Situatii din dreptul comparat - Spania.
Pentru a ințelege raporturile dintre urbanism și mediul inconjurator in Spania, trebuie ținut seama de faptul ca ne gasim in prezența a doua discipline care au natura proprie și care au aparut relativ recent in legislația acestei țari.[1] Constituția spaniola din 1978 (C.E.) a dat un elan realmente important studiului și reglementarii juridice ale acestor doua materii, in special al celei pe care o intitulam Dreptul mediului inconjurator. Contribuție importanta au avut și alți factori, intre care apartenența Spaniei la Uniunea Europeana, precum și progresul cultural, social și economic pe care națiunea spaniola l-a cunoscut in ultimele decenii.
Organizarea teritoriala a Statului spaniol și regimul specific de repartizare a competențelor intre diferitele niveluri administrative, stabilite prin Constituție, au generat existența de reglementari in cadrul acestor diferite niveluri administrative, bazate pe una și aceeași realitate juridica. Comunitațile Autonome spaniole n-au fost create numai in scopul descentralizarii administrative sau al delegarii unor competențe de stat. Ele sunt entitați politice distincte, cu competențe legislative proprii. Facand abstracție de competențele mai reduse pe care le au comunele in domeniul urbanismului și protecției mediului inconjurator - intrucat ele trebuie sa fie exercitate in acord atat cu legislația privind autonomia cat și cu cea de Stat - și de particularitațile de organizare din insule, prezentam sistemul spaniol de repartizare a competențelor in materie de urbanism și mediu.
Constituția spaniola (C.E.) dispune, in art. 47, ca puterile publice trebuie sa reglementeze utilizarea solului in conformitate cu interesul general, pentru a impiedica speculația, stabilind totodata condițiile necesare pentru ca toți spaniolii sa poata beneficia de o locuința decenta, in raport cu nevoile lor. Toți cetațenii trebuie sa poata profita de plusvalorile create prin dezvoltarea echipamentelor urbane de catre organismele publice. Conform art. 148.1.3a din C.E., Comunitațile Autonome au competențe de a legifera in privința amenajarii teritoriului, urbanismului și habitatului. Statutul de autonomie al tuturor Comunitaților Autonome a determinat existența acestei competențe, iar Comunitațile au elaborat propria lor legislație in materie, situație juridica verificata, in special, prin sentința Tribunalului Constituțional (STC) nr. 61 din 20.03.1997, care spune ca, din moment ce toate Comunitațile Autonome iși asuma aceste competențe, Statul nu mai poate legifera pentru ele prin intermediul unor dispoziții cu caracter supletiv, deoarece art. 149.3 din C.E. nu constituie norma de atribuire de competențe. Totuși, așa cum in mod repetat a precizat Tribunalul Constituțional (prin sentințele nr. 77/1984, nr. 56/1986, nr. 149/1991, nr. 36/1994, nr. 28/1997, nr. 40/1998 și nr. 149/1998), competențele ce deriva din autonomie nu au caracter absolut, ci trebuie sa respecte acele competențe exclusive ale Statului, ce condiționeaza amenajarea teritoriului și planurile de urbanism prin care se poate inființa o Comunitate Autonoma. Printre cele mai importante se pot enumera urmatoarele, care apar in art. 149.1 din C.E.: reglementarea condițiilor de baza care garanteaza egalitatea in exercitarea drepturilor și indeplinirea indatoririlor constituționale ale planificarii generale privind solul pe tot teritoriul național; reglementarea bazelor și a coordonarii planificarii generale a activitații economice; legislația privind procedura administrativa comuna și exproprierea obligatorie; sistemul responsabilitaților tuturor nivelurilor administrațiilor publice; legislația de baza pentru protecția mediului inconjurator; porturile și aeroporturile de interes general; caile ferate și de transporturi terestre care traverseaza teritorii mai mari decat al unei Comunitați Autonome; padurile și cararile destinate animalelor; amenajarile surselor, resurselor și distribuției apelor, care traverseaza teritorii mai mari decat al unei Comunitați Autonome; legislația privind coastele maritime, etc. In consecința, la ora actuala, Comunitațile Autonome dispun de propriile lor norme de amenajare a teritoriului și de urbanism, care coexista impreuna cu legislația naționala spaniola in materie funciara (stabilita in principal prin Legea Funciara nr. 8 din 28.05.2007 și alte cateva norme cuprinse in Decretul Regal Legislativ nr. 1 din 26.06.1992) și cu mai multe norme sectoriale. Nu trebuie uitat ca, in materie de urbanism, chiar daca competențele lor sunt in principal executive, Comunele sunt actorii principali ai administrarii urbane.
Pe de alta parte, art. 45 din C.E. definește mediul inconjurator ca fiind un bun juridic de care se bucura toți cetațenii, a carui prezervare constituie o obligație pe care o impart puterile publice și societatea in ansamblul ei. Puterile publice vor veghea la utilizarea raționala a tuturor resurselor naturale, in scopul de a proteja și ameliora calitatea vieții, precum și de a apara și restaura mediul inconjurator, cu sprijinul indispensabilei solidaritați colective. Pentru protecția mediului, C.E. instituie obligația legiuitorului de a stabili un regim sancționatoriu, penal sau administrativ, care sa angajeze oricand obligația de reparare a prejudiciului cauzat. Aplicarea reala a acestui precept este indirecta și, așa cum indica art. 55.3 din C.E., ne aflam in fața unui principiu director al politicii sociale și economice, care trebuie sa subordoneze legislația, practica judiciara și acțiunile puterilor publice. Dreptul la un mediu inconjurator conform normelor in vigoare este deci garantat, ca efect al importanței legislației naționale, care trebuie respectata și care poate fi completata prin legislațiile proprii ale Comunitaților Autonome. Deci, legiuitorul național este acela care, potrivit art. 149.1.23 lit. a) din C.E. deține competența in materia legislației de baza privind protecția mediului, sub rezerva competențelor Comunitaților Autonome care, in egala masura, pot stabili norme suplimentare sau complementare de protecție a mediului inconjurator. De asemenea, ele iși pot exercita competențele administrative in acest domeniu (art. 148.19 lit. a) din C.E.)[2] . Mai mult, dat fiind faptul ca resursele naturale constituie suporții fizici, atat ai activitații publice cat și ai celei private, existența acestei competențe de Stat nu impiedica Comunitațile Autonome sa iși exercite propriile lor competențe, printre altele, și in materiile amenajarii teritoriului, agriculturii și zootehniei, exploatarilor forestiere, vanatorii și pescuitului sau comerțului interior (STC 102/1995). Așa cum a subliniat Tribunalul Constituțional in sentințele nr. 170/1989 și nr. 90/2000, legislația de Stat are ca scop, in materie de mediu, stabilirea de reglementari care sa cuprinda standardele minime care trebuie respectate in toate situațiile, fapt ce permite Comunitaților Autonome exercitarea competenței de stabilire a unor niveluri de protecție mai ridicate .
Pentru a da cateva exemple din aceasta legislatie de baza, și nu fara a recunoaște existența, din ce in ce mai importanta a normelor comunitare și a convențiilor internaționale, putem semnala cateva dintre normele edictate de Stat: Decretul nr. 2414 din 30.11.1961, care aproba Regulamentul Activitaților Jenante, Insalubre, Nocive sau Periculoase; Decretul Regal Legislativ nr. 1302 din 28.06.1986, privind Studiul de Impact asupra Mediului; Legea nr. 4 din 27.03.1989, pentru Conservarea Spațiilor Naturale, a Florei și a Faunei Salbatice; Legea nr. 11 din 24.04.1997, privind Ambalajele și Deșeurile; Legea nr. 10 din 21.04.1998, privind Deșeurile; Legea nr. 16 din 01.07.2002, pentru Prevenirea și Controlul Integrat al Poluarii; Legea nr. 1 din 09.03.2005, care reglementeaza Regimul juridic al activitaților comerciale cu drept de emisie de gaze ce produc efectul de sera; Legea nr. 9 din 28.04.2006, privind Evaluarea efectelor diverselor planuri și programe asupra mediului; Legea nr. 27 din 18.07.2006, care reglementeaza Drepturile de acces la informație, de participare a publicului și de acces la justiție in materie de mediu, etc. La ora actuala, se afla in faza de elaborare proiectul legii privind calitatea aerului și protecția atmosferei (care va inlocui Legea nr. 38 din 22.12.1972), al celei privind dezvoltarea durabila a mediului rural, a patrimoniului natural și biodiversitații, precum și al celei privind responsabilitatea pentru mediu. In limitele competențelor lor, și Comunitațile Autonome au emis un numar insemnat de dispoziții complementare. In fine și municipalitațile au deasemenea competențe executorii sau administrative in materie de mediu dar, in acest caz, rolul lor este mai mic decat in materie de urbanism.
Cum am spus de la inceput, datorita faptului ca urbanismul și mediul sunt, la ora actuala, doua realitați juridice strans legate, va trebui ținut cont de cele doua reglementari care, in general, nu sunt contradictorii ci complementare. Cu toate ca exista doua reglementari diferite, exista un raport strans intre reglementarea juridica a urbanismului și cea a mediului. Reglementarea de urbanism nu o poate ignora pe cea de mediu și, pe cale de consecința, protecția mediului condiționeaza orice dezvoltare urbana. Legislația de urbanism cea mai recenta ține in mod clar cont de principiul urbanismului durabil și califica legislația de mediu ca fiind unul din mijloacele care permit controlul asupra deciziilor administrative privind planificarea urbana. Aceasta realitate a fost adesea confirmata atat de catre Tribunalul Constituțional, cat și de catre tribunalele administrative.
4.1. Concepte și principii.
Conform art. 174.2 din Tratatul Comunitaților Europene - și art. III-235 din Tratat, care impune o Constituție Europeana - politica de mediu a Uniunii va avea ca obiectiv un nivel ridicat de protecție, ținand cont de diversitatea situațiilor existente in diferitele regiuni ale Uniunii. Ea se va baza pe principiile precauției și al prevenirii, pe principiul repararii prejudiciilor cauzate mediului, in special la sursa sau origine, și pe principiul „poluatorul platește”.
Aceste principii iși gasesc originea in dreptul comunitar, inspirandu-se aproape intotdeauna din conținutul diferitelor convenții internaționale, dar toate decurg din art. 45 al Constituției Spaniole care, așa cum am mai spus, obliga puterile publice sa vegheze la utilizarea raționala a tuturor resurselor naturale, in scopul apararii și revigorarii mediului, instituind sancțiuni care obliga la repararea prejudiciului cauzat.
Intre aceste principii, putem vorbi despre principiul precauției conform caruia, atunci cand exista pericolul unor prejudicii grave sau ireversibile, lipsa unor dovezi științifice absolute nu trebuie interpretata in sensul intarzierii adoptarii de masuri eficace, care sa impiedice degradarea mediului. In consecința, in cazul indoielilor asupra eficacitații remediilor sau atunci cand riscurile sunt foarte importante, trebuie acționat in sensul prevenției. Putem astfel aduce in discuție principiul prevenirii, in virtutea caruia administrațiile publice trebuie sa acționeze pentru evitarea prejudiciilor cauzate mediului inainte ca acestea sa se produca deoarece, ulterior, reparațiile sunt adesea dificile sau chiar imposibile. Și celelalte principii care trebuie luate in calcul, cum ar fi integrarea considerațiilor privind mediul in deciziile administrative sau principiul repararii atingerilor aduse mediului, in principal la sursa sau origine, vor privilegia masurile care impiedica poluarea, inainte ca aceasta sa afecteze mediul, mai degraba decat cele care combat poluarea dupa ce s-a produs.
