Renovarea limbajului cultural cotidian

Renovarea limbajului cultural cotidian

"Frumosul este o parte a experientei umane; el este palpabil si evident."[1]

In intreaga sa dezvoltare, din preistorie pana azi, arta nu este altceva decat interpretarea mediului natural si transformarea sa in mediu social. Acest proces constructiv, prin care opera omului se insereaza in procesul naturii, dezvoltandu-l (fie chiar modificandu-i ritmul), reprezinta scopul si contributia artei la cultura umanitatii. Numim arta, procesul prin care aceasta experienta estetica a fost elaborata, organizata, dinamizata. Acest proces tehnic era strans legat de procesul productiei economice, pentru care arta reprezenta momentul suprem, adica modelul activitatii productive a omului. Legat de acest subiect trebuie sa remarcam ca mutatii profunde se inregistreaza de-a lungul istoriei, indeosebi in secolul nostru si in ceea ce priveste limbajul artelor. Incercam sa sugeram acum doar faptul ca pe masura ce ne apropiem, in perspectiva istorica, de cultura contemporana, limbajul acesteia devine mai complex, se multiplica, se rafineaza, inregistrand ca tendinta generala o miscare de la concret la abstract. In acelasi timp, castiga teren o noua viziune asupra lumii, a carui principala dimensiune este cea scientista, generata de valorizarea cunoasterii obiective induse de stiinta moderna, cunoastere care retine proprietatile reprezentabile in scheme strict inteligibile. Este evident ca in procesul acestei reorientari a omului contemporan, limbajul cultural cotidian se supune el insusi unei renovari.

"A devenit evident faptul ca nimic din ceea ce priveste arta, nici in interiorul ei, nici in relatia sa cu totalitatea, nu mai este ceva de la sine inteles, inclusiv dreptul ei la existenta. Pierderile in sfera a ceea ce era cu putinta in chip reflexiv si neproblematic nu se compenseaza prin infinitatea a ceea ce a devenit posibil si se ofera reflectiei. Aceasta extensie se dovedeste a fi de fapt, in multiple aspecte, o reductie. Domeniul a tot ce nu se lasa cuprins cu mintea, catre care s-au avantat miscarile artistice revolutionare din jurul anului 1910, n-a adus fericirea promisa de aventura. In schimb, procesul astfel declansat a ajuns sa submineze categoriile in numele carora el a fost pus in miscare. Tot mai multe elemente au fost antrenate in valtoarea noilor tabuuri; mai curand decat sa se bucure de nou castigatul imperiu al libertatii, artistii au aspirat pretutindeni la o pretinsa ordine oricat de fragila. Caci libertatea absoluta in arta, ca si in orice domeniu particular, intra in contradictie cu perenitatea non-libertatii intregului."[2]

In mod schematic, se poate spune ca pictura a fost multa vreme considerata - de la Renastere, sau macar din secolul al XVIII-lea - ca un sistem destinat sa reprezinte natura, "pravalie de imagini" in care se miscau in acelasi timp publicul (limitat la o clasa de amatori bogati) si pictorii, al caror statut tinea fie de o "academie", fie de o companie, pe scurt, de o institutie, insasi pictura era destinata sa orneze locuintele clientilor carora le placea sa vada reprezentat portretul lor, membrii familiilor lor, peisajele pe care le considerau "bunul lor". Din aceasta cauza operele erau "in mod natural" (adica in interiorul acestei structuri socio-istorice) ca o replica a bunurilor posedate: obiectul si simulacrul pictat se inscriu amandoua in regimul proprietatii. De atunci publicul s-a transformat si se transforma. Nu cu multa vreme in urma se ocupau de arta - vizitau expozitii, cumparau opere, le judecau - cei pe care societatea ii socotea drept o "elita" si care aveau, pe deasupra, mijloacele de a face parte din ea.

Astazi, termenul de "public" a devenit impropriu. Ar trebui ca, in lipsa de ceva mai bun, sa se vorbeasca de "publicuri", la plural. Nevoile elementare fiind satisfacute, noi paturi ale populatiei ajung la bunuri rezervate altadata minoritatii. Oamenii se duc, in numar din ce in ce mai mare, in muzee sau la expozitii. Facilitatile de transport multiplica ocaziile de a se cultiva. Fara indoiala, este inca vorba de cultura traditionala, dar nu se poate ascunde faptul, nou in sine, ca arta, venind in contact cu "receptori" care nu au fost "reglati" in prealabil de un "cod de elita", se transforma la randul sau si se ofera unei noi intelegeri.

