COMPETENTA TRIBUNALULUI ARBITRAL

1.Competenta tribunalului arbitral

Prin efectul pozitiv al conventiei arbitrale partile au dreptul - recunoscut de lege - de a recurge la arbitraj pentru a-si rezova diferendele ivite intre ele.

In esenta, competenta tribunalului arbitrai semnifica posibilitatea recunoscuta tribunalului arbitrai de a solutiona litigii patrimoniale ce privesc drepturi asupra carora legea permite a se face tranzactie.

Componenta contractuala a arbitrajului are o inraurire decisiva asupra competentei tribunalului arbitrai conferind arbitrajului, sub acest aspect, o reala si deplina autenticitate.

1. In cazul instantelor judecatoresti competenta jurisdictionala este riguros distribuita conform unor criterii eminamente legale[1]. Astfel, competenta materiala sau de atributiune delimiteaza prerogativele jurisdictionale pe verticala, intre instante de grade diferite, in timp ce competenta teritoriala, alternativa sau exclusiva, opereaza o delimitare pe orizontala, intre instante de acelasi grad.

In cazul arbitrajului cele doua concepte - competenta materiala si competenta teritoriala - nu exista, arbitrajul nefiind un sistem in cadrul caruia tribunalele arbitrale sa fie organizate pe verticala si pe, orizontala. Tribunalul arbitraL este de fiecare data unic, unicitatea fiindu-i conferita de modul in care ia nastere si de finalitatea pentru care a fost creat.

2. Competenta tribunalului arbitrai este o exceptie de la principiul potrivit caruia instantele judecatoresti se bucura, prin lege, de plenitudine de competenta.

Art. 126 (1) din Constitutie reiterate si de art. 1 (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciara, consacra plenitudinea de competenta a instantelor judecatoresti[2], fapt ce nu presupune insa exclusivitatea acestora in solutionarea cauzelor, legea putand stabili si o alta competenta.

Dispozitiile art. 340 C.pr.ci, stabilind competenta generala a tribunalului arbitrai, reglementeaza exceptia de la principiul plenitudinii de competenta a instantelor judecatoresti, stipuland ca persoanele care au capacitate deplina de exercitiu al drepturilor pot conveni sa solutioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele in afara de acelea care privesc drepturi asupra carora fegea nu permite a se face tranzactie.

Originea competentei tribunalului arbitra! decurge din lege care, prin normele pe care le edicteaza cu privire la arbitraj, autorizeaza partile sa recurga la arbitraj, daca doresc acest lucru. Se poate spune, asadar, ca, in ceea ce priveste competenta, arbitrajul are o origine imediata, de natura conventionala, si una mediata, care rezulta din autorizarea arbitrajului prin lege.

2.Puterile arbitrului

Puterile arbitrului sunt cele pe care insasi partile si, in mod complementar. legea i le confera pentru solutionarea unui litigiu determinat.[3]

Urmarind procesul arbitrai, in desfasurarea lui, se constata trecerea graduala a controlului asupra procedurii arbitrale din mana partilor in cea a tribunalului arbitrai. Astfel, daca la inceput partile sunt cele care detin controlul asupra procedurii arbitrale prin trasarea cadrului procesual al litigiului potrivit limitelor impuse de conventia arbitrala si prin implicarea nemijlocita in formarea si constituirea tribunalului arbitrai, pe parcursul derularii procesului arbitra! raportul de forte se redimensioneaza, tribunalul arbitral avand dreptul si obligatia legala de a asigura echilibrul intre normele de procedura dictate de vointa partilor litigante si respectarea dispozitiilor legale cu caracter imperati in absenta unor conventii a partilor cu privire la derularea procedurii arbitrale, tribunalul arbitrai este cel care, potrivit legii va stabili cadrul procesual ai litigiului.

