata receptata, un efect
oarecare asupra celui ce a primit-o, mai intens sau mai slab, prompt sau
manifest cu intarziere, perceptibil ori nu pentru un observator din afara.
Axioma 7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare. Intelesul
cuvantului nu exista nicaieri altundeva decat in mintea vorbitorului, iar
semnificantul sonor, nefiind un caraus al semnificatului, ci doar un simplu
stimul senzorial, il poate evoca receptorului numai in masura in care acesta il
poseda deja. Unicitatea experientei de viata si lingvistice a fiecaruia dintre
noi atrage dupa sine necoincidenta sensurilor pe care locutori diferiti le
confera acelorasi cuvinte.
In finalul studiului lor programatic, autorii modelului fac urmatoarele
consideratii generale (apud Parvu, Filosofia comunicarii):
Prima observatie: axiomele propuse sunt prime incercari de a da o forma logica
sistematica unui proces extrem de complex si de aceea nu trebuie intelese decat
ca studii preliminare la o teorie adecvata.
A doua observatie: aceste axiome sunt foarte eterogene, deoarece ele sunt
extrase din observarea unor fenomene sau genuri de comunicare diferite, sau din
observarea fenomenelor de comunicare in registre foarte diferite. Daca ele au o
unitate, aceasta nu rezida in originea lor, ci
in importanta lor pragmatica. Aceasta conduce la punerea accentului nu pe
"actele" individuale, ci pe conotatiile interpersonale.
Axiomatica globala pe care o propun autorii, prin care se incearca sa se
determine prin conditii o intreaga "situatie comunicationala" este astfel in
acord stilistic cu natura sistemica a comunicarii, redata de Birdwhistell: "un
individ nu comunica, el ia parte la comunicarea in care devine un element. El
se poate misca, poate face zgomot.dar el nu comunica. El poate vedea, poate
intelege, simti, gusta, atinge, dar el nu comunica. In alti termeni, el nu este
autorul comunicarii, el participa la ea. Comunicarea, in calitatea ei d e
sistem, nu trebuie sa fie conceputa dupa modelul elementar al actiunii si
reactiunii, oricat de complex ar fi enuntul lui. Ca sistem, comunicarea nu
trebuie sa fie definita decat la nivelul unui schimb" (apud Parvu, Filosofia
comunicarii).
In acest gen de prezentare structurala a comunicarii, fiecare axioma participa
determinativ la definirea globala a situatiei de comunicare si isi extrage semnificatia
numai din acesta participare.
"Astfel, imposibilitatea de a nu comunica face ca orice situatie care comporta
doua sau mai multe persoane sa fie o situatie interpersonala, o situatie de
comunicare". Aspectul
"relatie" al unei asemenea comunicari precizeaza mai bine acest punct.
Importanta pragmatica, interpersonala a modurilor de comunicare digital si
analogic nu rezida doar intr-un izomorfism presupus cu continutul si relatia,
ci in ambiguitatea, inevitabila si semnificativa, in care se afla emitatorul si
receptorul atunci cand se pune problema traducerii unui mod in altul. Ceea ce
am spus despre problemele de punctare se bazeaza tocmai pe metamorfoza
implicita a modelului clasic "actiune-reactiune". In fine, paradigma
simetrie-complementaritate este poate cea care se apropie cel mai mult de
conceptul matematic de functie, pozitiile indivizilor nefiind decat variabile
susceptibile de a lua o infinitate de valori al caror sens nu este absolut, ci
nu se releva decat in relatia lor reciproca". (P.Watzlawick, Une logique de la
communication).
Importanta conceptiei de la Palo Alto consta in considerarea comunicarii ca o
activitate colectiva, condusa de reguli invatate inconstient. Modelul
orchestral al comunicarii tinde sa puna
in evidenta necesitatea gramaticii comunicarii fara de care aceasta nu-si poate
realiza functiile esentiale.
Realizati un eseu plecand de la descoperirea Scolii de la Palo Alto conform
careia atentia in cadrul comunicarii distruge comunicarea. Puteti lua ca punct
de pornire comunicarea interpersonala sau comunicarea la nivel social.
Analizati situatii diferite de comunicare (interpersonala, de masa, de grup,
comunicare politica etc.) prin prisma axiomelor teoriei elaborate de Scoala de
la Palo
Alto. Axiomele sunt realizate in intregime in toate situatiile analizate?
Comentati rezultatele acestei aplicatii.
Ce axioma predomina, in ce tip de comunicare? Puteti stabili o relatie intre
cele doua?
