Fracturile articulare la nivelul cotului

Fracturile articulare la nivelul cotului

1 Definitie si mecanismul de fractura

Fracturile sunt efectul unor solicitari asupra unor segmente de bara curba. Mecanismul lor nu poate fi altul decat:

incovoiere, produc exagerarea curburii fiziologice (fracturi prin flexie descrise clasic) sau au tendinta de redresare a curburii fiziologice (fracturi descrise ca fracturi prin extensie). Anatomo-patologic traiectul are aspect oblic.

forfecarea. Anatomo-patologic traiectul este transversal.

torsiune. Traiectul produs este spiroid.

compresiune:

Centrate, determina aparitia unor tasari;

Excentrica, produce:

infundari (la nivelul osului spongios)

implozii (la nivel diafizar), cu aspect cominutiv sau complex

tractiune (smulgere)

2 Sechelele articulare posttraumatice

Trebuie sa deosebim doua mari categorii de sechele articulare:

A. Sechelele unui traumatism care a interesat direct structurile articulare.

B. Sechelele articulare consecutive imobilizarii segmentelor lezate la distata de articulatii sau determinate indirect de tulburari neurocirculatorii.

A. Sechelele articulare dupa traumatisme care au interesat direct articulatia

In aceasa categorie intra doua tipuri principale de traumatisme: plagile articulare si traumatismele articulare inchise.

Plagile articulare

Plagile articulare (in care se include si plaga operatorie pentru diversele interventii ortopedochirurgicale) prezinta:

Este lezata o seroasa (sinoviala), ce sta la baza anchilozei ulterioare.

Este interesata o cavitate inchisa, cu aspect diverticular si nedepresibila, elemente ce intretin infectia si fac dificila terapia ei.

Sunt lezate tesuturi dure (os, cartilaj, capsula, ligamente) astfel:

Osul prin fracturile epifizare (chiar minime) poate da complicatii pentru articulatie: necroza ischemica (compromite vitalitatea cartilajului cu declansarea procesului artrozic si tulburarea staticii) si infectia ce contribuie la sechelele artroziei, dar si la osificari reactionale limitante de mobilitate articulara.

Cartilajul, se separa defectuos cu cicatrice fibroasa cu valoare functionala limitata.

Elementele capsuloligamentare se separa bine, daca imobilizarea este buna si articulatia ramane aseptica.

Pericolul principal al acestui gen de traumatism ramane infectia articulara. Imposibilitatea inceperii kinetoterapiei active decat doar in absenta semnelor inflamatorii articulare si, mai ales a certitudinii stingerii procesului infectios, intarzie recuperarea, creand premizele agravarii redorii prin imobilizare prelungita si agonizarii procesului de fibroza locala.

Traumatismele articulare inchise

Aceste traumatisme favorizeaza inflatia, exista pericolul instalarii algoneurodistrofiei si a limitarii mobilitatii articulare.

Excludem microtraumatismele repetate, profesionale (care au alte semnificatii patomorfofunctionale si clinica), ocupandu-se doar de traumatismele accidentale. Pot fi:

Fracturile articulare inchise, care intenseaza sau nu suprafetele articulare, dar intotdeauna angreneaza leziuni intraarticulare.

Compromiterea cartilajului, detasarea de fragmente intraarticulare necesitatea frecventa a interventiei operatorii articulare, timpul de imobilizare prelungit etc., toate acestea contribuie la compromiterea mobilitati articulare, care se lasa apoi greu recuperata.

Fracturile intraarticulare se consolideaza mai greu decat cele extraarticulare (Kojuh). Cauza ar fi contactul cu lichidul sinovial care nu avea o actiune inhibitorie in formarea calusului. Ph-ul acid al lichidului duce la necroza fragmentelor mici de mici (Vorobiev) si ca lichidul sinovial au proprietati osteotice (Vorgher).

Traumatismele capsuloligamentare inchise

Daca traumatismul nu a reusit deplasarea permanenta a epifizelor, vorbim despre "entorse", iar daca a modificat raporturile capetelor osoase avem de-a face cu "luxatii".

