Conceptul de joc

Conceptul de joc

In literatura de specialitate , jocul este definit si explicat in moduri foarte diferite ; tot atat de diferite sunt si functiile si sensurile care i se atribuie . Asa cum il defineste J. Huizinga in 'Homo Pudes' , jocul este o actiune specifica , incarcata de sensuri si tensiuni intotdeauna desfasurata dupa reguli acceptate de buna voie si in afara sferei utilitatii sau necesitatii materiale, insotita de simtaminte de invatare ti de incordare , de voiosie si destindere (48, p 214-215) .

Dupa dictionarul Enciclopedic al Limbii Romane, notiunile de "joc" si "a se juca", au multiple sensuri. Astfel, cuvantul "joc" poate avea sensuri de amuzament, un sens figurat ca de exemplu "jocul cu focul", poate semnifica un lucru iesit din comun, "jocul naturii", ori ceva intamplator, aleatoriu cum e "jocul destinului".

Verbul "a se juca" este folosit in sensul de amuzament, deconectare sau de interpretare a rolului intr-o piesa; in sens figurat poate desemna simularea (a juca o comedie), o actiune excitanta (a juca pe nervi), ocuparea unei anumite pozitii ierarhice (a juca un rol conducator), riscul (a se juca cu viata), o atitudine usuratica, nechibzuita fata de ceva (a se juca cu focul), manifestari de o deosebita voiciune si stralucire (soarele joaca pe apa).

Desi in dictionarele explicative se face diferentierea dintre sensul direct (principal) si cele figurative ale acestor cuvinte, deosebirile nu apar suficient de clar. De ce, de exemplu, in expresia "a juca un rol" se foloseste sensul figurat, iar in expresia "a juca carti" se foloseste in sens propriu.

Nu este greu de stabilit care sunt genurile de activitati si ce insusiri ale acestora au intrat in semnificatia esentiala a cuvintelor respective si cum, pe ce cai, ea s-a imbogatit cu noi si noi sensuri.

Notiunea de "joc" a reprezentat initial anumite particularitati la diferite popoare, astfel, la vechii greci, cuvantul "joc", desemna actiuni proprii copiilor, exprimand in principal, ceea ce noi numim acum "a face nazbatii, copilarii".

La evrei, cuvantul "joc" corespunde notiunii de gluma si haz, in timp ce la romani, "ludo" desemna bucuria, veselia.

In limba sanscrita "kleada" inseamna joc, bucurie, pe cand la nemti, vechiul "spilän", desemna miscarea usoara, lina, asemanatoare pendulului sau valurilor, care provocau o mare satisfactie.

In epoca contemporana, cuvantul "joc" a inceput sa se extinda asupra unei largi sfere de actiuni umane, care pe de-o parte, nu presupune o munca grea, iar pe de alta parte ofera oamenilor veselie si satisfactie.

In aceasta sfera atotcuprinzatoare, notiunea moderna de joc, a inceput sa cuprinda totul, de la jocul copilului "de-a soldatii" pana la interpretarea eroilor tragici pe scena teatrului, de la jocul copiilor pe surprizele de la pachetelele de guma, pana la jocul de bursa.

Renumitul biolog si psiholog F.Buytendijk, ofera si el o analiza etimologica a cuvantului "joc", incercand sa releve notele caracteristice ale proceselor desemnate prin acest termen. El recomanda celor ce studiaza fenomenul jocului, sa ia in consideratie acceptiunea pe care termenul respectiv o are pentru copiii insisi, apreciind ca cel ce deosebeste cel mai bine ce este joc de ceea ce nu merita aceasta denumire este tocmai copilul.

Nici o cercetare etimologica nu poate clarifica natura jocului din simplul motiv ca schimbarea unui cuvant se bazeaza pe legi specifice printre care un loc important revine transferului de semnificatii. Nu poate duce la intelegerea jocului nici analiza utilizarii acestui cuvant de catre copiii, deoarece ei il preiau direct din vorbirea adultilor.

