PERSONALITATEA PROFESORULUI

Martian Iovan afirma ca "educatorii sunt profesionistii educatiei". Formarea insasi a educatorului in anii de universitate sau colegiu pedagogic, precum si in perioadele perfectionarii postuniversitare ii va pretinde sa devina "specialistul, proiectantul, organizatorul si conducatorul principal al operei de formare a personalitatii elevilor". De aceea, elementul central, activ si determinant pentru eficienta educatiei il constituie profesorul.

Personalitatea educatorului presupune si o serie de calitati determinate de specificul si complexitatea muncii pe care o desfasoara. Calitatile dezirabile personalitatii profesorilor determina progresul sociocultural si spiritual al unui invatamant democratic. Ele contribuie la cresterea eficientei invatamantului instructiv-educativ. Aceste calitati determina sporirea rolului sau formativ, activ, creativ, de organizator si de conducator al procesului de formare, de pregatire multilaterala pentru munca si viata a noilor generatii. Enumerate intr-o forma succinta, calitatile unui bun profesor sunt: temeinica pregatire de specialitate, spirit creativ in specialitate si in didactica, larg orizont de cultura, tact si maiestrie pedagogica, deschidere catre autoperfectionare permanenta, calitati moral-cetatenesti superioare, spirit managerial, capacitate empatica, capacitate de autoevaluare obiectiva, etc.

În abordarea personalitatii profesorului se poate utiliza clasificarea facuta de Ioan Nicola, care delimiteaza premisele necesare alegerii unei asemenea profesiuni de pregatirea propriu - zisa pentru exercitarea ei. Primul aspect se identifica cu calitatile aptitudinale ale profesorului, iar al doilea cu cultura sa.

I.1. Aptitudinea pedagogica si didactica

Calitatile aptitudinale ale profesorului includ totalitatea insusirilor psihice care asigura indeplinirea cu succes a diverselor sarcini pe care le implica activitatea instructiv - educativa si obtinerea, in final, a unor performante ridicate.

În Dictionarul de pedagogie (1979) aptitudinea pedagogica este definita ca fiind "ansamblul de calitati necesare unei persoane in vederea exercitarii profesiunii de educator" iar "aptitudinea didactica este un complex de trasaturi care precizate si dezvoltate in cadrul unei temeinice culturi pedagogice se concretizeaza in capacitatea de formare a tineretului".

Înteleasa ca un "complex de insusiri psihopedagogice ce asigura educatorului inalta eficienta in procesul de formare a personalitatii elevului", aptitudinea pedagogica se formeaza si se dezvolta in contextul invatarii si exersarii profesiunii de cadru didactic.

Prin obiective, profesorul este factorul determinant al reusitei/performantei scolare. Aceasta sarcina profesorul si-o asuma prin vocatie profesionala realizata pe baza aptitudinii pedagogice (Vasile Marcu, 2003). Scoala de astazi este nu numai un loc de cultura si civilizatie, ci insasi locul formarii si dezvoltarii aptitudinilor scolare ale fiecarui educat in parte, precum si locul de manifestare plenara al aptitudinilor didactice ale dascalului.

Aptitudinea pedagogica este "nucleul" intregii activitati a educatorului, fiind formata pe baza de competente: competenta profesionala, psiho-pedagogica, morala si socio-relationala. Unii autori (D. Cretu, 1999) alatura competentelor psihosociale si pe cele manageriale.

I.1.1. Competente profesionale

Fiind organizatorul conditiilor de invatare, profesorul contribuie la cresterea calitatii si eficientei procesului instructiv - educativ. Regandirea si reorientarea lectiilor la toate disciplinele a pornit de la faptul ca, in predare, accentul este pus pe caracterul activ si aplicativ, spre orientarea continuturilor catre aplicatii utile in viata cotidiana. În conditiile unui invatamant modern, in care stiinta este studiata nu numai ca produs, ci si ca proces, in care la baza invatarii stau actiunile, profesorilor le revin responsabilitati majore, in ceea ce priveste pregatirea elevilor pentru formarea unei personalitati autonome si creative si, de asemenea, in ce priveste dezvoltarea abilitatilor intelectuale si practice ale elevilor, prin utilizarea unor forme variate de organizare a lectiei in clasa, laborator sau in natura.

Continutul stiintific al unitatii de instruire, forma de transmitere si prezentare a cunostintelor, modul cum elevii asimileaza cele transmise, precum si "capacitatea de a gandi deopotriva analitic si sintetic pentru a transforma materialul de studiu respectandu-i in acelasi timp continutul (E. Bonchis) trebuie sa fie preocuparile majore ale oricarui bun profesor.

Deoarece spirala educatiei are trei componente principale: predarea, invatarea, evaluarea, nu trebuie sa uitam faptul ca procesul de instruire depinde in mare masura de modul cum este proiectata predarea - invatarea si mai ales evaluarea.