Traumatismele fibrocartilajelor articulare sunt reprezentate de fapt doar de leziunile meniscale ale articulatiei genunchilor. Aceste leziuni pot fi singulare sau sa se asocieze oricarui alt tip de leziuni (entorsa luxatia, fractura).

Simptomele obisnuite sunt: durerea, tumefierea articulara, redoarea articulara, trepiet care determina impotenta functionala articulara, atrofia musculara, algoneuridistrofia, laxitatea articulara.

B. Sechelele articulare dupa traumatisme la distanta de articulatii

Imobilizarea articulara determina proces inflamator sinovial, insotit ulterior de hipertrofie sinoviala si de aderenta a sinoviei la cartiajul articular, acest din urma fenomen contribuind la redoarea articulara.

Imobilizarea prelungita duce la o nivelare a articulatiei cu un tesut fibrograsos care devine treptat fibros, blocand miscarea articulara. Daca remobilizarea articulara se face in timp util, se reuseste resorbtia tesutului proliferativ intraarticular, cu refacerea morfologiei normale sinoviale.

Imobilizarea articulara afecteaza si hrana cartilajului prin perturbarea calitatilor reologice ale lichidului sinovial. In timpul imobilizarii in aparatul gipsat (pozitia de imobilizare are din acest punct de vedere mare importanta) se creeaza o presiune crescuta si continua asupra cartilajului articular, impiedicandu-se astfel difuziunea normala a lichidului sinovial.

Aderentele capsuloligamentare, musculomusculare sau musculoosoase sunt urmarile periarticulare ale imobilizarii, contribuind la redoarea articulara. Uneori, aceste redori (mai ales la cot, metacarp si articulatiile metatarsofalangiene si interfalangiene) pot fi inversibile, dar din fericire majoritatea lor pot fi bine recuperate intr-o perioada de timp relativ scurta.

Sechelele articulare dupa traumatisme determina incongruente articulare, care, mai ales la articulatiile portante, dezvolta artroze. Refacerea operatorie a unei dezaxari osoase postfractura trebuie sa se faca precoce, pentru a preveni sechela tardiva care este artroza secundara si care, ea insasi, va trebui rezolvata operator, dar cu beneficiu functional destul de modest.

3 Clasificare

Daca luam in considerare alcatuirea extremitatii distale a humerusului din cele doua coloane cu directie divergenta in care se afla trohleea, se pot descrie mai precis si intelege mai bine fracturile paletei humerale asa cum le-a clasificat Brawner si Jupiter (1992):

I. Fracturi intraarticulare

1. Fracturi unicolumnare:

mediale: - inalte

- joase

laterale: - inalte

- joase

2. Fracturi bicolumnare:

tip T: - inalte

- joase

tip J

tip H

tip Lambda

3. Fracturi ale capitulumului

4. Fracturi trohleare

II. Fracturi intracapsulare extraarticulare

1. Fracturi transcolumnare:

inalte: - extensie

flexie

abductie

adductie

joase: - extensie

- flexie

III. Fracturi extracapsulare

Epicondil medial

Epicondil lateral

4 Fracturile articulare ale extremitatii distale a humerusului

4.1 Fracturile condilului extern la adult

Este mai frecventa decat a celui medial si se manifesta clinic prin durere si tumefactie localizata pe fata externa a cotului. Deseori se constata si o mobilitate anormala in valg a antebratului.

Vorbind de aceste fracturi unicolumnare, numite clasic "fracturi condiliene", Milch sublinia importanta crestei trohleene laterale in asigurarea stabilitatii cotului dupa fractura unui condil.

Mecanismul de producere a fracturii este prin adductie sau abductie fortata a cotului. Fractura poate apare si in urma unui accident de circulatie, prin traumatism direct asupra cotului sau prin cadere pe mana cu cotul in extensie.

Milch clasifica fracturile condilului extern in:

tip I in care traiectul de fractura ajunge la nivelul santului dintre capitulum si troflee;

tip II in care traiectul de fractura intereseaza trohleea humerala.

