Toreadorul si luptele de tauri

Toreadorul si luptele de tauri

1. Spania si coridele

Alerg ca taurul dupa himera.
In intuneric sunt numai eu si ea.
Sulita
se va infige nemilos in carne
dar obisnuinta de a alerga
dupa ea
va fi mai puternica.
Am sa omor taurul
am sa-l omor cu propria-mi moarte.

Petru Jipa- Corida

Spania s-a format in secolul XV iar limba oficiala este spaniola. Sistemul sau politic este de monarhie parlamentara, rege fiind Juan Carlos I iar capitala fiind la Madrid.

In Pamplona, oras din nordul Spaniei au loc in fiecare an Fiesta de San Fermin, una dintre cele mai celebre sarbatori din lume. Pentru amatorii de corida, San Fermin este un spectacol care are ca vedete taurii de la crescatorii prestigioase din Spania. Pentru obisnuitii sarbatorii si turistii cei mai curajosi, momentele cele mai tari sunt asa-numitele 'encierros', adica alergarea taurilor pe strazile Pamplonei, care nu dureaza mai mult de cinci minute. Pentru a participa la cursa, barbatii isi leaga esarfe rosii la brau si gat sau se echipeaza cu haine de aceeasi culoare pentru a fi siguri ca vor fi urmariti de animalele atatate de multime Taurii sunt eliberati pe un traseu de 825 de metri marcat de balize, de la grajduri la arene. Curajosii se straduiesc sa alerge cat mai aproape de tauri, cu pretul caderilor si lovirilor. Din 1911, 14 persoane si-au pierdut viata in aceasta aventura.

In multe din vechile civilizatii, taurul este un simbol de mare profunzime. In desenele rupestre din grotele de cult ce dateaza din epoca de piatra vitele salbatice mari, alaturi de cai, reprezentau cel mai important motiv.

Taurul, ca esenta sa fortei vitale si a puterii masculine, era desigur impresionant, insa din punct de vedere simbolistic semnificatia sa este contradictorie.

In timp ce forta sa si salbaticia sunt impunatoare, brutalitatea amenintatoare a atacurilor sale, asa cum o simte omul, inspira teama. Din punct de vedere al istoriei religiilor rolul taurului este deosebit de important, fapt care reiese din cultele taurului care evidentiaza cu precadere puterea de procreere a acestui animal.

La fel de semnificativ este si cornul sau, care aminteste de cornul lunii. Pe de alta parte, exista numeroase ritualuri simbolistice in care taurul este invins sau sacrificat. Ritualurile vechi cretane, care erau probabil cunoscute si in alte culturi, dar intr-o alta forma, fac din taur un obiect al dansurilor artistice atletice de sarituri, dansuri in timpul carora omul incearca sa-si dovedeasca superioritatea si infrange caracterul, perceput ca bestial si amenintator, al acestui animal. De aceste ritualuri sunt legate eforturile de a domestici vieti si de a-i pune in serviciul omului.

Fertilitate, moartea si invierea sunt deseori asociate cu taurul. Luptele de tauri din sud-vestul Europei nu trebuiesc considerate in primul rand ca un spectacol sportiv, ci ca forma ritualizata a vechilor jocuri mediteraneene cu tauri, care se incheiau cu sacrificarea reprezentantilor fortelor neimblanzite ale naturii, reprezentanti pe cat de respectati, pe atat de temuti.

Desi luptele cu tauri se organizeaza in toate tarile colonizate de Spania, popularitatea de acasa le-au facut sa devina simbol al tarii-mama. Originea luptei cu taurii nu este exacta, insa prima este inregistrata in 1090. La inceput, torerosii (luptatorii) luptau calare pe cai, dar din 1725 au inceput sa momeasca taurii ghinionisti printr-un dans ritual de picioare, cu miscari gratioase ale mainilor ajutandu-se de cape(capos) si lanci.

Prima arena de tauri a fost ridicata in Madrid in 1743, iar azi in Spania exista cel putin patru sute de astfel de arene. Fiecare dintre acestea gazduieste spectacolul public de torturare si omorare. Exista o ierarhie stricta intre luptatorii cu tauri, de la toreros, matadori si epadas, la banderilos si picadori si multi din acestia devin eroi sarbatoriti. Pe langa celelalte sporturi sangeroase, lupta cu taurii simbolizeaza cruzimea voita si lipsa de respect pentru animale.

Toreadorul in Spania

Matadorul este personajul central al coridei. Torero este seful cadrilei; este cel insarcinat de a impusca taurul, dupa cum indica numele sau (matar:a omora, a impusca in limba spaniola). Elementele esentiale care alcatuiesc costumul toreadorului sunt urmatoarele.

Montera sau palaria. Este elemental vestimentar care a evoluat cel mai mult. Pana in sec XIX se utiliza palaria cu trei prelungiri. In zilele noastre se utilizeaza montera de culoare neagra, confectionata dintr-o tesatura din bucle,cu doua prelungiri.

Jacheta este o adevarata opera de arta, impodobita cu diferite modele de tesatura fina. Culoarea jachetei variaza de la un toreador la altul, de cele mai multe ori fiind rosie, roz, albastra verde. Pe epoleti cat si la mansete sau pe fata jechetei sunt aplicati ciucuri care atarna. Aceasta jacheta e foarte rigida, astfel fiind cam incomoda, pana in momentul in care toreadorul incepe spectacolul si trebuie sa se desfaca la jacheta pentru ca miscarile bratelor sa fie cat mai flexibile.

