Scoala de la Geneva sau Critica constiintei

Scoala de la Geneva reprezinta atat o directie lingvistica generata de structuralismul lingvistic modern, cat si o directie in teoria literaturii (1950-1960) ce abordeaza o perspectiva fenomenologica ca reactie la pozitivismul din universitati. Scoala de la Geneva cunoscuta si prin denumirea de critica constiintei s-a impus ca o intoarcere la constiinta autorului parasita de formalistii rusi si de estetica germana.

Reprezentanti: Georges Poulet

Marcel Raymond

Jean Rousset

Jean Starobinski

Albert Beguin

Gaston Bachelard

Jean-Pierre Richard

Gilbert Durand

Marcel Raymond

Propune o critica de identificare sustinand ca, pentru a intelege opera, criticul trebuie sa se nege pe sine pentru a se regasi in autorii studiati. In aceeasi ordine de idei a dezvoltat teza conform careia poezia este un act de angajament complet, iar poemul ar trebui apreciat ca un produs organic ce impune un act de lectura intim.

Incearca sa unifice textul si biografia propunandu-si sa identifice caracterul fiecarui poet.

Analizand poezia modernista distinge doua filiere: a vizionarilor si a artizanilor, filiere ce reflecta opozitia dintre distrugerea formei si rigoarea formala.

Albert Beguin

1939: Sufletul romantic si visul

Realizeaza prima sinteza asupra romantismului german. Critica sa se inscrie in aceeasi orientare data de critica de identificare, considerand critica drept literatura deoarece corespunde unor meditatii personale.

Georges Poulet

In prefata volumului Constiinta critica, Georges Poulet foloseste expresia critica de identificare pentru a denumi acea relatie dintre critica si creatie practicata de contemporanii sai Gaston Bachelard, Marcel Raymond, Maurice Blanchot, Jean Rousset, Jean-Pierre Richard und Jean Starobinski, precum si de Doamna de Staël und Charles Baudelaire, pe care ii considera adevaratii predecesori ai acestui tip de critica. Prin critica de identificare, Poulet denumeste acel tip de critica literara, al carei punct de plecare il reprezinta incercarea de a retrai si regandi realitatea constiintei care se reflecta in opera de arta. Altfel spus, critica este pentru el un act de identificare intre constiinta receptorului si constiinta operei. Aceasta critica isi propune sa repete actul creator, sa urmeze constiinta operei, logica interna a operei, fara a se referi prin asta la realitatea lingvistica a operei, ci la constiinta inerenta a operei. Preluand din fenomenologia lui Husserl termenul de cogito, Poulet denumeste astfel acel subiect care guverneaza opera, acea constiinta a operei. In aceeasi ordine de idei, critica este inteleasa ca relatie intersubiectiva in care constiinta lectorului, fara de care opera nu ar prinde viata, admite propria sa neantizare, deoarece cititorul se proiecteaza ca subiect al unei gandiri straine. Astfel, actul lecturii devine echivalent cu un act de alienare a propriei constiinte in favoarea constiintei ce se dezvaluie prin opera. Trebuie mentionat faptul ca acest act al identificarii este realizat in permanenta pe fundalul mentinerii unei distante reflexive ce exclude impresionismul arbitrar sau un exces de subiectivitate.

Jean Rousset

Rousset este criticul cel mai stilistician preocupat de forma, temele fiind de altfel tratate ca forme. In conceptia lui Rousset, forma nu e o notiune tehnica, ci una dinamica, de forta. Astfel, Rousset se departeaza de abordarea fenomenologica a lui Georges Poulet si a lui Jean-Pierre Richard, concentrandu-se asupra elemetelor formale precum si asupra structurii narative in determinarea sensului operei literare.

Studiile sale reflecta preocuparea sa pentru literatura barocului in Franta. A fost unul dintre primii critici care a folosit termenul de baroc in domeniul literaturii (pana atunci termenul era utilizat exclusiv in istoria artei). Extrage o serie de trasaturi ale barocului pe baza caruia e reconsiderat clasicismul sec. al XVII-lea. Foloseste motivul insulei lui Circe pentru a vorbi despre lumea surprinsa in plina metamorfoza sau motivul paunului pentru a surprinde ostentatia.

Jean Starobinski

Practica o critica tematista, descoperind temele fundamentale ale diversilor autori.