Dupa clasificarea AO se disting:

fracturi ale condilului (cu traiectul de fractura chiar prin condil sau prin santul dintre capitulum si trohlee);

fractura trabstrohleana simpla;

fractura transtrohleana cominutiva.

Fragmentul condilian detasat este deplasat prin contactura cu epicondilieni, inapoi si in afara.

Examenul radiografic de fata evidentiaza traiectul de fractura si permite incadrarea fracturii in unul din cele doua tipuri dupa Milch.

Tratament

In fractura fara deplasare sau cu deplasare minima se poate face tratament ortopedic (imobilizare gipsata cu cotul in flexie de 90⁰ si antebratul in supinatie). In fractura cu deplasare si in special in fractura de tip II este necesara reducerea sangeranda cu reconstituirea anatomica a suprafetei si osteosinteza cu doua suruburi.

Fractura condilului exterioara netratata sau insuficient tratata poate antrena o serie de complicatii redutabile: redoarea de cot, artroza secundara, colusul vicios, pseudoartroza.

Fractura condilului extern la copil

Leziunile condilului humeral lateral se intalnesc in mod obisnuit intre 3 - 14 ani. De fapt ele sunt cele mai comune fracturi ale epifizei distale humerale, reprezentand 16% din totalul acestora.

Fragmentul detasat cuprinde epicondilul, condilul si jumatatea exterioara a trohleei si se detaseaza inapoi si in sus, putand suferi si o miscare de rotatie pe axul sau vertical sau antero-posterior.

Clasificare

Wadsworth descrie patru tipuri de condil humeral:

In fractura stabila tip I balamaua cartilaginoasa mediala este intacta, deplasarea condilului fiind maximum 2 mm. Cand din contra, balamaua cartilaginoasa mediala este rupta fractura de tip I este cu potential instabil, deplasarea condilului depasind 3 mm.

Fractura tip II apare in general la copii mari si este caracterizata prin detasarea completa a unui fragment voluminos din condil cu o deplasare minima determinand insa instabilitate articulara.

In fractura tip III fragmentul detasat sufera o deplasare importanta in plan frontal. Se produce in acelasi timp, o importanta deplasare rotatorie care face ca marginea mediala a fragmentului sa priveasca anterior.

Leziunea IV apar frecvent la baschetbalisti ca urmare a miscarilor repetate si brutale de extensie a cotului insotite de o fortare in valg.

Semne clinice:

Daca fractura este tip I singurul semn clinic este tumefactia.

In fractura tip II sau III se pot percepe crepitatii osoase si miscari de lateralitate in valg.

La examenul radiografic este foarte important sa se stabileasca daca trohleea humerala este intreaga sau afectata si daca exista sau nu subluxatie externa a ulnei.

Tratament

In fractura tip I, etichetata ca fractura stabila, tratamentul este conservator si consta in imobilizare in aparat gipsat brahio-palmar cu cotul in flexie de 90⁰ si antebratul in rotatie zero pentru 4 saptamani.

In fractura tip II, fractura instabila, este necesara reducerea deplasarii si mentinerea in pozitie corecta a epifizei pentru a asigura stabilitatea cotului suprafata articulara a paletei humerale. Stabilizarea reducerii se face cu brose Kirschner trecute percutan. In cele mai multe cazuri este necesara insa reducerea sangeranda si osteosinteza cu brose.

In fractura tip III singura solutie terapeutica in fata acestei leziuni este reducerea sangeranda si osteosinteza cu brose.

Leziunile de tip IV - tratamentul chirurgical este ridicat in aceste situatii in care sunt prezenti corpii liberi intraarticulara, iar clinic suferinta articulara persista in ciuda unei perioade de repaus articular. Arteriografia sau chiar artroscopia pot ajuta in stabilirea diagnosticului lezional.

Conner si Smith folosesc un surub cortical pentru osteosinteza. Mai tarziu, autorii au folosit un surub autotarodant pe care l-au numit "surub Glasgow".

