Reglementarea functiei publice si a statutului functionarului public in dreptul comparat

Reglementarea functiei publice si a statutului functionarului public in dreptul comparat

Intr-un stat de drept, declarat prin Constitutie ca democratǎ si social functionarul public reprezintǎ una din parghiile de bazǎ prin care se indeplinesc principiile democratice, concretizate in natura raporturilor dintre autoritate si cetǎtean.

Dacǎ prin Statutul functionarilor publici intelegem ansamblul de reguli referitoare la situatia functionarilor, atunci se poate sustine cǎ in fiecare din statele Uniunii Europene existǎ un Statut, chiar dacǎ formal nu gǎsim peste tot un act normativ unic, denumit "Statutul general al functiei publice" .

Functia publicǎ si functionarul public sunt institutii specifice dreptului administrativ. Preocupǎri doctrinale in materie, in legǎturǎ cu reglementarea legislativǎ a acestor institutii juridice, apar incepand cu sec. XIX - lea, in tǎri cu administratie publicǎ eficientǎ in Europa, cum ar fi: Franta, Spania, Anglia, Germania, Italia, etc. Astfel, se pot aminti: Statutul functiei publice din Spania (1852), Luxemburg (1872), Danemarca (1899), Italia (1902), Germania (1937), Franta (1946), etc.[2]

In Constitutia unor tǎri regǎsim consacrate principii esentiale si exprese in materia functiei publice, in timp ce in altele regǎsim extrem de putine elemente.

In Franta, pentru identificarea regimului constitutional al functiei publice trebuie sǎ luǎm mai intai in considerare dispozitiile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului adoptatǎ si proclamatǎ de Adunarea Generalǎ a O.N.U. in 10 decembrie 1948, care face parte din ordinea constitutionalǎ francezǎ, cum se afirmǎ in preambulul Constitutiei actuale.

Astfel, art. 6 din acest act normativ proclamǎ admisibilitatea egalǎ a tuturor cetǎtenilor la demnitǎtile, functiile, posturile publice, conform capacitǎtilor si fǎrǎ altǎ distinctie decat cea a virtutilor si talentelor lor.

Potrivit art. 34 din Constitutie se stabileste printre altele si "garantiile fundamental acordate functionarilor civili si militari de stat", fǎcand sǎ se inteleagǎ cǎ celelalte aspecte ale functiei publice sunt de naturǎ reglementarǎ.

"Statutul general al functionarilor" este dat de patru legi:

Legea din 13 iulie 1983, care are ca obiect reglementarea drepturilor si obligatiilor functionarilor;

Legea din 11 ianuarie 1989, referitoare la functia publicǎ de stat;

Legea din 26 ianuarie 1985, referitoare la functia publicǎ teritorialǎ

Legea din 9 ianuarie 1986, care se referǎ la functia publicǎ din spitale.

Mai existǎ si reglementǎri specifice , iar pensionarea este cuprinsǎ intr-o reglamentare unicǎ pentru intregul sistem al functiilor de stat.

"Statutul general al functionarilor" din Franta se aplicǎ tuturor agentilor permanenti ai administratiei publice, adicǎ stat, colectivitǎti teritoriale si stabilamente autonome. Situatia mentionatǎ se impune a fi nuantatǎ atunci cand este vorba de agenti temporali care nu trebuie confundati cu cei care au normǎ redusǎ, pe de o parte si sursele bugetare ale functiei publice, pe de altǎ parte.

De asemenea, mentionǎm diferenta de tratament a stagiarilor care nu sunt considerati functionari, deci nu li se aplicǎ statutul ci reguli speciale.

Mai apare si notiunea de auxiliari, care mai ales in dreptul francez evocǎ o categorie cu caracter precar de functionari.

O notiune importantǎ cu care se opereazǎ in Franta, pentru a clarifica regimul juridic aplicabil agentilor contractuali, este notiunea de "contract de drept public", pe cand in celelalte tǎri ale Uniunii Europene este obligatoriu ca agentii contractuali sǎ fie supusi dreptului privat.

In Germania coexistǎ Legea relativǎ la functia publicǎ federalǎ din 14 iulie 1953 cu Legea relativǎ la drepturile functionarilor publici din Iulie 1957, la care se adaugǎ legislativele land-urilor .

Asadar functia publicǎ germanǎ este caracterizatǎ tinandu-se cont de principiile traditionale ale functionarilor si prin schimbǎrile intervenite in ceea ce priveste misiunile administratiei publice si modul in care trebuie sǎ si le asume.