Rezumand, putem afirma ca puterile arbitrului emana de la doua surse: a) o sursa conventionala, bazata pe vointa si acordul partilor consacrata de dispozitiile art. 341 (2) C.pr.ci potrivit carora, sub rezerva respectarii ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum si a dispozitiilor imperative ale legii, partile pot stabili prin conventia arbitrala sau prin act scris incheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumita reglementare avand ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitrai, numirea, revocarea si inlocuirea arbitrilor, termenul si locul arbitrajului, normele de procedura pe care tribunalul arbitrai trebuie sa le urmeze in judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea intre parti a cheltuielilor arbitrale, continutul si forma hotararii arbitrale si, in general, orice norme privind buna desfasurare a arbitrajului si b) o sursa legala, cu caracter subsidiar consacrata de dispozitiile cuprinse in alin. 4 al aceluiasi articol potrivit carora, in situatia in care nici partile si nici tribunalul arbitral nu au stabilit normele cu caracter procedural, sunt aplicabile dispozitiile cuprinse in Cartea a IV-a ce se completeaza cu dispozitiile dreptului comun procedural. Cele doua surse se intalnesc insa in cerinta respectarii ordinii publice procedurale.

a) Sursa conventionala a puterii arbitrilor. Partile pot conveni sa confere in mod direct prerogative tribunalului arbitrai, materializandu-si acest acord prin conventia arbitrata. Nimic nu impiedica insa partile litigante ca, dupa introducerea actiunii arbitrate, sa convina distinct de conventia arbitrata, prin stipulatie expresa, cu privire la puterile tribunalului arbitrai. Astfel, partile pot conferi tribunalului arbitrai puteri cu privire la urmatoarele aspecte:

evaluarea provizorie a onorariilor de arbitru si a celorlalte cheltuieli
ocazionate de desfasurarea arbitrajului;

stabilirea locului arbitrajului;

stabilirea termenului arbitrajului, respectiv prelungirea acestui termen;

incuviintarea de masuri asiguratoare si masuri vremelnice;.

administrarea probelor;

numirea expertilor;

solutionarea arbitrajului in drept sau in echitate

Partile pot stabili prerogativele tribunalului arbitrai si in mod indirect, atunci cand arbitrajul se desfasoara intr-un cadru institutionalizat. in situatia in care partile incredinteaza organizarea arbitrajului unei institutii permanente de arbitraj, se prezuma ca partile litigante accepta regulile respectivului centru de arbitraj, inclusiv cele referitoare la intinderea puterilor tribunalului arbitrai.

Astfel, potrivit art. 5 din RPA-CAB, in cazul in care s-a incredintat Curtii de Arbitraj organizarea unui arbitraj, prin insusi acest fapt partile au acceptat prezentele reguli, afara numai daca, o data cu incredintarea organizarii arbitrajului, partile au optat, in scris, pentru alte norme de procedura si acestea au fost acceptate de tribunalul arbitrai.

b) Sursa legala a puterii arbitrilor. Masura eficientei prerogativelor unei instante este data de capacitatea ei de a spune dreptul (juhsdictio) si de aceea de a institui masuri cu caracter coercitiv (imperium).

Izvorul autoritatii de care se bucura instantele de drept comun este statul, imprejurare de natura a asigura instantelor statale si mijloacele procedurale necesare si suficiente executarii hotararilor pe care le pronunta. Tribunalul arbitrai, neavand imperium, nu are la indemana mijloacele de coercitie intalnite in sistemul jurisdictiei statale. Partile nu pot conferi tribunalului arbitrai puteri coercitive cu privire la bunuri sau la persoane intrucat, prin insusi acest fapt, esenta procedurii arbitraje si a arbitrajului ar fi profund si iremediabil alterata. In acest context apare ca legitima preocuparea pe care legiuitorul a avut-o in crearea unor mecanisme, cu caracter subsidiar, de natura a se substitui tribunalului arbitrai, in luarea unor masuri in contul lui sau al partilor din arbitrai, dandu-se, astfel, deplina eficienta procedurii arbitrale.

Inainte de a analiza modul in care se solutioneaza exceptia de necompetenta trebuie subliniat faptul ca procedura de solutionare a acestui incident nu prezinta particularitati determinate de natura arbitrajului sau de faptul ca se raporteaza la clauza compromisorie sau la compromis.

