Reflexul conditionat

Reflexul conditionat

Locul conditionarii in ansamblul metodelor psihologice a dat nastere la discutii cu privire la apartenenta, dreptul de proprietate asupra reflexului conditionat fiind revendicat cu argumente valabile atat de fiziologie cat si de psihologie. Dupa parerea noastra problema n-are absolut nici o importanta in stadiul actual al dezvoltarii ambelor discipline, mai ales ca imprejurarile descoperirii metodei de catre I.P. Pavlov si contributiile scolii sale la fundamentarea legilor reflexului conditionat sunt binecunoscute. Conditionarea ca tehnica a invatarii este curent folosita in cercetarea psihologica ; behaviorismul s-a construit pe acest fundament, iar legile elaborarii si stingerii reflexelor conditionate clasice si instrumentale furnizeaza o baza solida pentru predictia comportamentului animal sau uman. Aparitia oricarui reflex conditionat inseamna stabilirae unei conexiuni a organismului cu ambianta. Prin intermediul acestei conexiuni, organismul « afla »semnificatia unui stimul extern pentru activitatea sa vitala. Natura semnalizatoare a activitatii reflex conditionate o caracterizeaza ca fenomen psihic, realizat dupa principiul (fiziologic) al reflexului, asa cum il inregistram sub forma secretiei salivare. EEG, etc.

Reflexul conditionat reprezinta nu numai un indicator al elaborarii unei conexiuni temporare, dar si o metoda de cercetare psihofiziologica. In acelasi timp conexiunea temporara continua sa constituie obiectul de studiu al neurofiziologiei. Cercetarea la scara neuronala a structurilor centrale care participa la inchiderea noilor circuite nervoase a confirmat ipoteza lui Pavlov, potrivit careia reflexul conditionat reprezinta nu numai legatura vizibila a unei stimulari exterioare cu o activitate a organismului, ci si restructurarea anumitor raporturi functionale in interiorul sistemului nervos. Reflexul conditionat ca obiect de cercetare si ca obiect al cercetarii activitatii nervoase superioare ca instrument al cercetarii activitatii nervoase superioare continua sa constituie una dintre problemele centrale ale dezbaterilor tuturor congreselor internationale de fiziologie si psihologie din ultimii 15 ani. Simpozione si colocvii internationale consacrate activitatii nervoase superioare mecanismelor cerebrale si invatarii electroencefalografiei conditionarii, relatiilor dintre sistemul nervos central si comportament etc., au avut ca obiect central al dezbaterilor contriburiile teoretice si practice in acest domeniu creat de I.P.Pavlov si considerat aproape fara exceptie ca unul dintre cele mai fecunde teorii de cercetare ale psihofiziologiei, neurofiziologiei si psihologiei.

Subliniind inlocuirea treptata a tendintelor reductioniste cu cele relatinale sau dialectice, Piaget arata ca marile descoperiri ale lui Pavlov au condus la distingerea unor scari de fenomene si la recunoasterea existentei actiunilor nivelelor superioare asupra celor inferioare si nu numai invers (de ex. efectele exercitate de activitatea nervoasa superioara asupra mecanismelor viscerale, rolul semnalizarilor verbale asupra conditionarilor de scara inferioara s.a.) Argumentele electrofiziologiei in favoarea interesarii diferitelor etaje in procesul conditionarii, si ale ciberneticii in favoarea uatoreglarii proceselor cerebrale il conduc pe J. Piaget la concluzia ca "asociatia" e o asimilare, stimulul conditionat prezentand o semnificatie doar in masura in care este asimilat schemei alimentarii, mai mult, este vorba de o semnalizare anticipatoare.

Pentru psihofiziologie, reflexul conditionat (RC) reprezinta o metoda de cercetare de prim ordin deoarece permiter in acelasi timp modelarea unui anumit proces psihic - invatarea - si studiul mecanismelor intime ale acestui proces prin intermediul indicatorilor fiziologici.