Fracturile supra si intercondiliene

Fracturile bicomunare, numite clasic (Cambell, Milch, Radin) fracturi supra si intercondiliene, reprezinta tipul cel mai comun de fracturi ale paletei humerale, dar in acelasi timip cel mai dificil de tratat.

Aceste fracturi sunt considerate practic ca fracturi specifice adultului.

Mecanism de producere

Fractura apare ca urmare a unui tratament direct asupra olecranului sau prin traumatism indirect prin cadere pe mana.

Deplasarile sunt adesori importante. Fragmentul diafizal patrunde ca un cui, intre cele doua fragmente epicondiliene, deplasandu-le lateral si inapoi.

Clasificare

Cea mai cunoscuta este cea a lui Riseborough si Radin (1969) care descrie patru tipuri de fractura:

fracturi fara deplasare intre capitulum si trohlee;

fracturi cu deplasare in T sau Y separand cei doi condili intre ei si de diafiza humerala, fara rotatia condililor;

fracturi cu deplasare in T sau Y cu rotatia condililor;

fracturi cu comutatia severa a suprafetei condiliene si larga separare a celor doi condili.

Clasificarea AO a fracturilor reprezinta cel mai cuprinzator sistem bazat pe criteriul morfologic. Fracturile extremitatii distale a humerusului se clasifica astfel (Muller, Nazarian, Koch, Schatzker):

Tip A - fracturi extraarticulare;

Tip B - fracturi partial articulare;

Tip C - fracturi complet articulare;

Grupa A₁ - fractura extraarticulara cu avulsie apofizara

Grupa A₂ - fractura extraarticulara metafizara simpla

Grupa A₃ - fractura extraarticulara metafizara cominutiva

Grupa B₁ - fractura partial articulara lateral sagitala

Grupa B₂ - fractura partial articulara medial sagitala

Grupa B₃ - fractura partial articulara frontala

Grupa C₁ - fractura articulara completa, metafizara simpla

Grupa C₂ - fractura articulara completa, metafizara cominutiva

Grupa C₃ - fractura articulara completa, cominutiva.

Tratament

Imobilizare gipsata. Are indicatie in fracturile supra si intercondiliene fara deplasare.

Extensia continua pentru reducerea fragmentelor, cat si pentru a mentine reducerea dupa manipulare prin tractiune cu brosa transolecraniana.

Mobilizarea precoce. Metoda este utilizata astazi la pacientii varstnici cu contraindicatii operatorii.

Tratamentul chirurgical. Majoritatea fracturilor intraarticulare a extremitatii distale a humerusului sunt cel mai bine tratate prin reducere sangeranda si osteosinteza.

In aprecierea rezultatelor de etapa si finale ale recuperarii functionale trebuie avut in vedere ca miscarile de flexie se recupereaza in general m-ai repede decat cele de extensie,dar rezultatul final nu poate fi apreciat m-ai curand de 6 luni de la operatie

Miscarile de pronatie si supinatie sunt putin afectate si se recupereaza integral cu conditia mobilizarii precoce a cotului.

Fracturile condilului humeral

Fractura condilului (capitulum humeral) este pur intraarticulara produsa in general prin cadere pe mana cu cotul in extensie, astfel incat capul radial se loveste in portiunea anterioara, articulara, a coloanei laterale (condilul).

Bryan crede ca fractura tip.1 se produce atunci cand radiusul este in extensie pe humerus , iar fractura tip.2 cand cotul este in diferite grade de flexie.Predominanta fracturii la femei s-ar explica prin valgul fiziologic m-ai accentuat la acestea.

Cele mai multe fracturi sunt complete, asa cum le-a descris initial Hahn si Steinthal. Mai putin frecvente sunt fracturile interesand calota cartilaginoasa cu un strat subtire de tesut osos, cunoscute ca fracturi Kocher - Lorenz.

Morrey clasifica aceste fracturi in:

tipul I (Hahn - Steinthal);

tipul II (Kocher - Lorenz);

tipul III (fracturi cominutive).