1.Verificarea propriei competente

Potrivit dispozitiilor cuprinse in art. 343³ alin. 2 din Cartea a IV-a, tribunalul arbitrai sesizat cu o cerere de arbitrare isi verifica propria competenta de a solutiona un litigiu si hotaraste in acest sens printr-o incheiere care se poate desfiinta numai prin actiunea in anulare introdusa impotriva sentintei arbitrale, pentru motivele prevazute de art. 364 C.pr.ci

Verificarea propriei competente inseamna, in esenta, a constata existenta si validitatea conventiei arbitrale precum si inexistenta unor cauze care sa duca la nulitatea, caducitatea si inoperabilitatea ei. Mai inseamna, prin raportare la art. 340 C.pr.ci, a stabili arbitrabilitatea litigiului, adica a vedea daca litigiul, prin natura sa, este susceptibil de a fi solutionat pe calea arbitrajului.

Prin urmare, tribunalul arbitral va verifica daca s-a incheiat o clauza compromisorie sau un compromis care indeplineste conditiile de validitate ale oricaror conventii (art. 948 Cod civil si urm.) precum si conditiile speciale prevazute de art. 343, 343¹ si 343² C.pr.ci

In cazul in care s-a incalcat o conditie sanctionata cu nulitatea, precum lipsa formei scrise a conventiei arbitrale sau nearatarea in compromis a obiectului litigiului si a numelui arbitrilor sau a modalitatii de numire a lor, tribunalul se va declara necompetent. Tot astfel se va proceda in cazul in care conventia arbitrala este inoperanta sau a devenit caduca prin depasirea termenului de valabilitate a ei, astfel cum acesta a fost stipulat de parti.

2.Caracterul sui - aeneris al exceptiei de necompetenta

In dreptul francez, autori de prestigiu considera ca distribuirea unui litigiu intre instante judecatoresti si arbitraj nu este o problema de competenta ci o problema de putere de a
judeca. Se poate vorbi, mai degraba, de lipsa puterii de a judeca un litigiu sau de
lipsa de putere jurisdictionala decat de necompetenta. Instantele judecatoresti
franceze nu folosesc sintagma 'exceptie de necompetenta' pentru a desemna
mijlocul procedural prin care validitatea clauzei compromisorii este discutata in
fata lor, preferand sa foloseasca expresia 'exceptie de procedura'[4].

In dreptul nostru, in cadrul cerintelor prescrise de Codul de procedura civila, ni se pare ca nu poate fi parasita notiunea de competenta ca reflex ai puterii, al caderii de a judeca un litigiu determinat, aceasta avand un caracter relati

3. Hotararea de declinare a competentei. Potrivit art. 343³ alin. 2 tribunalul arbitrai isi verifica propria sa competenta de a solutiona un litigiu si hotaraste in aceasta privinta printr-o incheiere care se poate desfiinta numai prin actiune in anulare.

La o prima vedere s-ar putea spune, in lumina textului legal evocat, ca incheierea prin care un tribunal arbitrai isi constata necompetenta produce un singur efect - negativ -, dezinvestind instanta arbitrala si dobandind prin aceasta autoritate de lucru judecat[5].

In acest context apare ca pertinenta intrebarea daca tribunalul arbitral, in calitatea sa de organ privat de jurisdictie, isi poate declina competenta de solutionare in favoarea unei instante judecatoresti in aplicarea dispozitiilor art. 158 C.pr.ci

In doctrina s-au formulat puncte de vedere potrivit carora solutia care ar trebui data intr-o astfel de situatie ar fi aceea ca tribunalul arbitrai sa-si decline competenta de solutionare a cauzei in favoarea instantei de drept comun, cu indicarea expresa a acesteia in dispozitivul incheierii, sau a altui organ cu activitate jurisdictionala.[6]

Argumentele aduse de sustinatorii unei asemenea teze sunt urmatoarele:

aplicarea dispozitiilor art. 158 C.pr.ci trebuie interpretata in ambele sensuri, potrivit principiului simetriei in drept;

daca legea recunoaste dreptul unui tribunal arbitrai de a pronunta o hotarare care beneficiaza de efectele unei hotarari judecatoresti, este firesc sa-i fie recunoscut si dreptul de a-si declina competenta atunci cand se considera indreptatit sa o faca, cu atat mai mult cu cat incheierea de declinare a competentei nu are, din punctul de vedere al competentei teritoriale, caracter obligatoriu pentru instanta in favoarea careia a operat declinarea de competenta.

