VEGETATIA SI ANIMALELE

Vegetatia si animalele

Dintre relatiile importante in ecosistem, relatia producatori-consumatori ocupa un rol deosebit. Vegetatia este cea care ocupa categoria producatorilor. Fara vegetatie nu ar putea exista consumatori, astfel incat rolul vegetatiei este deosebit de important.

Figura 14. Raportul dintre producatori si categoriile de consumatori

* numarul de specii

Biomasa, biodiversitatea trofica si calitatea vegetatiei determina numarul si diversitatea consumatorilor. Piramida consumatorilor releva ca, cu cat urcam pe scara consumatorilor, cu atat scade biomasa lor globala, dar si numarul de specii.

Incepand cu mediul acvatic, unde plantele submerse stau la baza piramidei trofice a fiecarei ape si pana  la vegetatia din zona alpina, structura piramidelor trofice pleaca de la vegetatie. Daca avem in vedere ca pentru fiecare kilogram de biomasa animala sunt necesare 8 - 12 kilograme de biomasa vegetala, ne dam seama de raporturile cantitative intre vegetatie si animale. Trebuie sa precizam insa ca, din intreaga biomasa vegetala, pentru a pastra perenitatea ei, animalele ar putea consuma cel mult 20%. Desigur, raporturile cantitative sunt influentate si de calitatea biomasei vegetale si, in primul rand, de continutul ei in proteine si substante minerale. De aceea, in managementul faunei salbatice va trebui sa se plece totdeauna de la un studiu al vegetatiei. Studiile efectuate pana in prezent au subliniat importanta vegetatiei pentru fecunditatea, longevitatea, viteza de dezvoltare, diminuarea actiunii unor factori abiotici nefavorabili, precum temperaturile extreme, seceta s.a.m.d.

In ultima instanta, viata si moartea animalelor erbivore este influentata hotarator. Desigur, influenta indirecta a vegetatiei se resimte si in cazul carnivorelor prin biomasa, diversitatea si calitatea erbivorelor.

ierburi, arbusti, puieti

licheni. muschi

roci neacoperite

stadiul climax

Este cunoscut ca vegetatia are o dinamica anuala si multianuala, iar pe o scara a timpului mai indelungat, sufera schimbari esentiale ca urmare a procesului de succesiune a vegetatiei.

Figura 15. Exemplu de succesiune vegetala

Acestei succesiuni vegetale ii corespunde o succesiune a comunitatilor de animale.

Dinamica anuala a vegetatiei determina schimbari in profilul alimentar. Astfel, primavara sunt consumate anumite plante, vara altele sau cel putin alte parti ale plantelor. De aici necesitatea ca, tot timpul, asupra vegetatiei sa se efectueze observatii si evaluari care sa stea la baza managementului faunei salbatice, pentru a se evita pagube, mortalitati sau oscilatii ale efectivelor.

Vegetatia pajistilor. Acestea sunt raspandite aproape la toate altitudinile, dar preponderent in zona montana. Conditiile in care se dezvolta asociatiile vegetale de pajisti sunt extrem de diversificate, motiv pentru care si diversitatea lor este foarte mare.  In principal, vegetatia pajistilor este constituita din graminee si leguminoase perene. Dupa T. Marusca, numarul speciilor vegetale se ridica la circa 120, din care doar circa 70 sunt consumabile. Productia de biomasa vegetala ajunge la 3-5 tone la hectar. Accesibilitatea animalelor la utilizarea pasunilor este insa destul de redusa, datorita concurentei septelului domestic. In unele cazuri, nici succesiunea la hrana nu este posibila, deoarece turmele de animale domestice raman permanent pe pasuni.

Referitor la existenta si evolutia sortimentelor de hrana, remarcam ca, in general, acele plante care rezista pasunatului infloresc si fructifica destul de repede, producand o cantitate si varietate mare de seminte, care, alaturi de microfauna caracteristica, constituie un suport apreciabil pentru micile rozatoare si unele pasari. Nu trebuie sa uitam ca unele plante care dezvolta bulbi si rizomi, care vor fi cautati atat in a doua parte a verii, cat si la inceputul toamnei, apoi al primaverii, in primul rand de catre mistreti.

Privitor la adapost, putem sa remarcam ca in acest caz acesta lipseste, cu exceptia mamiferelor care isi sapa vizuini.