Deosebirea fundamentala dintre conditionarea clasica (Pavlov) si cea instrumentala (Konorski, Skinner) consta in consecintele raspunsului conditionat ; succesiunea evenimentelor e independenta de comportamentul subiectului (RC clasic) ; pedeapsa sau recompensa decurg din raspunsul sau absenta raspunsului subiectului (RC instrumental). Altfel exprimat, disponibilitatea recompensei sau pedepsei depinde de comportamentul subiectului. In RC clasic intarirea e administrata independent de performanta subiectului, in timp ce in RC instrumental subiectul poatr obtine recompensa sau poate evita pedeapsa efectuand o activitate corespunzatoare. Conditionarea operanta este un caz particular al conditionarii instrumentale' experimentatorul furnizeaza indicatii privitoare la raspunsul corect intarind comportamentul care se apropie de acest raspuns.

Faptul ca acceptarea sau cautarea recompensei ca si evitarea pedepsei sunt la latitudinea animalului sau omului necesita o precizare referitoare la determinismul comportamentului instrumental. Subiectul are la dispozitie posibilitatile motorii de a se indrepta catre recompensa, de a efectua anumite miscari pentru a o obtine, dupa cum le are pe cele de a evita pedeapsa' dar activitatea pe care o desfasoara este strict determinata de intercalarea in lantul raspunsurilor a unor conexiuni temporare centrate pe analizatorul kinestezic. In virtutea acestor conexiuni, situatia experimentala pune in miscare mecanismele care controleaza raspunsul final ; actul intamplator este selectat si integrat intr-un comportament adaptativ, determinat de semnificatia particulara pe care o capata impulsurile aferente kinestezice urmate de intarire. In realitate, intr-un reflex instrumental alimentar, de exemplu, se construieste, se organizeaza un proces de excitatie complex, care integreaza : excitatia evocata de stimulii externi (ambianta plus stimulii relevanti declansati de catre experimentator), de impulsul (drive)alimentar activat de ambianta (si redus partial de intarire) si de aferentele kinestetice. Repetarea succesiunii contribuie la fixarea conexiunilor intr-o structura functionala la care participa formatiuni multietajate ale sistemului nervos ; in prezenta unor conditii favorizante (drive) si declansatoare (stimuli externi) intregul lant se reproduce cu fidelitae.

In cercetarile noastre pe animale care se deplasau liber in ambianta experimentala intarirea experimentala intarirea repetata a unor miscari sau atitudini posturale incidentale transforma miscarile sau postura in instrument al obtinerii recompensei ; miscarile « involuntare »sunt transformate in miscari asa-numite « voluntare » ; animalul reproduce activ intreg comportamentul care a precedat in mod sistematic intarirea. Extirparea bilaterala a analizatorului kinestetic produce disparitia miscarilor reproduse activ, ca semnal al hranei.

A doua problema priveste consecintele "libertatii de actiune" din conditiile instrumentale fata de cele clasice. Este evident ca, in comparatie cu imobilizarea din modelul conditionarii clasice, in cel instrumental amintit, animalul are posibilitatea de a se deplasa in intreg spatiul experimental. Acest avantaj ii confera nu numai posibilitatea de a evita pedeapsa la semnalul stimulului nociv, dar si de a se sustrage de la o activitate, chiard aca aceasta este recompensata. De exemplu, intr-o serie de experimente am elaborat un sistemde reflexe alimentare la diversi stimuli conditionati intariti alternativ la cele doua mese pe care se afla hrana. Dupa fixarea unui raspuns, se trecea la elaborarea latuia, intarit la masa a doua s.a.m.d. Cu foarte mare greutate se elaboreaza mai mult de sase raspunsuri (cate trei la fiecare masa) ; in plus, la fiecare stimul nou are loc tulburarea intregului sistem, apoi reconstruirea altui sistem in care este integrata noua conexiune. Dar faptul deosebit il constituie la un moment dat tentativele cainelui de a parasi ambianta experimentala ; animalul se indreapta catre usa, o zgarie, incearca sa o deschida, etc. Desi intreg comportamentul este elaborat pe baza recompensei alimentare, desi nu a fost prezentat vreodata un stimul nociv sau amenintator, solicitarea in exces a capacitatii de invatare a provocat o reactie aversiva : sustragerea, evadarea din ambianta. Mentionam ca nu e vorba de saturatie sau de oboseala. Daca raspunsurile sunt intarite la o singura masa numarul reflexelor elaborate este dublu.