Suntem pusi in situatia de a inventa instrumentele si procedurile capabile sa asigure functionarea unui sistem pe cale de a ajunge la o noua reglare. Procesele noastre cognitive sunt puse in lucru pentru a transforma mediul nostru experimental intr-un demers explorator.

"Actul de creatie artistica primeste in acest cadru o noua ontologie, noi determinari si dimensiuni, un nou centru vital si alte valori in ordine estetica, etica si ideologica, instituind, ca urmare, un nou raport intre virtualitatile constructive interioare ale artei si ansamblul structurilor si fenomenelor exterioare."[3] In acest registru artistul are ceva de spus, de facut. Aparitia succesiva de-a lungul epocilor a tehnicilor de transformare a materialelor, apoi a tehnicilor de stapanire a energiei si acum a tehnicilor informatiei a angajat fiinta umana in succesive si multiple forme de expresie. Sensibilitatea contemporana este modelata prin intermediul canalelor multiple prin diverse media. Studiul artei actuale nu mai poate face abstractie de efectele pe care le imprima natura fortelor de actiune ale epocii noastre, de atmosfera creata in cultura de insertia acestor factori (descoperirile stiintifice si tehnice, sintezele stiintifice si filosofice, ideologiile stiintifice si politice etc.) si, in cadrul acesteia, de evolutia insasi a conceptiei, a ideii pe care omul si-o face despre spatiul si mediul pe care si le construieste.

"Artistii care se consacra practicilor artistice utilizand tehnologii noi, spre deosebire de intelectualii filosofi, eseisti, istorici), a caror apropiere se infaptuieste sub forma conceptelor, privilegiaza cai sensibile, mai intuitive care, la o prima abordare desi par mai clare, ating prin experienta niveluri profunde".[4]

E timpul insa, sa ne dam seama ca tehnicile sunt nu numai prelungiri ale corpului si fortelor noastre, ci si o dezvoltare a puterii umane care culmineaza cu inventia. Mediul tehnic care se substituie celui natural nu este produsul sumei oamenilor si al masinilor, el e complexul oameni/masini care ne constituie lumea tot asa cum celulele ne constituie corpul. Tehnica nu-i sortita numai satisfacerii trebuintelor noastre, si nici confortului, ea implica si o parte de inventie pe care artistul si-o revendica dupa plac, descoperindu-i gradul de fecunditate.

Materiile sintetice sunt pline de un viitor pe care un Dubuffet, printre altii, ne face sa-1 presimtim. Insusindu-si noile materiale si noile tehnici, artistii afirma ca arta nu are un "cod" anume pornind de la o tehnica sau de la un material recunoscut ca "nobil" sau "distins". La fel si tehnologia nu se reduce numai la existenta-i utilitara sau mercantila, ea facand parte din activitatea sociala, in sensul cel mai larg al cuvantului si deci si al activitatii artistice. E ceea ce, de altfel, ne arata vechile civilizatii care, ignorand conceptul de "arta", continuau sa considere operele pictate sau sculptate drept minuni specifice.

"Artele frumoase sunt acum doar unul din multele canale de comunicatie prin care circula imaginile si metaforele societatii. Ele sunt astfel folosite ca unul din izvoarele majore de imagini si metafore prin care societatea isi orienteaza conduita".[5] Implicarile si incidentele privind creatia apar sub forma unor perspective largite. Informatica si retelele de comunicare, permitand fiecarui utilizator sa stabileasca un contact cu ceilalti utilizatori, dar si sa alcatuiasca texte, imagini, sunete, permit inaugurarea unei noi ere de creativitate, in consecinta, un alt stadiu de evolutie, o 'post faza' in care vor aparea noi forme de expresie artistica. Informatica si retelele de comunicare, ne indruma spre o 'ecologie cognitiva', permitand reconcilierea omului cu tehnica. Retelele globale de informatii (Global data-nets), sistemele expert, inteligenta artificiala, biogenetica dezvolta media digitala hyper, cyber interactiva, determina schimbari majore in sistemul de comunicare interuman, social, politic si reconfigureaza societatea umana intr-o "societate informationala si a cunoasterii" (knowledge-society). In ciberspatiu noile forme de comunicatie fac posibila comunicarea intre oameni reali in spatii virtuale si intre oameni virtuali in spatii reale. Imaginea digitala, creata cu capacitatea de-a se autocrea, dezvolta un limbaj vizual capabil sa construiasca cu ajutorul pixelilor in realitatea virtuala lucruri inexistente in realitatea imediata. Asistam la aparitia unei noi vizualitati, supuse unor noi estetici.