Clinic, bolnavul, in general de varsta mijlocie, acuza dureri si tumefierea articulatiei cotului pe fata externa, ca intr-o fractura de cap radial. Miscarile de pronatie si supinatie sunt dureroase, iar miscarea de flexie este limitata de fragmentul deplasat anterior in foseta radiala .

Gradul de miscare al cotului este limitat. In fractura de tip I se produce un blocaj osos al flexiei, iar in fractura de tip II se produce blocajul extensiei.

Tratament

Este o fractura relativ rara (1% din fracturile cotului).

Metodele de tratament includ reducerea ortopedica, excizia sau reinsertia fragmentului fracturat.

Excizia fragmentului este o operatie simpla, permite reluarea precoce a miscarii si evita posibilele complicatii ale pastrarii fragmentului (necroze sau pseudoartroze).

Fixarea fragmentului detasat poate fi fixat cu un surub introdus de pe fata laterala a condilului humeral pana in capitulum, astfel incat articular sa nu fie perforat.

Pentru a obtine un rezultat functional bun este necesar ca mobilizarea cotului sa inceapa dupa 3 saptamani. Atunci cand fractura condilului se asociaza cu fractura capului radial, se recomanda osteosinteza condilului si rezectia capului radial.

Fractura diacondiliana (Kocher)

Wadaworth (1982) si Denischi (1988) apreciaza ca fractura se produce in urma unui traumatism direct pe regiunea olecraniana, actiunea aparatului traumatic transmitandu-se la epifiza distala humerala.

Fractura diacondiliana este rara la adult. Ea poate fi clasificata dupa mecanismul de producere:

tipul I - fracturi prin extensie in care fragmentul detasat se deplaseaza posterior;

tipul II - fracturi prin extensie in care fragmentul detasat aluneca anterior.

Prin aceste mecanisme se detaseaza suprafata articulara capitulo-trohleana, traiectul de fractura fiind situat sub cei doi epicondili si avand o directie transversala.

Tratament

In formele fara deplasare sau cu deplasare minima se face tratament conservator: aparat gipsat pentru 2 - 3 saptamani urmat de mobilizarea activa a cotului.

Tratamentul chirurgical isi propune sa restaureze suprafata articulara a paletei humerale si congruenta articulatiei humero-cubitale nefiind urmata intotdeauna de rezultate multumitoare. Din aceasta cauza se prefera ablatia fragmentului urmata de mobilizarea precoce a cotului.

5 Fracturi articulare ale extremitatii proximale ale oaselor antebratului

Fractura olecranului

Pozitia subcutanata a olecranului il face foarte vulnerabil la traume directe. Traiectul de fractura poate sa fie variat in olecran, cadere pe mana cu cotul in flexie sau in extensie, traumatism prin inalta energie in care fracturi de olecran i se asociaza fractura capului radial sau luxatia de cot.

Deplasarea fragmentului proximal prin contractura tricepsului este posibil datorita ruperii complexului fibrotendinos si periostic de pe fetele laterale ale olecranului si ulnei.

La nivelul bazei sau corpului olecranului sunt fracturi intraarticulare. La nivelul varfului olecranului sunt fracturi extraarticulare.

Clasificare

Tipul I - fracturi fara deplasare; pot fi fracturi simple sau cominutive si necesita o imobilizare gipsata de 3 saptamani.

Tipul II - fracturi cu deplasare stabile. Traiectul de fractura transversal sau oblic detaseaza un fragment olecranian interesand sub 50% din cavitatea sigmoida a ulnei. Acest tip de fractura poate fi stabilizat prin osteosinteza cu surub de spongie, oblic, bicortical, prin hobanaj sau prin osteosinteza cu placa mulata cu eventualele suruburi de fixare interfragmentare.

Imobilizarea se face pe o atela gipsata, pe o perioada de 7 - 10 zile, dupa care se incepe recuperarea functionala.

Tipul III - fracturi cu deplasare, instabile, pot fi simple, interesand aproape tot olecranul sau cominutive.

