Notiunea de mediu inconjurator si notiunea de resurse naturale

Notiunea de mediu inconjurator Si notiunea de resurse naturale

Notiunea de mediu inconjurator este una din notiunile fundamentale care stau la baza ecologiei[1] ca stiinta, fiind susceptibila in raport cu necesitatea punerii in valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridica[2].

Savantul roman Emil Racovita a definit mediul inconjurator ca fiind „totalitatea infaptuirilor, fenomenelor si energiilor lumesti ce vin in contact cu o fiinta, de care depinde soarta acesteia si a caror actiune provoaca o reactiune in zisa fiinta”[3].

Intr-o acceptie moderna, St. Vancea, defineste mediul ca fiind „totalitatea conditiilor energetice, fizice, chimice si biologice care inconjoara o fiinta sau grupurile de fiinte si cu care acestea se gasesc in relatii permanente de schimb”.

In limbajul curent, potrivit definitiei de dictionar, termenul de mediu are o dubla acceptie: „cadru de viata al individului si ansamblul conditiilor susceptibile sa actioneze asupra organismelor vii si activitatilor umane”.

Intr-o reglementare comunitara (Directiva din 27 iunie 1967), prin mediu se intelege: „apa, aerul, solul si relatiile dintre ele, precum si relatiile dintre acestea si organismele vii”[4].

Fata de aceste intelesuri, trebuie aratat ca definitia mediului ca obiect de protectie juridica trebuie subordonata acestui scop, respectiv, protectia juridica prin mijloace de dreptul mediului. De asemenea, termenul trebuie analizat asa cum diferite acte normative il definesc (legi nationale privind protectia mediului, reglementari internationale, reglementari nationale sau internationale sectoriale etc.).

Aceste elemente Ie-a avut in vedere si legiuitorul roman care, atunci cand s-a referit la mediul inconjurator, a considerat ca este constituit din „totalitatea factorilor naturali si ai celor creati prin activitati umane care, in stransa interactiune, influenteaza echilibrul ecologic, determinand conditiile de viata pentru om, de dezvoltare a societatii”[5].

Actuala lege a protectiei mediului O.U.G. nr.195/2005 defineste in art.1 alin.(2) mediul ca fiind: „ansamblul de conditii si elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice si anorganice, precum si fiintele vii, sistemele naturale in interactiune, cuprinzand elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale si spirituale, calitatea vietii si conditiile care pot influenta bunastarea si sanatatea omului”.

Conform acestei definitii, in acceptie globala, realitatea desemnata prin conceptul de „mediu” este alcatuita din: atmosfera, geosfera, biosfera, sociosfera si cosmos.

In literatura juridica de specialitate si in reglementarile existente in diferite state, precum si in unele documente ale organizatiilor internationale se utilizeaza in acelasi timp cu notiunea de mediu inconjurator, expresiile de „mediu biologic”, „mediu ambiant” sau chiar „ mediu uman”, ca variante ale acestuia, reflectand legaturile complexe dintre statutul social al omului si contextul sau ecologic, in functie de realitatea concreta determinata de factorii politici, economici si culturali existenti in fiecare stat, avandu-se in vedere dimensiunile acestei probleme pe plan international.

Se desprinde insa ca tendinta generala, includerea in compunerea mediului inconjurator, alaturi de elementele naturale si cele create de om.

Aceasta orientare ni se pare pe deplin justificata, daca avem in vedere faptul ca relatia om-natura, inteleasa in acceptiunea unei conexiuni organice intre elementele ce o compun, a constituit intotdeauna - si azi mai mult ca oricand - una dintre conditiile esentiale ale propasirii societatii omenesti, definind in ultima instanta insasi calitatea vietii si nivelul de civilizatie.

Ca urmare si termenul de „legislatie ecologica” este mai larg decat cel de „legislatie pentru ocrotirea naturii” incluzand in sfera sa, intreaga ambianta ecologica in cadrul careia se desfasoara cvasitotalitatea activitatilor socio-umane.

In acceptia sa politica, ocrotirea naturii, ca si protectia mediului inconjurator, considerat in ansamblul sau, este o conditie indispensabila a progresului social. In acelasi timp, realitatile contemporane ne conving tot mai mult ca ideea de politica ecologica trebuie sa dobandeasca aceeasi importanta ca politica economica, generalizandu-se tot mai mult convingerea ca prognoza ecologica trebuie sa devina tot atat de importanta pentru fundamentarea deciziilor ca si cea economico-sociala.