Competenta in specialitate poate fi structurata si pe urmatoarele trei planuri:

Planul teoretic (asimilarea continutului stiintific propriu disciplinelor de inva-

tamant predate si metodele, tehnicile de informare; realizarea corelatiilor intra, inter si pluridisciplinare ale continutului; actualizarea, prelucrarea, esentializarea, ilustrarea, reprezentarea si dezvoltarea continutului; surprinderea valentelor formative si educative ale continutului);

Planul operational (structurarea asimilarii continuturilor astfel incat sa dezvolte

structuri operatorii, afective, motivationale, volitive, atitudinale; dirijarea, asimilarea tehnicilor de activitate intelectuala odata cu informatiile; formarea modului de gandire specific disciplinei respective de invatamant si a modului de gandire sistemic; valorizarea continutului obiectului de invatamant, structurand comportamente raportate la valori; comunicarea fluenta, expresiva, coerenta);

Planul creator (adaptarea continuturilor specificului dezvoltarii psihice stadiale

a elevilor; stimularea dezvoltarii maximale a potentialului fiecarui copil prin asimilarea continuturilor; promovarea invatarii participative, anticipative, societale si creatoare; dirijarea surprinderii problemelor si dezvoltarea lor; dezvoltarea continuturilor si strategiilor de asimilare);

I.1.2. Competente psiho-pedagogice si metodice

Volumul mare de cunostinte ale stiintelor educatiei, nu trebuie sa ramana doar la o simpla pregatire initiala, ci la faptul ca este necesara o permanenta improspatare a cunostintelor si o largire a orizontului profesional, o continua perfectionare in domeniul de activitate a fiecaruia. Fiecare profesor prezinta propriul sau potential de creativitate, in diferite grade, amplificarea acestui potential fiind posibila prin educatie permanenta, invatare sau cumul de experienta.

Competentele psiho-pedagogice includ urmatoarele trasaturi de personalitate: echilibru emotional, rabdare si perseverenta, stapanire de sine, cunoasterea particularitatilor individuale si de varsta.

Aceste competente mai pot fi structurate si astfel:

Planul teoretic (asimilarea continutului pedagogiei generale, teoriei educatiei,

didacticii cognitive, managementului didactic si educativ, psihopedagogiei generale, psiho- pedagogiei varstelor, psihologiei sociale; realizarea sistemelor, corelatiilor  intre continuturile asimilate;

prelucrarea, transformarea, adaptarea si dezvoltarea continuturilor prin aplicarea in situatiile educationale specifice; intelegerea genezei psihicului copilului si a tanarului; intelegerea obiectivelor invatamantului contemporan; intelegerea conceptiei managementului didactic si educational; intelegerea raporturilor dintre psihologia pedagogica, didactica si didacticile speciale; asimilarea teoriei si metodologiei studierii personalitatii copilului si a cercetarii procesului de invatamant);

Planul operational (analizarea si diagnosticarea starii educationale a grupului

de elevi si a fiecarui elev; analizarea si deciderea, in cunostinta de cauza, a modului de aplicare a teoriei psiho-pedagogice si metodice in situatiile educationale specifice; "personalizarea" continuturilor in contextele educationale determinate; proiectarea activitatii instructiv-educative scolare si extrascolare pe diferite perioade de timp; organizarea, indrumarea si coordonarea activitatii de implementare a proiectelor elaborate; controlarea, evaluarea si reglarea-autoreglarea; conducerea procesului de predare-invatare astfel incat sa formeze capacitati de cooperare, de comunicare, de gandire convergenta, divergenta, flexibila, creatoare, de control, de autoapreciere si autoreglare etc.; formarea si dezvoltarea interesului, motivatiei, afectivitatii, vointei, inteligentei si caracterului etc.; initierea actiunii de investigare a procesului instructiv-educativ cu scopuri ameliorative);

Nivelul creator (capacitatea de empatie; capacitatea de adaptare la situatii

atipice din practica scolara si extrascolara; daruirea cu vocatie in rolul asumat; manifestarea dragostei si intelegerii fata de copii; inovarea practicii educative scolare si extrascolare; dezvoltarea inclinatiilor, aptitudinilor, talentelor; sociabilitatea si cooperarea).

I.1.3. Competentele socio - relationale

Aspectul relational este esential in actul didactic, scoala fiind un mediu al comunicarii si

comuniunii. Competentele socio-relationale se refera la relatia educator - educat, dar si la relatia educatorului cu parintii si cu comunitatea locala. Accentul este pus pe dezvoltarea personalitatii

atat pe orizontala cat si pe verticala a celui care invata. Asigurarea unui raport educator - educat

este bazat pe relatii de cooperare, comunicare si indrumare nemijlocita care sa incurajeze individualizarea muncii, ceea ce constituie o premiza pentru activitatea postscolara productiva.

În cadrul acestei relatii exista "o invatare permanenta a elevului de catre dascal, dar si a dascalului de catre elev" (B. Nicolescu, 1999). Realizarea climatului afectiv, cu puternice valente motivationale este generat de actul comunicarii.

În cadrul unui invatamant modern, profesorul si elevul se afla in fireasca rezonanta de comunicare, care presupune largirea statuturilor lor: profesorul care este un: organizator, animator, indrumator al activitatii elevilor; elevii care devin participanti activi, coparticipanti la propriul proces de formare.

Competentele socio - relationale pot include (N. Mitrofan 1988):

  capacitatea de a adopta un rol diferit;

  capacitatea de a stabili usor, adecvat relatii cu altii;

  capacitatea de a influenta usor grupul, de a comunica usor cu elevii;

  capacitatea de a utiliza adecvat autoritatea si puterea;

  capacitatea de a adopta usor diferite stiluri de conducere.

Promovarea valorilor tine si de competenta comunicationala a profesorului, dar si a elevilor. Competenta comunicarii este nivelul de performanta care determina eficienta transmiterii si receptarii mesajelor, avand ca temei cunostinte, priceperi, deprinderi, atitudini, un optim motivational. Continutul comunicarii este dobandit prin instruire si educatie, prin autoinstruire si autoeducatie.