Pantalonul este un obiect vestimentar barbatesc pe care imbracandu-l George Sand si-a socat contemporanii. Abea in 1920-1930 pantalonii curti au incetat sa mai fie purtati in alta parte decat la ceremoniile oficiale. De atunci au mai persistat doar diferente de calitate intre hainele diverselor clase sociale, formele ramanand asemanatoare. Clasa muncitoare siia modelat costumul dupa acela al burgeziei. La sfarsitul secolului XVIII-lea, in Spania, inalta societatea a adoptat moda maja, renuntand la eleganta oficiala, de inspiratie franceza, pentru a-si afirma nationalismul purtand costumul claselor populare din Andaluzia. Opera lui Goya a facut celebre aceste haine extrem de gratioase. Barbatii renuntau la alte haine in favoarea vestei scurte si stramte care se regaseste si astazi in superbele straie de lumina ale toreadorilor.

Nu tocmai cu simpatie au fost privite, la randul lor, si Sarah Bernhardt si mai tarziu Marlene Dietrich, atunci cand au facut, cu oarecare ostentatie acelasi lucru. In Romania, pana in 1989, era interzis ca profesoarele sa apara in pantaloni la catedra. La Teheran, nici dupa anul 2000, indrazneala unei femei de a purta pantalon numa ramane nepedepsita.

Pantalonii sunt de aceiasi culoare ca si jacheta si cunt prevazuti cu bretele, foarte mulati, avand o lungime cuprinsa intre brau si aproximativ pana la genunchi. Cingatoarea se adauga doar ca element estetic. Peste colantii albi, toreadorul imbraca ciorapii care deobicei sunt de culoare rosie si pantalonii propriu-zisi.

Incaltamintea este negra si are aplicata o funda de aceiasi culoare. Pentru a evita alunecarea toreadorului,talpa este executata dintr-un material special. Balerinii sunt pantofi faratoc. In anii '50, Brigitte Bardot si Audrey Hepburn au contribuit serios la cresterea vanzarilor unor astfel de incaltari pentru ca le-au purtat in filmele lor de success.

toreadorului,aseasta avand ornamente, broderii distinse care pot include si imagini religioase. Broderia reprezinta o cusatura artistica, decorativa care creste de multe ori valoare Forma capotei, putin mai mica, poate fi elemental cel mai bogat din costumul unei piese vestimentare.

Camasa este de culoare alba, impodobita cu dantela. Dantela este un accesoriu decorative, cu parfum de epoca, destinat sa sustina moralul firilor romantice. Alungata prin simplificare de pe gulere, mansete, dantela parea sortita sa impodobeasca doar lenjeria intima. Chanel a scos-o la vedere si a facut rochii de seara din ea. De atunci o putem gasi pretutindeni, adesea unde te astepti mai putin. Camasa este piesa vestimentara din repertoriul vestimentar masculin pe care au imprumutat-o femeile de afaceri, care vor sa se impuna.

Cravata este unul dintre putinele insemne ale cochetariei masculine. Se poarta la gat si face multora viata imposibila mai ales vara, daca sunt siliti de imprejurari san u renunte la ea (ministrii, de exemplu). Ogligativitatea de a purta cravata la birou, in cluburi sau rstaurante a fost introdusa in tarile occidentale in anii '60. Pentru a nu deveni un accesoriu antipatic si pentru a da posibilitatea barbatilor sa-si personalizeze prine a tinuta, altfel cam monotona, mereu doar sacou si pantaloon, designerii i-au modificat de la sezon la sezon dimensiunile, textura si imprimeurile care au evoluat de la buline, fructe si flori pana la dinozauri si elefanti sau desene cu Statuia Libertatii. Cravata toredorului insa este mai simpla:o panglica neagra, banda foarte fina, eleganta avand un nod.

Responsabilitatile toreadorului sunt: de a aduce taurul, de a manevra panza rosie (cu care se intarata taurul), si omorarea taurului cu ajutorul spadei, sabiei. Matadorul poate de asemenea sa infiga banderilele in taur, daca este o sarcina pe care o imparte cu peonii sai. Muleta este momeala. Ea este fixate pe un baston si este utilizat de matador in timpul concursului, avand culoarea rosie.Culoarea rosie capteaza atentia.simbolizeaza caldura, foc, pasiune, entuziasm si agresiune.

El poate mari presiunea sangelui si ritmul respiratiei. Are efectul de a stimula luarea unor decizii in mod rapid si creste sperantele.

Fracncisco Romero este considerat "inventatorul" coridei, pt ca a fost primul care a utilizat aceasta panza rosie (muleta) si spada pentru a omora taurul. Matadorul incepe printr-o faza de invatare folosind tauri tineri cu o varsta mai mica de trei ani. Daca detine talent curaj si noroc, el poate sa se prezinte ca "novillero" pentru a tine piept taurilor intre trei si patru ani. Intr-un sfarsit va prelua initiativa intr-o cursa unde, sub indrumarea unui matador si in prezenta unui martor, el va obtine dreptul de a lupta cu tauri mai batrani de 4 ani.