Dintre toate principiile generale ale Dreptului Mediului, il putem semnala ca fiind de o importanța speciala pe cel referitor la obligația repararii prejudiciului cauzat. Obligația repararii prejudiciului cauzat mediului (art. 45.3 C.E.) se bazeaza, in principal, pe principiul „poluatorul platește”, societatea determinand astfel suportarea costurilor reparațiilor prejudiciilor aduse mediului de catre actorii economici care profita din exploatarea resurselor naturale. Costurile poluarii trebuie deci sa fie suportate de catre „agentul poluator”. Pentru moment, in principiu, aceasta responsabilitate va releva o incalcare a legii penale sau administrative, caci prejudiciul va proveni ca efect direct al nesocotirii normelor de mediu, iar sancțiunea va fi insoțita de obligația de a readuce la stadiul lui inițial ceea ce a fost poluat și de a plati indemnitați pentru pagubele cauzate.[4] In cazul inexistenței unei fapte penale, se va recurge, fie la sistemul de responsabilitate civila extracontractuala, prevazut de art. 1902 din Codul civil spaniol, care instituie condiția existenței unei erori sau neglijențe din partea responsabilului autor al prejudiciului, fie la sistemul de responsabilitate patrimoniala, atunci cand responsabilul autor al prejudiciului este administrația publica (art. 132 - 146 din Legea privind regimul juridic al administrațiilor publice și procedura administrativa comuna, LRJ-PAC). Totuși, s-a putut vedea ca modelul juridic actual n-a fost capabil de a preveni accidentele diverse și multiple, cu foarte grave consecințe pentru mediul natural. Acestea au aratat necesitatea de a avea o legislație de mediu care sa integreze noi sisteme de responsabilitați, care sa previna in mod eficient prejudicierea mediului și care sa asigure o reparație rapida și adecvata atunci cand este nevoie. Acesta este obiectivul Directivei 2004/35/CE, din 21.04.2004, asupra responsabilitații pentru mediu in ceea ce privește prevenirea și repararea prejudiciilor, care, in acest punct, este incorporata in sistemul juridic spaniol prin actualul proiect de lege a responsabilitații pentru mediu, care va introduce noțiunea de responsabilitate nelimitata și obiectiva. Principiul „poluatorul platește”, confirmat de catre Tribunalul Constituțional prin sentința nr. 179 din 23.06.1996, a fost aplicat de nenumarate ori de catre tribunalele administrative .
Exista trei principii generale ale Dreptului Mediului, integrate in mod evident in conținutul reglementarilor privind urbanismul. Principiul participarii publicului, principiul obligației repararii prejudiciului cauzat mediului, la care se trimit toate normele de urbanism referitoare la regimul sancțiunilor[6], și principiul dezvoltarii durabile, recent introdus in cateva norme de urbanism, pentru a incerca franarea anumitor proiecte de dezvoltare urbana necontrolata. La acest principiu al dezvoltarii durabile se refera Legea Funciara nr. 8 din 28.05.2007 (LS07) care, in expunerea sa de motive, considera ca „Urbanismul trebuie sa raspunda exigențelor dezvoltarii durabile, atenuand efectele creșterii și favorizand reabilitarea orașelor deja existente. Uniunea Europeana insista in mod clar asupra acestui aspect, de exemplu in Strategia Teritoriala Europeana sau in mai recenta Comunicare a Comisiei asupra unei Strategii tematice pentru mediul urban, unde propune un model de oraș mai restrans/compact și avertizeaza asupra gravelor inconveniente ale unui urbanism dispersat sau dezordonat: impact aupra mediului, segregare sociala și ineficiența economica din cauza costurilor ridicate pentru consumurile energetice, pentru construcții, pentru intreținerea infrastructurii și pentru prestațiile serviciilor publice”. Aceasta lege, prin art. 5, amintește tuturor cetațenilor datoria de a respecta mediul și de a contribui la pastrarea lui. Totuși, ceea ce este mai nou și mai important in aceasta Lege, este art. 2, care statueaza principiul dezvoltarii teritoriale și urbane durabile, in virtutea caruia politicile publice privind reglementarea, amenajarea, ocuparea, transformarea și utilizarea solului au ca obiectiv comun utilizarea acestei resurse conform interesului general și in conformitate cu principiul dezvoltarii durabile. In acest scop, sus amintitele politici trebuie sa incurajeze o utilizare raționala a resurselor naturale, armonizand necesitatea economica, utilitatea, coeziunea sociala, egalitatea de tratament și de șanse, sanatatea și securitatea oamenilor și protecția mediului, contribuind astfel la prevenirea și reducerea poluarii.
Ne gasim in fața unui principiu de orientare - puțin idealist, ce amintește mult de principiile constituționale, care nu sunt ușor de aplicat in practica - ale carui obiective trebuie sa devina prioritare pentru puterile publice. Pentru atingerea acestor obiective in domeniul urbanismului, la momentul luarii deciziei privind modelele lor teritoriale, puterile publice competente in materia amenajarii teritoriului și urbanismului trebuie sa aiba in vedere spiritul a trei principii: eficiența masurilor de conservare și ameliorare a naturii, a florei, a faunei, a patrimoniului cultural și peisagistic; protecția mediului rural și prezervarea valorilor solului, in mod necesar incompatibile cu cererile de transformare urbana; și stabilirea unui mediu urban care sa ocupe eficient solul, dotat cu servicii și infrastructura suficiente și unde locuitorii sa poata trai comod. In consecința, vor trebui adoptate masuri de amenajare a teritoriului și de urbanism care sa asigure o dezvoltare urbana echilibrata, favorizand sau impiedicand, dupa caz, procesele de ocupare și de transformare a solului și cautand un model urban care sa nu ocupe decat terenul realmente necesar.
In anumite Comunitați Autonome, in cateva legislații, anterioare noii Legi Funciare, s-a facut referire la dezvoltarea urbana durabila. Astfel, art. 3 din Decretul Legislativ nr. 1 din 26.07.2005, care reproduce textul Legii urbanismului din Catalonia[7], o definește ca fiind o utilizare raționala a teritoriului și a mediului, care pretinde combinarea cerințelor dezvoltarii cu prezervarea resurselor naturale și de peisaj, a bogațiilor arheologice, istorice și culturale, in scopul garantarii calitații vieții generațiilor prezente și viitoare. Deoarece solul constituie o resursa limitata, o dezvoltare urbana durabila implica stabilirea unor modele de ocupare a solului, care sa evite dispersarea teritoriala, sa favorizeze coeziunea sociala, sa vizeze reabilitarea și renovarea edificiilor, sa prezerve și sa amelioreze formele de viața in mediul rural și sa stabileasca un model teritorial de eficiența globala. De asemenea, art. 3 din Legea nr. 2 din 30.06.2006 privind Fondul Funciar și Urbanismul din Țara Bascilor, stipuleaza ca funcția publica a urbanismului trebuie sa asigure o utilizare raționala și durabila a resurselor naturale și sa defineasca un model teritorial care sa favorizeze procedee de producție și consum ce permit pastrarea caracterului durabil al dezvoltarii economice și sociale și incurajeaza integrarea exigențelor proprii de mediu in politicile publice și in activitațile private, in scopul prezervarii și transmiterii generațiilor viitoare a unui patrimoniu colectiv, natural și urban, sanatos și echilibrat. Chiar daca acesta este un principiu general, care trebuie sa orienteze planurile de urbanism ale puterilor publice, legiuitorul Țarii Bascilor concretizeaza mai multe aspecte practice ale acestui principiu, afirmand ca „amenajarea urbana va trebui orientata spre:
a) durabilitatea mediului, astfel incat consumul resurselor hidraulice și energetice regenerabile sa nu depașeasca capacitatea ecosistemelor de a le regenera, iar ritmul consumului de resurse nerecuperabile sa nu depașeasca ritmul de inlocuire al resurselor regenerabile durabile, evitand in egala masura ca ritmul de emisie al agenților contaminanți sa nu depașeasca capacitațile aerului, apei și solului de a le absorbi și recicla. In acest scop, amenajarea urbana va incuraja utilizarea de resurse energetice regenerabile, economiile de energie, reducerea producției de deșeuri și economiile de resurse naturale in sistemele urbane;
b) protecția resurselor naturale din sol, atat datorita valorilor lor productive cat și pentru strategia locala de dezvoltare urbana durabila;
c) ocuparea durabila a solului, care are in vedere reabilitarea și reutilizarea sa, prin ocuparea mai intai a locuințelor neocupate, decat prin recurgerea la noi construcții, evitand astfel segregația și dispersarea urbana, in scopul menținerii primei funcțiuni a suprafeței solului, de fundament al protecției valorilor mediului din spațiile urbane, rurale și naturale, și al coeziunii spațiale a diverselor folosințe și activitați, in scopul evitarii relocarilor;
d) construirea durabila in locul reabilitarii, dand prioritate permanenta restaurarii patrimoniului construit și urbanizat situat in centrele orașelor vechi, precum și utilizarii locuințelor neocupate;
e) mobilitate durabila, in scopul reducerii utilizarii forțate și inutile a vehiculelor motorizate, dand prioritate mijloacelor de transport nepoluante, prin planificarea utilizarii lor”.
Acest principiu a creat jurisprudența, dar sigur este ca obliga actorii din domeniul urbanismului sa-și justifice deciziile corespunzator ideii de durabilitate. In consecința, principiul dezvoltarii urbane durabile poate și trebuie sa apara ca unul din elementele care permit un control in alegerea planului de urbanism. In acest caz, un instrument cheie il constituie evaluarea de mediu a planurilor și proiectelor.
4.2. Evaluarea de mediu.
In aplicarea normelor europene de protecție a mediului,[8] legiuitorul spaniol a aprobat Decretul Regal Legislativ nr. 1302 din 28.06.1986, privind Studiul de Impact asupra Mediului (Evaluacion de Impacto Ambiental - EIA). Acest text de lege, modificat de mai multe ori, a fost dezvoltat printr-un regulament, aprobat prin Decretul Regal nr. 1131 din 30.09.1988, precum și printr-o puternica legislație complementara a Comunitaților Autonome. EIA este un proces de analiza prealabila a efectelor pe care le poate avea asupra mediului un șantier, aflat in faza de proiect, sau o activitate a carei desfașurare necesita o autorizație administrativa. Finalitatea ei este deci preventiva, deoarece ea consista in a determina daca, potrivit legislației in vigoare și criteriilor admise, lucrarile proiectate sau activitatea vizata sunt compatibile cu protecția mediului și in ce condiții. Conform termenilor Tribunalului Constituțional, stabiliți prin sentința nr. 13/1998, studiul de impact asupra mediului constituie un instrument de protecție preventiva a mediului „care servește la prezervarea resurselor naturale și la apararea mediului in țarile industrializate. Propria sa finalitate este aceea de a furniza autoritaților competente informația necesara, care sa le permita luarea unei decizii privind un anumit proiect, in deplina cunoștința despre eventualele consecințe semnificative asupra mediului (Preambulul Directivelor nr. 85/337/CEE și nr. 97/11/CEE și al Decretului Regal Legislativ nr. 1302/1986). Legislația ofera astfel puterilor publice un instrument pentru indeplinirea obligațiilor lor de a face compatibila dezvoltarea economica cu protecția mediului (STC 64/1982)”.