Ameliorarea calitatii acestor pasuni, in cazul ca acest lucru este posibil, se va putea realiza prin cresterea ponderii leguminoaselor si a plantelor cu bulbi si rizomi.

Vegetatia arbustiva. In tara noastra, tufarisurile au o raspandire redusa. Ele pot fi cel mai des intalnite sub forma subarboretului, dar si a unor palcuri de vegetatie lemnoasa, in lungul apelor. In SUA sunt raspandite sub denumirea de "pasuni de iarna". Acestea ocupa mii de hectare, in trupuri compacte. Sunt constituite din numeroase specii locale, valoroase sub aspect trofic, dar si cu calitati legate de fixarea solului, avand sisteme de inradacinare pivotante sau pivotant - trasante. Biomasa accesibila este vara de 20 - 40 tone la hectar, iar iarna de 10 - 15 tone la hectar. Aceste tufarisuri, care au o inaltime medie de 2 - 2,5 m, sunt utilizate iarna de catre septelul domestic, cand temperaturile se mentin sub -10⁰C. in rest, ele raman doar pentru fauna salbatica, realizandu-se zone cu efective dintre cele mai ridicate numeric. Practic, aceste tufarisuri asigura adapost si hrana tot timpul anului, cu unele variatii intre vara si iarna. Unele tufarisuri au fructificatii destul de diferite si abundente, care pot constitui hrana unor mamifere, dar si a unor pasari granivore. In Germania, arboretele sarace trofic au fost ameliorate cu "plantatii de ros", care au calitati si utilitati similare.

La noi, subarboretele din padurile de sleau ne arata foarte clar ca ar trebui ameliorata starea trofica, folosind atat subarboretul, cat si lizierele, mai precis, lasand deoparte evolutiile intamplatoare ale acestor formatii vegetale. Astfel, se vor putea obtine atat o biomasa accesibila de calitate, cat si o oarecare permanentizare a hranei naturale, nu numai pe seama lujerilor si a mugurilor, ci si pe seama arbustilor sempervirescenti, cum ar fi murul.

Fructele arbustilor sunt consumate toamna de catre majoritatea speciilor animale ce populeaza arboretele (macese, alune, mure, afine etc.). Valoarea trofica a partilor consumate (lujeri, muguri, frunze, fructe la unele specii) este remarcabila si, tocmai datorita acestui aspect, trebuie luate masuri pentru stabilirea concurentei antropogene excesive, care priveaza animalele de aceasta hrana, absolut necesara pregatirii pentru iarna.

Vegetatia arborescenta. Padurile constituie pentru circa 80% din speciile  de interes cinegetic locul de trai care le asigura hrana, adapostul si linistea necesara. Reteaua trofica cea mai complexa dintre toate formatiunile vegetale se gaseste aici, ca si cele mai multe nise ecologice , care se ofera numeroaselor specii de mamifere si pasari.

Ca adapost, ea poate juca un rol important in functie de structura sa, de modul de gospodarire si de compozitie.

Ca sursa de hrana, vegetatia forestiera are o valoare ce poate fi maxima in primii ani, mai ales in cazul regenerarilor naturale si, obisnuit, scade mult in fazele de nuielis-prajinis, pentru ca apoi sa creasca treptat pana la exploatare. In principal, hrana naturala ce o ofera arboretele este constituita din plante erbacee, arbusti, ca si din exemplare tinere ale speciilor arborescente.

In aprecierea valorii nutritive pentru fauna de interes cinegetic trebuie avute in vedere: continutul in substante minerale al fiecarei specii vegetale, nevoile in astfel de substante ale fiecarei specii de interes cinegetic, frecventa speciilor vegetale cautate de animale, accesibilitatea acestora si adaptarea animalelor in vederea asimilarii prin digestie a substantelor de care are nevoie.

Cercetarile efectuate in tara noastra ca si in strainatate au scos in evidenta faptul ca sub aspectul continutului in substante necesare nutritiei exista atat deosebiri intre specii, cat si in cadrul speciei, in functie de partea analizata si de anotimp. Este evident ca partile mai nutritive sunt frunzele si fructele, dar iarna creste importanta lujerilor iar catre sfarsitul ei, a mugurilor. aprecierea valorii nutritive a unui anumit tip de padure este legata de compozitia speciilor, existenta si ponderea stratului erbaceu si arbustiv. Acestea sunt elementele ce determina biomasa accesibila si utila animalelor plantivore. Raportul biomasa vegetala - biomasa consumatori primari fiind de aproximativ 20 la 1, determinarea biomasei vegetale poate furniza elementele necesare, stabilind pe baze ecologice efectivul faunei de interes cinegetic.

