Mirosul

Mirosul

Dragoste si miros sunt doua cuvinte adesea asociate

etimologic in multe limbi

Intre sexualitate si miros exista o relatie foarte stransa,

care functioneaza in ambele directii '
          Octavian Server Coifan

Mirosul este cel mai tulburator dintre simturi ,el pune in miscare zone fiziologice straine de ratiune apeleaza la memoria afectiva daand profunzime si intensitate secventelor vizuale si auditive .Memoria mirosului nu exista in sine ,ea este legatan de alte amintiri pe care le poate trezi intr-un vartej de surprize:un miros aparte,scene ,sunete uitate demult.

In ierarhia simturilor, mirosul pare a fi avut mereu un statut ingrat. In Evul Mediu, olfactia era incomparabil mai putin "prizata" decit vazul, auzul si tactilul (in aceasta ordine), al caror rol in iconomia sfinteniei era predominant. Nici mai tirziu lucrurile nu s-au schimbat prea mult (de fapt,deloc):modernitatea a intarit statutul subaltern al mirosului, condamnandu-l, cum a facut-o Kant, sa ramina un simt "dispensabil". Nu intimplator, mai multe sondaje recente din Europa si Canada au aratat ca, la intrebarea la care simt erau dispusi respondentii sa renunte, cea dintii indicata a fost olfactia, pe considerentul "saraciei" si al "inutilitatii" sale.

Kant apreciase ca mirosul si gustul sint simturi "inferioare", deoarece reprezentarile pe care le induc au de a face, mai degraba, cu placerea subiectului decit cu "luarea in posesie", prin cunoastere, a obiectului perceput. In realitate - cum s-a si demonstrat - olfactia este, prin ea insasi, un act al cognitiei, chiar daca in mod spontan, intuitiv, fara sa-si constientizeze temeiurile si nici sa se "autojustifice argumentativ" . Nasul este instrumentul unei "orientari" practice, preconceptuale. In sensul cel mai propriu al termenului, el adulmeca, adica are fler, ceea ce, in toate timpurile, a insemnat clarviziune, perspicacitate, intuitie. "A mirosi" ceva a fost, mereu, verbul prestiintei.

In al doilea rind, mirosul este una din componentele cele mai puternice ale sinelui si asta nu doar la un nivel biologic si individual, unde el constituie - ca sa o citez inca o data pe autoare - "semnul unor proprietati durabile sau chiar permanente" , adica, adaug eu, indiciul spatiului in care locuim, al vestimentatiei pe care o purtam, al frecventei cu care ne spalam si, uneori, chiar al profesiunii sau ocupatiei noastre. De cite ori, mirosindu-i pe altii - intr-un sens deopotriva literal si metaforic - nu am intuit cite ceva (corect sau nu, asta este o alta chestiune) si despre felul lor de a fi? Aceasta constatare aduce in discutie conditionarea socioculturala a mirosului si, totodata, cel de-al doilea aspect identitar care il particularizeaza: cel colectiv. Prinsa inextricabil in textura alteritatii, olfactia a fost, intotdeauna, primul si cel mai elementar instrument al asimilarii sau, din contra, al excluderii "celuilalt". Frumos mirositor este, invariabil, numai "aproapele". "Strainul", dimpotriva, "pute". "Urit miros intotdeauna numai ceilalti - constata cu temei d-na Diaconu - : ei pot fi rromii in Romania, turcii si «iugoslavii» in Austria., «nemtii» nespalati in Franta si «negroteii» in Europa si in Statele Unite, ca sa nu mai vorbim de evrei, cu prezumtivul lor miros de usturoi. Dimpotriva, in Africa si in Japonia albii sint cei care iti muta nasul din loc. In cultura araba maghrebina si din Orientul Apropiat strainul este chiar denumit «cel care miroase urit»" (p. 87). Nici nu mai e nevoie sa reamintesc cit de temeinic s-au inserat asemenea stereotipuri olfactive in prejudecatile de tot soiul. Alaturi de (si impreuna cu toate) cliseele fizice si fiziognomice, mirosul a avut, fara doar si poate, partea sa de contributie la marile nenorociri colective din secolul trecut.