Principalele calitati care sunt cerute unui taur sunt curajul si nobletea. Curajul este calitatea fundamentala a taurului de lupta. Curajul se manifesta prin promtitudinea taurului de a schimba la cererea toreadorului, prin repetitia cerintelor, dar trebuie sa dovedeasca faptul ca face fata diferitilor adversari care ii sunt opusi.

Nobletea este facultatea taurului de a se misca in linie dreapta si nu in zig-zag. Cativa participanti au recautat nobletea in detrimentul a cu totul alte calitati decat cele prin care taurii devin "stupizi" deoarece isi ridica toate emotiile in lipta.

Fiecare matador e asistat de un "cuadrilla", o echipa de subalterni la dispozitia lui. Peonii sunt ajutoarele matadorului si il asista in diferitele faze care au loc in prima "tercio", dupa aceea pun in mod egal banderilele. In fiecare cuadrila sunt trei peoni. Mozo de espada este cel care il ajuta pe matador dupa intrevedere. Acesta ii ofera un "capote" de inlocuire in caz de nevoie, intretine materialul, se ocupa de rezervarile la hotel sau de biletele de tren sau de avion.

Apoderado,literalmente este echivalentul impresarului in show-business sau a managerului. Agluazil este politistul, deobicei sunt doi la numar si au sarcina de a defila in ritm de "paseo", iar dupa ordinele presedintelui ei respecta reglementarea tuturor actorilor. Personalul arenei are rolul de a rearanja arena dupa fiecare taur. Jocul pe muzica este dat de presedinte, iar apoi, o parte din public striga "musica, musica".

3 Spectacolul coridelor

Locul in care se desfasoara coridele se numeste 'La Maestranza' sau Plaza de Torros, iar aici, a iesi pe poarta printului (La puerta del Principe), purtat pe umeri, este cea mai mare aspiratie a unui toreador profesionist. In zilele noastre acest lucru se intampla atunci cand un toreador se retrage din activitate, moment in care isi taie si codita, pe care majoritatea toreadorilor o poarta ca un simbol al toreadorilor.

Intr-o corida, in general sunt sase tauri si trei matadori. Fiecare matador lupta impotriva a doi tauri : matadorul cel mai batran lupta impotriva primului si celui de-al patrulea, cel de-al doilea in ordinea varstei lupta impotriva celui de-al doilea si celui de-al cincilea, cel mai tanar lupta impotriva celui de-al treilea si al saselea. La inceputul secolului al XXI, in jur de 250-300 de matadori compun in fiecare an escalafonul. Vedetele fac cam 100 de coride in acel an.

Picadorul este un cavaler al carui rol este de a intepa taurii. El este urcat pe un cal protejat de o manta, innarmat cu o sulita lunga de aproximativ 2,60metrii. In alte vremuri, picadorul era eroul principal al coridei, cel mai asteptat dintre todeadori, iar toreadorul nu era decat ajutorul sau.

In a doua jumatate a secolului XVIII acesta a inceput sa-si piarda suprematia pt ca a devenit in secolul XIX un subaltern al matadorului. Majoritatea oamenilor care nu au asistat niciodata la o corida cred ca picadorul trebuie sa fie fluierat atunci cand intra in ring (arena). Acest obicei nu exista, doar anumiti turisti care participa pentru prima data la o corida fluiera.

Dupa iesirea taurului, matadorul si peonii sai il intarata cu ajutorul panzei(in general de culoarea vinului la exterior, si galbena pe interior) folosita drept momeala. Primele reprize de folosire a panzei rosii permit matadorului sa evalueze comportamentul taurului.

Pentru a-l ajuta pe matador sa evalueze comportamentul taurului, peonii atrag taurul spre diferite puncte ale arenei, incitandu-l sa alerge. Matadorul efectueaza el insusi niste pase cu panza rosie pentru a-si completa studiul sau asupra taurului.

Exista o multitudine de pase de capota. Cea mai frecventa, cea mai simpla dar si cea mai frumoasa este "Veronica" in care toreadorul prezinta cu amadoua mainile in fata capota taurului, facand un gest similar cu cel al Sfintei Veronica cand ii sterse chipul lui Hristos. Exista insa inca un fel de "Veronica",pe jumatete inventata de Juan Belmonte "pentru ca eu aveam flacara de a face cealalta jumatate".

Curajul omului: matadorul isi asuma riscuri, chear daca accidentele mortale sunt putine la numar, si trebuie sa infrunte un animal al carui forta este considerabila chiar daca lupta si picadorii.

Bravura animalului: taurul care participa la lupte face parte dintr-o specie special selectionata pentru agresivitatea si bravura sa.

Autoritatea omului asupra animalului "aficionados" apreciaza capacitatea matadorului de a-si dirija vointa sa intre taur, impunandu-si sarcinile si facandu-l sa umeze cu insetare momeala.

Eleganta: pasele de capota si muleta sunt miscari foarte codificate. Pentru ''aficionados", ansamblul lor constituie o veritabila opera de arta.

Eficacitatea: expunerea la moarte. Trebuie tot timpul apreciat faptul ca, ea si in alte domenii modalitatea conteaza mai mult decat rezultatul. O tentativa de atac sincera, facuta dupa canoane, dar ratata pentru ca varful sabiei a nimerit omoplatul, va fi aplaudata.