Cercetarile intreprinse in tara noastra de noi, in unele arborete din zona de munte, au stabilit valoarea nutritiva a unor arbusti ca: socul, zmeura, sangerul, alunul, macesul, murul, al unor specii moi ca salcia capreasca, plopul tremurator ca si al unor plante erbacee. Unele exemple sunt redate in tabelul de mai jos.

Frunzarele executate  din speciile preferate de fauna de interes cinegetic, cu un continut ridicat in substante nutritive, cu grad ridicat de digestibilitate, vor fi o hrana valoroasa si economica.

Tabelul 13

In realizarea unei capacitati nutritive ridicate pentru fauna cinegetica a padurii, de mare importanta este modul de gospodarire a padurii si interventiile cu caracter cultural. Astfel, daca crangul este mai favorabil unor specii ca fazanul si iepurele, codrul va fi regimul adecvat existentei cerbului, ursului sau rasului.

Executarea degajarilor si a curatirilor trebuie sa aiba in vedere si nevoile de hrana ale faunei de interes cinegetic. Degajarea de speciile coplesitoare trebuie sa se faca prin frangerea (nu taierea) varfului acestora astfel incat ele sa ramana pentru hrana faunei de interes cinegetic. Curatirile si rariturile trebuie sa inlature treptat speciile moi, in 10-15 ani, pe masura ce ele stanjenesc evident dezvoltarea speciilor de baza. Avand in vedere rolul lor de tampon, speciile moi vor fi mentinute in compozitie cat mai mult catre varsta de 30-40 ani.

Executarea extragerilor va trebui sa se faca pe cat posibil in lunile ianuarie-martie, esalonat pe tot intervalul, astfel incat exemplarele taiate sa fie utile pentru hranirea animalelor care le consuma cu placere lujerii.

Luand in considerare influenta diferitelor tratamente aplicat arboretelor se poate aprecia ca ele ajung sa joace un rol hotarator in viata faunei cinegetice. Astfel, taierile rase, indepartand brusc vechiul arboret, distrug pentru un timp conditiile de adapost, creand in schimb pentru urmatorii ani, prin vegetatia luxurianta instalata odata cu puietii plantati, cele mai favorabile terenuri de hrana in taieturile respective.

Tratamentele cu taieri repetate tulbura mai mult, in perioada de exploatare - regenerare, linistea faunei, dar prelungesc perioada favorabila hranirii acestuia, deoarece permit instalarea si mentinerea unei vegetatii adecvate si accesibile.

In schimb tratamentul codrului gradinarit poate sa fie cel mai favorabil vanatului mare, deoarece structura neuniforma si mereu aceeasi a padurii realizate ofera permanent si concomitent atat hrana necesara cat si adapostul adecvat.

Nevoia de a asigura un raport normal intre padure si fauna de interes cinegetic a generat preocupari sustinute sintetizate prin expresia de "echilibru silvocinegetic".

Cercetarea si stabilirea echilibrului silvocinegetic trebuie sa aiba in vedere in primul rand rolul principal al padurii care poate fi: productia de masa lemnoasa, protectia, rolul social, cinegetic etc. in toate situatiile se poate actiona pentru marirea troficitatii prin modificarea convenabila a consistentei si compozitiei, prin aplicarea operatiilor culturale etc. Aceasta va determina o reducere a pagubelor provocate de fauna cinegetica si va creste potentialul cinegetic.

Plantatiile, in general, constituite din putine specii, si ca urmare sarace din punct de vedere nutritiv, sunt obiectul concentrarii cervidelor, care produc pagube importante. Pentru evitarea lor se impune includerea in formulele de impadurire a arbustilor si mentinerea speciilor moi in limite tolerabile, astfel ca acestea sa joace un rol de tampon care sa diminueze efectele negative. Deoarece raportul intre fauna si vegetatie se stabileste la un teritoriu intins, concentrarile sezoniere genereaza o deteriorare a echilibrului cu efecte pagubitoare in plantatii, ce pot fi atenuate, pe langa masurile culturale indicate mai sus, atat prin protejarea mecanica si chimica a puietilor, cat si prin dispersarea suprafetelor in curs de regenerare.