Subscriem acestei teze, cu atat mai mult cu cat consideram ca, in sustinerea acestui punct de vedere se mai poate invoca si un alt argument care are in vedere dispozitiile art. 22 alin. 4 C.pr.ci, reiterate de art. 343⁴alin. 4 Cartea a IV-a, privind conflictul de competenta ivit intre instantele judecatoresti si alte organe cu activitate jurisdictionala. Prin similitudine se poate concluziona ca, o data ce este acceptata existenta conflictului de competenta intre o instanta judecatoreasca si un tribunal arbitral - organ cu activitate jurisdictionala - intre cele doua instante este permisa si declinarea de competenta in ambele sensuri

Mai putem adauga, in sustinerea aceluiasi punct ele vedere, ca teza potrivit careia incheierea tribunalului arbitrai produce numai un efect negativ prin dezinvestirea instantei este nereala intrucat, prin simplul fapt ca dispozitivul constata ca litigiul este de competenta instantelor judecatoresti (sau a instantei determinate potrivit art. 2 si 3 C.pr.ci) s-a realizat si efectul pozitiv al investirii acesteia, investire care, bineinteles, ramane supusa cenzurii lor.

In fapt insa, abilitarea instantei judecatoresti competente de catre tribunalul arbitrai nu ridica dificultati intrucat competenta revine, de regula, judecatoriei sau, dupa caz, tribunalului in raza careia se afla arbitrajul. Nimic nu se opune ca, in cadrul dezbaterii competentei, tribunalul arbitrai sa puna in discutia partilor si aratarea instantei judecatoresti care ar fi competenta.

In sfarsit, nu se poate contesta ca teza declinarii competentei cu aratarea instantei judecatoresti sau cel putin a jurisdictiei competente, cu efectul investirii lor, prezinta avantajul fluiditatii litigiului si al celeritatii justitiei.

Acestea sunt considerentele pentru care numeroase solutii ale CAB au adoptat teza constatarii necompetentei tribunalului arbitral si a declinarii competentei in favoarea unei instante judecatoresti determinate, cu inchiderea procedurii arbitrale.[7]

O alta solutie intalnita, limitativ, in regulile de procedura arbitrala ale unor institutii permanente de arbitraj, dar si in jurisprudenta este aceea de respingere cererii de arbitrare³⁵⁸, reclamantul avand deschisa calea judecatii, in conditiile dreptului comun, prin promovarea unei noi actiuni.Solutia invederata este fundamentata pe dualitatea reductibila dintre arbitraj si instantele judecatoresti. Din acest punct de vedere solutia ni se pare drastica atat la nivelul terminologiei juridice, cat mai ales din punctul de vedere al efectelor pe care le presupune - conducand la supradimensionarea distantelor dintre cele doua tipuri de jurisdictie. Legea nu permite o atare opozitie. Dimpotriva, in cazul autonomizarii arbitrajului, Cartea a IV-a mentine totusi interventia instantelor judecatoresti in arbitraj la care partile pot recurge atunci cand, din diferite motive, arbitrajul se afla in impas (art. 342 C.pr.ci)- Totodata instantele judecatoresti exercita controlul asupra hotararii arbitrale prin:

a) judecarea actiunii in anulare si, in caz de admitere, judecarea in fond a litigiului, in limitele conventiei arbitrale;

b) investirea cu formula executorie a hotararii arbitrale;

c) procedura recunoasterii si incuviintarea executarii hotararilor arbitrale;

d) solutionarea contestatiei la executare.

Or, arbitrajul este o jurisdictie, ciiiar daca este o jurisdictie cu caracter privat, bazata pe conventia partilor.

Este drept ca intre jurisdictia privata - arbitrala - si jurisdictia statala nu exista o identitate de origine si de reglementare, dar aceasta nu inseamna ca ele trebuie privite de pe pozitii ireconciliabile ci, dimpotriva, arbitrajul si instantele judecatoresti coexista, complementaritatea lor fiind unanim recunoscuta.