Asa cum arata B. Miege (La pensée communicationnelle), modelului comunicarii
elaborat de Scoala de la Palo Alto i-au fost aduse trei critici importante:
. critica logica. Aceasta se refera la o presupozitie epistemologica a modelui;
nivelului metacomunicational, care permite sa se dea un sens nivelului
comunicarii, trebuie sa i se confere posibilitatea de a-i observa functionarea
pentru a-i decela eventualele distorsiuni introduse in comunicarea "pura";
rezulta de aici ca acest model este intemeiat pe ideea ca observatorul a fost
dotat cu o capacitate de observatie si perceptie care nu introduce distorsiune.
Or, acest postulat epistemologic este astazi cel mai adesea respins.
. critica interna. Pornind de la o observatie a lui Peirce, D. Bougnoux
identifica distinctiile Scolii de la Palo Alto dintre comunicarea de relatie si
de continut cu distinctia dintre comunicarea indiciala si cea simbolica; prima
este insa opaca, putin mobila si intranzitiva (fara obiect). Ea nu se cunoaste
pe sine insasi si e lipsita de intentie; de aceea, nu poate avea rolul major
acordat de modelul scolii de la Palo
Alto.
. critica teoretica. Scoala de la Palo Alto este pandantul psihologic al
functionalismului clasic: psihoterapia realizata de aceasta scoala urmareste sa
evite suferinta care rezulta din comportamentele disfunctionale prin
conformarea la normele sociale. Ca si functionalismul, aceasta scoala are ca
premisa nevoia de comunicare a individului in cadrul unui sistem; integrarea in
sistem (lingvistica, psihologica, comportamentala) presupune insa mereu
preeminenta, autonomia si rationalitatea sistemului.
3. ANALIZA CONVERSATIEI
"Analiza conversatiei" este o componenta importanta a etnometodologiei. Loc
privilegiat al schimburilor simbolice, conversatia este abordata ca o actiune,
nu doar pentru studierea limbii, ci si ca practica de limbaj, pentru a intelege
in ce fel construiesc locutorii operatiunile acestei forme predominante de
interactiune sociala si pentru a dezvalui procedurile si asteptarile prin care
este produsa si inteleasa aceasta interactiune.
Etnometodologia
Intemeietor al etnometodologiei este Harold Garfinkel. Elev al lui
Parsons si apoi profesor la Universitatea California, Los Angeles, el pune
bazele acestei abordari in 1967 cu lucrarea Studies in
Ethnomethdology. Etnometodologia are ca obiectiv studierea rationamentului
practic de simt comun in situatiile obisnuite de actiune. Pentru Garfinkel
(Studies in Ethnomethdology, Prentice
Hall, 1967) (apud Armand si Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii),
analiza evenimentelor lumii sociale dintr-un punct de vedere stiintific
adecvat, adica exteriorul obiectului, este departe de a fi o strategie ideala
in cazul in care se abordeaza fluxul evenimentelor curente. "Cercetarea
etnometodologica analizeaza activitatile de toate zilele ca metode folosite de
membrii grupului cu scopul de a face aceste activitati
vizibil-rationale-si-raportabile-(in sensul in care se poate da seama de
ele)-pentru scopuri practice, adica observabile si descriptibile ca organizare
a activitatilor obisnuite de zi cu zi. Reflexivitatea acestui fenomen este o
activitate speciala, constand in imprejurari practice, in cunoasterea comuna,
in structurile sociale si rationamentul sociologic practic. Aceasta
reflexivitate ne ingaduie sa reperam si sa analizam ocurenta lor: ca atare, da
posibilitatea de a le analiza." Autorul insista asupra caracterului metodic al
actiunilor practice, iar sarcina etnometodologului este sa identifice
operatiunile prin care oamenii
isi dau seama si dau seama despre ce sunt si ce fac ei in activitatile curente
si in diferite contexte de interactiune. Conceperea relatiei dintre actiune si
contextul ei este innoita din temelii de etnometodologie. Nu doar contextul
influenteaza continutul presupus al actiunii, ci si actiunea contribuie la
sensul elaborat progresiv al contextului, al situatiei insesi.
Realizati un eseu pornind de la implicatiile interdependentei context/actiune
puse in evidenta de etnometodologie.
Conversatia, mai exact orice comunicare verbala in care impartirea
interventiilor verbale nu este preformata, devine centru de interes fiindca
este una dintre formele fundamentale de organizare sociala, relativ simplu de
definit si de delimitat. Este un proces ce se desfasoara pe masura ce
participantii fac schimb de enunturi verbale; acestea se construiesc in comun,
fiindca exista reciprocitate si cooperare in producerea unui text.