Din conditionarea clasicasunt cunoscute reactiile paradoxale, ultraparadoxale si chiar refuzul mancarii, in fazele hipnotice sau in stari nevrotice, dar « fuga de stimul» nu este posibila ; animalul imobilizat este supus in mod inexorabil actiunii lor. In conditiile unei libertati de miscare animalul cauta activ scaparea de sub actiunea stimulilor conditionati ; acestia exercita o presiune care intra in conflict cu posibilitatile adaptative ale animalului. Explicatia nu este insa suficienta, iar mecanismul psihofiziologic este inca departe de a fi descifrat.

Reamintim ca in descrierea procedeelor de conditionare a reactiilor de aparare, RC clasic se elaboreaza prin asocierea stimulului conditionat (SC) cu socul electric - stimulul neconditionat (SN) - care se aplica indiferent daca animalul a raspuns sau nu prin retragerea labei ; in RC instrumental de evitare, socul electric nu mai survine daca animalul a raspuns la semnal ( a retras laba sau a parasit compartimentul). Animalul evita sau impiedica situatia neplacuta inainte de a aparea. RC de evadare (« escape ») consta in parasirea sau intreruperea unei situatii in care animalul se gaseste deja (stimulul nociv e aplicat iar animalul cauta o cale de iesire sau intrerupe actiunea socului electric prin parasirea compartimentului, sare peste un obstacol, se catara pe o scara pentru a scapa de inec, etc.). Aceasta situatie reprezinta deseori o faza intermediara in elaborarea unui RC de evitare. Nu am intalnit date privitoare la natura si mecanismul psihofiziologic al sustragerii de sub actiunea unor stimuli conditionati pozitivi, urmati de intarire alimentara, de recompensa. Afaireste, s-ar putea face o analogie intre evitare socului electric (a pericolului in general) si evitarea unui effort psihic, chiar daca la capatul acestuia din urma se afla o rasplata. S-ar putea sustine de asemenea ca stimulul conditionat si-a schimbat semnificatia ; incetand de a semnala hrana, anticipeaza dificultatea obtinerii ei.

Dar RC de evitare este un raspuns instrumental, care o data elaborat si fixat indica o perfecta adaptare la mediu, caracteristica unei activitati nervoase superioare normale. In cel de-al doilea caz are loc un conflict cu ambianta, din care subiectul (animalul sau omul) incearca sa evadeze ; raspunsul este un semn al dezadaptarii sau un « semnal de alarma » : limitele functionale au fost atinse. Realitatea permite cu mare greutate separari nete ; nici macar experimentul de laborator nu impiedica trecerile, uneori imperceptibile, de la normal la patologic. Dar cunoasterea primelor semne impiedica adincirea tulburarilor daca se intervine cu mijloace psihoterapeutice sau psihofarmacologice.

Fapt este ca explicatia nu se poate multumi cu analogii, iar tratarea problemei in cadrul schemei S-R nu permite accesul la mecanismul schimbarii unei semnificatii.

Cercetarea psihofiziologica a acestor modele prezinta avantajul de a putea pune in evidenta odata cu pattern-urile comportamentale si modificarile indicilor fiziologici care le insotesc. La randul lor, indicii fiziologici furnizeaza informatii asupra directiei si marimii « cointeresarii » organice sugerand ipoteze explicative asupra mecanismului aparitiei unor raspunsuri paradoxale, a manifestarilor de anxietate etc.

Tratarea exclusiv psihologica (sau fiziologica) a unor modele comportamentale fundamentale ale invataturii are - fiecare in parte - avantaje si limite bine cunoscute. Prima descrie o varietate nesfarsita de modele si stabileste regularitati ale dinamicii fenomenului ; cea de-a doua incearca sa releve structurile angajate in conexiunile temporare cele mai simple, modificarile care au loc la nivel neuronal, rolul fiecarei instante in determinarea fenomenului elementar. Beneficiind de modelul psihologic si de indicatorii fiziologici a caror seemnificatie este cunoscuta, psihofiziologia moderna are mai multe sanse sa explice procesul invatarii (nu atat conditionarea unui raspuns visceral sau motor)la om sau animal, verificand atat ipotezele psihologice asupra mecanismelor fiziologice privind extrapolarea in plan psihologic a datelor fiziologice.

Pentru psihofiziologia invatarii, confruntarea experimentelor pe animale cu cele pe subiecti umani, completarea lor cu observatiile clinice face deseori imposibila separarea ariilor psihofiziologiei si psihopatologiei.