Solutia respingerii actiunii arbitrale nu caracterizeaza o hotarare declinatoare de competenta in dispozitivul hotararii de respingere a actiunii arbitrale neregasindu-se nici unul dintre efectele hotararii de declinarea a competentei. Astfel, este compromisa valorificarea dreptului partii in favoarea organului cu atributiuni jurisdictionale competent, aceasta nemaiputand beneficia de intreruperea prescriptiei reglementata de disp. art. 16 pct. 6 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva intrucat, potrivit alineatului final al aceluiasi articol, 'prescriptia nu este intrerupta, daca s-a pronuntat incetarea procesului, daca cererea de chemare in judecata sau executare a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat, ori daca cel care a facut-o a renuntat la ea'.

In concluzie, data fiind pertinenta argumentelor mai sus mentionate, consideram ca, in conditiile in care tribunalul arbitrai isi constata necompetenta, va pronunta o hotarare de declinare de competenta, aceasta solutie fiind mai conforma cu ideea de complementaritate existenta intre procedura arbitrala si dreptul comun procesual. .. .

3.1 Efectele incheierii de declinare a competentei. Devenita irevocabila, hotararea de declinare a competentei produce doua efecte:

unul negativ: dezinvesteste tribunalul arbitrai care a pronuntat-o, incheierea dobandind putere de lucru judecat numai in ce priveste acel tribunal;

unul pozitiv: posibilitatea de investire a instantei judecatoresti competente prevazuta

generic in dispozitivul incheierii, fara insa a opri instanta judecatoreasca sa se pronunte asupra propriei sale competente, in altfel decat a hotarat tribunalul arbitral.

3.Conflictele de competenta

Reglementarea conflictelor de competenta este supusa cerintelor prescrise de dispozitiile art. 20-23 si de cele art. 343⁴alin. 4 C.pr.ci

Conflictele de competenta (pozitive sau negative) pot aparea si intre
instantele judecatoresti si alte organe cu activitate jurisdictionala - situatie
configurata de art. 22 alin. 4 C.pr.ci: 'Exista conflict de competenta in sensul
art. 20 si in cazul in care el se iveste intre instantele judecatoresti si alte organe
cu activitate jurisdictionala. in acest caz conflictul de competenta se rezolva de
instanta judecatoreasca ierarhic superioara instantei in conflict, dispozitiile art. 21
fiind aplicabile'. Aceasta ultima dispozitie este reiterata de art,, 343. alin. 4 din
Cartea a IV-a.

Practica arbitrala romaneasca demonstreaza ca problema s-a pus si in fata
instantelor judecatoresti si a celor arbitrale. Ne vom referi, cu titlu de exemplu la
cateva astfel de situatii:

a) CAB a fost sesizata cu o actiune venita prin declinare de competenta de la Tribunalul Bucuresti care avea ca obiect anularea unei hotarari AGA prin care reclamantul fusese inlocuit din functia de administrator al societatii chemate in arbitraj in calitate de parata.

Procedand la examinarea arbitrabilitatii litigiului, tribunalul arbitrat a constatat
ca nu are competenta de a solutiona litigiul cu care fusese sesizat intrucat
dispozitiile art. 340 si urmatoarele din C.pr.ci permit partilor sa solutioneze pe
calea arbitrajului numai litigii patrimoniale. .

Constatand ca s-a ivit un conflict negativ de competenta in sensul art. 20 jjcfc 2 C.pr.ci tribunalul arbitrai a sesizat Curtea de Apel Bucuresti in temeiul art. 22 alin. 3 si al art. 343⁴ si urm. C.pr.ci pentru pronuntarea regulatorului de competenta.[8]

a)  Prin actiunea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, reclamanta SC X - societate de asigurare reasigurare - in contradictoriu cu parata SC Y - companie internationala de asigurari reasigurari a solicitat instantei ca, prin hotararea ce o va pronunta, sa oblige parata sa-i plateasca 23.582 579 lei cu titlude pret si 17266 000 lei cu titlu de penalitati. La termenul din 4 februarie 2002 instanta judecatoreasca a'jaus in discutia partilor exceptia de necompetenta generala a instantelor judecatoresti invocata de parata, aspect fata de care Tribunalul Bucuresti, prin sentinta nr. 1114 din 4 februarie 2002 a admis exceptia de necompetenta generala a instantei judecatoresti si si-a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Uniunii Nationale a Societatilor de Asigurari din Romania (UNSAR). In pronuntarea acestei hotarari instanta a retinut ca partile au incheiat o conventie arbitrala potrivit careia competenta de solutionare a cauzei apartine UNSAR, consecinta acestei solutii fiind trimiterea dosarului UNSAR pentru solutionarea actiunii.

