Simbolul

Simbolul

Simbolurile, specie de semne pe care o aducem in atentie, ilustreaza, poate, cel mai bine neputinta de a limita semnificatia unui semn la un obiect bine delimitat din realitate. Simbolul este semnul al carui caracter reprezentativ, rezida in faptul ca exista o regula care ii determina interpretantul. Toate cuvintele, propozitiile, cartile si celelalte semne conventionale sunt simboluri. Definind semnul ca fragment al lumii senzoriale ce trimite si la altceva decat la el insusi, am afirmat implicit doar faptul ca el capata intrebuintari care il fac sa fie mai mult decat un simplu obiect al perceptiei. Chiar daca printre aceste intrebuintari o intalnim foarte adesea si pe aceea de a numi un obiect, nu putem identifica obiectul numit cu semnificatia semnului. Simboluri precum "crucea', "semiluna', "ramura de maslin', "balanta', "zvastica' sau "secera si ciocanul' fac trimitere in mod generic la crestinism, islamism, pace, justitie, nazism, respectiv comunism, insa nu pare a fi foarte la indemana delimitarea neta a acestor obiecte sui generis ca semnificatii ale semnelor corespunzatoare. In sensul tezei lui Wittgenstein cum ca semnificatia unui cuvant este rolul pe care acesta il joaca in "calculul limbii' sau folosirea acestuia in cadrul limbii, am putea afirma cu mai multa indreptatire ca simbolurile sunt semne care "condenseaza' practici sociale bine inradacinate intr-o anumita comunitate si care declanseaza sau intretin forme de solidaritate sociala. In semiotica peirciana este semnul care trimite la obiectul denotat in virtutea unei legi, conventii. El este general si identifica clase. Relatia care il uneste cu obiectul nu este nici analogica (ca in cazul semnului iconic), nici de contiguitate (ca in cazul semnului indicial), ci stabilita prin conventie. Simbolul este tipul de semn cel mai abstract si cel mai socializat (cuvintele limbajului natural sunt simboluri, dar si semnele ideografice din matematica, chimie); in teoria saussuriana, simbolul reprezinta o legatura "naturala' intre semnificant si semnificat (sau cu obiectul desemnat).

La Saussure simbolul are caractere iconice, el rezervand termenului de semn sensul pe care Peirce il acorda simbolului, fapt ce a creat serioase confuzii; in antropologia imaginarului (G. Durand, M. Eliade), simbolul reveleaza aspecte profunde ale realului care "sfideaza' orice alt mijloc de cunoastere; in psihanaliza simbolul exprima (in vis) mecanisme psihice refulate.

Un alt model, clasicizat deja, este cel lansat de U. Eco in 1968, prin lucrarea Structura absenta.[1]

Dupa ce respinge analogismul si similitudinea intelese mecanicist, Eco considera ca simbolurile vizuale fac parte dintr-un limbaj cultural codificat, transcriind, dupa un cod, anumite conditii ale experientei. Cu toate acestea, suntem avertizati, mai ales in Tratatul de semiotica generala[2], asupra capacitatilor reduse de semnificare ale imaginii. Pornind de la iconism, Eco face o critica generala a notiunii de semn, aratand ca: "Acum, in fata unor rezultate atat de deceptionante, pare posibila o singura decizie: categoria iconismului nu slujeste la nimic, confunda ideile pentru ca nu defineste un singur fenomen sau numai fenomene semiotice. Iconismul reprezinta o colectie de fenomene puse laolalta, daca nu din intamplare, oricum cu mare usurinta - asa cum, probabil, in Evul mediu cuvantul ciuma acoperea o serie de boli foarte diferite.' Aceasta dezamagire nu il va impiedica sa incerce o degajare a unor unitati constitutive ale imaginii, facand o tipologie a zece familii de coduri vizuale, in cadrul unui proces de codificare in straturi succesive. Dupa ce deosebeste patru tipuri de coduri legate de baza fizica a comunicarii iconice, U. Eco distinge patru categorii de coduri ce structureaza in fond procesul de codificare vizuala. Prima categorie este cea a codurilor iconice propriu-zise, cu trei subcategorii:

figuri, unitati elementare cu grad mic de structurare (raporturi geometrice, contraste luminoase etc);

semne, dificil de analizat si care definesc unitati de identificare izolate ale imaginii;

enunturi, coduri ce caracterizeaza unitati iconice, cuplate asociativ sau opuse contextual (alb/negru, cap/coada, lumina/intuneric etc).

A doua categorie este cea a codurilor iconografice, intelese ca si configuratii sintagmatice conotate cultural (Invierea, Botezul, Judecata de Apoi etc). Dincolo de aceste doua categorii de coduri, ce traduc o imanenta culturala si sociala, U. Eco mai analizeaza codurile stilistice (creatii originale, legate de nevoia autonomiei sau de un ideal estetic particular) si codurile inconstientului (ce determina identificari si proiectii psihice, suscitate de semne vizuale).