Tot astfel se poate cu greu izola conditionarea instrumentala de cea clasica. Fara a pierde din vedere deosebirile dintre RC clasic si cel instrumental (procedee de elaborare, dinamica, structuri functionale angajate, semnificatie etc.) constatam ca nu exista situatii de conditionare instrumentala fara conditionare clasica ; tot astfel, o mare parte a modelelor RC clasice includ la un moment dat o veriga instrumentala. De exemplu, dupa elaborarea unui RC alimentar clasic la un stimul acustic, in intervalele dintre asocieri, animalul de experienta intoarce capul catre sursa stimularii. Expectativa, atitudinea pregatitoare este inclusa in lantil reactiilor instrumentale de obtinerea hranei intrucat contribuie la receptia optima a SC si la cresterea promptitudinii raspunsului.

Conditionarea clasica prezinta anumite avantaje experimentale fata de cea instrumentala intrucat modelul permite inregistrarea mai precisa a variatiilor indicatorilor fiziologici periferici sau centrali (cu ajutorul EEG, al inregistrarilor corticale sau subcorticale prin electrozi implantati cronic), controlul strict al SC si SN precum si al relatiilor de timp dintre ei. Modelul RC clasic a avut prioritate fata de cel instrumental in cercetarile de psihofiziologie ; cu ajutorul lui s-au putut urmari « substituirea » SN prin SC ca rezultat al conditionarii, elaborarea raspunsurilor preagatitoare (emotionale, atentionale, anticipatoare) etc. Modelul instrumental a beneficiat de mijloace moderne de teleinregistrare si telestimulare si a servit atat in cercetari destinate studiului invatarii cat si al relatiilor dintre motivatie si invatare.

Conceptia lui Pavlov asupra inchiderii corticale a circuitului conexiunii temporare intre excitatia conditionata si cea neconditionata s-a bazat pe experimentele in care s-a extirpat (partial sau total) scoarta cerebrala la animale. Posibilitatile oferite de electrofiziologie au fost insa mult mai tarziu valorificate. De abia cu un an inainte de moartea lui Pavlov apar primele observatii asupra blocarii ritmului alfa la un sunet care fusese asociat in repetate randuri cu un stimul luminos.

Durrup si Fessard au remarcat ca declicul obturatorului aparatului fotografic intrebuintat pentru inregistrarea blocajului ritmului alfa produs printr-un stimul luminos, da nastere aceluiasi raspuns chiar si in cazul in care lumina nu a mai urmat stimulului acustic. Declicul nu produsese in prealabil un raspuns electrocortical si a devenit capabil sa modifice specific ritmul alfa occipital in urma asocierii lui in timp cu stimulul vizual. Daca insa declicul singur era repetat de mai multe ori singur, isi pierde capacitatea de a mai modifica ritmurile occipitale (stingere).

Experienta a fost repetata si confirmata in numeroase alte laboratoare, iar prin conditionarea ritmului alfa Jasper si Shagass au putut demonstra aproape toate formele de conditionare pavloviana. Acest prototip experimental a reprezentat si una din directiile principale ale cercetarilor ulterioare.

O a doua directie a fost investigarea proceselor de excitatie si inhibitie, iar a treia - investigarea concomitentelor electrografice ale conditionarii senzoriale, senzorio-motorii si senzorio-vegetative. La acestea se adauga modificarile potentialelor evocate : raspunsurile la stimuli unici si la stimuli ritmici sau repetati.

Utilizarea unui raspuns motor (generator de impulse proprioceptive) in afara stimulului luminos a dat posibilitatea lui Gastaut si colaboratorilor sai sa studieze mai precis aspectele topografice la om. S-a observat ca ritmul rolandic (« en arceau ») este blocat sau desincronizat cu predilectie de miscari ale membrelor si nu este influentat de stimularea vizuala. SC era un ton pur care nu producea o alterare evidenta a ritmurilor EEG inainte de conditionare. SN care bloca ritmul alfa era o lumina continua sau intermitenta ; SN care bloca ritmul rolandic era produs de aferentele proprioceptive, subiectul era invitat sa stranga pumnul sau sa miste mana (inregistrari EMG). Dupa faza de desincronizare generalizata se observa ca SC produce blocarea localizata (occipitala sau rolandica centro-laterala) a ritmurilor de repaos. Faptul ca modificarile inregistrate sunt evidente in analizatorul cortical sau in aria de receptie a SN sugera posibilitatea ca acesta poate fi focarul dominant in care au loc transformarile. Totusi Gastaut considera ca inchiderea circuitului conditionat nu se produce in cortex, ci la locul convergentei impulsurilor mediate de formatia reticulata si de nucleii nespecifici talamici ; se formeaza un focar de excitatie in sistemul activator ascendent cu dominarea ulterioara a proiectiilor localizate talamo-corticale. In realitate, dupa cum au aratat cercetarile ulterioare, nu se poate vorbi de un « sediu unic » al inchiderii conexiunii temporare, cu atat mai mult, cu cat originea corticala a inhibitiei conditionate (interne) care asigura discdriminarile fine, este incontestabila.