UNSAR, prin hotararea nr. 4/2002 a decis ca nu este competenta sa solutioneze litigiul dintre parti si a restituit cauza tribunalului Bucuresti pentru continuarea judecatii.

Tribunalul Bucuresti, prin sentinta nr. 7362 din 28 mai 2002, a constatat existenta unui conflict negativ de competenta si a trimis dosarul Curtii de Apel Bucuresti - instanta competenta' potrivit art. 22 (4) C.pr.ci sa pronunte regulatorul de competenta.

Curtea de Apel Bucuresti, sectia a V-a comerciala, prin sentinta nr. 88 din 16 septembrie 2002 a stabilit competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucuresti, retinand ca, potrivit adresei nr. 110 din 13 mai 2002, emisa de UNSAR, rezulta ca arbitrajul UNSAR are un caracter limitat, in sensul ca solutioneaza litigiile ivite numai intre membrii UNSAR, parata nefiind membra UNSAR.

Recursul declarat de parata a fost admis prin decizia nr. 123 din 16 ianuarie 2003 a Curtii Supreme de Justitie, instanta suprema retinand, in esenta caTirin Protocolul incheiat, partile au convenit prin clauza compromisorie inscrisa in Cap. V ca litigiile care nu pot fi solutionate pe cale amiabila sa fie rezolvate de arbitrajul UNSAR si ca reclamanta si-a intemeiat actiunea pe numitul Protocol. in consecinta, sentinta recurata a fost modificata in sensul stabilirii competentei in favoarea UNSAR.

c) Tribunalul Bucuresti, investit cu solutionarea actiunii introdusa de SC X in contradictoriu cu parata SC M. SA, urmare a invocarii de catre parat a exceptiei de necompetenta a instantei judecatoresti, si-a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea arbitrajului UNSAR.

La randul sau, UNSAR s-a dezinvestit in favoarea instantei judecatoresti mai intai sesizate prin hotararea nr. 4/2002 cu motivarea ca pe de-o parte, arbitrajul UNSAR are caracter limitat numai la diferendele dintre membrii sai, categorie din care nu face parte si parata ci numai reclamanta si ca, pe de alta parte, arbitrajul UNSAR nu este inca organizat.

Tribunalul Bucuresti, constatand ca s-a ivit un conflict negativ de competenta, a trimis dosarul instantei prevazute de art. 22 (4) C.pr.ci pentru pronuntarea regulatorului de competenta.

Prin sentinta nr. 688 din 2 septembrie 2002 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a Vl-a a fost rezolvat conflictul negativ de competenta ivit intre Tribunalul Bucuresti si arbitrajul UNSAR, stabilindu-se competenta de solutionare a cauzei in favoarea UNSAR. in pronuntarea acestei solutii instanta care a pronuntat regulatorul de competenta a retinut ca prin 'protocolul intervenit intre partile litigante s-a stipulat o clauza compromisorie potrivit careia litigiile dintre parti vor fi supuse arbitrajului de specialitate organizat de UNSAR.

Recursul declarat de reclamanta impotriva sentintei cu rol de regulator de competenta a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 120 din 16 ianuarie 2003 a Curtii Supreme de Justitie cu motivarea ca 'intrucat parata a achiesat prin Protocol la arbitrajul UNSAR si a invocat in fata instantelor clauza compromisorie, comisia de arbitraj nu poate refuza solutionarea cauzei cata vreme reclamanta este membra UNSAR.