  Planul teoretic (asimilarea cunostintelor de psihopedagogie sociala, de psihologia

grupurilor scolare, de psihologia invatarii sociale, de psihologia creativitatii in grup, de dirijarea comportamentului uman etc.)

  Planul operational (organizarea grupului de elevi, de parinti, de educatori, etc.;

comunicarea cu grupurile; intelegerea interrelatiilor din grupul de elevi, de parinti, de educatori etc.; dezvoltarea relatiilor pozitive in interiorul grupurilor; manifestarea comportamentului empatic; motivarea, activizarea grupului in realizarea unor scopuri comune promovand teoria asemanarii in

diferente; acordarea, treptata, a unei autonomii grupului de elevi, cultivand independenta si interdependenta membrilor si grupurilor; transformarea grupului intr-unul educogen, orientandu-l 10

spre valori autentice; cooperarea cu grupul de elevi, cu parinti, profesori etc., realizand un autentic parteneriat in educatie; formarea unor capacitati: cooperare, comunicare, empatie, creativitate etc. la elevi);

Pe de alta parte, noile tehnologii au adus omenirea in era comunicarii universale: abolind distantele, ele contribuie la conturarea societatilor de maine care nu vor semana cu niciun model din trecut datorita acestor tehnologii. Aceste retele mijlocesc comunicarea intre oameni si astfel ii apropie.

Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicarii este uneori denumit "metacomunicare" (cuvantul grecesc "meta" inseamna "dincolo" sau "in plus"). "Metacomunicarea" este, deci, ceva "in plus fata de comunicare" si trebuie sa fim intotdeauna constienti de existenta sa. Trebuie subliniat faptul ca metacomunicarea, care insoteste "orice" mesaj, este foarte importanta.

Modalitatile de exprimare a comunicarii subliminale, a metacomunicarii sunt: gandirea pozitiva, farmecul personal si simtul umorului.

a) Gandirea pozitiva

Ca in orice meserie, si in cea de educator este vitala perspectiva optimista a abordarii problemelor, stabilirea scopurilor si obiectivelor, a strategiei si tacticii activitatii educationale.

Particularitatile gandirii pozitive si negative

b). Farmecul personal

Farmecul profesorului este dat inclusiv de capacitatea de comunicare verbala si nonverbala, de metacomunicare . Prin firea deschisa si disponibilitatea de a comunica si de a stabili relatii dorite si asteptate cu elevii, farmecul personal favorizeaza: interactiunea, colaborarea si dialogul, capacitatea de a asculta, castigarea si mentinerea popularitatii, a admiratiei, crearea unei stari de confort psihic interlocutorului (elev, student, parinti, etc.), performantele si succesul scolar.

În relatia profesor - elev, modul dezinvolt de a fi, optimismul, gestul si mimica, modul de exprimare, timbrul si inflexiunile vocii, vestimentatia, etc., cuceresc si mijlocesc stabilirea si orientarea relatiilor in sensul dorit si asteptat.

c). Dispozitia pentru umor

Aceasta calitate este caracteristica tuturor profesiunilor bazate pe relatii interumane.

Omul, fiinta inzestrata cu inteligenta reproduce si creaza umorul. Este confirmat de viata ca apeland la umorul fin se pot corecta defecte. Acesta este produsul inteligentei si se adreseaza inteligentei. Homo ridens sau zoon gelasticon, cum a fost numit de catre Clement Alexandrinul, parinte al Bisericii crestine, isi creaza prin umor o platforma spirituala de abordare a vietii, un mod spiritual de viata.

Umorul fin, de bun gust reduce distanta dintre partenerii relatiei educationale, detensioneaza atmosfera incordata, conflictuala, dezamorseaza revendicarile neindreptatite (note, lucrari), rezolva conflicte (profesor - elev/student, parinti - copii, intre elevi/studenti, reduce stresul, se depasesc problemele (E. Macavei, 2001). Pentru orice situatie-problema exista solutie favorabila.

Umorul apartine omului si mediului sau social, fiind un mod specific uman. Abordarea umorului se realizeaza din perspectiva psihologica, artistica, filosofica si pedagogica, de ce nu si biologica. Cu privire la umor si la conduita umorului sunt intalnite reflectii filosofice de mare profunzime la Aristotel, Platon, Rene Descartes, Baruch Spinosa, A. Schopenhauer, Blaise Pascal, T. Hobbes, Henri Bergson, etc[3].

I.1.4. Competente morale

Din aceasta categorie fac parte spiritul de obiectivitate si dreptate, optimismul, rabdarea, stapanirea de sine, modestia, fermitatea, etc. Permanent profesorul trebuie sa fie un exemplu in ceea ce priveste igiena morala in timpul serviciului si in afara serviciului.

Pe baza unor calitati experimentale, Nicolae Mitrofan a identificat mai multe aptitudini (cerinte de ordin psihologic) necesare exercitarii profesiunii de cadru didactic, pe care le-a redat intr-o psihograma.

I.1.5. Competente manageriale

Calitatea educatiei oferite de scoala depinde de calitatea managementului din scoala respectiva. Calitatile manageriale permit managementul activitatii proprii sau a elevilor.