Cu normele sale de reglementare, EIA constituie o formalitate, destul de complexa și adesea diferita, care se inscrie in procedura administrativa de aprobare a proiectelor de lucrari sau a activitaților vizate, și care include intotdeauna o consultare. Procedura studiului de impact se aplica numai proiectelor și activitaților, publice sau private care, in raport cu legislația naționala sau a comunitaților autonome, prezinta un grad mare de risc asupra mediului. Proiectele incluse in Anexa nr. I a Decretului Regal trebuie sa fie supuse in mod obligatoriu procedurii EIA (anumite proiecte de transformare a utilizarii solurilor, care implica eliminarea paturii vegetale, proiecte de agricultura intensiva, instalații de zootehnie intensiva, anumite exploatari prin extracție, mine subterane, dragari fluviale și maritime, centrale termice și nucleare, parcuri eoliene cu mai mult de 50 unitați, uzine siderurgice și anumite instalații pentru producția metalurgica, industriile chimica, petrochimica și textile, proiecte de echipamente terestre, maritime sau aeriene, proiecte de instalații hidraulice, instalații de incinerare a deșeurilor, piste de schi, parcuri tematice și multe altele). Pe de alta parte, Anexa nr. II include o alta serie de proiecte pentru care Administrația de mediu competenta urmeaza sa decida daca ele trebuie sa fie supuse EIA (anumite activitați agricole, de industrie alimentara, unele activitați necuprinse in Anexa I privind industria extractiva, energetica, siderurgica sau chimica, proiectele de zone industriale, proiecte imobiliare inclusiv construcția de centre comerciale si de parcari, lucrari pentru amenajarea de plaje artificiale de o anumita marime, etc). In mod similar, Administrația de mediu competenta va hotari daca trebuie sa fie supus EIA orice alt proiect neprevazut in Anexa nr. I dar care poate afecta, direct sau indirect, arealele Rețelei Ecologice Europene Natura 2000.
In fine, pe teritoriul lor, Comunitațile Autonome au posibilitatea de a impune aplicarea EIA pentru proiectele care, potrivit legislației naționale, nu fac obiectul supunerii la evaluare. In mod excepțional Consiliul de Miniștri - sau organul competent al Comunitații Autonome - are posibilitatea, prin intermediul unui acord motivat, publicat in jurnalul oficial, sa dispenseze un proiect de la studiul de impact.
STC nr. 13 din 22.01.1998 confirma ca studiul de impact asupra mediului revine in sarcina Administrației de care depinde serviciul public competent pentru autorizarea executarii lucrarilor sau realizarii proiectului. Acest serviciu intreprinde demersurile pentru examinarea proiectului de realizat. Apoi autorul sau promotorul proiectului - fapt ce pune la indoiala obiectivitatea și imparțialitatea procedurii - cu ajutorul informațiilor furnizate de Administrație efectueaza, prin mijloacele sale proprii sau prin intermediul unei firme specializate, un studiu de impact asupra mediului[9] care se supune anchetei publice. Rezultatele acestui studiu, precum și comentariile și criticile utile prezentate in aceasta perioada, sunt transmise organismului competent in materia mediului pentru ca, dupa examinare, acesta sa intocmeasca o declarație de impact asupra mediului. Potrivit art. 17 din regulament, anterior intocmirii declarației, organismul competent in materia mediului poate cere, autorului sau promotorului proiectului, completarea studiului. Prin declarația de impact se decide, din punct de vedere al mediului, oportunitatea sau inoportunitatea realizarii acestui proiect și, in caz afirmativ, ea va fixa condițiile in care el poate fi realizat.
In consecința, declarația va putea fi favorabila, favorabila cu restricții sau negativa, avand ca obiect determinarea condițiilor ce urmeaza a fi respectate in scopul protejarii mediului și a listei resurselor naturale care ar putea fi afectate. Odata finalizata, organismul competent in materia mediului o va transmite serviciului public competent pentru continuarea procedurii de autorizare.
Sentința Tribunalului Suprem (STS) din 17.11.1998 stabilește ca EIA constituie o formalitate impotriva careia foarte rar se poate indrepta o acțiune, deoarece declarația de impact asupra mediului nu constituie o autorizație formala, oficiala (cu atat mai mult cu cat ea trebuie completata de altele), ci o decizie a autoritații competenta in materia mediului cu privire la impactul proiectului asupra mediului și care nu reprezinta decat un element de apreciere pentru o eventuala acordare a autorizației de catre organismul administrativ competent[10]. In consecința, nu este vorba despre o procedura independenta, ci despre un element instrumental pentru decizia finala, deoarece ea nu constituie ultima decizie administrativa asupra oportunitații realizarii proiectului, și nici asupra condițiilor de mediu carora trebuie sa le corespunda. Aceasta decizie aparține deci, in ultimul rand, serviciului public competent pentru autorizarea executarii lucrarilor sau a realizarii proiectului. In fapt, orice declarație negativa sau favorabila sub condiții angajeaza, intr-un anumit mod, organismul care trebuie sa aprobe sau sa autorizeze activitatea sau proiectul supus EIA, cu excepția situației in care, in caz de divergența, Consiliul de Miniștri sau Consiliul Guvernului Comunitații Autonome decid altfel, in calitate de autoritate competenta, pentru fiecare caz in parte (art. 4.2 din Decretul Regal Legislativ nr. 1302/1986 privind Studiul de Impact asupra Mediului).
Daca realizarea unui proiect este considerata ca poate avea efecte semnificative asupra mediului unui alt Stat membru al Uniunii Europene, sau cand un Stat membru care se considera afectat solicita acest lucru, organismul competent in materia mediului responsabil de evaluarea impactului proiectului asupra mediului il va informa, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, iar acel Stat are posibilitatea de a deschide o ancheta publica bilaterala in vederea cercetarii potențialelor efecte, precum și masurile ce trebuie luate, in acest caz, in scopul de a le elimina sau de a le reduce.
Trebuie subliniat ca tribunalele nu emit hotarari cu privire la necesitatea realizarii proiectelor, nici asupra repercursiunilor lor politice, agrare sau sociale. Așa cum s-a stabilit prin Sentința Audienței Naționale din 26.11.2003 (data in afacerea Canalului Navarra), procedura este strictamente juridica.
Exista numeroase cazuri controversate, la care presa a facut referiri, care au pus probleme juridice complexe. In celebra afacere a „Barajului Castrovido”, Audiența Naționala a considerat studiul de impact asupra mediului ca fiind efectuat in concordanța cu legislația (Sentința din 13.06.2006). La fel, Curtea de Justiție a Comunitaților Europene se arata vigilenta cu privire la respectarea acestei norme, așa cum s-a putut constata in Sentința din 16.03.2006 (C-332/04), care a condamnat Spania deoarece nu a procedat la o EIA in cazul construirii unui centru de recreere la Paterna.
Mai recent, in aplicarea Directivei nr. 2001/42/CEE și cu o oarecare intarziere, a fost aprobata Legea nr. 9 din 28.04.2006, care reglementeaza evaluarea efectelor unor planuri și programe asupra mediului.
Atat aceasta reglementare naționala, cat și alte cateva reglementari ale Comunitaților Autonome[11],introduc obligația de a aprecia efectele pe care anumite planuri și programe administrative le pot avea asupra mediului. Așa cum se spune in expunerea de motive a legii, „ne gasim in prezența unui instrument eficient pentru realizarea unei dezvoltari durabile, luand in considerare aspectele de mediu in anumite activitați din sectorul public sau privat. Scopul este acela de a garanta ca vor fi luate in considerare in mod continuu repercursiunile unor investiții asupra mediului, atat inaintea adoptarii planurilor și programelor, cat și in timpul pregatirii lor. Aceasta procedura nu trebuie sa fie o simpla justificare a proiectelor, ci un instrument de integrare a considerațiilor de mediul in politicile sectoriale, in scopul garantarii unei dezvoltari durabile mai raționale, mai juste și sanatoase. In definitiv, aceasta lege impune integrarea aspectelor de mediu in elaborarea și aprobarea planurilor și programelor, in vederea atingerii unui nivel ridicat de protecție a mediului și pentru favorizarea dezvoltarii durabile in tripla sa dimensiune: economica, sociala și de mediu, printr-un proces de evaluare continua care sa garanteeze transparența și participarea”.
In consecința, obiectivul a ceea ce s-a convenit a fi denumit evaluare strategica de mediu este mult mai ambițios decat cel al EIA, care nu vizeaza decat un proiect sau o activitate concreta și care s-a dovedit a fi insuficient in anumite cazuri.
Evaluarea strategica de mediu are un conținut mai intins deoarece, inca de la inceput, are ca obiectiv prevenirea și evitarea efectelor negative pe care anumite planuri sau programe aprobate de administrația publica le pot avea asupra mediului, așa cum este cazul planurilor de urbanism și de amenajare a teritoriului, in diversele lor aspecte. Aceasta evaluare va fi realizata nu numai in timpul procesului de elaborare, ea trebuind sa fie continuata in cazul oricarei modificari sau reviziuiri, care antreneaza o schimbare substanțiala a planului sau programului, susceptibila de a avea efecte semnificative asupra mediului. In acest sens, art. 2.2 din Legea nr. 9 din 28.04.2006 considera ca au efecte semnificative asupra mediului și, pe cale de consecința, trebuie sa fie supuse acestei formalitați, proiectele și programele care se incadreaza intr-una din urmatoarele categorii:
„a) cele care definesc cadrul pentru autorizarea proiectelor viitoare, supuse legal unui studiu de impact asupra mediului, in urmatoarele domenii: agricultura, zootehnie, silvicultura, acvacultura, pescuit, energie, mine, industrie, transport, tratarea deșeurilor, tratarea resurselor hidraulice, ocuparea domeniului public terestru sau maritim, telecomunicații, turism, amenajarea teritoriului urban și rural sau utilizarea solului;
b) cele care necesita un studiu in condițiile normelor de reglementare a Rețelei Ecologice Europene Natura 2000, asimilate prin Legea nr. 4 din 27.03.1989, privind conservarea arealelor naturale, a florei și a faunei salbatice.”
Sunt totuși excluse de la acest regim proiectele care au ca unic obiect apararea naționala sau protecția civila in caz de urgența, precum și cele cu caracter financiar sau bugetar. In celelalte cazuri (modificari de importanța mai mica, planuri și programe care intereseaza zone de dimensiuni reduse sau alte planuri și programe), organismul competent in materia mediului va determina necesitatea procedarii la aceasta evaluare.
