Mesaje si coduri

Mesaje si coduri

Cultura este de neconceput in afara momentului sau comunicational, deoarece insasi constituirea sa presupune cu necesitate acel schimb perpetuu intre creatori si receptori, intre valorile create si socializarea lor larga. Intr-o imagine metaforica, acest moment al culturii apare ca un ansamblu de vase comunicante care tind sa-si egalizeze nivelurile, dar care sunt sortite sa ramana vesnic inegale, deoarece sistemul este permanent deschis.

"Comunicarea se compune din semne, care nu sunt facute in mod necesar ca semnul lingvistic dintr-un semnificant si un semnificat; obiectul semn care este propriu expozitiei, instaureaza un raport de la participant la participat. Modurile de receptie variaza odata cu media. Cunoasterea conceptuala si transmisia verbala alcatuiesc fundamentul "adevaratei culturi". Iluzia scolara fiind pe cale de disparitie, fiecare mediu contribuie in felul sau la formarea culturii"[1].

Pattern-urile culturale, care sunt configuratiile dupa care se conduce societatea, nu exista decat in si prin comunicare. Semnele se constituie in coduri prin care se stabileste comunicarea si ajusteaza comportamentele. Codul permite celor ce-l folosesc sa se asigure ca au de-a face cu un mesaj comun cu o configuratie care, in contextul cultural propune, implica sau nu o reactie sau alta. "Codurile au comun faptul ca sunt artificii culturale, instrumente care, potrivit simbolurilor, permit celor ce le folosesc sa se recunoasca; acestia inteleg si semnele de o natura foarte diferita si regulile nu mai putin diverse care le asigura functionarea; ei sunt instrumente destinate sa elaboreze comportamente pentru a mentine coerenta sociala. Codul cel mai familiar e fara indoiala limba".[2] Trebuie sa precizam ca sursa de informatie cauta un mesaj dorit printr-un ansamblu de mesaje posibile si ca mesajul ales poate fi facut din cuvinte scrise sau vorbite, din imagini, muzica etc.

Emitatorul schimba acest mesaj intr-un semnal trimis cu adevarat prin canalul de comunicare, de la emitator la receptor. In cazul telefonului, canalul este un fir, semnalul este un curent electric variabil in acest fir; emitatorul este ansamblul aparaturii (aparat telefonic etc.) care schimba intensitatea vocii in curent electric variabil. In cazul telegrafului, aparatul de transmisie codeaza cuvintele scrise in secvente de curent intrerupte, de lungimi variabile (puncte, linii, spatii). In discursul vorbit, sursa de informatie este creierul, emitatorul este vocea, mecanismul ce produce presiunea variabila a sunetului (semnalul) care este trimis prin aer (canalul). La radio, canalul este pur si simplu spatiul (sau eterul, daca cineva prefera inca acest cuvant desuet si inselator) iar semnalul este unda electromagnetica transmisa.

Receptorul este un fel de emitator inversat care retransforma in mesaj semnalul transmis si face sa treaca acest mesaj spre destinatia sa. Cand vorbim, izvorul de informatie este creierul nostru; al celorlalti este destinatia; sistemul nostru vocal este emitatorul iar urechile celorlalti, este receptorul.

Comunicarea umana in variatele sale forme si sisteme de semne a permis aditionarea valorilor culturale de-a lungul istoriei omenirii, prin conservarea si transmiterea lor de la o generatie la alta, proces care confera culturii caracterul sau cumulativ.

Plasat intr-un anumit mediu socio-cultural, individul recepteaza mesaje de la acesta, mesaje pe care le asimileaza si le integreaza selectiv memoriei si sensibilitatii sale, constituindu-si astfel cultura sa individuala. In componentele sale obiective, cultura se socializeaza prin acest mecanism de transfer a mesajelor dinspre tabloul socio-cultural spre microuniversul individului si dinspre acesta din urma catre alti membri ai comunitatii. Interactiunea perpetua intre individ si societate prin intermediul culturii care regleaza transferul reciproc de determinari si influente dintre cele doua niveluri de existenta este lapidar exprimata de catre Abraham A. Moles prin asertiunea: "omul este suma evenimentelor personale ale istoriei sale si a faptelor culturale". Or, in afara momentului sau comunicational, implicand capacitatea de structurare in mesaje a evenimentelor si de transfer a mesajelor prin variate canale de difuzare-comunicare, cultura si-ar trada insasi vocatia sa funciara, aceea de umanizare permanenta a omului.