In practica se pot ivi si alte cazuri de conflicte negative de competenta. Spre exemplu, instanta judecatoreasca declina competenta in favoarea arbitrajului, constatand ca partile au incheiat o conventie arbitrala. La randul sau, arbitrajul constata ca litigiul nu este de competenta sa, datorita faptului ca una dintre parti este persoana juridica de drept public (autoritate publica) neautorizata sa incheie conventii arbitraie in arbitrajul intern sau ajunge la concluzia ca litigiul cu care a fost investit nu are caracter patrimonial, nefiind astfel susceptibil de solutionare pe calea arbitrajului (spre exemplu, actiunea arbitrala are ca obiect anularea unei hotarari AGA, excluderea unui asociat, convocarea unei AGA etc).

In sens invers, conflict negativ de competenta poate fi considerata si situatia in care tribunalul arbitral este primul care se dezinvesteste pronuntand, in acest sens, o hotarare definitiva.

Si in acest caz, regulatorul de competenta urmeaza a fi pronuntat de instanta judecatoreasca imediat superioara instantei judecatoresti in conflict.

O astfel de situatie se intalneste si in jurisprudenta CAB.[9] Astfel, tribunalul arbitrai sesizat cu o contestatie la executare impotriva unui titlu executoriu constand intr-un contract de cesiune de creanta catre AVAB- la acea data - si-a declinat competenta in favoarea Curtii de Apel Bucuresti, retinand, in esenta, urmatoarele:

in ceea ce priveste competenta de solutionare a cererii, ari 400 alin. 1 C.pr.ci stabileste ca, contestatia se introduce la instanta de executare, iar art. 373 alin. 2 C.pr.ci prevede ca instanta de executare este judecatoria in circumscriptia careia se va face executarea, in afara cazurilor in care legea dispune altfel. Or, in cauza fiind atacat un titlu executoriu al AVAB, in conditiile art. 39 din Ordonanta de Urgenta nr. 51/1998, republicata, devin aplicabile dispozitiile acestei reglementari speciale. in art. 41 alin. 2 se stabileste ca titlurile executorii emise in conditiile acestui act normativ se executa potrivit O.U.G. nr. 58/1998 iar in art. 83 alin. 1 se precizeaza ca debitorii pot contesta in justitie masurile dispuse de AVAB impotriva acestei ordonante de urgenta si pot face contestatie la executare;

intrucat textul de lege se refera la justitie, rezulta fara dubiu ca este competenta sa judece contestatia o instanta judecatoreasca si anume cea prevazuta de O.U.G. nr. 51/1998, care, prin derogare de la regula generala inscrisa in art. 373 alin. 2 C.pr.ci stabileste prin art. 45 competenta in favoarea curtii de apel.

Primind cererea , Curtea de apel Bucuresti,prin sentinta nr.100 din 16 septembrie 2003, a respins-o ca fiind gresit indreptata si, constatand ivit conflictul negativ de competenta, in temeiul art. 21 si art. 22 alin. 4 teza a doua C.pr.ci,    va inainta dosarul inaltei Curti de Casatie si Justitie pentru pronuntarea regulatorului de competenta.

Pentru a conchide, trebuie retinut ca un tribunal arbitrai - indiferent de tipul de arbitraj ales de parti - poate fi antrenat intr-un conflict de competenta, dispozitiile legale mai sus invocate oferind criterii neechivoce de identificare a instantei judecatoresti competente sa pronunte regulatorul de competenta.

Concluzii:

Structurata in cinci capitole lucrarea este o imagine a procedurii speciale de arbitraj, procedura admisa in cazuri in cadrul litigiilor comerciale.

Studiul urmareste dezvoltarea efectelor eficiente a acestei competente pornind de la prezentarea arbitrilor si a caracteristicilor pe care acestia trebuie sa le indeplineasca si pana la procedura de judecare a litigiului comercial in cadrul competentei arbitrare.

Trebuie sa se faca cunoscut faptul ca aceasta procedura da o libertare partilor litigante deoarece se porneste de la ideea principiului libertatii de vointa a partilor. Potrivit acestui principiu partile pot sa stabileasca de comun acord:

daca solutionarea litigiului prin aceasta procedura sa se faca de un arbitru sau de mai multi arbitrii;

sa stabileasca locul artbitrajului, regulile dupa care sa se desfatoare judecata pricinii;

probele ce urmeaza a fi administrate in cauza;

daca sa se pronunte o solutie in echitate;

daca cheltuielile de judecata sa fie suportate de ambele partii din proces sau numai de cel care a cazut in pretentii etc.