Functionarul public german s-a bucurat si se bucurǎ de o mare reputatie atat pentru buna lui pregǎtire profesionalǎ, pentru competenta de a rezolva problemele care ii erau incredintate, cat si pentru disciplina strictǎ pe care o respectǎ.

Autoritatea functinarilor germani era necontestatǎ, desi nu rareori erau surprinsi cǎ actionau cu brutalitate in raport cu publicul. In Spania, Statutul general din 7 februarie 1964 a fost modificat substantial si pus in acord cu noua Constitutie (1978), prin Legile din 2 august si 26 decembrie 1984, care au reprezentat bazele pentru reglementǎrile in materie ale Comunitǎtilor autonome, incepand cu 1985.

Constitutia Spaniei recunoaste dreptul oricǎrui de a accede in conditii legale, la orice functie sau insǎrcinare publicǎ. In legea ocupǎrii functiei publice este stabilit, in mod expers criteriul meritului si al capacitǎtii, iar art. 103 (2) trimite la o altǎ lege care sǎ determine statutul functionarilor publici si accesul la o functie publicǎ dupǎ criteriul meritului si capacitǎtii.

Regimul legal al functiei publice este stabilit prin mai multe reglementǎri. Legea functionarilor civili ai statului, in primul sǎu articol calificǎ drept functionari ai administratiei publice, persoanele incluse intr-o relatie de serviciu profesionalǎ si retribuitǎ guvernatǎ de dreptul administrativ". Altǎ reglamentare adoptatǎ in 1984, are ca obiect reforma functiei publice si instituie regula concursului pentru ocuparea unei functii, desfǎsurat, in conformitate cu principiile egalitǎtii, meritul, capacitǎtii si publicitǎtii.

Grecia are in vigoare un cod al functionarilor din 1977, care este, insǎ, intregit mai ales in domeniul recrutǎrii functionarilor de numeroase decrete, fiind de retinut cǎ, in 1992 a fost constituitǎ o comiste de codificare a dreptului functiei publice.

Autorii englezi, incǎ din secolul al XIX-lea propuneau clasificarea sistemelor juridice ale statelor in douǎ categorii, dupǎ cum contineau sau nu un drept administrativ, tǎrile care un aveau un drept administrativ fiind considerate Marea Britanie si S.U.A., iar in sfera celor care aveau un asemenea drept erau incluse tǎrile de limbǎ latinǎ.

Promotorul acestui punct de vedere a fost profesorul A.V. Dicey. Acesta sublinia cǎ inexistentǎ in limba englezǎ a unui termen echivalent al expresiei "droit administrativ"din limba francezǎ, isi are originea in faptul cǎ englezii un cunosc fenomenal insusi.

Dupǎ cum precizeazǎ un alt autor englez I.Fennings, intre dreptul fundamental si dreptul comun n-a existat niciodatǎ o distinctie marcantǎ, motiv pentru care englezii, cand au inceput sǎ clasifice dreptul, nu si-au dat seama cǎ o carte trebuie sǎ se cheme "drept administrativ". Asa se explicǎ de ce juristii secolului XIX-lea, in tratatele de drept constitutional, includ si aspecte care, in tǎrile latine, formau materia cursurilor de drept administartiv.

Cu toate cǎ nu s-a conturat nici panǎ la ora actualǎ "o jurisdictie administrativǎ", in sensul continental al termenului, dreptul administrativ din Anglia a cunoscut o dezvoltare considerabilǎ in secolul nostru, efect firesc, cum se exprimǎ, I.Fennings, al "enormei extensii a puterilor administratiei"

Teza dupǎ care in tǎrile anglo-saxone nu existǎ un drept administrativ, in sensul dreptului francez, este sustinutǎ si de autorii nord americani, dar acestia nu au negat existenta unui drept administrativ, cum au fǎcut-o autorii englezi.

Existǎ un fel de conventie a oamenilor de stiintǎ, potrivit cǎreia formarea primei agentii independente(1887) - Comisia Comercialǎ Internationalǎ reprezintǎ momentul nasterii dreptului administrativ american in sensul modern al termenului.

Notiunea centralǎ a dreptului administrativ american este aceea de "agency", care desemneazǎ un organ administrativ in general, organ ce poate fi denumit comisie, departament, autoritate, birou, functionar, administrador, corporatie sau chiar agentie.

Procesul administrativ este complexul de metode prin care organele administratiei isi realizeazǎ sarcinile inclusiv emiterea de acte administrative.

Agentiile sunt frecvent autorizate sǎ judece o problemǎ, judecata fǎcandu-se de un judecǎtor de drept administrativ, repartizat agentiei respective. Agentiile au dupǎ caz si competenta de a impune amenzi, care sunt executate in mod obisnuit tot printr-o actiune in justitie.