Recompensele:daca au apreciat prestatia matadorului, spectatorii cer presedintelui sa acorde ambele urechi si coada acestuia. Pentru a face acest lucru, trebuie sa scuture o batista alba, dar experienta arata ca numarul de spectatori, mai ales in Franta, se multumesc sa strige, sa fluiere sau sa aplaude. Presedintele acorda o ureche, doua urechi, doua urechi si coada, prezentand una.doua trei batiste albe. Matadorul face turul pistei si salute publicul. Spectatorii cei mai entuziasti ii trimit buchete de flori, palariile lor, fularul lor.

Daca taurul a fost foarte bun, presedintele ii poate acorda si acestuia o batista albastra. Daca a fost mai mult decat exceptional de bun, presedintele va putea sa ordone gratierea sa, prezentand o batista portocalie "el indulto".

La sfarsitul coridei, matadorii parasesc arena unul dupa celalalt in functie de varsta. Daca unul dintre ei a fost foarte bun, el va iesi pe umerii admiratorilor sai. Protagonistii coridei sunt: taurul, matadorul, membrii cuadrilei, peonii, mozo de espada, apoderado si presedintele. Mai intai in arena isi fac aparitia pentru o defilare in fata presedintelui corridei si a publicului toti participantii spectacolului - toreadori, picadori, asistentii toreadorului in costume efervescente, pline de culori si brocart.

Apoi iese o persoana cu o pancarta, pe care este scrisa greutatea taurului, si pe care - o poarta prin fata tribunelor. Imediat dupa asta, in arena intra, zburdand si privind nelinistit tribunele, "eroul" care va fi sacrificat. Dupa taur intra picadorul, calare pe un cal masiv si protejandu-se cu o sulita enorma. Picadorul se apropie de taur (care incearca sa impunga calul in burta) si ii infige cu putere sulita in ceafa. Aceasta operatie are functia sa slabeasca taurul, care incepe sa sangereze si sa piarda sange progresiv. Dupa aceasta, vine toreadorul cu asistentii lui. Mai intai taurul este alergat prin arena pentru a i se testa vigoarea si forta, dupa care asistentii ii infig in grumaz sase harpoane. Taurul slabeste si mai mult. Vine randul toreadorului. El iese cu capa lui rosie si abia atunci incepe spectacolul pe care tribunele il asteapta cu infrigurare - dansul mortii sau duelul dintre toreador si taur. La sfarsit, cand taurul obosit, epuizat, siroind de sangele care il paraseste, ingenuncheazs, toreadorul ia spada si printr-o miscare sigura, usoara, scurta i-o infige in grumaz pana la maner. Taurul cade rapus. Apoi cu ajutorul a doi cai puternici de tractiune lesul este agatat si tarat, in cercuri largi, prin nisip, este scos din arena, lasand in urma sa dare de sange proaspat. Nisipul se afaneaza si un nou taur puternic, tanar, agresiv isi face aparitia in arena. Picadorul calare pe calul lui inalt, aparat si inaccesibil in fond, zdrobeste cu sulita vena de pe grumazul animalului. Atunci cand luptand cu moartea care se apropie vertiginos, taurul innebunit de instinctul sau de autoaparare e capabil de niste miscari foarte iuti, violente si absolut imprevizibile. Mai exista si frica toreadorului, care, se afla in fata unui animal turbat, care reprezinta de fapt forta naturii. In aceste momente orice miscare imprecisa: un pas gresit, o intoarce a corpului mai lenta decat trebuie, o ezitare - poate duce la un sfarsit tragic sau rusinos pentru toreador. In aceste momente de confruntare fata in fata, ochi in ochi, respiratie in respiratie dintre om si animal se manifesta esenta, placerea, taina si nebunia coridei. Momente de infrigurare, dar si de placere sublima, inexplicabila traiesti atunci cand toreadorul ramane nemiscat in fata taurului. Animalul infuriat, cu ochii plini de ura, aruncand nisipul cu copitele, tintind culoarea rosie ce-i falfaie in fata excitandu-l, se arunca spre toreador, iar acesta, cu o stapanire deplina a situatiei, urmarindu-i fiecare miscare, cu un gest larg, gratios al mainii, cu bratul intins il face sa treaca pe alaturi si sa-si infiga coarnele in gol. Toreadorul ramanand in continuare nemiscat, cu picioarele infipte in nisip ca niste spade, de parca ar avea radacini.

In momentele esentiale actorul trebuie sa fie nemiscat. Pentru ca de fapt, in acele clipe, se misca alta materie. Monologul este o concentrare absoluta a spiritului, o chintesenta a existentei, un dialog cu eul profund sau cu divinitatea. Cu constiinta absoluta a ceea ce spune, cu fantezia incinsa si viziunea clara a lucrurilor, dominand sala cu o privire generala dar totodata concreta, actorul poarta un dialog tainic cu spectatorul.  De fapt, acel taur simbolic pe care il infrunta actorul nu este publicul, este mai degraba el insusi, un "eu" imaginar care se afla la egala distanta intre el si spectator, un "eu" in care se recunoaste fiecare dintre noi, un eu neimblanzit, animalic, care este de fapt fiinta noastra ascunsa.