In alte experimente, in care SN a fost constituit din stimuli luminosi ritmici s-a obtinut reproducerea lor la SC, ceea ce sugera posibilitatea "memorarii"unor ritmuri ale stimularii.

La cercetarile pe subiecti umani s-au adaugat numeroase experimente pe diverse specii animale cu macro si microelectrozi implantati cronic in diverse arii corticale in timpul conditionarii, emitandu-se unele ipoteze cu privire la baza neurofiziologica a invataturii. In cercetarile pe subiecti umani s-au introdus diferite rafinamente tehnice dintre care mentionam toposcopia (Grey Walter) si encefaloscopia (Livanov) ; cu ajutorul acestor metode s-au inregistrat modificarile locale ale potentialelor cerebrale in cursul stimularilor senzoriale si conditionarii precum si relatiile dintre reactivitatea diverselor regiuni cerebrale pe de o parte si anumite activitati psihice. Cu toate eforturile si perfectionarile tehnice nu avem inca o teorie psihofiziologica satisfacatoare a invatarii. In orice caz, invatarea nu mai este conceputa ca un eveniment care se produce intr-un anumit loc, ci ca o succesiune de evenimente care angajeaza structuri multietajate. Galambos presupune ca este vorba de o sinteza mai larga care intereseaza patru sisteme principale : a) calea aferenta clasica spre nucleiispecifici si ariile de proiectie corticale respective ; b) sistemul senzorial eferent descendent, emergent din regiuni corticale sau subcorticale si care face sinapse cu caile ascendente la toate nivelele, inclusiv primul releu senzorial ; c) calea reticulara sau nespecifica ascendenta care primeste colateralele cailor senzoriale specifice si patrunde in scoarta trecand prin nuvleii nespecifici talamici ; d) circuitul limbico-mezencefalic, in care activitatea care ia nastere in mezencefal, trece in hipocamp, amigdala, hipotalamus, nucleii septali, apoi inapoi in formatia reticulara mezencefalica. Cu alte cuvinte, conditionarea este asigurata de sistemul care aduce informatii despre mediul inconjurator, de cei care asigura alerta si atentia si de sistemul legat indeosebi de factorii motivationali.

In paralel, cercetarile neurocibernetice incearca sa interpreteze invatarea pe baza unor modele probabiliste ale retelelor neuronale (McCullogh si Pitts, Grey Walter, A. Fessard s.a.). Cercetarile asupra morivatiei ca si asupra mecanismelor intime ale conditionarii au apelat indeosebi la modele psihofiziologice si neurofiziologice pe animal. In schimb, studiul activitatii de orientare, atentiei si comportamentului emotional au beneficiat in mare masura de modelele experimentale psihofiziologice umane.

Studiul sistematic al reactiei de orientare si al relatiilor ei cu activitatea reflex conditionata pe modele psihofiziologice umane a format obiectul cercetarilor grupului lui E.N.Sokolov.

Inregistrarea simultana a activitatii electrice cerebrale, musculare, cutanate, miscarile oculare, respiratorii, modificarile calibrului vascular a permis urmarirea evolutiei fiecarei componente (latenta, intensitate relativa, viteza stingerii etc.) in cursul reactiei de orientare la stimuli acustici, tactili, proprioceptivi, vizuali.