" O anumita notiune de « arta in sine » care domina mai inainte este repusa in discutie. Artistul de azi si in special artistul comunicarii, reintroduce in functia sa antropologica originala estetica ca sistem de semne, de simboluri si de actiuni. O noua estetica e pe cale sa se nasca : Estetica Comunicarii."[6]

Fred Forest considera ca aceasta estetica consta in a transpune direct principiile sensibile observate in evolutia mediului nostru inconjurator si a lumii asupra functionarii artei insasi si nu o mai considera pe aceasta de acum inainte in termeni de obiecte izolate, ci in termeni de relatii si de integrare. Operele, datele, sistemele de arta vor trebui sa fie apreciate, intelese si concepute ca niste intreguri integrate care nu vor putea in nici un fel sa se divizeze sau sa se reduca la inventarul partilor constitutive materializate. Dupa parerea sa, ceea ce constituie « opera » nu mai este suportul sau materialul, nici reprezentarea sa vizuala, picturala, ci ceea ce nu este perceptibil simturilor noastre, insa fiind perceptibil pentru sensibilitatea noastra.

Perceptia noastra, sentimentele, afectiunile, felul de apreciere si de judecata se transforma. Pana la a deveni chiar semnificatii, simboluri si mituri !

Lucrurile nu ar mai exista in sine si nici in aparenta lor si nu ar mai depinde de valori care sa le fie intrinseci. Ele ar exista - dupa opinia lui René Berger - "doar in masura in care fac parte din domeniul comunicarii". Afirmatie, evident, excesiva si care, sub raport filosofic, ar putea fi situata in punctul de plecare al fenomenologiei. Nu putem sa nu retinem insa - ca revelatoare pentru stadiul actual de evolutie a culturii contemporane - fenomenul hibridarii, precum si ideea ca, in zilele noastre, "comunicarea este din ce in ce mai mult un fapt de mass-media". Culturii amalgam, in acceptia de mai sus, ii corespunde o "constiinta amalgam".

Avangardei artistice ii revine rolul istoric, novator, al transformarilor in arta. Experimentul, legatura cu stiinta si tehnologia, cautarea originalitatii, implicare directa a artei in existenta, eterogeneitate, opozitia fata de formele conservatoare ale institutiilor artistice sunt doar cateva caracteristici ale sale.

"Noi credem insa, contrar ideii clasice, ca impulsurile in creatia de arta, departe de a fi privilegiul unor indivizi exceptional de dotati, abunda la toti, fiind doar franate indeobste, alterate sau contrafacute de grija alinierii sociale si de deferenta fata de miturile dobandite. Credem, spunand-o asa in trecere, ca orice arta culturala sufera ea insasi de aceasta deferenta de care si este in buna parte conditionata si contrafacuta. Scopul intreprinderii noastre e cautarea de opere scapand pe cit e posibil de aceasta conditionare si dovedind atitudini spirituale cu adevarat inedite si profund deosebite de cele cu care suntem obisnuiti^".[7]

Theodor W. Adorno crede ca mult discutatul continut al artei ar putea fi totuna cu propria ei efemeritate. Nu este de neconceput eventualitatea, catusi de putin abstracta, ca marea muzica - produs al unei epoci tarzii - sa fi fost posibila doar intr-o perioada limitata a umanitatii. Revolta artei, instaurata teleologic in "pozitia sa fata de obiectivitate', fata de lumea istorica, s-a transformat in revolta acesteia impotriva artei; este inutil sa prevezi daca ii va supravietui sau nu. Ceea ce odinioara provoca vociferarile pesimismului cultural reactionar n-are a fi trecut sub tacere de catre critica culturii: faptul ca, asa cum aprecia Hegel acum o suta cincizeci de ani, arta poate sa fi intrat in era disparitiei ei. "Astazi estetica nu mai poate decide singura daca este sa se transforme sau nu in necrolog al artei; oricum n-are ea a-i pronunta necrologul, nici a-i constata sfarsitul, nici a se hrani cu himerele trecutului si nici a trece, indiferent sub ce firma, de partea barbariei, care nu este nici dansa mai buna decat cultura, ce si-o merita drept razbunare pentru barbara ei monstruozitate. Dar continutul artei trecute, chiar daca arta insasi va fi abrogata, se va abroga, va disparea sau va continua, in disperare, sa existe, nu are a se indrepta neaparat catre declin. Intr-o societate care se va fi debarasat de barbaria propriei culturi, el ar putea sa supravietuiasca artei."[8]

Arta trebuie sa aiba ca punct de plecare operele, si nu filosofia. Conceptul despre arta dizolva singularitatea intrinseca a operei de arta. Creatia artistica exprimandu-se prin proceduri non discursive se distanteaza de limbajul conceptual si gandirea clasificatoare.