Cu excepția cazurilor administrațiilor publice locale, unde intervențiile vor fi realizate prin organismul competent al Comunitații Autonome, procedura de evaluare va fi inițiata prin organismul promotor, adica prin organismul administrației publice[12], naționala sau autonoma, care demareaza procedura pentru elaborarea și adoptarea unui plan sau program și, in consecința, trebuie sa integreze aici aspectele de mediu prin intermediul evaluarii de mediu. Organismul promotor va intocmi un raport privind durabilitatea mediului , document ce permite identificarea, descrierea și evaluarea eventualelor efecte semnificative asupra mediului, ce ar putea rezulta in urma realizarii planurilor sau programelor, precum și alternativele rezonabile, inclusiv alternativa zero, care ar putea insemna anularea pura și simpla a unui asemenea plan sau program. Dupa intocmire, raportul va fi supus consultarii administrațiilor publice in cauza și publicului interesat - persoane fizice interesate sau organizații nonguvernamentale de protecție a mediului interesate - care dispun de o perioada minima de 45 zile pentru examinarea și transmiterea observațiilor lor. Este deasemenea stipulata obligația de a deschide o perioada de consultații in afara frontierelor in cazul in care realizarea unui plan sau program ar putea avea efecte semnificative asupra mediului unui alt Stat membru al Uniunii Europene (art. 11 din Legea nr. 9 din 28.04.2006). Odata incheiata faza de consultații, organismul de mediu - Ministerul Mediului și Padurilor sau organismul competent al unei Comunitați Autonome - va trebui, printre alte atribuții/competențe, sa elaboreze ceea ce s-a convenit a fi denumit raport de mediu, in care se poate aprecia in ansamblul sau evaluarea strategica de mediu a planului sau programului, realizata prin organismul promotor, și anume maniera in care s-a ținut cont in plan sau program de aspectele de mediu sau, ceea ce este același lucru daca a fost luat in considerare raportul privind durabilitatea mediului, rezultatele consultarilor și, daca este cazul, rezultatele consultarilor transfrontaliere. Elaborarea acestui raport de catre organismul de mediu este o formalitate obligatorie, al carui rezultat trebuie sa fie luat in considerare, la fel ca cel al raportului privind durabilitatea mediului sau al observațiilor formulate pe parcursul consultarilor, in vederea elaborarii propunerii de a supune proiectul aprobarii definitive. Dupa ce proiectul a fost aprobat, organismul promotor va pune la dispoziția tuturor parților care au participat la proces planul sau programul aprobat, precum și o declarație explicativa asupra modului cum au fost integrate aspectele de mediu și cum au fost estimate raportul privind durabilitatea mediului, rezultatele consultarilor și raportul de mediu. Exigența acestui document justificativ are ca scop motivarea deciziilor adoptate prin raportare la celelalte alternative, ceea ce va permite cu facilitate controlul judiciar al punerii in aplicare a proiectului. Cu aceste documente, se va proceda la publicarea masurilor adoptate, pentru a putea fi monitorizate efectele asupra mediului pe parcursul realizarii planului sau programului. Aceasta monitorizare, efectuata de catre organismul promotor in colaborare cu organismul de mediu corespunzator, are scopul de a identifica rapid eventualele efecte nefaste neprevazute și de a permite stabilirea și punerea in practica a masurilor necesare pentru a le evita sau contracara.
Trebuie semnalat faptul ca realizarea procedurii evaluarii de mediu nu exclude aplicarea legislației privind studiul de impact asupra mediului. In acest caz, evaluarea de mediu a unui plan sau program va trebui luata in considerare in cadrul studiului de impact asupra mediului al proiectelor necesare realizarii lor (a III-a Dispoziție Adiționala a Legii nr. 9 din 28.04.2006 și art.15.1 din Legea Funciara nr. 8 din 28.05.2007 - LS07). Nu se poate face dispensa nici de rapoartele obligatorii instituite in virtutea legislațiilor sectoriale corespunzatoare (a IV-a Disp. Ad. a Legii nr. 9 din 28.04.2006).
Deși, pentru moment, se pare ca nu exista jurisprudența specifica referitoare la acest subiect, urmand avizul cuprins in STS din 17.11.1998 și ținand cont de dispozițiile art. 94 din Legea nr. 11 din 14.09.2006, privind studiul de impact asupra mediului și evaluarea strategica de mediu din Insulele Baleare[14], rapoartele sau acordurile emise de organismul de mediu in procedura evaluarii strategice de mediu și, in mod special, acordul organismului de mediu asupra raportului de mediu, reprezinta formalitați incontestabile, separate de rezoluția care aproba planul sau programul. Inca nu au existat decizii judiciare importante privind caracterul efectiv juridic al evaluarii strategice de mediu, insa, oricum exista importante sentințe privind necesitatea evaluarii efectelor planurilor de urbanism asupra mediului, așa cum este cazul STS din 30.10 2003 și din 03.03.2004, care au invalidat procedurile de modificare și de revizuire ale unui Plan general de amenajare comunala, deoarece a fost omisa indeplinirea formalitații studiului de impact asupra mediului .
Multe dintre diversele reglementari de urbanism ale Comunitaților Autonome au statuat obligativitatea indeplinirii formalitații evaluarii de mediu in cadrul procesului de elaborare, modificare sau revizuire a planurilor (ex. art. 57 și urm. din Legea nr. 9 din 17.07.2001, a Fondului Funciar al Comunitații din Madrid sau pct. 6 al art. 83 din Decretul Legislativ nr. 1 din 26.07.2005, care aproba textul revizuit al Legii urbanismului din Catalonia. Acum, aceste dispoziții trebui sa respecte noul art. 15 din Legea Funciara nr. 8 din 28.05.2007 - LS07 care include anumite reguli specifice pentru adaptarea procesului evaluarii strategice de mediu a documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism. Intre acestea trebuie scoase in evidența urmatoarele:
a) Documentele privind executarea de lucrari vor trebui sa conțina un raport privind durabilitatea mediului care va include o harta a riscurilor naturale ale zonei lucrarilor și un raport sau memoriu privind durabilitatea economica, pentru a evalua in special impactul intervenției asupra finanțelor publice ce pot fi afectate prin amplasarea și intreținerea echipamentelor necesare sau prin punerea lor in funcțiune și prestarea serviciilor solicitate, precum și capacitatea și adaptarea la sol ale utilajelor de producție.
b) Pe durata fazei consultarii documentelor privind executarea lucrarilor, vor trebui prezentate cel puțin urmatoarele rapoarte - atunci cand ele sunt obligatorii și n-au fost inca depuse și incluse in dosar - care trebuie sa fie emise in conformitate cu legislația in vigoare:
- cel al Administrației Hidrologice, privind existența resurselor de apa necesare pentru satisfacerea noilor cerințe și privind protecția apelor aparținand domeniului public.
- cel al Administrației Litoralului privind granițele și protecția domeniului public maritim și terestru, inclusiv plajele, daca e cazul.
- cele ale Administrațiilor competente in resortul drumurilor și al altor echipamente implicate, in special privind despagubirile precum și impactul punerii in opera asupra capacitații de funcționare a acestor echipamente.
Aceste rapoarte vor fi determinante pentru conținutul memoriului de mediu, care nu va putea intra in contradicție ele, decat sub un motiv expres stabilit. Prin urmare, aceste rapoarte constituie un important element de control. Odata ce planul a fost aprobat in forma definitiva, autoritațile competente in materia amenajarii teritoriului și implementarii planificarii urbanistice, vor trebui sa transmita organismelor abilitate din ansamblul organismelor guvernamentale, in ritmul stabilit prin legislația specifica[16], rapoarte de monitorizare a activitații de punere in aplicare a planului de urbanism, care vor trebui sa indice cel puțin aspectele privind durabilitatea mediului și durabilitatea economica, pe care le-am enunțat. Aceste rapoarte se vor putea inspira din raportul de monitorizare, la care se refera art.15 și art. 25 ale Legii nr. 9 din 28.04.2006, care reglementeaza evaluarea efectelor unor planuri și programe asupra mediului (ce permit ca, pentru evitarea suprapunerii, sa poata fi utilizate mecanismele de monitorizare deja existente). Comunele vor trebui sa intocmeasca aceste rapoarte la termenele impuse prin legislație și, cel puțin, atunci cand are loc o ședința a Guvernului Local.
Legislația privind amenajarea teritoriului și planurile de urbanism va stabili in ce cazuri impactul punerii in aplicare a amenajarii urbane va obliga comunele sa-și exercite puterea lor sau, in cazul cand impactul asupra mediului depașește limitele Comunei, daca aceasta prerogativa revine colectivitații locale superioare, din care fac parte (art.15.6) In acest fel, a IV-a Disp. Ad. a Legii nr. 9 din 28.04.2006 - al carei titlu este „Criterii minime de durabilitate” - stipuleaza ca, daca dupa un an de la intrarea in vigoare a acestei legi, legislația de amenajare a teritoriului și urbanism nu a stabilit in ce caz impactul unei noi amenajari urbane necesita intervenția autoritații, aceasta noua amenajare va fi revizuita – urmand a fi realizate o evaluare de mediu și o evaluare economica - daca punerea ei in aplicare va antrena de la sine, sau impreuna cu alte amenajari aprobate in perioada ultimilor doi ani, o creștere de peste 20% a populației sau a suprafeței de teren urbanizat a comunei sau a teritoriului. Fara indoiala, aceasta masura vizeaza adaptarea noilor dezvoltari urbane la condițiile de durabilitate stabilite prin lege.
4.3. Dreptul publicului la informare si participare.
Printre drepturile cele mai importante de care se bucura cetațenii in fața administrației figureaza, fara indoiala, dreptul la informație și de acces la documentațiile administrative, precum și dreptul de participare la exercitarea competențelor administrative, stabilite in mod general prin art. 42 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 9.2 și105 ale Constituției Spaniei și art. 3.5, 35 și 37 ale Legii nr. 30 din 26.11.1992 privind Regimul juridic al administrațiilor publice și al Procedurii administrative comune (LRJ-PAC). Aceste drepturi au chiar o importanța și mai mare in privința mediului inconjurator, ceea ce are consecințe directe asupra amenajarilor urbane.
In ceea ce privește accesul la informația in materie de mediu, Directiva nr. 90/313/CEE a determinat apariția Legii nr. 38 din 12.12.1995, privind dreptul de acces la informația de mediu. Acest act normativ, a antrenat dreptul de acces la informația de mediu pentru toți cetațenii națiunilor Statelor care aparțin Spațiului Economic European in fața intregii administrații publice spaniole, stabilind cateva restricții care permit refuzul comunicarii acestui tip de informație (absența unei cereri exprese constituie un caz de refuz), precum și un termen de doua luni pentru a raspunde solicitarii.
Mai recent, in aplicarea consecventa a Directivei nr. 2003/4/CE și a Convenției de la Aarhus din 25.06.1998[17], a intrat in vigoare Legea nr. 27 din 18.07.2006, lege care reglementeaza drepturile de acces la informație, de participare a publicului și de acces la justiție in materie de mediu (LIPJMA), act normativ care inlocuiește Legea nr. 38/1995. Textul actual trateaza intr-o maniera mult mai specifica dreptul de acces la informația in materie administrativa, reglementand cu precizie drepturile de acces la informație, de participare a publicului și de acces la justiție in in materie de mediu. Fundamentul principal al noii reglementari se bazeaza pe faptul ca - pentru a da caracter de eficiența dreptului de a se bucura de un mediu sanatos, precum și pentru a-și putea indeplini obligațiile de a-l respecta și proteja (art. 45 din Constituția Spaniei) - cetațenii trebuie sa aiba acces la o informație de mediu corecta, trebuie sa aiba posibilitatea de a participa la procesul de luare a deciziilor ce privesc mediul și trebuie sa aiba acces la justiție, atunci cand aceste drepturi nu sunt respectate.