Starobinski s-a impus ca un comentator ce a realizat o punte intre psihanaliza si literatura. Desi perspectiva psihanalitica clasica nu ii este straina, Starobinski redimensioneaza acest unghi de vedere. Daca psihanaliza avea in centrul preocuparilor sale relatia dintre viata si opera, Starobinski afirma ca opera nu mai poate fi explicata prin viata autorului, psihanalistul poate problematiza personalitatea autorului sau motivele acestuia, dar nu opera insasi. Respingand asadar documentarismul biografic pozitivist, Starobinski sustine faptul ca simbolurile trebuie studiate, deoarece ceea ce este ascuns nu este in spatele textului, ci se afla implicit in text, in structurile de profunzime ale textului. Mai mult, opera nu este expresia sau manifestarea unor mobiluri latente, a caror tensiune se rezolva simbolic in fictiune, ci trebuie considerata un act originar, in care eul se desprinde de suferinta trecutului, fara sa il abandoneze insa, ci, dimportriva ajutandu-se de el, pentru a inventa un viitor; astfel insusi destinul artistului este modificat prin opera.

Jean Starobinski acorda o deosebita importanta procesului critic pe care il denumeste traseu critic, conceput ca un cerc hermeneutic dublu, a carui polaritate este centrata atat pe interpret, cat si pe interpretare in sine. Lectura este in primul rand o lectura a propriului eu in sensul unei experiente autoreflexive.

Critica imaginarului Gaston Bachelard

Jean-Pierre Richard

Gilbert Durand

Reprezinta o continuare modernizata a teoriei literare semantice (sursa fiind teoria lui Coleridge). Marcata de fenomenologie, critica tematica se caracterizeaza prin demersul sau ce tine mai degraba de critica operelor decat de analiza teoretica si prin modul in care defineste tema ca fiind “principiu concret de organizare, o schema […] in jurul careia ar avea tendinta sa se constituie si sa se dezvolte o lume” (Jean-Pierre Richard).

Gaston Bachelard

Bachelard dezvolta o teorie a componentelor materiale ale imaginatiei, clasand imaginile poetice in functie de cele 4 elemente naturale: aer, pamant, foc si apa.

Filosofia sa se inscrie in linia materialismului stiintific, formatia sa fiind de altfel una stiintifica.

Bachelard trateaza epistemologia ca o directie a filosofiei din sec. al XX-lea.

Printre cele mai importante scrieri ale sale se numara poetica spatiului, in care este prezentata o dialectica a spatiului interior, inteles ca marginire, si a celui exterior, inteles ca nemarginire, ca infinit.

Structuri antropologice ale imaginarului: teoria structurilor antropologice ale imaginarului enunta doua teze, prima despre originea imaginarului, iar a doua despre organizarea continutului sau. Astfel, originea imaginarului este un raspuns la angoasa existentiala generata de experienta 'negativa' a 'timpului'. Fiinta umana stie ca va muri intr-o zi deoarece Timpul o face sa treaca de la nastere la moarte. Din aceasta angoasa existentiala si universala se va naste imaginarul. Acesta este un creator al imaginilor si figurilor (Bachelard), dar aceasta creatie, nu este un haos dezordonat.

Jean-Pierre Richard

Discipol al lui Gaston Bachelard, este cel care teoretizeaza notiunea de tema.

In Literatura si senzatie sustine teza conform careia scriitura reprezinta intalnirea dintre constiinta si lume. Richard analizeaza diversitatea senzatiilor si a perceptiilor lumii materiale percepute autorului si structurarea acestora in constiinta autorului.

Urmandu-l pe Poulet vorbeste de un cogito pre-reflexiv.

Gilbert Durand

Discipol al lui Gaston Bachelard Structurile antropologice ale imaginarului

A evoluat spre o critica mito-critica sau critica arhetipala.

Gilbert Durand cauta in opera anumite scenarii mitologice pe care le raporteaza la scenariile mitologice moderne.

Concepe mitul drept discurs fondator.

Propune teoria conform careia autorii repeta situatiile mitice.

Structurile antropologice ale imaginarului: teoria structurilor antropologice ale imaginarului enunta doua teze, prima despre originea imaginarului, iar a doua despre organizarea continutului sau. Astfel, originea imaginarului este un raspuns la angoasa existentiala generata de experienta 'negativa' a 'timpului'. Fiinta umana are constiinta mortii. Din aceasta angoasa existentiala si universala se va naste imaginarul. Acesta este un creator al imaginilor si al figurilor, dar aceasta creatie nu este un haos dezordonat. Analizand tentativele de clasificare a producerilor imaginarului, si evidentiindu-le limitele, teoria lui Durand propune o clasificare pe baza a doua principii, unul bazat pe logica reversibila a traseului antropologic si altul pe o critica a structuralismului si avanseaza trei structuri cu valoare antropologica. Astfel imaginarul nu ar fi inepuizabil, la infinit. El se va reproduce, se va repeta dupa axele logice si izomorfice.