Umberto Eco arata indreptatit ca descrierea unui camp semiotic la prima vedere poate apare ca un inventar de comportamente de comunicare, sugerand astfel ipoteza ca semiotica studiaza toate procesele culturale in calitate de procese de comunicare. Dar, precizeaza el, fiecare dintre aceste procese pare sa subziste in virtutea unui sistem de semnificare statornicit dincolo de ele.

Putem defini procesul de comunicare "drept trecerea unui Semnal (ceea ce nu inseamna in mod necesar "un semn") de la Sursa, cu ajutorul unui Transmitator, printr-un Canal, la un Destinatar (sau punct de destinatie)[3].

Aceasta comporta maximum de generalitate, implicand si transferul de informatie posibil a se realiza intre doua masini. In cadrul acestui din urma proces semnalul nu este dotat cu putere semnificanta, deci nu se poate vorbi despre existenta unui proces de semnificare decat cand destinatarul este o fiinta umana, cu conditia ca semnalul sa solicite un raspuns interpretativ de la acesta, nelimitandu-se la functia de simplu stimul. Procesul de semnificare, precizeaza Eco, exista doar in prezenta unui cod, definit ca sistem de semnificare ce cupleaza entitati prezente si entitati absente. Sistemul de semnificare si procesul de comunicare nu sunt deci, reciproc dependente, ci unilateral conditionate. Daca un sistem de semnificare este considerat un construct semiotic autonom in raport cu actul perceptiv al destinatarului si cu comportamentul sau interpretativ, orice proces de comunicare, intre fiinte omenesti sau alt tip de aparat "inteligent", presupune cu necesitate un sistem de semnificare. Sublinierea imposibilitatii semioticii comunicarii de a fi independenta de semiotica semnificarii este deosebit de importanta pentru studiul proceselor culturale, in cadrul culturii, deci la scara umanului, procesul comunicativ realizandu-se intr-o varietate de sisteme de semnificare.

Comunicarea umana poate fi conceputa ca un pattern al relatiilor interpersonale produs intr-un camp social care poseda anumite proprietati specifice. Caracteristica importanta a acestor relatii este ca ambii parteneri ai procesului, comunicatorul si interpretul sa fie capabili sa se perceapa unul pe celalalt ca fiind apt de a reactiona intr-un anumit mod la un fel particular de stimuli materiali produsi de catre unul din ei.

Stiti, Occidentul, desigur cel modern, ne-a obisnuit sa gandim comunicarea drept transmitere de informatii: adica atunci cand comunicam transmitem informatii. Antropologia comunicarii initiata de Scoala de la Palo Alto schimba insa perspectiva: ideea este ca de fapt comunicarea serveste mai degraba la structurarea, la stabilizarea sau la modificarea relatiilor interumane. Functia prima a comunicarii este mai degraba una legata de relationare, de constructia relatiilor inter-umane, decat de transmitere de informatii. Eroarea in interpretarea comunicarii este legata de un anumit tip de evolutie pe care Occidentul a suportat-o.

Scolarizarea noastra, felul in care trecem prin scoala, dupa contextul iluminismului, e cea care ne face sa asteptam de la ceilalti discursuri pline de informatii, adica discursuri care sa reduca, sa restranga sau sa anihileze starea noastra de incertitudine. Avem nevoie de informatii ca sa eliminam incertitudinile noastre si asteptam de la comunicarea cu ceilalti un flux de informatii. E o asteptare care foarte adesea este inselata, ceea ce produce plictiseala. Comunicarea nu este insa destinata in primul rand si in esenta ei sa furnizeze informatii. Aceasta furnizare de informatii este o achizitie tarzie, comunicarea este destinata, cum ziceam, instalarii relatiilor, stabilirii structurarii, modificarii si stabilizarii relatiilor. Ceea ce inseamna ca problema pe care trebuie sa ne-o punem in primul rand in contextul comunicarii este problema atitudinii, comportamentului sau a actiunii care se obtine in urma comunicarii. Comunicarea este, ca sa zic asa, orientata inspre schimbarea atitudinilor celuilalt, a deciziilor celuilalt, a atitudinii sau comportamentului celuilalt. Asta este cea ce urmarim in procesul comunicarii".