Profesorului-manager:

  creeaza climatul adecvat, initiaza, orienteaza, solicita, antreneaza, exemplifica,

critica - acesta este rolul interactiv al profesorului;

  structureaza, organizeaza forma si continutul activitatii in clasa, modul de

desfasurare a activitatilor in clasa; poate delega responsabilitati elevilor, in rezolvarea unor sarcini;

  solicita elevii pentru a provoca dialogul, comunicarea, raspunsuri pe care le

comenteaza, stimuleaza, optimizeaza (dezvolta in grup);

  in planificare, proiectare a activitatii, nu insista pe probleme de continut

informational, ci de proceduri de interactivitate, in realizarea obiectivelor;

  utilizeaza frecvent evaluarea pozitiva - in cazul raspunsurilor negative, acestea

sunt corectate in sens stimulativ, de cautarea impreuna a solutiilor optime si cu antrenarea grupului;

  stimuleaza, orienteaza, structureaza interactiunea, sunt intarite

comportamentele pozitive si este asigurat climatul de comunicare, participare, cooperare;

  foloseste in discursul sau operatii de: definire, precizare, clasificare, comparare,

deductie, explicatie, evaluare, afirmare de opinii, dirijarea invatarii, gestionarea metodica a mijloacelor specifice; prin acestea este influentata interactiunea.

Distinctiile intre toate aceste categorii de competenta nu sunt transante, ele interactionand in comportamentul profesorului, manifestandu-se unitar in stilul de invatamant. De asemenea, intre planurile teoretic, operational si creator delimitarile sunt relative, acestea manifestandu-se in conexiuni diverse in diferite momente ale formarii initiale si continue, in diferite situatii educationale.

Competentele identificate nu sunt ierarhizate si nu epuizeaza sfera domeniului, ele fiind expresia unei optiuni in raport de contextul invatamantului actual, fiind prezentate intr-un spirit sintetic. Aceste competente pot fi specificate in functie de anumite variabile (trepte de invatamant, obiectul de invatamant, stadiile dezvoltarii psihice etc.) necesitand asimilarea, in acest caz, a unui curriculum specific.

Dupa Joita, 2000, p. 183-187, capacitatile si competentele profesorului-manager sunt structurate pe trei dimensiuni:

  dimensiunea cognitiv-axiologica (a capacitatilor cognitive) care include capacitati

biofizice fundamentale si capacitati cognitiv-intelectuale de ordin instrumental si procedural;

  dimensiunea motivational-atitudinala (a capacitatilor reglatorii) care include

capacitati de ordin afectiv-motivational, volitional si de orientare atitudinal-valorica;

  dimensiunea actional-strategica (a competentelor) care include competente

normative generale si competente actional-metodologice. 

I.2. Empatia - componenta a aptitudinii didactice

G. Leroy spunea: "Procesul de invatamant incepe cand tu, profesor, inveti de la elev, cand tu, situandu-te in locul lui, intelegi ce a inteles el in felul in care a inteles".

Empatia este, deci, definita ca disponibilitatea educatorului de a intelege atat de mult pe elev incat sa fie in stare, fara a neglija distanta fata de acesta, sa traiasca starile elevului[4]. Profesorul trebuie sa stie sesiza sau sa stie a intui cand si cat sa intervii sa-l ajuti pe elev sa se formeze, si in consecinta cand si cat sa-i lasi libertatea de a se forma independent, prin propria activitate.

Locul si rolul empatiei in structura aptitudinii pedagogice este bine definit tinandu-se cont ca in relatia profesor - elev sunt multe situatii in care educatorul trebuie sa se transpuna in locul elevului, sa-l inteleaga si sa adopte solutiile si atitudinile cele mai bune momentului. Predarea tuturor disciplinelor presupun simultan "stiinta, arta si tehnica", prezenta succesului fiind garantat de aspectele relatiei empatice profesor-elev.

Aptitudinea empatica (lb. greaca empatheia: emotie, pasiune, rezonanta afectiva, comunicare afectiva) sta la baza anticiparii finalitatilor actiunii educationale. Empatia implica un mecanism complex care antreneaza comportamentele cognitive, afective, volitive, motivationale, inclusiv anumite reactii de natura vegetativa.

În relatia profesor - elev, locul si rolul empatiei in structura aptitudinii pedagogice este bine conturat, tinandu-se cont de faptul ca in cadrul acestei relatii exista multe situatii in care profesorul trebuie sa se transpuna in locul elevului, intelegandu-l si adoptand solutiile cele mai adecvate. Este posibil ca, uneori, un profesor sa devina extrem de empatic, ceea ce influenteaza atitudinea fata de alti elevi si implicit actul de evaluare. La polul opus se afla egocentrismul, care consta in incapacitatea de a se transpune in situatia celuilalt, de a accepta punctul de vedere al acestuia. O hipertrofie a propriei personalitati devine o piedica in calea cunoasterii psihicului elevului, si care duc la generarea de conflicte in cadrul relatiei profesor - elev.

Asadar empatia presupune plasare in locul elevului pentru a intelege cat mai bine starea referintelor interne si starile lui emotionale. Empatia se transforma nu in identificare cu elevul "ci intr-o reactie atitudinala in care dragostea fata de el se impleteste cu dorinta de ajutor" (E. Bonchis, 2002).

Daca scoala este un loc al comunicarii si comuniunii, atunci educatia este un act de dragoste. "Fiintele se izoleaza prin sentimentele lor inferioare si se unesc prin sentimentele lor superioare. Educatorul nu da, iar educatul nu lasa sa se ia decat ceea ce au mai bun in ei insisi. A face un corp comun pentru a raspunde la toate chemarile din afara este o prima etapa. A gandi acelasi lucru este o alta. A actiona in comun este o a treia. Dar a simti in comun este o etapa suprema, cea care da accesul decisiv in Societatea Sufletelor' (R. Hubert, 1965).