Referindu-ne la dreptul de acces la informație, aceasta lege impune autoritaților publice anumite obligații de difuzare a informației de mediu[18]. Ea reduce, in general, la o luna termenul de raspuns la o cerere de informație, interval care poate fi extins la doua luni, atunci cand volumul și complexitatea informațiilor o impun (fapt ce trebuie sa fie notificat petentului in termen de o luna).
Toți cetațenii Uniunii Europene și orice persoana fizica sau juridica care ii este rezidenta sau care are motive sociale[19], are posibilitatea, fara a fi necesar sa prezinte un motiv real, sa acceada la informația in materie de mediu. Nu este deci necesara nici o justificare speciala și, prin urmare, nu trebuie sa-și justifice cererea de acces.
Totuși exista și anumite limite referitoare la acest drept de acces. Pe langa limitele cu caracter general, prevazute de art. 37 din LRJ-PAC, exista și altele, specifice, stabilite prin art. 13 din LIPJMA. Aceasta dispoziție obliga la justificarea refuzului de a furniza informația solicitata și stabilește ca motivele ce constituie excepțiile vor trebui sa fie interpretate intotdeauna in mod restrictiv. Printre aceste limite, se afla și urmatoarele:
a) Daca autoritatea publica nu este in posesia informației solicitate, caz in care ea va trebui sa o ceara de la autoritatea in masura sa o furnizeze;
b) Daca cererea este in mod evident nerezonabila sau formulata la un mod prea general, caz in care autoritatea ii va cere solicitantului, cat mai curand posibil, sa-și reformuleze cererea intr-o forma mai precisa. In acest sens, referitor la cererile de informații cu caracter periodic sau viitoare, STS din 04.04.2006 a stabilit ca, in aceasta ipoteza, dreptul la informație devine un drept de luare la cunoștința publica, prin difuzarea periodica a informației privind mediul, atunci cand este vorba de efecte asupra mediului care cer luarea de masuri de catre administrația publica.
c) Cererea va putea fi deasemenea respinsa atunci cand ea se refera la comunicari sau deliberari interne ale administrației publice, sau la proceduri aflate in curs dar inca nefinalizate și daca petentul nu indeplinește condițiile de interes. In acest sens, art. 13 permite refuzul accesului la conținutul documentelor aflate in curs, adica la „acelea la care autoritatea publica lucreaza activ”. STS din 17.02.2004 analizeaza dreptul de acces la informația in materie de mediu și admite accesul la conținutul studiilor, rapoartelor sau documentelor pregatitoare finalizate care sunt intocmite in vederea aprobarii unui regulament sau a unui plan administrativ in materie de mediu.[20] Daca aceasta conduce la un refuz, autoritatea publica competenta va trebui sa menționeze, in motivarea refuzului sau, autoritatea care lucreaza la aceste documente, și sa informeze petentul asupra termenului prevazut pentru terminarea lucrarii.
d) Cu excepția informațiilor privind deversarile in mediul natural, cererile vor putea fi refuzate in cazurile in care furnizarea de informații afecteaza confidențialitatea: proceduri ale autoritaților publice, date cu caracter comercial și industrial, date personale[21], de interesul sau pentru protecția unei terțe parți, care a dat in mod voluntar informația, fara a fi obligat, date referitoare la protecția mediului in cazul cererilor prin care, in special, se solicita informații privind locațiile unde traiesc speciile amenințate și locurile lor de reproducere.
e) In nici unul din cazuri nu pot fi furnizate informații cu privire la relațiile internaționale, apararea naționala sau securitatea publica, la drepturile de proprietate intelectuala și industriala, a caror divulgare este interzisa. Aceasta masura privește deasemenea procesele judiciare aflate in curs și tot ceea ce poate obstrucționa sau prejudicia anchetele penale sau disciplinare.
Daca documentele administrative se afla in posesia unor societați comerciale sau organisme nonguvernamentale, independente de administrația publica, nu este admisibil ca o persoana juridica de drept privat sa nu respecte garanțiile de transparența (STS din 30.11.2001). In acest sens LIPJMA statueaza ca trebuie sa contribuie la aplicarea dreptului de acces la informație toate persoanele fizice sau juridice care exercita funcții/atribuții/competențe publice in acest domeniu sau care iși asuma responsabilitați/funcții/competențe/servicii publice privind mediul, sub autoritatea unei entitați publice. Aceasta include societațile private care presteaza servicii publice in virtutea unui contract administrativ sau care indeplinesc o funcție/atribuție/competența publica de mediu, indiferent de forma (titlul) sub care a fost autorizata sa funcționeze. Mai mult, art. 21 al legii prevede ca oricine poate depune o reclamație la administrația sub autoritatea careia se afla aceste persoane juridice, in scopul de a le determina sa-și indeplineasca obligațiile in acest domeniu.
In cazul refuzului dreptului la informație, sistemul juridic spaniol nu prevede, dupa plangerea in fața administrației, posibilitatea promovarii unei acțiuni in contencios in fața Tribunalului Administrativ. Avand in vedere durata și costul procedurii, aceasta garanție este insuficienta. Oricum, in Spania nu exista un organism independent care sa soluționeze in mod rapid și eficient caile de atac indreptate impotriva refuzurilor de furnizare a informațiilor solicitate (așa cum este cazul in Franța cu Comisia de Acces la Documente Administrative (CADA) sau in Anglia cu Information Commissioner).
In ce privește planurile de urbanism propriu-zise, trebuie semnalat ca nu exista nici o norma specifica privind dreptul la informație și de acces la documentele administrative. In orice caz, atunci cand se constata ca informația solicitata face domeniul Legii nr. 27/2006 (LIPJMA), aceasta va fi aplicata imediat. Pentru celelalte solicitari urmeaza a fi aplicate, la modul general, regulile stabilite, așa cum am evocat anterior, prin art. 35 și 37 din LRJ-PAC. Sub rezerva dispozițiilor cuprinse in legislația Comunitaților Autonome, Legea nr. 8 din 28.05.2007 privind Fondul funciar reamintește in art. 3 ca legislația privind amenajarea teritoriului și urbanismul trebuie sa garanteze dreptul la informare al cetațenilor și al entitaților reprezentative ale intereselor in cauzele privind planurile de urbanism. Aceeași lege, in art. 4 statueaza ca toți cetațenii au dreptul de acces la informațiile deținute de administrațiile publice referitoare la amenajarea teritorului, la planurile de urbanism și la evaluarile lor de mediu, aceștia avand și dreptul de a obține un exemplar sau o copie certificata a actelor administrative adoptate. Ei trebuie desemenea, sa fie informați de autoritatea competenta, intr-o maniera completa, in scris și intr-un termen rezonabil, despre regimul și condițiile de urbanism aplicabile unei anumite proprietați[22].
Pentru facilitarea publicarii informației, Admininstrațiile Publice competente vor promova publicarea telematica a conținutului documentațiilor de amenajare a teritoriului și al planurilor de urbanism in vigoare și vor anunța ca ele fac obiectul informarii publice (art.11.3). Astfel, Statul inființeaza și susține un sistem public general și integrat de informații asupra terenurilor și urbanismului, care va fi permanent actualizat și compatibil cu alte sisteme de informare, așa cum este Cadastrul Imobiliar (Prima Disp. Ad.). In acest sens, legea introduce un nou art. 70 in conținutul Legii nr. 7 din 02.04.1985, care reglementeaza Bazele regimului local, obligand administrațiile publice competente sa țina la dispoziție, pentru cei care vor solicita, copiile complete ale documentațiilor de amenajare a teritoriului și ale planurilor de urbanism in vigoare, documentele de planificare și acordurile/autorizațiile de urbanism. Aceste documentații de amenajare vor trebui deasemenea sa fie publicate prin utilizarea mijloacelor telematice, concomitent cu publicarea anunțurilor sau dosarelor necesare pentru aprobarea lor (a IX- a Disp. Ad.).
Prin comparație cu procedurile care permit participarea publicului la elaborarea planurilor și deciziilor in domeniul mediului și al urbanismului, trebuie spus deasemenea, ca in materia mediului exista reglementari specifice, care se regasesc in art. 16 - 19 ale LIPJMA, iar in materie de urbanism exista norme de fond funciar – naționale și ale Comunitaților Autonome - care stabilesc reguli. Așa cum am afirmat la inceput, dat fiind ca urbanismul și mediul sunt la ora actuala doua realitați juridice strans legate, va trebui ținut cont de ambele reglementari care, in general, nu sunt contradictorii, ci mai degraba complementare. De asemenea, nu trebuie uitat faptul ca participarea cetațenilor - consfințita prin art. 9.2 din Constituția Spaniei, iar pentru domeniul administrativ prin art. 105 din LRJ-PAC - garanteaza funcționarea democratica a societații și introduce o mai mare transparența in gestionarea afacerilor publice.
LIPJMA cauta sa promoveze o participare reala și efectiva a publicului in elaborarea, modificarea și revizuirea planurilor, programelor și actelor administrative cu caracter general in raport cu mediul. In acest scop, art. 16 obliga Administrațiile Publice sa solicite o participare efectiva a tuturor cetațenilor, difuzand publicului o informație ampla și permițandu-i participarea cu formularea de observații, propuneri și opinii, inaintea aprobarii planurilor, programelor sau actelor administrative, trebuind evident sa le cunoasca și sa țina cont de acestea la momentul aprobarii. Aceste garanții vor trebui respectate in special in cazul planurilor și programelor pentru deșeuri, baterii și acumulatori, nitrați, ambalaje, calitatea aerului sau in orice alt domeniu cuprins in reglementarile Comunitaților Autonome. Printre domeniile de interes in materia mediului, pentru care Administrațiile Publice trebuie sa asigure aceasta participare, se gasește protecția apelor și a solurilor, amenajarea teritoriului rural și urban, utilizarea solurilor, prezervarea naturii și a biodiversitații, amenajarea padurilor și exploatarea forestiera, tratarea deșeurilor, protecția impotriva zgomotului sau studiul de impact asupra mediului (art. 18). Sunt excluse procedurile de elaborare a actelor administrative/normative cu caracter general privind apararea naționala, securitatea publica, protecția civila in cazuri de urgența, braconajul maritim precum și orice alte modificari normative care nu implica o reducere a masurilor de protecție a mediului. Pentru a garanta ca aceasta participare sa fie efectiva și pentru realizarea unei monitorizari a politicilor generale de mediu care vizeaza dezvoltarea durabila, art. 19 al LIPJMA creaza Consiliul Consultativ al Mediului[23], avand o compoziție pluralista, care joaca un rol important prin consultanța oferita și sugestiile formulate in timpul procesului de elaborare a anteproiectelor de lege și a proiectelor de reglementari care au incidența asupra mediului.