Forta actorului propulsata prin ochi, voce, prin energia degajata de corp trebuie sa fie acea arma care zguduie publicul in profunzime. Orice miscare a corpului perturbeaza aceasta energie, sustrage de la esential, care este o calatorie a noastra, a tuturor intr-o lume imaginara in cautarea Adevarului calauziti de catre Actor, care se confrunta in fata noastra cu acest Adevar tainic, periculos, seara de seara, pe scena care ii serveste drept arena. 

4. Picasso si "Moartea toreadorului"

Picasso picteaza un ciclu dedicat luptelor cu tauri (Moartea toreadorului, 1933) si reia mitul antic al Minotaurului, care simbolizeaza virilitatea. infruntarea cu femeia este episodul cel mai drama­tic al vietii si artei lui Picasso.

Françoise Gilot po­ves­teste ca, auzind un zgomot in timp ce facea dus, a iesit sa vada ce este, si a fost surprinsa de un matador care il cauta pe Picasso. Spunandu-i cele intamplate, acesta a replicat: 'Nu-ti fa probleme din partea lui. in fond nu esti un taur.'. Matadorul intruchipa perfect triunghiul dipian si conceptia sadista despre sexualitate, strapungerea inimii pe care lancea toreadorului o face. Altadata ii spunea lui Françoise: 'Pentru mine taurul este cel mi pu­ternic simbol al divinitatii, iar simbolul tau este calul. Cu alte cuvinte el se identifica pe sine cu taurul ucis in arena coridei, iar femeia este insasi cel ce ucide in interactiunea dramatica a sexuali­tatii. Nu se stie cine invinge. Deseori in operele sale, taurul este cel care a ucis, sau a spart burta calului, asa cum calul apare spintecat in burta in 'Guernica'. Acest fapt este insa unul exceptional, deoarece de cele mai multe ori taurul este cel ce va fi ucis in arena, iar daca Picasso alege ca de cele mai multe ori taurul sa fie invingatorul, acest lucru se explica prin dorinta extraordinara a sa ca tri­un­ghiul dipian sa fie rasturnat. Picasso se identifica cu ambele personaje dupa modelul dedublarii in dublu negativ prezentat mai sus, iar calul sange­rand reprezentand castrarea. Taurul invingator este taurul care isi forteaza destinul, sparge canonul de animal sacrificat, devenind sacrificator, ceea ce este insusi destinul lui Picasso.

5 Actualizarea temei

Aceasta tema : lupta dintre toreador si taur sau costumul matadorului au fost actualizate si transformate de multi creatori de moda din intreaga lume, cum ar fi Roberto Cavalli care prezinta jachete de toreador, bluze cu jabou si fuste cu mai multe volane, Alexander McQueen sau Galliano. Jaboul este un accesoriu de imbracaminte (astazi femeiasca), care consta dintr-unul sau mai multe volane de dantela, de matase etc. fixate la baza gitului unei bluze, al unei rochii, si care se etaleaza pe piept ca o cravata

Ambalajul parfumului Christian Lacroix Rouge este reprezentativ pentru casa Lacroix, reflectand pasiunea pentru motivele brodate in rosu si negru. Modelul inscriptionat pe sticla parfumului a fost inspirat de o capa de toreador primita de Lacroix si pe care acesta a incorporat-o intr-o rochie. A fost atat de emotionat de acest model incat a aplicat unul similar pe sticla parfumului Christian Lacroix Rouge. In colectia de toamna iarna 2008 pentru casa de moda Dior, Galliano se inspira din cultura spaniola si din costumul toreadorului. Pentru ca intreaga colectie sa fie reusita, designerul a stat o perioada de vreme la Sevillia, unde a stat de vorba cu toreadori, a participat la coride si s-a interesat despre cultura spaniola.

In 1930 Jeanne Lanvin realizeaza o colectie "Toreador" si "Mauresque" insa in 2008 revine asupra acelei colectii reactualizand-o, care a avut mare success.

Alexander McQueen si luptele cu tauri

"Hainele au facut oameni din noi

Si ameninta sa faca din noi manechine."

Thomas Carlyle - Sartor resartus, 1833

Alexander McQueen este cel mai iconoclastic designer al Angliei. A prezentat o fantastica colectie in Paris, care a fost aproape la fel de bizara ca si titlul sau: "Dansul taurului rasucit". Calatoria lui McQueen prin arenele de lupta cu taurii, nu a fost in zadar. Dupa 45 de minute literalmente de ascultare a ceea ce suna ca o suferinta a unei tinere mame in timpul nasterii, showul s-a deschis cu imagini ale unui dansator da flamenco si un ritm proiectat pe un perete de gheata. Din aceasta miasma rasarit un trio de domnisoare imbracate in aproape aceleasi rochii idenice de flamenco de culoare "gri Dove", totusi aceste rochii au fost taiate si sfartecate, purtand amprenta unica a lui McQueen. Tehnicile de taiere a lui Alexander McQueen si imaginatia sa fertila s-au dezlantuit apoi. Un sens al absurdului a fost intotdeauna unul din punctele forte ale lui McQueen.

Formele simple cum ar fi camasile din bumbac alb si blugi, li s-a dat un superb aspect prin broderiile de cristal. Showul s-a incheiat cu domnisoarele dansatoare de muzica latino, imbracate in multiple buline de rosu si negru, inainte ca Bijork sa apara la sfarsitul presentarii. In 2002, el a scos imense genti de piele ca niste ciuperci gigantice, prin care modelele si-au bagat mainile, dar cea mai stralucitoare viziune a sa a fost un model intr-o rochie de contesa din care jumatate era o jacheta de barbat, stransa la mijloc cu doua "bandileros".