In masura in care partile nu se inteleg, in cazurile in care legea le permite sa deroge de la normele legale, competenta sa solutioneze aceste neintelegeri este instanta judecatoreasca care ar fi fost competenta sa solutioneze litigiul in lipsa conventiei arbitrare.

In acest sens se poate constata ca tematica abordata justifica intr-o mica masura, daca se tine cont de faptul ca procedura arbitrala implica o serie de caracteristici specifice fata de procedura de drept comun, este justificata si argumentata, iar situatiile litigiilor comerciale care fac obiectul acestei probleme devanseaza noi reglementari.

Ca o concluzie "Participantii la procesul arbitral" ca studiu , concretizeaza , de fapt rolul acestora in litigiile care sunt solutionate de curtea de arbitraj , solutiile admise , justificand activitatea fiecaruia participant in parte , incepand cu partile litigante si finalazandu-se cu competenta investita cu evaluarea solutiilor.

Bibliografie:

1.     Ion Bacanu, Controlul judecatoresc asupra hotararii arbitrale, Ed. Lumina Lex , Bucuresti, 2005,

2.     Octavian Capatana, Efectele hotararii judecatoresti in Romania, Ed. Academie Romane, Bucuresti, 1971,

3.     Octavian Capatana, Litigiul arbitral de comert exterioara, Academian Romana, Bucuresti, 1978.

4.     M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, 2 vol., Bucuresti, Editura National, Bucuresti, 1999, voI. I,

5.     M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selecti Teste grila, Ed. All Beck., 2005,

6.     Ioan Facon , Arbitrajul Comercial dupa ultimele conventiuni de la Geneva, teza de doctorat, Bucuresti, 1932,

7.     Ghe. Durac, Drept procesual civil, Ed. Junimea, 2004,

8.     C. Gavalda, C.L de Leissac, L' arbitrage, Dalloz, 1993,

9.     Maria Fodor, Drept procesual civil, Ed., Universul Juridic, 2006,

10.  Grigore Florescu , Mirela Sabau, Arbitrajul comercial in Romania, Ed " Fundatia Romania de Miine, Bucuresti, 2002,

11.  Gabriel Homotescu, Litigii patrimoniale. Solutionarea pe calea arbitrajului , Ed. Lumina Lex, Bucuresti,

12.  I. Deleanu, Tratat de procedura civila, Editura Servo-Sat, Arad, 2004, voI. I,

13.  Giorgiana Danila, Procedura Arbitrala, in litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2006,

14.  Viorel Ros , Arbitrajul comercial international, Regia autonoma Monitorul Oficial , Bucuresti, 2000,

15.  Monica Ionas Salagean, Arbitrajul comercial, Ed All Beck, Bucuresti, 2001,

16.  Dragos Alexandru A. Sitaru, Horararea arbitrala internationala si caile de atac, Teza de doctorat, Bucuresti, 1982,

17.  Ph. Fouchard, E. Gaillard. B. Goldman, Traite de t'arbitrage commercial international, Edilions Litec, Paris, 1996

18.  Opetit, Thaorie de i' arbitrage, Edition Presse Universitaires de France, Paris, 1998

19.  Mihaiela Tabarca, Tratat de Drept procesual civil, vol.II, Ed. Iiversul Juridic, 2007,

Reviste, articole

T. Prescure, Categoriile de hotarari pe care le poate pronunta un tribunal arbitrai, in Dreptul nr. 4/2000,

Monica Ionas Salagean, Problematica declinarii de competenta in care este implicata o instanta arbitrala, in R.D.C nr. 4/2001,

Revue de t'Arbitrage, nr. 1/2002,

I.Bacanu, Arbitrajul ad hoc si arbitrajul institutional in legislatia romana actuala, Dreptul, nr.8/1995,

O Capatina, Conventia arbitrata deficitara, in R.D.C. nr. 12/2000,

O. Capatina, Constituirea tribunalului arbitrai unipersonal, , in R.D.C. nr. 1/1997,

Mihai Constantinescu, M. Ciobanu, Obstructionarea justitiei, Pandectele Romane, nr. 2/2003,