Comportamentul empatic implica un mecanism complex care solicita atat sistemul nervos central (SNC) (componente cognitive, afective, volitive, motivationale) cat si sistemul nervos vegetativ (SNV). Functiile empatiei (Vasile Marcu, 1997):

  functia cognitiva de cunoastere;

  functia anticipativa care presupune avansarea unei predictii de comportament din partea 

celui empatizat;

  functia de comunicare;

  functia de contagiune afectiva, aproprierea de celalalt atrage o molipsire temporala a starii acestuia;

  functia performantiala - de multe ori comportamentul empatic impartasit faciliteaza obtinerea de rezultate supramedii intr-o anumita activitate.

În cadrul relatiei profesor - elev empatia trebuie sa se manifeste pe tot parcursul procesului de predare-invatare-evaluare, stabilizand relatia: intrebari empatice raspunsuri empatice. Iata cateva exemple de raspunsuri nonempatice si empatice:

Comunicarea empatica implica trei abilitati specifice de comunicare:

  exprimarea emotiilor - "a te pune in pielea celuilalt", reprezinta apropierea cat

mai mult posibil de experienta personala;

  manifestarea intelegerii fata de sentimentele celuilalt - indicarea prin gesturi,

expresii, postura fizica sau atingere;

  punerea sentimentelor persoanei intervievate in cuvinte (exprimarea verbala),

foarte importanta atunci cand persoana este incapabila sa articuleze anumite emotii, din diferite motive (bariere de limbaj, incapacitatea de a verbaliza anumite sentimente la un moment dat, stare de confuzie mentala).

Pe scurt, comunicarea si raportul empatic, ca parti esentiale ale relatiei de ajutorare, reprezinta

doua parti ale aceluiasi punct de vedere, constituind elementele umane fundamentale ale managementului de caz. Aceste elemente au componente comportamentale foarte diferite care ar

trebui invatate, practicate si verificate cu ocazia fiecarei intalniri cu elevii.

I.3. Continutul psihic al aptitudinilor pedagogice

"Cadrul didactic performeaza acte de limbaj, acte de gandire, acte de traire" spunea C. Cucos.

Dintre multiplele particularitati ale proceselor psihice, care sunt componente ale continutului psihic al aptitudinilor pedagogice de foarte mare importanta sunt calitatile limbajului, gandirii, memoriei, atentiei, tactul pedagogic si maiestria pedagogica. Ponderea acestor calitati si modul lor de combinare difera de la o aptitudine la alta.

Calitatile limbajului sunt o exprimare clara, expresiva, inteligibila, timbrul vocii cald, prietenos, bogatia vocabularului, corectitudinea gramaticala, precizia. Marele poet si critic francez Boileau afirma, in legatura cu limbajul: "Ceea ce este bine gandit, se exprima cu claritate".

Calitatile gandirii sunt supletea, flexibilitatea, originalitatea in gasirea unor cai noi de rezolvare a problemelor, creativitatea, capacitatea de analiza si sinteza, capacitatea de sesizare rapida a esentialului, inventivitatea. 

Calitatile memoriei: memoria de lunga durata dar si rapiditatea cu care se intiparesc cele invatate, trainicia, fidelitatea - reproducerea exacta a celor invatate, promptitudinea recunoasterii si reproducerii, memoria activa  (faptele memorate, pastrate si reactualizate suporta modificari importante), memoria inteligibila (intelegerea informatiilor memorate ), memoria selectiva (omul retine si reactualizeaza informatiile ce prezinta o anumita semnificatie pentru el).

Calitatile atentiei sunt stabilitatea (mentinerea un timp mai lung a orientarii si concentrarii psihonervoase asupra aceluiasi fapt sau aceleiasi activitati), concentrarea sau intensitatea (mobilizarea intereselor si eforturilor intr-o anumita directie in functie de semnificatiile stimulilor,

paralel cu inhibarea actiunii unor factori perturbatori), flexibilitatea (capacitatea subiectului de a deplasa atentia de la un obiect la altul in intervale cat mai scurte de timp), distributivitatea (amplitudinea unghiului de cuprindere simultana in planul constiintei clare a unei diversitati de fapte, procese, manifestari), volumul (cantitatea de date ce pot fi cuprinse simultan in planul reflectarii constiente) etc.

Ioan Nicola amintea pe langa aceste calitati cateva aptitudini pedagogice speciale, precum:

  aptitudinea empatica:

  aptitudinea de a cunoaste si intelege psihicul celui supus actiunii educative;

  aptitudini organizatorice;

  spiritul de observatie;

  tactul pedagogic;

  maiestria pedagogica, etc.

Toate aceste calitati generale ale personalitatii profesorilor sunt completate cu dimensiuni specifice fiecarei specializari.

În toate epocile, in toate comunitatile, educatorul este un reprezentant de baza al fenomenului cultural din societate, atribuindu-i-se rolul primordial in formarea si educarea tinerei generatii pentru o mai deplina integrare sociala.

I.3.1. Tactul pedagogic

Provenind din limba latina, cuvantul tactus inseamna atingere, contact, influenta avand si sensul de a desemna o strategie a raportarii la alte persoane. Tactul pedagogic este o forma particulara de manifestare a tactului si se poate defini ca fiind capacitatea profesorului de a-si mentine si consolida starile psihice pozitive si de a le domina si inhiba pe cele negative, oferind astfel raspunsuri si solutii prompte tuturor solicitarilor procesului instructiv-educativ.