7. Dansul toreadorului

Dansul reprezentativ pentru Spania este Paso Doble dar tot pe aceste ritmuri intra sau "danseaza" in arena toreadorul. Una din presupusele origini ale acestui dans ar putea fi marsul francez denumit 'Pas redouble'. Acest mars era scris in masura de 2/4 si avea un ritm de circa 130 batai pe minut. Probabil ca numele de 'Paso Doble' are ca origine ritmul binar al muzicii si faptul ca fiecarei batai muzicale ii este alocat un pas. Cu toate acestea mai este cunoscut si sub numele de 'Spanish One Step' din cauza acelui unic pas care se face pe fiecare bataie a muzicii. In Spania acest gen de muzica mai este cunoscut si sub numele de 'El Soleo' si este interpretat in timpul coridelor. La granita cu Spania, in sudul Frantei, in 1910, profesorii de dans francezi au avut ideea de a aduce atmosfera coridei in saloanele de dans si astfel au inceput sa inventeze figuri de dans care imitau (bineinteles intr-o maniera stilizata) actiunea din arenele iberice. Acestor influente franceze li se datoreaza si denumirile unor figuri de dans consacrate, cum ar fi Sur Place, Appel, Huit si La Passe.

Acesta din urma, asa cum il cunoastem noi astazi, isi are originea in cafenelele, teatrele, salile de bal din cartierul Triana din Sevilla si a fost influentat de Fandango, de baladele spaniole, de Tangoul negrilor si de Guajira caraibiana. Flamenco este o forma de arta caracteristca sudului Spaniei (Andaluzia) si se prezinta in trei variante: Cante (cantec), Baile (dans) si Guitarra (cantatul la chitara). Istoria Flamenco-ului a inceput in secolul al XVIII-lea, cand, dupa un lung proces de influentare reciproca, folclorul originar andaluz s-a contopit cu folclorul 'Tiganilor' (Gitanos) din sudul Spaniei si al maurilor care au condus Spania timp de cateva secole. Tot in acest context nu trebuie sa uitam nici de influentele culturilor arabe, iudaice si crestine.

Prima dovada scrisa despre muzica "Gitanilor" dateaza din anul 1774, dar consacrarea a cunoscut-o in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Toate acestea au influentat in mod direct sau indirect evolutia dansului Flamenco si, implicit, a Paso Doble-ului. Ca si Paso Doble, Flamenco poate avea un ritm binar, cum ar fi variantele Tientos si Farruca, si unul ternar, ca de exemplu Jaleos, Taranto, Granaina, Malaguena si Cartagenera. Combinatiile dintre cele doua ritmuri au generat alte cateva stiluri cum ar fi Cantinas, Romeras, Solea. Actualmente Paso Doble reprezinta dramatizarea prin dans a coridei spaniole, ceea ce da caracterul spectaculos al dansului. Barbatul il imita pe toreador, care, cu atitudinea sa aroganta, indrazneata, isi afirma superioritatea in fata bestiei. Astfel, dansatorii evolueaza impreuna sub amenintarea unui taur imaginar.

In Paso Doble, barbatul (toreadorul) este in lumina reflectoarelor mai mult decat in alte dansuri. Din acest motiv Paso Doble mai este caracterizat si ca 'dans al barbatului'. Femeia intruchipeaza, dupa cum spuneam, 'muleta' (pelerina rosie cu care toreadorul tine sub control taurul) si trebuie sa fie, in consecinta (ca si aceasta), supla, fexibila, eleganta si pasiva. Cu toate acestea partenera nu are un rol de figuratie, frumusetea si viteza miscarilor ei trebuie sa ilustreze iscusinta si eleganta 'pase-urilor' toreadorului. Mai mult decat atat, ea trebuie sa devina foarte activa atunci cand interpreteaza partiturile de Flamenco din coregrafie.

8. Imaginea

" Vesmantul sa fie pe masura pungii tale

Nu fistighiu; bogat, nu-nzorzonat;

Caci haina deseori pe om l-arata"

Shakespeare- Hamlet, actul I, scena 3

Imaginea constituie o "compozitie " proprie, in care trasaturile oferite de natura sunt prelucrate prin coafura, machiaj si costumatie potrivit ideii despre sine, culturii si educatiei artistice.

"Arta pe om" poate fi supusa aceleiasi analize plastice ca si un tablou sau o sculptura. Comunicarea cu imaginea presupune citirea drumului compositional, care contine mesajul, si examinarea rolului fiecarui mijloc de expresie: desen, umbra si lumina, culoare, material.

Omul fiind o sculpto-pictura cinetica, analiza trebuie sa tina cont deopotriva de expresia fetei si de cea a intregului trup, privit ca un complex dinamic .

De la masca si travesti sau costumul de teatru, care transforma complet infatisarea, la bikini sau nud, numarul posibilitatilor combinatorii ramane incalculabil. Efectele deformante ale computerelor pot modifica virtual la nesfarsit imaginea umana. In realitate insa, pana acum cel putin, fantezia vestimentara s-a izbit de un singur prag: cel al constitutiei corporale, cu dimensiuni proportii si posibilitati de miscare determinate, si care s-au pastrat in aceleasi limite functionale din preistorie si pana azi.