In cartea Conversatia -; structuri si strategii, Liliana Ionescu Ruxandroiu
defineste conversatia prin comparatie cu discutia. Conform autoarei,
conversatia reprezinta prototipul utilizarii limbii. Ea reprezinta tipul
familiar curent de comunicare orala, dialogica, in care doi sau mai multi
participanti isi asuma in mod liber rolul de emitator. Discutia presupune un
cadru institutional si, cel putin partial, prealocarea rolului de emitator. In
cazul conversatiei, participantii se manifesta ca indivizi (interventia
consideratiilor de rol si de statut ca factor restrictiv, fara sa fie exclusa,
nu este esentiala), pe cand discutia se poarta din perspectiva rolului social
al participantilor. Diferentele dintre conversatie si discutie sunt legate si
de temele care pot fi abordate: conversatia nu implica limitari sub acest
aspect, pe cand tema de discutie este strict determinata de cadrul
institutional in care aceasta are loc.
Conversatia (apud Liliana Ionescu Ruxandroiu, Conversatia -; structuri si
strategii) se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
. este creata continuu, prin inter actiune; este rezultatul interactiunii unor
indivizi care au obiective conversationale diferite si adesea divergente.
Evolutia conversatiei este,
in general, nepredictibila, dar atat in producerea, cat si in interpretarea
enunturilor, se tine seama cu necesitate de partener. Atat emitatorul, cat si
receptorul valorifica in cursul proceselor specifice fiecaruia dintre aceste
roluri datele pe care le poseda in legatura cu celalalt, date care configureaza
orizontul productiv si cel interpretativ al partenerului. Preocuparea
emitatorului de a facilita receptarea este reflectata si de gradul ridicat de
redundanta al enunturilor specifice conversatiei;
. toate aspectele semnalate pun in evidenta caracterul de interactiune sociala
specific al conversatiei. Aceasta presupune existenta unui teritoriu comun
participantilor, dorinta de a impartasi cu altii anumite informatii despre
lume, realizarea unui anumit echilibru intre necesitatile individuale si
necesitatile altor membri ai comunitatii.
Pragmatic, conversatia apare ca o activitate serioasa si necesara, cu functie
coeziva, facilitand cele mai diverse forme de interactiune sociala;
. conversatia este inerent contextuala; contextul este parte integranta a
conversatiei, functionand ca un criteriu esential de a decide daca aceasta este
coerenta sau nu;
. este structurata; conversatia isi are propria ei organizare. Ea se desfasoara
sub forma unei succesiuni de interventii alternative ale unor participanti. I n
cursul unei conversatii se actualizeaza doua tipuri de roluri: emitator si
receptor. Se vorbeste si despre un rol de auditor, prin care se desemneaza
situatia celui care asista la conversatie fara a interveni. In situatia in care
la conversatie participa mai multe persoane, una (sau unele) dintre ele pot sa
nu fie selectate ca destinatari ai anumitor interventii, emitatorul
orientandu-se explicit spre cel de la care asteapta raspuns.
Ordonarea conversatiei nu este determinata in primul rand de ordonarea
diverselor secvente componente, ci de faptul ca interactiunea dintre emitator
si receptor presupune coordonarea activitatii de producere a semnificatiilor:
negocierea sensurilor, crearea unor contexte interpretative etc.
Conversatia poate fi definita prin trei caracteristici esentiale: interactiune,
ordine si
indeplinire (realizare). Un enunt verbal, complex sau nu, chiar si o singura
fraza nu este produsul unui singur locutor, ci rezultatul unui proces interactiv.
Chiar daca unul dintre participanti nu contribuie verbal, sau daca este vorba
despre interventia verbala a unui singur locutor, partenerul contribuie la
realizarea enuntului prin simplul fapt ca locutorul i se adreseaza lui: prin
insasi existenta sa, interlocutorul contribuie la randamentul discursiv al
locutorului, care nu poate vorbi fara a construi ipoteze asupra celuilalt.
Datorita unei coordonari foarte precise intre cel care vorbeste si cel care
asculta, discursul apare intotdeauna ca o constructie. Fiecare participant
arata cum intelege sau interpreteaza el activitatea celuilalt si cum ar dori sa
o inteleaga sau sa o interpreteze celalalt pe a sa. Prin activitatea lor,
participantii incep sa se cunoasca repede si stabilesc aceleasi raporturi si cu
partenerii, in vederea activitatilor care vor urma. Fiecare element al
conversatiei poate constitui obiectul unei negocieri, de la sensul unui cuvant
pana la tipul de activitate ce trebuie indeplinita, ori pana la interpretarea
unei activitati deja realizate.