Tactul pedagogic este "un simt al masurii" specific diferitelor manifestari comportamentale ale profesorului spune V. Pavelcu. Tactul pedagogic implica discernamant si adeziune sufleteasca.

Acesta reprezinta "grija cadrului didactic pentru a nu leza demnitatea elevului si a-l influenta

educativ sau instructiv in chip ingenios, fara duritate si evitand conflictele." (Vasile Marcu, 2005). În intreaga sa activitate, educatorul trebuie sa fie calauzit de dorinta de a institui spiritul de dreptate. Pentru stabilitatea relatiei educator - educat, sunt strict necesare integritatea morala, atentia, echilibrul, calmul, prietenia, principialitatea si consecventa educatorului, in cadrul activitatilor scolare si extrascolare care trebuie sa caracterizeze nu numai cadrul didactic, ci pe fiecare individ.

Un aspect deosebit, de manifestare a tactului pedagogic este legat de aprecierea activitatii elevilor. Toti elevii sa fie tratati pe picior de egalitate, sa se instituie un spirit de echitate. Dascalul trebuie sa demonstreze ca stie sa-i aprecieze in mod obiectiv pe elevi, sa-i stimuleze in munca, sa le creeze o motivatie corespunzatoare.

Prin aprecierea activitatii elevilor, prin obiectivitatea notarii lor problemele de natura docimologica pot reflecta intr-o mare masura tactul pedagogic.

Tactul pedagogic are la origine o predispozitie, o inclinatie naturala, o chemare fireasca a persoanei pentru munca de educator, urmand sa se formeze treptat prin cultivare, prin educare si autoeducare. Herbart considera tactul ca fiind "cel mai mare giuvaer al artei de a educa" .

I.3.2. Maiestria pedagogica

În stransa legatura cu tactul pedagogic este maiestria pedagogica. Maiestria didactica este cea mai inalta cota a dezvoltarii aptitudinilor didactice, numita si arta didactica (ars docendi). Ea consta in dezvoltarea plenara a tuturor componentelor personalitatii profesorului, concomitent cu integrarea lor intr-un tot unitar. Un profesor care poseda maiestrie pedagogica este un "artist in meseria sa". Educatorul-artist este superior celui de profesie.

Maiestria pedagogica se formeaza datorita contactului nemijlocit cu elevii, in cadrul activitatilor scolare si extrascolare, datorita preocuparilor continue a muncii instructiv-educative si preocuparii pentru imbunatatirea experientei personale. Maiestria pedagogica nu se confunda cu tehnica didactica.

Maiestria pedagogica este o "sinteza" a tuturor insusirilor general -umane si psihopedagogice ale personalitatii profesorului. Ea este rezultanta unei pregatiri temeinice si multilaterale, a efortului depus pentru dezvoltarea si consolidarea calitatilor sale de om si slujitor al unei profesiunii. Aceasta presupune, in primul rand, daruire si pasiune, apoi receptivitate fata de nou, inventivitate, creativitate, precum si abilitate de a actiona in conformitate cu cerintele unei situatii concrete.

De la scoala primara pana la universitate, educatorul (invatator, institutor, profesor) trebuie sa fie fertil in idei, sa fie capabil sa-si "hraneasca" discipolii cu cunostinte bogate si actuale, cu invataminte practice, utile pentru viata, sa le formeze deprinderi solide, pe baza unei pregatiri proprii la un inalt nivel (Vasile Marcu, 2003).

Maiestria inseamna a actiona diferentiat in functie de factorii care intervin, unii avand un caracter inedit si imprevizibil.

Elevii trebuie pregatiti azi pentru ziua de maine. În aceasta consta in esenta lupta invatamantului cu timpul si secretul nu-l putem gasi decat in maiestria pedagogica.

Profesiograma meseriei de educator cuprinde: calitati senzorio-perceptive, calitati locomotorii, calitati fizionomice, calitati intelectuale, afective si volitive, aptitudini generale si specifice, calitati ale personalitatii. Pregatirea profesionala si stiintifica a educatorului este calea catre afirmarea personalitatii umane, este calea spre adevar. Pentru fiecare educator Adevarul, Binele, Frumosul, Libertatea si Solidaritatea chiar trebuie sa existe.

I.4. Cultura dascalului

În functie de virtualele directii de interogare: istorica, antropologica, filosofica, sociologica, psihologica, culturologica, etc. semnificatiile termenului de "cultura" sunt multiple si variabile. Iata cateva puncte de vedere privind definirea culturii.

Kluckhohn sugereaza sase tipuri de definire a culturii:

  definitii descriptive, unde se incearca avansarea unei liste a trasaturilor si a

elementelor culturale ale unei comunitati;

  definitii istorice, care pun accentul pe acumularile traditiilor si pe mostenirea

culturala;

  definitii normative, ce evidentiaza cumulul de reguli si de principii de viata

dezirabile pentru o colectivitate;

  definitii psihologice, unde cultura este vizata ca invatare, ca formare a

comportamentelor, a obisnuintelor;

  definitii structurale, care scot in evidenta paternurile culturale, configuratia

elementelor structurale ale valorilor culturale;

  definitii genetice, unde se incearca evidentierea aparitiei si evolutiei formelor

culturale in stransa corelatie cu functionarea sociala.