Studiul "anatomiei artistice" nu poate fi ocolit de nici un om interesat de imaginea umana, fie el profesionist sau amator, nu numai pentru a cunoaste natura, ci si pentru a o putea corecta.

In raport cu orainduirea, credintele si morala s-a alcatuit si sitemul de semnalizare al trupului, clasa dominanta impunandu-si prejudecatile, dictand " ce se cade si ce nu se cade", ce se poate dezveli si ce trebuie acoperit.

Uneori nevoia de aparare a dus la protejarea trupului si a fetei. Alteori, individual si-a disimulat adevarata infatisare sub o alta, contrafacuta, ca in teatru sau in deghizamentele cu masti de carnival si mantie larga. Vestmantul poate insa pune in valoare trupul chear fara a-l dezveli, fie lasandu-l sa se vada prin transparenta (ca in Persia sau Turcia), fie permitand formelor sa se profileze pe sub tesaturi.

In secolul al XVII-lea, in Spania dominate de principiile severe ale Contrareformei (catolice), eticheta nu ingaduia sa se vada picioarele unei doamne nobile. De aceea in tivul de la poalele rochiei era prevazut un fel de buzunar larg in care doamna, cand se aseza pe un fotoliu, isi strecura pantofii ca san u se zareasca nici macar varful acestora. La coborarea din caleasca, riscul ca piciorul sa depaseasca fusta era evitat printr-o perdeluta adaugata la usa sip e care lacheul o cobora inainte de o a ajuta pe doamna sa se dea jos.

In Europa secolului al XVIII-lea, teoriile pedagogice ale lui J.-J. Rousseau in favoarea unei educatii potrivite naturii au deschis calea unei imbracaminti mai firesti. Contentii le sociale au pretins insa in continuare marcarea varstei, de care depindea locul individului in societate.

In secolul al XIX-lea era socotit decent ca o doamna sa apara la bal cu un mare decolteu dezvelindu-si umerii, dar indecent sa poarte costumul revolutionar lansat de feminista Americana Mrs. Bloomer, cu fusta scurtata pana sub genunchi si picioarele in continuare complet ascunse totusi de pantaloni lungi, bufanti ca salvarii. La 1900, femeile au fost admise la cea de-a doua Olimpiada doar la golf si tennis, care nu presupun " contact fizic si costum indecent".

In secolul XX, incepand de prin anii '60, cresterea nivelului de trai a permis accesul la moda al adolescentilor (rezultat al baby-boom-ului), care au devenit cumparatori nu numai de discuri sau bilete la cinematograf, ci si de haine, impunandu-si gusturile. Roland Barthes remarca: "S-a nascut o noua clasa, tineretul". Atitudinea non-conformista, de la abordarea fustei mini, a blugilor si pletelor (la scoala, dra si la spectacole) pana la revolta hippie din anii '60-'70 sau la moda punk din Anglia dupa 1975.

Prezenta siluetei adolescente e incontestabila in adoua jumatate a secolului XX si in creatiile caselor de moda, de la Cardin si Courreges la Gaultier.

Sex-appeal-ul a folosit cele mai variate semnale de chemare: culori vii, accente indraznete si surprinzatoare, indicatoare ale zonei trupului catre care trebuie sa se indrepte atentia privitorilor. Vizual, ca structura anatomica, silueta barbateasca se deosebeste mai ales prin latimea umerilor in raport cu soldurile inguste, pe cand in cea feminine mai importante sunt soldurile, in contrast cu umerii fragili si talia fina.

In reviste se publica mereu teste, sondaje sau chestionare care au ambitia de a stabili ce anume priveste in primul rand un barbat la o femeie , si invers. O ancheta a revistei Marie-Claire din 1939 arata ca barbatii privesc de jos in sus, intai picioarele, apoi gura si ochii, pe cand femeile vad fata, apoi cravata si batista din buzunarul de la piept. Daca i s-ar fi pus aceeasi intrebare unui cuplu din secolul al XVIII-lea (cand doamna avea fusta pana la pamant si domnul, ciorapi de matase), raspunsul probabil invers, iar situatia pare ca se va repeat in viitorul apropiat.

In lupta pentru drepturi egale, femeile au abordat la inceput doar experimental tinuta masculine (ca Marlene Dietrich in frac si joben in anii '20), prelucrandu-si infatisarea functional in anii 1925-1927 pana la primul garconne (ilustat in acei ani de Greta Garbo), cu silueta ca o scandura, lipsita de buclele, pieptul si talia fina (feminine), si cu fusta pana la genunchi. Anii '60 au adus unisexul adolescentilor, cu alura copilaroasa, baieteasca, determinand noi linii de cinfectii.

Creatorii indrazneti, ca Jean Paul Gaultier, au propus experimente: fusta masculina si pantofii cu toc. Daca prima le este de secole familiara scotienilor, tocurile vor supravietui nu in forma de cui, ci in cea ortopedica, asa cum le purtau si muschetarii in secolul am XVII-lea.

9. Moda intre arta si kitsch

"Sunt cel mai frumos din orasul acesta,

Pe strazile pline cand ies, n-am pereche,

Atat de gratios port inelu-n ureche

Si-atat de-nflorita cravata si vesta

Sunt cel mai frumos din orasul acesta."