In materie de urbanism, art. 3.2 din Legea Fondului funciar nr. 8 din 28.05.2007 - LS07 stabilește ca legislația privind amenajarea teritoriului și planurile de urbanism trebuie sa garanteze participarea cetațenilor la amenajarea și gestionarea urbana. Mai departe, lit. e) a art. 4 afirma ca toți cetațenii au dreptul de participare efectiva la procedurile de elaborare și aprobare ale tuturor documentațiilor de amenajare a teritoriului sau ale planurilor de urbanism, precum și ale evaluariilor lor de mediu - formuland remarci, observații, propuneri, reclamații sau plangeri - și de a obține din partea Administrațiilor Publice raspunsuri motivate, in conformitate cu legislația corespunzatoare regimului juridic al acestor Administrații și cu procedura in vigoare.[24]
Daca se lasa la o parte particularitațile stabilite prin reglementarile fiecarei Administrații și noutațile introduse prin Legea nr. 11 din 22.06.2007, privind accesul electronic al cetațenilor la Serviciile Publice – act normativ care, potrivit art. 3 pretinde, printre altele, atingerea obiectivelor de simplificare a procedurilor administrative și de a oferi oportunitațile de participare, precum și de creștere a transparenței - reglementarea dreptului de participare a publicului in materia urbanismului se gasește, in principal, in legislația de urbanism a Comunitaților Autonome, și mai exact in normele care reglementeaza procedura de elaborare a documentațiilor de planificare. Totuși, legislația naționala, deși face referiri la legislația in materie, stabilește cateva reguli de baza pentru exercitarea acestui drept prin art. 11 din LS07. La ora actuala, termenul minim pentru informarea publicului este de 20 zile – legislația Comunitaților Autonome admite in general pana la 30 zile - iar atunci cand este vorba despre aprobarea sau modificarea documentațiilor de amenajare urbana, documentele prezentate publicului trebuie sa includa un rezumat explicativ al domeniilor care vor suferi modificari prin noul amenajament și al serviciilor care vor fi suspendate in perioada executarii proiectelor, precum și durata intreruperii acestora.
Se poate spune ca aceasta participare se face, in general, in trei etape. Prima, pe care o putem numi faza de studii preliminare, este cea in timpul careia se realizeaza diferite studii și se colecteaza toate informațiile necesare elaborarii unui document de lucru inițial care va defini liniile strategice ale viitorului plan. In perioada acestei faze, organismele competente ale municipalitaților au adesea contacte cu asociațiile cele mai reprezentative ale celor mai importante interese ale Comunei și, in general, ele solicita informații de la organismele colective de amenajare a teritoriului – in cazul in care acestea exista - și de la cele care reprezinta interesele publice și private mai importante. Dupa ce aceste lucrari preliminare au dat naștere la ceea ce poate fi numit anteproiect, unele Comunitați Autonome procedeaza, in general, la un prim demers de informare a publicului, deschis de aceasta data nu numai asociațiilor cele mai reprezentative, ci și tuturor cetațenilor. In mod normal aceasta faza dureaza o luna, cetațenii și asociațiile avand timpul necesar și posibilitatea de a consulta documentele și de a formula observațiile, propunerile sau plangerile pe care le considera oportune. In cele din urma, intrevine faza cea mai importanta – ca efect al tuturor legislațiilor de urbanism ale Comunitaților Autonome, care au stabilit o perioada de informare a publicului cu o durata de minimum 30 zile - care se deruleaza inaintea aprobarii de catre municipalitate a proiectului documentației de urbanism. Pe durata acestei faze, care este esențiala pentru validitatea procedurii, toți cetațenii au posibilitatea de a-și formula observațiile asupra planului inițial aprobat. Daca aceste observații și plangeri antreneaza schimbari importante ale planului, publicului ii va fi din nou prezentat noul plan, așa cum a fost el modificat.
Iata aici un exemplu din legislația Comunitații Autonome Madrid: Legea nr. 9 din 17.07.2001, a Fondului funciar al acestei comunitați, in art. 3.1 lit. d) se refera la participarea publicului și o definește ca fiind principiu director al amenajarilor urbane: „In formularea, gestionarea și executarea amenajarilor urbane, Comunitatea din Madrid și municipalitațile vor trebui sa incurajeze și sa promoveze participarea și deasemenea, sa vegheze asupra drepturilor la inițiativa și la informare al cetațenilor și al entitaților care ii reprezinta”. Aceasta lege stabilește o dubla perioada de participare și de informare a publicului. In cazul planurilor cu conținut general și structural, cum sunt Planul General de Amenajare Municipal și Planurile de Sectorizare, atunci cand lucrarile de elaborare permit deja formularea criteriilor, obiectivelor și soluțiilor generale de amenajare, Administrația responsabila urmeaza sa intocmeasca un anteproiect. Acesta trebuie sa fie supus informarii/consultarii publice timp de cel puțin 30 zile și deasemenea, trebuie sa faca obiectul unei analize de mediu, prin organismul competent in materie de mediu, intr-un termen care sa nu depașeasca 3 luni (art. 56). Aprobarea anteproiectului se va face ținand seama de rezultatele informarii/consultarii publicului și ale evaluarii de mediu, indicand in mod special incidența acestora din urma asupra conținutului definitv al anteproiectului. Anteproiectul are ca scop stabilirea fundamentelor aprobate pentru a orienta ulterior elaborarea planului. Odata redactate și aprobate de catre organismul competent, toate planurile de urbanism vor face obiectul unei a doua perioade de informare a publicului, intr-un termen de cel puțin o luna. In interiorul acestei perioade, cetațenii au posibilitatea de a examina intreaga documentație și de a formula toate observațiile pe care le considera necesare. De asemenea, in aceasta perioada vor fi comunicate și rapoartele - impuse de lege sau necesare din punct de vedere al interesului public - intocmite de catre organismele și entitațile publice. Art. 57 din lege subliniaza ca aceasta formalitate de informare a publicului se va indeplini in așa fel incat sa asigure favorizarea și incurajarea unei mai mari participari a persoanelor interesate și a tuturor cetațenilor in general. Ținand cont de rapoartele și observațiile prezentate in aceasta perioada, Consiliul Municipal va hotari daca este intemeiata introducerea in plan a corecțiilor necesare. Daca aceste corecții vor implica schimbari importante in amenajare, noul document va face obiectul unei noi informari a publicului și al unor cereri pentru intocmirea noilor rapoarte de rigoare, inauntrul unei perioade mai mari cu cel puțin o luna. Dupa aceasta perioada, dar inainte de a proceda la aprobare, municipalitatea va transmite documentația tehnica organismului guvernamental autonom competent in materia mediului pentru ca acesta sa intocmeasca, intr-un interval de o luna, raportul definitiv al analizei de mediu.
In același mod, Legea Urbanismului din Catalonia, aprobata prin Decretul Legislativ nr. 1 din 26.07.2005, garanteaza, in art. 8, drepturile la informare și participare in cadrul procedurilor de planificare și de gestiune. Mai departe, la art. 83.4, referitor la aprobarea documentațiilor de planificare municipala, inaintea aprobarii provizorii de catre Comuna, spune ca e necesar sa se procedeze la o informare a publicului intr-un interval de o luna. In afara de a fi prezentata publicului, documentația - care va include și rezultatele evaluarilor de mediu - va trebui sa fie consultata de catre organismele interesate și de catre comunele limitrofe.
Un ultim exemplu, relativ recent, este cel al Legii nr. 2 din 30.06.2006 privind Fondul Funciar și Urbanismul din Țara Bascilor, care la art. 8 prevede principiul participarii cetațenești in cadrul procesului de amenajare urbana. Pentru ca acest principiu sa devina efectiv, art. 108 - 110 din aceasta lege stabilesc necesitatea elaborarii unui program de participare cetațeneasca de fiecare data cand se procedeaza la stabilirea, modificarea sau revizuirea oricarei planificari de amenajare structurala, precum și obligația de a recurge la Consiliul Consultativ de Planificare Municipala, a carui componența pluralista va garanta prezența reprezentanților asociațiilor de rezidenți și ai entitaților sau organismelor de protecția mediului din Comuna. Pentru parcursul perioadei procesului de elaborare a documentațiilor de planificare, art. 90 prevede o dubla formalitate de prezentare publica, la inceput timp de doua luni de la prezentarea anteproiectului, și apoi timp de o luna dupa aprobarea inițiala. Daca observațiile formulate implica modificari substanțiale in amenajarea structurala, se va proceda la o noua aprobare a planului și la o noua supunere la informarea publica.
In sfarșit, trebuie atrasa atenția asupra faptului ca, in timpul discutarii in Parlament a noii Legi a Fondului funciar, a fost introdusa o alta perioada de informare a publicului, prevazuta in art. 13.4 din LS07, pentru rațiuni legate de mediu. Nu se va putea realiza un nou amenajament cu reducerea spațiilor naturale protejate sau a spațiilor incluse in Rețeaua Natura 2000, atunci cand schimbarile aduse asupra evoluției lor naturale vor fi științific demonstrate. In acest caz, modificarea va face obiectul unei informari a publicului, operațiune care, pentru cazul Rețelei Natura 2000, va fi efectuata inaintea transmiterii propunerii de declasare catre Comisia Europeana.
In afara de participarea publicului la elaborarea documentațiilor de planificare, exista inca o formalitate de participare, in raport cu atribuțiile de autorizare. Regulamentul Activitaților Jenante, Insalubre, Nocive și Periculoase, aprobat prin Decretul 2414 din 30.11.1961, impune o perioada de informare a publicului de 10 zile in pe parcursul procedurii de atribuire a licențelor pentru desfașurarea activitaților enumerate in cuprinsul sau. Pentru ca persoanele interesate sa aiba posibilitatea de a lua cunoștința despre activitatea care se intenționeaza a fi autorizata, inceperea acestei perioade trebuie sa fie notificata, mai mult, persoanelor riverane amplasamentului propus. Odata ce observațiile și reclamațiile au fost adunate, procesul iși urmeaza cursul cu raportul tehnicienilor competenți. Daca proiectul va necesita o Autorizație de Mediu, in condițiile Legii nr. 16 din 01.07.2002, pentru Prevenirea și Controlul Poluarii; informarea publicului va trebui efectuata prin organismul responsabil cu emiterea autorizației. Art. 16 statueaza aceasta formalitate și instituie obligația de a prezenta publicului documentația completa a dosarului, cu excepția datelor confidențiale, inainte ca organismele solicitate sa emita avizul lor. Apoi, art. 20 prevede o informare limitata la interese, care trebuie efectuata inainte de elaborarea propunerii de rezoluție. Aceasta propunere și observațiile, daca sunt apreciate ca fiind oportune, vor fi transmise organismelor competente, pentru a-și redacta rapoartele in termen de maximum 15 zile.