Nu insistam asupra rezultatelor de detaliu, deoarece au fost relevate intr-o alta lucrare a noastra. Ceea ce dorim sa ilustram aici este valoarea explicativa a acestui model experimental psihofiziologic. Ideea ca reflexul de orientare reprezinta un « sistem functional unitar » se bazeaza pe anumite caractere comune ale raspunsurilor bioelectrice cerebrale, motorii si vegetative ; evolutia relativ independenta a fiecarui indicator pledeaza insa pentru specificitati de sistem, diferente individuale care la randul lor influenteaza tabloul general. Efectele reactiei de orientare asupra sensibilitatii analizatorilor, dinamica stingerii precum si interventia etajului cortical in procesul inhibitiei interne care sta la baza stingerii reactiei de orientare au putut fi urmarite cu ajutorul modelelor psihofiziologice.

Prin intermediul modelului experimental psihofiziologic am cercetat elaborarea si structurarea atitudinii pregatitoare si a atentiei operante ca faze ale procesului unitar al atentiei ; pe baza indicatorilor fiziologici s-au formulat ipoteze explicative privind mecanismul atentiei.

Integrarea tehnicii fiziologice in modelul psihofiziologic nu se limiteaza la indicatorii amintiti mai sus si nici la culegerea pasiva a informatiilor. Este suficient sa ne referim la cercetarile scolii lui K. M. Bikov asupra relatiilor cortico-viscerale pentru a ne da seama cat de variate sunt posibilitatile de a ne informa asupra modificarilor organice din cursul unui act comportamental. In ultima instanta , ceea ce dicteaza folosirea unui indicator sau altuia este obiectivul cercetarii - descriptiv, de explorare, de exploatare, de explicare - deoarece investigatia psihofiziologica are sanse sa contribuie la explicarea mecanismului unui fenomen psihic numai in masura in care cunoaste procesele fiziologice ale indicatorului utilizat, mecanismele lui de reglare, locul pe care-l ocupa in ansamblul interrelatiilor organice, intr-un cuvant, semnificatia indicatorului pe care il inregistreaza.

R.A.Dykman defineste psihofiziologia ca studiul modificarilor care au loc in multiple organe efectoare in prezenta unui anumit tip de stimulare sau a unor conditii uniforme de fond. Accentul e pus pe multiplu intrucat - argumenteaza autorul - cercetarea activitatii electrice sau a unei reactii motorii izolate (clipit sau flexic) nu reprezinta un studiu psihofiziologic. Aceasta nu impiedica psihofiziologul sa beneficieze de datele obtinute prin investigarea conditionarii unui singur sistem de raspunsuri ; contributia lor la teoria conditionarii nu poate fi negata.

Autorul nu are pretentia unei definitii propriu-zise a disciplinei psihofiziologice, ci doar a unui punct de vedere experimental, cu care suntem de acord. De aceea in intreaga lucrare am facut referiri aproape in exclusivitate la indicatorii fiziologici folositi in orice experiment ; intrucat indicatorii psihofiziologici depind de modelul experimental concret, ei variaza de la o cercetare la alta (proba de detectie intr-o sarcina de vigilenta, capacitate de memorare sau invatare etc.).

Cercetatorul este nemultumit si chiar descurajat cand constata ca raspunsurile unor indicatori apartinand aceluiasi sistem de reglare nu coreleaza, sau ofera un coeficient de corelatie nesemnificativ. Prima alternativa care i se ofera este de a atribui discordanta unor functii diferite pe care le reprezinta indicatorii folositi ; cea de-a doua il indeamna de a prezenta datele fara comentarii sau chiar sa le considere nerelevante. Depasirea impasului nu este usoara deoarece necesita o reconsiderare a intregului plan experimental, inclusiv a metodelor de prelucrare statistica. In primul rand trebuie verificata consistenta corelatiilor intraindividuale - stabilitatea relativa a raspunsurilor, limitele de variatie ale parametrilor ( pentru a putea sesiza interventia diferentiata a mecanismelor homeostazice asupra diversilor indicatori - si dinamica lor de set, antrenament, obisnuinta. Tentativa de a degaja anumite caracteristici psihofiziologice, o anumita configuratie a raspunsurilor la o conditie de stimulare standard a fost recompensata in unele cercetari la care ne vom referi in continuare.

De asemenea, in cercetarea deosebirilor interindividuale se contureaza atat mijloace de identificare a unor particularitati tipologice cat si posibilitati de a extrage criterii de diferentiere pe baza indicatorilor fiziologici. Asigurati fiind de « consistenta » rezultatelor putem investiga variatiile indicatorilor in functie de nivelul activarii; am grupat acest ansamblu de variabile in cadrul factorilor determinanti ai « conditiei interne »psihofiziologice.