Poate cea mai functionala definitie a culturii este data in Declaratia din Mexico din 1982: "Cultura poate fi considerata astazi un ansamblu de trasaturi distincte, spirituale si materiale,

intelectuale si afective, care caracterizeaza o societate sau un grup social. Ea inglobeaza, pe langa

arte si litere, moduri de viata, drepturile fundamentale ale omului, sistemele de valori, traditiile si credintele. Cultura ii da omului capacitatea de reflectie asupra lui insusi. Ea este cea care face din noi fiinte specific umane, rationale, critice si etic angajate. Este cea care ne ajuta sa discernem

valorile si sa efectuam alegeri. Prin ea, omul se exprima, ia cunostinta de el insusi, se recunoaste ca un proiect neincheiat, pune in chestiune propriile sale realizari, cauta neincetat noi semnificatii si creeaza opere care ii transced".

O cultura se mosteneste istoric, dar se cucereste prin instruire si educatie. Educatia nu se percepe in afara culturii ci se realizeaza in spiritul culturii. Cultura unei societati se regaseste intr-o forma comprimata, selectata, ierarhizata in continuturi transmise prin practicile didactice. Cultura ca totalitate a produselor materiale si spirituale constituie mediul in care omul se formeaza, invata, devine din ins biologic, fiinta sociala, cultivata, modelata cultural. Cultura vehiculeaza valori. A fi profesor inseamna pe langa unele calitati specifice si prezenta unei culturi profesionale dublata de o tehnica de lucru. Prin cultura profesorul si-a creat acea "ornamentatie launtrica" care asigura compatibilitatea educator-educat. Menirea educatiei si instruirii este de a-l forma pe individ ca receptor, ca producator si creator de cultura. "Cultura naste cultura" - spune Silvestru Gaina.

Asimilarea noului din specialitate si stiintele educatiei prin autoperfectionare sunt dimensiuni inerente ale statusului de educator.

  Cultura educatorului este rezultatul pregatirii si experientei acumulate si al

formarii unor trasaturi de personalitate. Cultura fiinteaza pe masura educatorului; ea ii apartine si il caracterizeaza. "Cultura exista. Sa invatam s-o cunoastem si sa ne recunoastem in ea. Valoarea culturii tine de valoarea receptorilor ei" - spune C. Cucos. Cultura dascalului se compune din: cultura generala si filosofica, cultura de specialitate, cultura psihopedagogica.

I.4.1. Cultura generala si filosofica

Cultura generala este necesara pentru a face fata curiozitatii elevilor si studentilor, pentru a asigura rigoarea stiintifica, corelatiile interdisciplinare, frumusetea si elevarea exprimarii.

Educatorul trebuie sa aiba un larg orizont cultural, care include cunostinte din domeniul stiintei, tehnicii si culturii, dublat de o baza filosofica, care confera o viziune de ansamblu asupra lumii si devenirii ei.

Componenta filosofica ii confera educatorului sa inteleaga sensul si destinul omului in Univers.

I.4.2. Cultura de specialitate

Cultura de specialitate mai este numita uneori si pregatirea de specialitate. Ea se raporteaza la insusirea cunostintelor dintr-un domeniu al stiintei, artei, tehnicii sau culturii, care sunt valorificate in predarea unei discipline scolare. Fara a se confunda cu omul de stiinta, profesorul trebuie sa fie informat cu cele mai recente noutati din domeniul sau de activitate, cu cele mai recente informatii, cu discutiile si controversele ce au loc in domeniul sau. Pregatirea de specialitate reprezinta, de fapt, suportul principal al autoritatii si prestigiului sau in fata elevilor.

Cultura de specialitate il recomanda pe educator ca reprezentant al uneia sau mai multor discipline. Temeinicia pregatirii de specialitate este un factor al calitatii muncii de la catedra.

I.4.3. Cultura psihopedagogica

Cultura psihopedagogica include cunostinte, tehnici de lucru si modalitati de actiune care faciliteaza comunicarea pedagogica, cunostinte teoretice din domeniul stiintelor educatiei (pedagogie, psihologie, didactica, metodica, etc.) precum si ansamblul de priceperi si deprinderi practice in cadrul desfasurarii actiunii educationale.

Datorita pregatirii psihopedagogice informatiile cultural-stiintifice sunt transformate in mesaje educationale. Pregatirea psihopedagogica este necesara pentru abilitatea de a cunoaste si intelege elevul, pentru a-i accepta realitatea psihologica.

Educatorul (invatator, institutor, profesor) trebuie sa-si recastige functia de model cultural pe

care candva, nu cu foarte multa vreme in urma, a detinut-o. "Pentru a fi un model cultural veritabil si iradiant, educatorul trebuie sa se identifice cu idealul cultural-educativ al comunitatii si sa traiasca autentic in valorile acestuia" - spune Liviu Antonesei[6].

Cultura poate fi conceputa ca acel liant, acel factor comun ce inlesneste consensul si intelegerea dintre oameni la scara mondiala. "În spatele conflictelor noastre politice si al inegalitatilor economice sunt realitati mult mai durabile si mai profunde, care sunt culturile noastre, in sensul larg, adica propriile noastre maniere de a gandi, de a simti si a crede, de a legifera, de a visa si de a actiona.Daca noi intelectualii, care nu avem o alta putere, vom decide sa contribuim la mai buna intelegere politica si chiar economica, nu vom putea face aceasta decat lucrand la "ameliorarea terenului".. adica gasind mijloacele de a asigura o mai buna cunoastere mutuala a culturilor noastre" (Denis de Rougemont, 1990).