In sfarșit, mai exista deasemenea o forma de participare a publicului la procedurile evaluarilor de mediu. Astfel, art. 3 din Decretul Regal Legislativ nr. 1302 din 28.06.1986, privind Studiul de Impact asupra Mediului, reglementeaza, concomitent cu consultarea altor organisme competente, participarea publicului in cadrul proceselor de autorizare a proiectelor care urmeaza sa fie supuse unei EIA. Aceasta obligație de consultare a publicului apare in art. 15 și 17 ale Decretului Regal nr. 1131 din 30.09.1988, unde sunt stabilite un termen de 30 zile lucratoare, precum și condițiile de prezentare ale studiului de impact asupra mediului. Inainte de a intocmi declarația de impact, organismul administrativ de mediu va comunica titularului proiectului, in termen de 30 zile de la incheierea perioadei de informare a publicului, modificarile ce contribuie la studiu, ca urmare a observațiilor, propunerilor și remarcilor formulate. Aceasta informare a publicului se va efectua deasemenea și de catre organismul abilitat sa elibereze Autorizația de Mediu, in condițiile Legii nr. 16 din 01.07.2002, pentru Prevenirea și Controlul Poluarii. La fel, in cazul evaluarii de mediu asupra efectelor anumitor planuri sau programe, Legea nr. 9 din 28.04.2006 obliga, prin art. 10, la prezentarea publica, timp de cel puțin 45 zile, a versiunii preliminara a planului sau programului, inclusiv a raportului privind durabilitatea mediului. Inlauntrul acestui termen, publicul și Administrațiile interesate au posibilitatea de a-și formula observațiile.
In toate cazurile, datele de informare publica vor fi comunicate populației prin intermediul anunțurilor in publicațiile oficiale și prin mijloacele media cele mai importante[25]. Ne aflam in prezența unui demers de mare importanța, fiind esențial pentru validitatea procedurii și a carui absența sau realizare defectuoasa poate atrage nulitatea planului, deoarece aceasta ar insemna ca se face abstracție, total și absolut, de procedura stabilita prin art. 62.1 lit. e) din LRJ-PAC. Astfel, Sentința nr. 2563 din 08.11.2005 a Tribunalului Superior de Justiție din Castilia și Leon, anuleaza modificarea Planului General de Amenajare Municipala din Zamora, din cauza omiterii acestei formalitați.
Pentru a fi eficace, drepturile de acces la informație și participare a publicului necesita o protecție judiciara eficienta, ceea ce LIPJMA numește acces la justiție. Aceasta eficiența a protecției judiciare este, in principiu, relativa daca ținem cont de faptul ca sunt la dispoziție caile de atac ordinare (administrative și tribunalele administrative) cunoscute pentru incetineala lor, datorita unui sistem judiciar administrativ paralizat.
Lit. h) a art. 19.1 din Legea nr. 29 din 13.07.1998, care reglementeaza Jurisdicția Administrativa, recunoaște dreptul oricarui cetațean de a acționa in justiție, fara a avea de dovedit vreun prejudiciu personal, in numele celebrei acțiuni publice sau populare, insa numai in cazurile prevazute de lege. Cazul cel mai important este cel al acțiunilor avand ca obiect invocarea (determinarea) aplicarii legilor privind urbanismul (așa numita aparare a legii - art. 302 din Legea privind Regimul funciar și al Amenajarii, aprobata prin Decretul Regal nr. 1 din 26.06.1992, inca in vigoare), insa aceasta posibilitate este la fel de bine intemeiata și prin art. 8.2 din Legea nr. 16 din 25.06.1985, privind Patrimoniul Istoric Spaniol sau prin art. 109.1 din Legea nr. 22 din 28.07.1988, privind Litoralul. In consecința, in domeniul invocarii (determinarii) aplicarii legilor de urbanism (apararea legii), accesul la caile de aparare ale drepturilor cetațenilor este foarte larg, deoarece este deschis tuturor cetațenilor, care iși considera lezate intersele. Invocarea (determinarea) aplicarii legilor de urbanism (apararea legii), revine nu numai asociațiilor care reprezinta interesele, ci și oricarui cetațean, in masura in care consecințele pagubelor cauzate amenajarilor urbane afecteaza societatea in ansamblul sau.
In fapt, in practica, persoanele interesate și asociațiile de interes general sunt cei care aproape intotdeauna recurg la tribunale. Mai mult, aceste importante reglementari au fost confirmate in numeroase ocazii de catre Tribunalale de Justiție (STS din 24.12 2001) și se regasesc deasemenea in legislațiile Comunitaților Autonome (intre altele, art. 12 din Decretul Legislativ nr. 1 din 26.07.2005, care aproba Legea Urbanismului in Catalonia, sau art. 8.2 din Legea nr. 2 din 30.06.2006, privind Fondul Funciar și Urbanismul din Țara Bascilor). Insistand asupra importanței acestei posibilitați de recurgere la justiție in materia urbanismului, litera f) a art. 4 din LS07 precizeaza puțin mai exact conținutul acestei acțiuni, subliniind ca toți cetațenii au dreptul de „a exercita o acțiune publica pentru a invoca (determina, n.n.) respectarea reglementarilor de amenajare a teritoriului și de urbanism (apararea legii, n.n.), precum și a actelor administrative rezultate in urma parcurgerii procedurilor pentru evaluarile de mediu și pentru realizarea proiectelor, in condițiile stabilite prin lege.”
Oricum, in materie de mediu posibilitatea de exercitare a acestor acțiuni este mult mai limitata. LIPJMA in art. 22 - 23, nu garanteaza, in principiu, accesul la justiție decat persoanelor care au suferit un prejudiciu și persoanelor juridice fara scop lucrativ, care au ca obiect de activitate protecția mediului și care indeplinesc anumite condiții de vechime și de rezidența.
4.4. Articularea dreptului urbanismului cu dreptul mediului.
Așa cum am semnalat deja, Dreptul Mediului și Dreptul Urbanismului au avut intotdeauna reglementari distincte. Totuși, dupa cum de asemenea am mai evocat, normele de urbanism au ținut cont mereu de protecția solurilor și au stabilit reguli pentru favorizarea informarii și incurajarea participarii publicului in cadrul procedurilor privind documentațiile de planificare. Este insa evident faptul ca aceasta stare de lucruri nu a fost suficienta pentru a frana, in anumite cazuri, o dezvoltare urbana necontrolata care, uneori, a atins și spațiile protejate.[26] Complexitatea practica a urbanismului face ca introducerea principiului urbanismului durabil in legislații și aplicarea sistemelor evaluarilor de mediu pentru planurile de urbanism și programele de amenajare a teritoriului sa constituie inca o și mai mare urgența, deoarece, dincolo de importantele consecințe juridice implicate, se poate spera ca, pe termen mediu, diferiții actori din domeniul urbanismului vor deveni constienți de importanța noțiunii de urbanism durabil.
Oricum, cu toate ca problemele de mediu cele mai importante au reglementari independente fața de cele de urbanism, o aplicare corecta a legislației de urbanism implica conformarea la aceste reglementari de mediu. Comunele vor trebui sa procedeze la aplicarea unui mare volum de norme de mediu, așa cum este cazul Decretului nr. 2414 din 30.11.1961, care obliga ca anumite activitați sa fie amplasate la distanțe minimale fața de zona urbana. Mai mult, diferitele Administrații Publice vor trebui sa țina cont de intregul ansamblu de norme naționale și internaționale cu aplicație directa, iar autorii planurilor de urbanism și de amenajare a teritoriului sa nu le ignore, deoarece neglijarea, neaplicarea sau incalcarea acestor norme atrage sancțiunea nulitații planurilor.
Și din aceste norme decurge protecția, in sensul ca terenul rural, actualmente prezervat de orice transformare urbana,[27] (conform art. 12 LS07), se afla inainte sub regim juridic de teren neurbanizabil de protecție speciala, (conform art. 9.1 lit. a) din Legea nr. 6 din 13.04.1998, azi abrogata). Aceasta norma se refera cel puțin la „terenurile excluse de la aceasta transformare prin legislația de protecție sau prin politicile domeniului public, naturale sau ale patrimoniului cultural - toate trebuind sa beneficieze de aceasta protecție pe parcursul desfașurarii procedurilor de amenajare a teritoriului și de elaborare a planurilor de urbanism, datorita valorii lor ecologice, agricole, zootehnice, forestiere și peisagistice - precum și toate terenurile supuse riscurilor naturale sau tehnologice, inclusv riscurilor de inundații sau de alte accidente grave”.
Printre actele normative naționale privind protecția naturii, a domeniului public sau a patrimoniului cultural, care in mod obișnuit obliga la prezervarea anumitor terenuri de orice transformare urbana, se pot enumera urmatoarele:
- Legea nr. 4 din 27.03.1989, privind Conservarea Spațiilor Naturale Protejate și a Florei și Faunei Salbatice, care, printre alte tipuri de documentații, reglementeaza Planurile de Amenajare a Resurselor Naturale, precum și Planurile Directoare de Utilizare și Gestionare ale Parcurilor (art. 5.2 și art. 19.2). Mai mult, ea integreaza Rețeaua Ecologica Europeana Natura 2000, definind Zonele Speciale de Conservare și Zonele de Protecție Speciala pentru Pasari. Aplicarea reglementarilor specifice Rețelei Natura 2000 este instituita prin Decretul Regal nr. 1997 din 07.12.1995, care statueaza masurile ce contribuie la garantarea biodiversitații, prin conservarea habitatelor naturale și a florei și faunei salbatice;
- Legea nr. 43 din 21.11.2003, a Padurilor, al carei art. 32 reglementeaza Planurile de Amenajare a Resurselor Forestiere;
- Decretul Regal Legislativ nr. 1 din 20.07.2001, care aproba textul modificat al Legii Apelor (art. 6) și Decretul Regal nr. 849 din 11.04.1986, care aproba Regulamentul Domeniului Public Hidraulic;
- Legea nr. 22 din 28.07.1988, a Litoralului, care prin art. 23 și urmatoarele stabilește distanțele de protecție;
- Legea nr. 3 din 23.03.1995, privind Rutele Utilizabile pentru Deplasarea Efectivelor de Animale, care prin art. 10 - 13 stabilește regulile pentru dezafectarea lor și pentru modificarile de trasee;
- Legea nr. 27 din 24.11.1992, privind Porturile de Stat și Marina Comerciala, care, in art. 18, vorbește de Planuri Speciale pentru Dezvoltarea Zonelor de Servicii din Porturi;
- Legea nr. 16 din 25.06.1985, privind Patrimoniul Istoric Spaniol, care definește noțiunea de Bun de Interes Cultural;
- Normele deja citate privind evaluarea de mediu, studiul de impact asupra mediului, evaluarea strategica de mediu, accesul la informație, participarea și accesul la Justiție in materie de mediu.
Printre normele comunitare și internaționale de interes special putem cita:
- Directiva nr. 92/43 privind Conservarea Habitatelor, a Florei și a Faunei Salbatice;
- Directiva nr. 79/409/CEE, privind Conservarea Pasarilor Salbatice;
- Convenția din 02.02.1971 (Convenția Ramsar) privind Mlaștinile de Importanța Internaționala;
- sau Carta de la Aalborg din 1994, care stabilește criteriile de durabililitate pentru orașele europene.
Reamintim faptul ca, in timpul discutarii in Parlament a Legii Fondului funciar nr. 8 din 28.05.2007 - LS07, a fost introdus un al doilea paragraf la art. 13.4, in scopul evitarii reducerii sau excluderii nejustificate a suprafețelor terenurilor considerate ca fiind areale naturale protejate sau a arealelor incluse in Rețeaua Natura 2000. Aceste reduceri sau excluderi vor deveni posibile numai atunci cand se va dovedi științific ca schimbarile operate respecta și nu afecteaza evoluția lor naturala. Primul paragraf al acestui art. 13.4 se refera la legislația proprie terenurilor susceptibile de a fi protejate, in scopul de a le reglementa utilizarea și protecția, intotdeauna din punctul de vedere al prezervarii lor. In aceeași optica - și in conformitate cu ceea ce s-a stabilit deja prin art. 50 din Legea Padurilor și prin alte norme de urbanism ale Comunitaților Autonome – a VI-a Disp. Ad. a LS07 stabilește, in vederea evitarii incendiilor provocate in scop speculativ, ca terenurilor incendiate li se va menține regimul juridic de terenuri rurale și vor fi destinate utilizarii forestiere pentru o perioada de cel puțin 30 de ani.