Mirosul joaca acelasi rol bazal si in memoria afectiva. Parfumurile (sau, citeodata, duhorile) ne aduc aminte de multe trairi sau experiente, pe care le credeam uitate. Ele re-creeaza o intreaga lume. "Amintirea - scrie autoarea - nu reprezinta (actualizeaza) niciodata un miros singular si izolat, ci imagini, sentimente si atmosfere, o intreaga scena legata de miros; abia ulterior regasim si numele mirosului in camarile memoriei" . Fenomenul are si o explicatie fiziologica. Ii dau inca o data cuvintul d-nei Diaconu, pentru a ne-o povesti: "in timp ce neuronii sistemului vizual si auditiv conduc la cortex, ca sediu al gindirii abstracte si al facultatilor analitice, neuronii sis­temului olfactiv duc, mai intii, la hipotalamus, partea mai primitiva a creierului si centrala sistemului hormonal, care regleaza afectivitatea si abia dupa aceea la cortex. Fiind partea cea mai veche a creierului si «sediul» inconstientului, acesta raspunde de autocontrolul emotiilor si al sexualitatii si de senzatiile de placere. Astfel se explica de ce forta evocatoare a unui miros este activata si atunci cind (inca) nu l-am identificat, respectiv denumit in mod constient " . Potrivit celor mai recente cercetari medicale si psihologice, mirosul are o contributie importanta si in alegerea de catre femeie a partenerului masculin, gratie unei "sensibilitati olfactive crescute" si a unei capacitati superioare de "diferentiere a stimulilor olfactivi".

Indiferent, insa, cit de efectiva este influenta (insidioasa) a stimulilor olfactivi asupra alegerilor pe care le facem in privintele semnalate mai sus (ar trebui sa ne intrebam consoartele.), devine mai clar, acum, motivul (probabil) pentru care mirosul a fost exilat dintre preocuparile filosofico-estetice: natura sa atavica, amintind de originea noastra, ca specie.

Si totusi! In ciuda acestei "vinovate legaturi", insemnatatea artistica si simbolica a mirosului, ca semn de recunoastere, ramine indiscutabila. Altfel, cum ne-am explica faptul ca el constituie un mijloc redutabil de actiune atit in jocul dragostei, cit si in "discursul" despre acest joc (sa ne amintim ce placere ne fac complimentele privitoare la modul cum mirosim si de bogatia metaforelor florale si olfactive din lirica erotica) sau faptul ca parfumurile reprezinta una din cele mai vechi industrii?

Acestea sint numai citeva din lucrurile deosebit de interesante care se pot afla din frumoasa carte a Madalinei Diaconu, a carei lectura ne invata sa ne luam mai hotarit nasul la purtare.

Estetica mirosului

Ca teorie fundamentala pe metafizica moderna ,estetica a recunoscut doar asa-numitelor"simtturi teoretice"(vazul si auzul)privilegiul de-a putea produce opere artistice.Ofreziologia,osmologia sau teoria despre mirosuri contine de regula indicatii tehnice si cel mult explicatii fizologico-psihologice.Mirosurile si perceptia lor au fost abordate pana acum doar din perspectiva biologica,psihologica ,sociologica,a antropologiei culturale medical-igienica,economica si arhitectural-urbanistica.Singura estetica a parfumurilor cu pretentii filozofice ramane la ora actuala cea a parfumieruluifrancez Edmond Roudnitska si a discipolilor sai din Grupul Colisée,a caror teorie se bazeaza pe estetica formalista a lui Étienne Souriau(l'estetique en question,P.U.F. ,Paris,1977,preface par etienne S. avant-propos par Jaques Suvan)

Ezoterismul

O miscare ezoterica variata si care recupereaza existenta tuturor sim turilor constituie in prezent o alternativa populara la purismul elitist al discursului estetic.La o o considerare mai atenta ,ea apare drept un fel de "para-estetica",intrucat reduce valoarea estetica a mirosurilor agreabile la o stare de delectare vital-sensibila.Astfel,parfumurile si aromele sunt degradate la functia de simple instrumente de relaxare ,ceea ce le impiedica sa aiba un enorm succes in randul unor categorii diverse ale populatiei.

Raspandirea componentelor hedoniste ale ezoterismului se explica printr-o puternica nevoie de-a resimti mirosuri palcute si de-a justifica in mod pozitiv aceasta experienta.Din punct de vedere al esteticii,acest curent poate fi considerat o provocare ,pretinzand extinderea obiectului teoriei estetice dincolo de arta traditionala.