Fiindca pe langa activitatea didactica, educatorul desfasoara o activitate extrascolara sau cultural-educativa, intotdeauna educatorul a participat la evenimentele si framantarile social-culturale ale timpului in care traieste si ale poporului din care face parte. Este ipostaza pedagogului social, animat de grija ridicarii gradului de cultura si civilizatie a poporului sau. Activitatea scolara si extrascolara se suprapune, intregeste si completeaza reciproc, imprimand acestei profesiuni un rol sporit in progresul general al poporului sau (I. Nicola, 2000). Scoala este institutia cea mai dinamica din societate, semanand valoric cu societatea.

Principalul aport al scolii este instrumentalizarea elevilor cu o unealta simpla, dar dificil de incorporat: a sti sa te cultivi. Nu-i vorba de o cultura abstracta, imponderabila, ci de o cultura incorporabila/incorporata, devenita actiune, comportament (C. Cucos, 2000).

Pornind de la realitatea procesului de invatamant romanesc, profesorul trebuie sa fie informat cu cele mai recente noutati din domeniul de specialitate. Temeinicia pregatirii de specialitate si din domeniul stiintelor educatiei este factorul principal al calitatii muncii de la catedra si al succesului profesional. Profesorul trebuie permanent sa aiba in vedere si ipostaza pedagogului social, animat de grija ridicarii gradului de cultura si civilizatie a poporului sau.

În psihograma profesiunii de profesor sunt incluse urmatoarele capacitati psihopedagogice (N. Mitrofan):

  capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de invatare pentru elevi;

  capacitatea de a face materialul de invatare accesibil;

  capacitatea de a intelege elevul, de a patrunde in lumea lui interna;

  creativitate in munca psihopedagogica.

I.5. Umanismul profesorului

Aflandu-se in fata unor fiinte umane, profesorul trebuie sa dea dovada de atasament si respect fata de ele, sensibilitate, transformandu-se intr-un coparticipant la propriile lor confruntari. Umanismul este atitudinea de incredere in valoarea omului (Dictionarul explicativ al limbii romane, 1975), este atitudinea de dragoste, de intelegere fata de copii, oameni si de omenire. În aceste ipostaze educatorul trebuie sa dea dovada de multa sensibilitate, atasament si respect fata de elevi. Dragostea pentru copii este considerata ca fiind "expresia concreta a umanismului". Umanismul profesorului se refera la "arta de a face bine si binele elevilor".

Hubert afirma: "Dragostea de copii, trebuinta de a se dedica acestor fiinte plapande si deschise tuturor influentelor, increzatoare in forta si bunatatea adultului, este prima conditie pentru a deveni un bun educator".

Aceasta nu are nimic in comun cu sentimentalismul si compatimirea, cu diverse simpatii manifeste sau ascunse fata de unii copii, cu toleranta exagerata. Ea trebuie sa-i cuprinda pe toti copiii, fara nici o discriminare. Pe langa competenta in specialitate, educatorul trebuie sa fie animat

de dragostea fata de semeni, fata de profesie, responsabilitate, onestitate, exigenta si autoexigenta, consecventa, fermitate, verticalitate. A se face deosebirea intre dragostea materna si cea pedagogica "Dragostea pedagogica este in acelasi timp impersonala si personala" - spune I. Nicola.

I.6. Educatorul de vocatie

"Profesia de dascal este una din cele mai nobile, mai frumoase si mai umane profesii" (Vasile Marcu). Ea face parte din acele indeletniciri care te solicita total. Educatorul de vocatie nu poate fi dascal "numai sase ore pe zi, cinci zile pe saptamana si mai putin de patruzeci de saptamani pe an, ci in cea mai mare parte a momentelor care alcatuiesc existenta sa, iar functia il solicita pana si in clipele vietii sale particulare" - ne precizeaza R. Dottrens.

Vocatia este "o aptitudine deosebita, chemare, predispozitie pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumita profesie" (Dictionarul explicativ al limbii romane, 1975)

"Profesorul cu o buna aptitudine pedagogica, formata pe baza de competente este profesorul de vocatie, este acela care-si asuma responsabilitatea profesionala, este cel care stie ce si cum sa faca, este cel care n-are nevoie de rugaminti sau recomandari/indicatii, este cel care face din munca lui o placere" ( Vasile Marcu, 2003.

Educatorul trebuie sa dispuna nu numai de profesionalism strico senso, ci si de inspiratie, chiar de talent. Din doi profesori la fel de instruiti in tehnica predarii, va avea mai mult succes cel care da dovada de inclinatie, vocatie, har. Organizarea si structurarea tuturor categoriilor de competente determina stilul - acestea imprima originalitatea personalitatii educatorului. Originalitatea benefica indeplinirii misiunii de "modelatori de oameni" are ca elemente: intelegerea tanarului/copilului in favoarea evolutiei lui, vointa de desavarsire, moralitatea, inteligenta, entuziasmul, optimismul, etc.

Destul de des se vorbeste de necesitatea unui triaj initial, al unei selectii pentru cei care-si propun sa urmeze calea apostolatului. "Avem dreptul sa cerem anumite aptitudini si garantii, sa limitam alegerea la cei mai buni si deci sa restrangem libertatea individuala cand este vorba de profesiuni care au un rol social important" - spune Planchard. Nu te nasti educator, ci devii educator. Ca si in arta, inclinatia originara, daca, eventual, exista, nu poate face nimic daca nu se supune unui travaliu de informare si de formare adecvat.

Educatorul este un "artist" prin tot ceea ce face, si mai putin prin ceea ce scrie sau gandeste despre actele intreprinse (C. Cucos, 2000).