Acest ultim tip de fracturi se stabilizeaza prin osteosinteza cu placa mulata cu eventualele suruburi de fixare interfragmentare.

Clinic imposibilitatea extensiei cotra gravitatiei este cel m-ai valoros semn care indica intreruperea aparatul extensor si are consecinte in plan terapeutic.

La varstnici, in special in fracturile cominutive, din cauza osteoporozei este greu de realizat o osteosinteza stabila si din aceasta cauza marii autori (Brawner si Ferlic - 1990) recomanda ablatia fragmentelor osoase si reinsertia tricepsului.

Dupa ablatie este permisa miscarea activa precoce a cotului, dar trebuie evitata flexia peste 90⁰.

Fractura capului radial

Mecanism de producere

Fracturile capului radial sunt mai frecvente la femei in grupa de varsta 20 - 40 ani si se produc cel mai adesea prin mecanism indirect, prin cadere pe mana, cu cotul in extensie si antebratul in pronatie. Abductia fortata a cotului poate determina fractura capului radial.

Clasificare

In clasificarea lui Masson exista trei tipuri de fracturi:

tipul I - fractura marginala fara deplasare;

tipul II - fractura marginala cu deplasare;

tipul III - fractura cominutiva a intregului cap.

La aceste tipuri de fracturi s-au mai adaugat ulterior si tipul IV - fractura asociata cu luxatia cotului.

Clinic bolnavul acuza dureri de intensitate variabila pe fata externa a cotului accentuate in timpul miscarilor de prono-supinatie.Antebratul este in semiflectie iar pe fata externa a articulatiei se constata o tumefiere moderata.

Tratament

Fracturile capului radial fara deplasare sau cu minima deplasare beneficiaza de mobilizarea precoce a cotului si a antebratului, fracturile fiind stabile. Se reuseste astfel scurtarea perioadei de recuperare si ameliorarea mobilitatii cotului. Cei mai multi pacienti obtin dupa 2 - 3 luni un rezultat functional bun.

In fracturile cu deplasare de tip II fara leziuni osoase asociate sau de parti moi se recomanda reducerea sangeranda si fixarea fragmentului deplasat.

Fixarea provizorie se face cu doua brose Kirschner. Osteosinteza definitiva se face cu 1 - 2 minisuruburi AO sau cu suruburi tip Herbert, realizandu-se o compresiune moderata in focar.

Este recomandabil ca dupa sutura capsulei sa se faca miscari pasive de pronosupinatie.

Exista si posibilitatea rezectiei capului radial.

Daca osteosinteza fragmentului fracturat nu este posibila sunt si alte optiuni: daca fragemntul fracturat este mai mic de 1/3 din suprafata capului radial se poate proceda la ablatia lui. Alta optiune este inlocuirea capului radial cu o proteza siliconica si repararea ligamentului medial complex al cotului.

Fracturile cominutive de cap radial. Rezectia capului radial reprezinta cel mai obisnuit procedeu pentru aceste fracturi cominutive.

Atunci cand fractura cominutiva este insotita de leziuni ale articulatiei radio-ulnare distale sau ale ligamentului colateral medial al cotului este preferabila rezectia cu inlocuirea capului rezecat cu o proteza siliconica. Capul radial fiind intraarticular, participa atat la miscarea de flexie - extensie, cat si la cea de rotatie a antebratului. De aceea, restaurarea anatomica si mobilizarea precoce reprezinta obiectivul principal.

6 Fractura apofizei coronoide

Mecanism de producere

Fractura apare in special la adulti si se produce prin diverse mecanisme:

caderea pe mana cu antebratul in semiflexie; apofiza coronoida se fractureaza prin lovire de catre trohleea humerala; daca actiunea aparatului traumatic continua, se rupe ligamentul colateral medial, capsula articulara si se produce luxatia posterioara de cot;

varful coronoidului se poate rupe printr-o miscare fortata de flexie in urma conflictului dintre acesta si foseta coronoida. Varful procesului coronoid este intraarticular si de aceea fractura acesteia poate determina aparitia de corpi liberi in articulatie.