Radu Stanca- Coridon

S-a constatat adeseori ca femeia e schimbatoare ( Souvent femme varie, comme plume au vent, scria regele Frantei Francisc I) si ca singura constanta a modei feminine e inconstienta ei.

De-a lungul timpului, femeile, traind in familie, intr-un cerc inchis, fara obligatia uniformelor oficiale, civile sau militare, si-au putut exersa mult mai liber creativitatea. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, adolescentii si copii au devenit la randul lor consumatori de moda, cu gusturi proprii.

Spre deosebire de stil, care defineste fie un curent artistic, istoric sau national, fie doar manifestarile canstante ale unei personalitati si se desfasoara relativ lent, moda reprezinta o succesiune rapida a formelor artistice a caror principala calitate e noutatea. "Moda este ceea ce se demodeaza", spunea Jean Cocteau. E, de fapt, o reactie fireasca impotriva tocirii atentiei datorita obisnuintei, prin reinnoirea frecventa a imaginilor ambientale.

In sensul cel mai larg, moda desemneaza schimbarile cele mai rapide survenite in artele decorative, precum si in comportamentul oamenilor in functie de evolutia si variatiile gustului. In sens restrans, moda se refera la consumatie. Inregistrand cu sensibilitatea unui seismograf tendintele si preferintele care-si cauta expresie, moda experimenteaza diferitele propuneri, din care se vor alege cele mai viabile, care vor contura stilul epocii.

Viata oricarei mode cunoaste doua momente. Inventarea unui nou prototip frapant, inviorator, care aduce o nota excitanta de fantezie. El e lansat de o persoana marcanta, de prestigiu, spre care se indreapta ochii publicului. Imitarea prototipului pe scara larga pana cand acesta devine banal, comun si pana cand uniformizarea trezeste pofta de ceva nou.

De milenii, aproape toate posibilitatile de modificare a imaginii umane au fost experimentate, asa incat istoria costumului nu e decat o banca de date din care creatorii actuali se inspira neincetat. In orice moda noua e o parte retro (retrospectiva, privind inapoi in timp). Ca valurile marii care scot la iveala scoici si pietricele pentru a le trage

apoi iute la fund si a le arunca din nou pe mal, dupa un timp, in alte combinatii, moda rascoleste forme uitate, lacatuind noutati senzationale doar printr-un nou mod de asamblare.

Uneori rezulta reale innoiri ale aspectului; alteori, experimentele nu prind, nu devin modele viabile, imitate in lant, ci raman doar ciudatenii, consemnate in filele revistelor demodate.

Cea mai simpla metoda de a obtine o imagine noua din mai multe imagini vechi e descompunerea acestora in elemente componente si reimbinarea lor in chip mai mult sau mai putin logic.

Asamblarea absurda este un procedeu suprarealist, prefigurat inca din secolul al XV-lea de Bosch- el sta la baza jocului de copii heads and tails ("capete si cozi") in care desenzi un cap de animal, impaturesti hartia si o dai altcuiva care deseneaza labele unei alte jivine.

Copierea servila a modei este o dovada a lipsei de personalitate. Pentru a alege dintre oferte ceea ce ti se potriveste, fara ca persoana sa se eclipseze indaratul unor efecte artificiale, trebuie discernamant. Acesta se formeaza prin autocunoastere dar si prin cultura, din interactiunea lor rezultand ceea ce se numeste "gust".

O anumita incadrare in moda curenta este insa normala si legitima. Ea exprima integrarea individului in colectivitate, mersul in pas cu generatia, un fel de prudenta retragere in multime, in anonimat. Filozoful Alain, in Vingt Lecons sur l'art ,spunea: "Moda este ca un adapost din care iesi in diverse moduri studiate, te faci remarcat doar cat si cand vrei".

Kitsch-ul, dupa Abraham Moles, este inlocuitorul ieftin al operi de arta, un erzat, un substitut lipsit de capacitatea de a declansa trairea totala, comunicarea plenara dintre creator si privitor prin intermediul imaginii. Kitsch-ul e treapta cea mai de jos, cea mai facila prin care ne poate atrage un obiect, folosind nu calitati artistice, ci motive extraartistice.

Nu intamplator, in SUA, unde imigrantii au inceput o viata noua, a aparut pledoaria pentru legitimitatea kitsch-ului ca prima treapta de acces la imagine in cursul formarii unei culturi vizuale. In infatisarea umana e kitsch orice fals: imitarea papusilor Barbie, a lui Marilyn Monroe sau a ultimului rocker, bijuteriile false si altele.

Spectacolele de prezentare a celor mai fanteziste viziuni vestimentare- asa-numitele performing - contin creatii surprinzatoare, asamblate deseori din materilalele cele mai disparate : dantela si brocart cu blugi, blana de leopard brodata cu margele, plus deseuri sau obiecte deturnate de la destinatia lor.

Unele accesorii provin parca din Disnayland, ca palaria figurand o natura moarta cubista de Jean Gris, cu vioara, carte si ceasca din fetru, sau gentile in forma de fotoliu, cetate sau telefon.

Kandinsky a avut deci dreptate: "Toate mijloacele sunt sfinte daca sunt, interior, necesare. Toate mijloacele sunt pacatoase daca nu izvorasc din izvorul necesitatii interioare" (in Spiritul in arta).