Participantii isi indeplinesc activitatile conversationale in mod organizat. Ei
dispun de metode (in sensul prestiintific), care le permit rezolvarea
sarcinilor conversationale pe care le-au propus sau pe care le-au negociat la
inceputul interactiunii si, de asemenea, sa-si organizeze conversatia in acord
cu aceste sarcini. Aceasta organizare este formata din secvente: ea se
constituie prin succesiunea interventiilor verbale. O interventie verbala
asociata aceleia care o precede si aceleia ce va urma furnizeaza contextul
"local" pentru intelegerea si interpretarea sensului activitatilor
conversationale. Interventia verbala, moment fundamental, nu constituie o
unitate lingvistica, ci una interactionala, care acopera o multitudine de
mijloace lingvistice, mergand de la constructii lexicale autonome pana la fraze
complexe.
Activitatile partenerilor sunt determinate foarte putin de norme sau de
concepte exterioare; importanta lor este, mai curand, determinata de
randamentul dat, constituirea sensului rezultand tocmai din activitatea
participantilor.
4. TEORIA CONVERSATIEI
O directie posibila a regandirii comunicarii pana la nivelul conditiilor ei de
posibilitate o ofera programele "teoriei conversatiei". Conversatia pare a
introduce un ecran de barare a tentativelor stiintifice. Ea mobilizeaza, in
primul rand, functia fatica, cea centrata pe canalul de comunicare si
distorsiunile acestuia.
Fr. Berthet scria (apud Mihai Dinu, Comunicarea): "Intr-un anumit sens, functia
fatica este conversatia prin excelenta. Daca obiectul functiei fatice este
contactul sau accentuarea lui, pe scurt daca ceea ce e vizat este legatura
sociala ca atare (stabilirea ca si verificarea ei, conditia ei de existenta ca
si consolidarea ei), atunci toate celelalte obiective ale schimbului de cuvinte
nu sunt decat secundare, iar a vorbi nu mai inseamna a schimba informatii, ci a
stabili posibilitatea schimbului".
Teoria lui Paul Grice (Logic and Conversation, 1975) intentioneaza sa degajeze
principiile care prezideaza orice comunicare, pe baza formularii cadrului a
priori implicit al acesteia prin analiza conversatiei, a investigarii
conditiilor ei de existenta si adecvare. Aceste conditii ("maxime ale actiunii
comunicationale") care se aplica conversatiei in sine, indiferent de tema ei,
sunt formulate ca principii ale comunicarii, pornind de la presupozitia ca
exista o conexiune substantiala intre structura conversatiei si natura
discursului in genere.
De fapt, teoria lui Grice (apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea)
incearca sa raspunda la urmatoarele intrebari: In ce mod emitatorul, adoptand
pozitia rezonabila de a nu spune tot (caci nu avem aproape niciodata timpul de
a spune tot), poate prevedea ca mesajul sau va fi inteles asa cum doreste el?
In ce mod destinatarul intelege altceva, sau mai mult decat ceea ce s-a spus?
Ambii se sprijina pe cunoasterea regulilor comunicative care ghideaza
constructia sensului dincolo de simpla echivalenta intre expresie si continut.
Altfel spus, pentru a se intelege, interlocutorii trebuie nu numai sa fi
memorizat sensul cuvintelor, asa cum incearca dictionarele sa-l descrie, ci sa
si posede principiile generale care ii vor permite mai mult.
Grice a incercat sa enumere, sub numele de maxime conversationale, regulile
carora trebuie sa se conformeze actorii unui dialog. Maximele conversatiei vor
avea astfel de-a face direct cu
"trasaturile generale ale discursului". Aceste maxime sunt formulate pornind de
la un principiu general, principiul cooperarii: "Contributia ta la conversatie
trebuie sa corespunda cu ceea ce se cere din partea ta, cu stadiul atins de
conversatie, cu scopul sau directia acceptata a discutiei in care esti
angajat."
Legand o conversatie, interlocutorii intreprind o activitate colectiva in care
fiecare dintre ei trebuie sa poata conta unul pe celalalt pentru ca aceasta sa
fie dusa la bun sfarsit. Acesta este un fel de transcendental al comunicarii,
in sensul ca daca ai acceptat sa conversezi, ai admis tacit un principiu
normativ si etic prin care te angajezi sa supui orice diferend argumentelor
menite sa realizeze un consens.