Cu toate ca o serie intreaga de cercetatori au incercat sa gaseasca elemente comune intre actiunile cele mai variate si calitativ diferite desemnate prin cuvantul "joc", nici astazi nu dispunem de o delimitare satisfacatoare a acestor comportamente si nici de-o explicitare logica a diferitelor forme de joc, inclusiv a termenului "joc" care-i departe de a fi o notiune stiintifica a acestui cuvant, ci mai curand un ansamblu de modalitati de manifestare care au fost denumite conduite de joc sau ludice.

"Jocul ca desfasurare libera si ca placere a individului, constituie una din modalitatile esentiale de manifestare a spiritului uman. Un fenomen antropologic complex, care in forme si continuturi specifice se afirma la toate varstele, in toate civilizatiile." ( Ursula Schiopu - "Psihologia copilului" - E.D.P. Bucuresti 1967).

Jocul satisface in cel mai inalt grad nevoia de activitate a copilului generata de trebuinte, dorinte, tendintele specifice prescolarului, de aceea aceasta forma de manifestare se intalneste la toti copiii tuturor popoarelor.

La varsta prescolara copiii sunt foarte activi si activitatea lor desfasurata prin joc este foarte necesara pentru dezvoltarea lor fizica si psihica.

Prin joc copiii isi satisfac dorinta fireasca de manifestare si independenta. Realitatea inconjuratoare este foarte complexa si copilul nu poate sa o cunoasca decat prin intermediul jocului. De aceea unii psihologi considera jocul ca o activitate de pre-invatare. Esenta lui consta in reflectarea si transformarea pe plan imaginar a realitatii inconjuratoare. Jocul nu constituie pentru copil o simpla distractie, jucandu-se el cunoaste si descopera si lumea si viata intr-o forma accesibila si atractiva pentru copil. Pe masura ce inainteaza in varsta si se dezvolta, continutul jocurilor se extinde cuprinzand si realitatile sociale dintre oameni.

Inca de timpuriu copilul simte nevoia unei comunicari active cu cei din jur - cu parintii. Incepand cu varsta prescolara copilul imita in jocurile sale intr-un mod specific, viata si activitatea adultilor. In situatii imaginate, create prin joc, copilul isi realizeaza tendinte si dorinte nerealizate - astfel in joc isi imagineaza ca este doctor, aviator, invatator etc.

O alta caracteristica a jocului o constituie faptul ca el reflecta relatiile determinate ce se stabilesc intre oameni. Rolurile interpretate de catre copiii reflecta functiile realizate de maturii ce-i inconjoara. In realizarea subiectului uniu joc, copiii isi imagineaza ca muncesc si imita relatiile de ajutor, traiesc aceleasi bucurii ca urmare a succeselor obtinute in colectiv.

Prin toate jocurile dar mai ales prin cele de miscare, se ofera posibilitati multiple de dezvoltare armonioasa a organismului, realizand multe dintre sarcinile speciale ale educatiei fizice.

Prin joc dezvoltarea intelectuala este puternic influentata in sensul dobandirii de noi cunostinte, pe de o parte si a diversificarii actiunilor mintale, pe de alta parte. Jocul favorizeaza dezvoltarea atitudinilor imaginative, a capacitatilor de creare a unor sisteme de imagini generalizate despre obiecte si fenomene, posibilitatea de a opera mintal cu reprezentari dupa modelul actiunilor concrete cu obiectele in timpul jocului.

Jocul este prilejul realizarii educatiei estetice a prescolarului, care se initiaza in tainele frumosului si invata sa-l creeze. Din pricina aceasta, multiple sarcini revin jocului, indrumarea si controlul acestuia de catre adult este absolut necesar, pozitie care se opune total teoriei educatiei libere a neinterventiei adultului in jocul copilului. Interventia adultului in jocul copilului determina transformarea jocului simplu in jocuri mai bogate, mai complete, cu informatii complexe si elemente simbolistice numeroase.

Centrul de greutate al dirijarii jocului este insa procesul transformarii jocului in munca, fara a altera placerea elementului distractiv, pregatindu-l totusi pe copil pentru invatatura