Traumatism violent pe fata posterioara a cotului.

Clasificare

Regan si Morrey au facut o clasificare in functie de nivelul traiectului de fractura si au propus totodata si solutii terapeutice in functie de tipul fracturii:

tipul I - fracturarea varfului coronoidei, care afecteaza stabilitatea cotului;

tipul II - fractura afecteaza 50% din coronoida si poate afecta stabilitatea cotului;

tipul III - fractura este situata la baza coronoidei si afecteaza constant stabilitatea articulatiei.

Clinic , bolnavul acuza dureri pe fata anterioara a cotului unde este prezenta o echimoza si o tumefactie importanta.Antebratul este intr-un valg m-ai accentuat fata de cotul sanatos datorita actiunii dominante a bicepsului fata de brahialul anterior lipsit de insertie . Miscarea de flexie activa este foarte dureroasa iar flexia pasiva pote fi uneori blocata de un fragment coracoidian deplasat.

Tratament

Fracturile de tip I se trateaza conservator prin imobilizarea cotului la 90⁰ pentru 10 - 12 zile.

Fracturile de tip II. In fracturile complete, dar cu cotul stabil, se aplica un aparat gipsat brahiopalmar cu antebratul in pozitie de supinatie. Cand fragmentul fracturat este deplasat, cotul trebuie imobilizat intr-o flexie mai accentuata.

Daca articulatia este instabila, Regan si Morrey recomanda osteosinteza fragmentului cu mobilizarea precoce a articulatiei.

In fracturile de tip III se impune reducerea sangeranda si osteosinteza deoarece intotdeauna in aceste situatii cotul este instabil.

In situatiile cu cominutie severa, trebuie incercata stabilizarea fragmentelor cu fire de sutura neresorbabile asociate cu distractie pentru a neutraliza fortele de presiune.

7 Operatii pentru mobilizarea cotului

Cotul este o articulatie la care mobilitatea este elementul principal, iar forta cel secundar.

Operatiile care duc la mobilizarea cotului se pot clasifica in:

rezectii osoase;

rezectia artroplastica cu interpozitie;

protezarea cotului;

alte operatii mobilizatoare.

Rezectia artroplastica cu interpozitie are indicatii in anchilozele ososase de natura infectioasa sau inflamatorie si posttraumatice.

Protezarea cotului

a)          Artroplastia capului radial are urmatoarele indicatii: dureri articulare si scaderea gradului de miscare, secundare incongruentei articulare; distructii ale capului radial; inlocuirea dupa leziuni posttraumatice; inlocuirea primara dupa rezectia capului pentru fractura.

b)          Morrey stabileste ca artroplastia cu proteza totala este indicata in urmatoarele situatii: durerea care afecteaza activitatea zilnica a pacientului; instabilitatea de cot cu disfunctionalitati ca in artroza posttraumatica; anchiloza de cot datorita unor leziuni inflamatorii sau datorita artrozei posttraumatice.

Alte operatii mobilizatoare

a)           Artrolizele. Indicatia principala o constituie contractul in flexie cu o pierdere a extensiei de cel putin 45⁰ si conservarea suprafetei articulare.

b)           Capsulotomia sau capsulectomia anterioara cu indicatii in redorile in flexie cu retractie capsulara.

c)           Rezectii osoase paraarticulare in cazul corpilor osteocartilagieni, intraarticulari rezultati in urma traumatismelor.

     Artrodeza de cot. Este indicata pacientilor care au o artroza posttraumatica dureroas, dupa artroplastia de cot esuata sau dupa distrugeri articulare prin plagi impuscate.

     Artroscopia este indicata in extragerea corpilor liberi intraarticulari; sectionarea aderentelor intraarticulare rezultate dupa traumatisme sau interventii chirurgicale anterioare; cot dureros de cauze obscure; tratamentul osteocondritei disecante si condromalciei de cap radial si capitul humeral; excizie de osteofite de la nivelul olecranului; sinevectomia partiala.