Principiul de cooperare a lui Grice conduce la formularea maximelor
conversatiei; aceste categorii devin conditii pentru ca acel "implicit" prezent
in orice practica a comunicarii, sa nu violeze principiul cooperarii.
Maximele cantitatii se refera la masura sau cantitatea informatiei de respectat
intr-o conversatie; cele ale calitatii invita la veridicitate si adevarul
sustinerilor; maxima relatiei ("Fii relevant!" - se refera la situatia
partenerilor in cadrul conversatiei; cele ale modalitatii iti cer sa fii clar
si precis. Toate aceste maxime organizeaza nucleul potential al comunicarii si
induc, in viziunea lui Grice, un caracter reflexiv necesar teoriei comunicarii.
Maximele conversationale
Categoria cantitatii
1. Contributia voastra sa fie pe atat de informativa pe cat se cere
(pentru finalitatile din acel moment ale schimbului);
2. Contributia voastra sa nu fie mai informativa decat se cere.
Categoria calitatii
Supermaxima:
Incercati sa faceti in asa fel incat contributia voastra sa fie adevarata.
Doua maxime mai precise:
1. Nu spuneti ceea ce considerati ca este fals;
2. Nu spuneti lucruri asupra carora nu aveti informatia adecvata.
Categoria relatiei
Fiti relevant!
Categoria modalitatii
Supermaxima:
Fiti clar!
Maxime variate:
1. Exprimarea sa nu fie obscura;
2. Evitati ambiguitatea;
3. Fiti concis! (evitati orice prolixitate care nu este necesara);
4. Exprimati-va cu ordine.
In ce masura principiul cooperarii al lui Paul Grice, precum si maximele
stabilite plecand de la acesta sunt respectate intr-o conversatie obisnuita?
Comentati raspunsul la aceasta intrebare. Ce va spune acest raspuns despre
natura teoriei lui Paul Grice?
Ce este si care sunt premisele de la care pleaca interactionismul simbolic?
Interactionismul simbolic reprezinta studierea modului in care actorii sociali
interpreteaza simbolurile nascute din activitatile lor interactive;
Premisele interactionismului simbolic (dupa H.Blumer):
1. oamenii actioneaza fata de lucruri pe baza semnificatiilor pe care le au
pentru ei aceste lucruri;
2. semnificatia acestor lucruri deriva si se naste din interactiunea sociala a
unui individ cu ceilalti actori;
3. aceste semnificatii sunt utilizate si modificate pintr-un proces de
interpretare efectuat de un individ in raportul sau cu lucrurile pe care le
intalneste.
Care sunt axiomele comunicarii elaborate in cadrul Scolii de la Palo Alto?
Teza: Totul este comunicare.
Opera de baza: cartea O logica a comunicarii, scrisa de trei membri ai
Colegiului invizibil: Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson. Ei au
formulat cateva principii de comunicare interumana, numite de autori axiome.
Axiome
1. Comunicarea este inevitabila;
2. Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel
de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai;
3. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de
cauza-efect sau stimul-raspuns;
4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica;
5. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, daca el se
intemeiaza, respectiv, pe egalitate sau diferenta;
6. Comunicarea este ireversibila;
7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare.
"Astfel, imposibilitatea de a nu comunica face ca orice situatie care comporta
doua sau mai multe persoane sa fie o situatie interpersonala, o situatie de
comunicare. Aspectul
"relatie" al unei asemenea comunicari precizeaza mai bine acest punct.
Importanta pragmatica, interpersonala a modurilor de comunicare digital si
analogic nu rezida doar
intr-un izomorfism presupus cu continutul si relatia, ci in ambiguitatea,
inevitabila si semnificativa, in care se afla emitatorul si receptorul atunci
cand se pune problema traducerii unui mod in altul. Ceea ce am spus despre problemele
de punctare se bazeaza tocmai pe metamorfoza implicita a modelului clasic
"actiune-reactiune". In fine, paradigma simetrie complementaritate este poate
cea care se apropie cel mai mult de conceptul matematic de functie, pozitiile
indivizilor nefiind decat variabile susceptibile de a lua o infinitate de
valori al caror sens nu este absolut, ci nu se releva decat in relatia lor
reciproca." (P.Watzlawick, Une logique de la communication )
Care sunt trasaturile conversatiei?
Conversatia se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: este creata continuu,
prin interactiune; are un caracter de interactiune sociala; conversatia este
inerent contextuala; este structurata; se desfasoara sub forma unei succesiuni
de interventii alternative ale unor participanti.
.com