Pentru a da exemple de situații corespunzatoare articularii dintre urbanism și mediu, se pot cita Sentința Tribunalului Superior de Justiție din Castilia și Leon din 29.09.2006 (afacerea Navas del Marqués), sau Sentințele Tribunalului Suprem din 24, 26 și 31.12.2001 (afacerea antrepozitului de deșeuri al Centralei Nucleare de la Trillo).
Unele norme ale Comunitaților Autonome, in afara de a stabili reguli de urbanism (sau criterii/standarde minimale pentru infrastructuri, echipamente și servicii – necesare in funcție de suprafețele calculate in metri patrați ale edificiilor rezidențiale) orientate spre garantarea calitații vieții, incearca sa asigure și rezervele hidraulice necesare și suficiente pentru satisfacerea noilor lor nevoi, ca urmare a creșterii cererilor de apa prin planurile de dezvoltare urbana. Din același motiv, art. 10 lit. c) din LS07 obliga puterile publice sa se conformeze – atunci cand intenționeaza sa procedeze la utilizarea unor suprafețe de teren - principiilor accesului universal, al mobilitații, al eficienței energetice, al garantarii alimentarii cu apa, al prevenirii riscurilor naturale și accidentelor grave, al prevenirii și protecției impotriva poluarii și al limitarii consecințelor lor pentru sanatatea mediului. Garantarea alimentarii cu apa reprezinta o condiție pentru ca punerea in opera a planurilor de urbanism sa poata fi realizata. Astfel, Sentința Tribunalului Superior de Justiție al Comunitații din Valencia din 21.02. 2006 considera ca, atata timp cat condițiile materiale/fizice strict necesare nu vor fi indeplinite, aprobarea definitiva a planului nu va putea fi impiedicata, ci numai punerea lui in execuție, și afirma ca „faptul suspendarii execuției planului nu trebuie sa aiba efecte asupra validitații planului aprobat, ci numai sa-i intarzie execuția, deoarece aprobarea definitiva va permite punerea in opera a noului plan, care va indeplini toate condițiile cerute de lege”.
Intotdeauna consecvente in optica garantarii și atingerii unei calitați a vieții durabile și a necesarului de apa și energie, unele Comunitați Autonome - in special cele din Insulele Baleare și Insulele Canare – au instituit masuri pentru limitarea dezvoltarilor turistice in anumite zone, deoarece politica teritoriala a turismului, care planifica pe termen scurt, apare mereu ca fiind incapabila sa contribuie la un model de dezvoltare durabila. Aceste masuri urmaresc limitarea ocuparii teritoriului și a densitații populației, precum și ameliorarea calitații turismului. Se poate ajunge la acest deziderat, in principal prin restrangerea ariilor ocupate in scopul organizarii și desfașurarii activitaților turistice - respectiv prin stabilirea a ceea ce se numește capacitate de incarcare, care este determinata de un ansamblu de factori ce permit o exploatare turistica satisfacatoare a unei zone, fara a aduce prejudicii rezidenților sau mediului natural - și prin reducerea numarului de terenuri clasate ca fiind susceptibile de a fi urbanizate. Exista, de exemplu, Legea nr. 9 din 05.12.2006, care reglementeaza terenurile de golf in Comunitatea din Valencia și art. 120.2 al Legii nr. 19 din 14.04.2003, care aproba Directivele de Amenajare Generala și Directivele de Amenajare a Turismului in Insulele Canare, conform carora „Directivele de Amenajare a Turismului au ca obiectiv incurajarea la schimbarea modurilor de producție și gestiune a ofertei turistice, spre un model de dezvoltare turistica diversificata, variata, competitiva și durabila, care sa acopere cerințele și așteptarile actuale ale turiștilor și societații din Canare, concomitent cu protejarea și imbunatațirea perspectivelor, astfel incat sa fie satisfacute necesitațile și așteptarile economice, sociale și estetice, in același timp cu menținerea integritații culturale, a peisajului, a proceselor ecologice esențiale, a biodiversitații și a sistemelor vii”. Aplicarea Legii nr. 9 din 28.04.2006, privind Evaluarea efectelor diverselor planuri și programe asupra mediului, pe care am evocat-o deja, va contribui in mod evident la indeplinirea acestui obiectiv.
Printre reglementarile cele mai recente, care intenționeaza instaurarea unui urbanism mai durabil, se afla și cele privind sectorul esențial al construcțiilor. In același timp cu Planul pentru Energiile Regenerabile 2005 - 2010 și Codul Tehnic al Construcțiilor (CTE),[28] - care cuprinde importantul Document Fundamental privind Economia de Energie (HE) și cel privind Salubritatea (HS), unde sunt prescrise masurile pentru favorizarea unui consum durabil de energie și apa - a fost implementat un intreg sistem de certificare energetica a noilor construcții, instituit prin Decretul Regal nr. 47 din 19.01.2007, care reia parțial Directiva nr. 2002/91/CE privind Eficiența Energetica a Edificiilor.
Prezentam un ultim exemplu important de articulare practica intre urbanism și mediu. De foarte multe ori este nevoie și trebuie obținute multiple autorizații pentru exercitarea unei anumite activitați. Astfel, de pilda, pentru instalarea unei centrale termice, electrice sau mixte, trebuie solicitate și obținute licențe și autorizații de la autoritațile competente in domeniile diferitelor industrii, al energiei, al apei, al mediului atmosferic, al urbanismului, al deșeurilor periculoase, etc. Pentru facilitarea și accelerarea obținerii acestor licențe și autorizații, demersurile sunt regrupate intr-o singura procedura, care se realizeaza in fața unei singure autoritați. In Spania aceasta procedura se incheie prin eliberarea unui permis integrat de mediu, instituit prin Legea nr. 16 din 01.07.2002, pentru Prevenirea și Controlul Integrat al Poluarii, care incorporeaza prevederile Directivei nr. 96/61/CE. Legea definește aceasta autorizație ca fiind „rezoluția organismului competent al Comunitații Autonome pe teritoriul careia se afla instalația, care autorizeaza, sub rezerva protejarii mediului și a sanatații persoanelor, exploatarea in totalitate sau a unei parți din instalație, in condițiile care garanteaza respectarea dispozițiilor acestei legi. Aceasta autorizație va putea fi valabila pentru una sau mai multe instalații sau pentru unele parți de instalații, situate in aceeași locație și exploatate de catre același titular”. Instalațiile industriale, publice sau private, supuse acestei autorizari, sunt enumerate in anexa I a legii, fiind excluse instalațiile sau parți ale acestora care sunt destinate cercetarii, dezvoltarii sau experimentarii de noi produse sau procese tehnologice.
Procedura pentru obținerea permisului cuprinde urmatoarele demersuri care incep, odata ce a fost depusa cererea, cu organismul desemnat de catre Comunitatea Autonoma pe teritoriul careia se afla instalația: analiza prealabila a documentației inaintata și, acolo unde este cazul, solicitarea facuta catre petent pentru ca, in termen de 10 zile, sa atașeze documentele lipsa, cerute prin art. 12 din lege; informarea publicului; solicitarea raportului și declarației de impact asupra mediului, acolo unde este cazul; propunerea de rezoluție; intrevederea cu parțile interesate; o noua transmitere la organismele competente pentru obținerea rapoartelor obligatorii in demersurile anterioare; rezoluția și, in final, notificarea și publicarea. Data fiind complexitatea procedurii, s-ar putea ințelege ca termenul maxim pentru a raspunde cererilor de autorizare este de 10 luni, iar dupa trecerea acestui termen fara un raspuns expres, ar putea fi considerate ca fiind respinse, deoarece art. 8 al Directivei 96/61 CE dispune in mod expres ca pentru acest tip de instalații trebuie indeplinita condiția formei scrise a permisului, care sa conțina consecințele de mediu ale funcționarii lor, ceea ce exclude aplicarea principiului acceptarii implicite (tacita). Autorizația va trebui sa precizeze categoriile in care se incadreaza instalațiile sau parțile de instalații pentru care a fost emisa, conform art. 22 al Legii. In privința duratei, permisele integrate de mediu sunt acordate pentru o perioada de pana la opt ani și trebuie reinnoite periodic, la cererea prealabila a celui interesat, dar, in acest caz, daca organismul competent nu raspunde la cererea de reinnoire in termenul fixat, ele vor fi implicit acordate. In cazul in care se produc modificari substanțiale ale instalației, dupa obținerea autorizației, acestea vor putea fi efectuate dupa obținerea unui nou permis integrat de mediu, in timp ce pentru alte situații este suficienta inștiințarea organismului competent.[29]
Pentru a facilita coordonarea intre diferitele niveluri de Administrații și in virtutea faptului ca și autoritațile locale sunt supuse reglementarilor de mediu stabilite, municipalitațile vor trebui sa prezinte doua rapoarte: unul privind compatibilitatea proiectului cu planul de urbanism și celalalt privind acele aspecte legate de instalațiile care intra in competența lor, sub rezerva deciziei finale asupra concesionarii licenței.[30] Atunci cand punerea in funcțiune a instalației presupune deversari de deșeuri in apele continentale ale bazinelor intercomunitare, decizia adminstrativa de autorizare a deversarii deșeurilor, care pana recent aparținea Confederațiilor Hidrografice, de acum va fi inclusa in permisul integrat de mediu emis de catre Comunitațile Autonome, fara insa ca aceasta sa insemne o reducere a competențelor Statului in materie. In alta ordine de idei, legea prevede mecanisme de colaborare interadministrative pentru cazurile cand rapoartele anterioare obligatorii nu ar fi publicate la timp astfel incat, pe de o parte, se acorda un nou termen limita la cererea urgenta a organismului Comunitații Autonome, iar pe de alta parte, se admite ca, deși raportul a fost transmis in afara termenului, el va fi luat in considerare cu condiția ca acesta sa parvina inaintea obținerii permisului integrat de mediu. La sfarșit, Comunitațile Autonome vor atașa la actele procedurii de obținere a permisului integrat de mediu documentele evaluarii de mediu, care intra in competența lor, precum și cele cerute prin reglementarile referitoare la prevenirea riscurilor de accidente grave provocate de substanțele periculoase, sau alte documente prevazute de legislațiile lor de mediu. Mai mult, atunci cand competența de a formula declarația de impact asupra mediului revine Administrației Generale de Stat, un exemplar va fi transmis organismului Comunitații Autonome, care il va include in permisul integrat de mediu. In acest caz, printre altele, se admite și posibilitatea de colaborare cu Comunitațile Autonome indirect, prin intermediul comisiei de administrație.
Fața de o procedura atat de complexa pentru acordarea permisului integrat de mediu, care regrupeaza și reunește diferite acte administrative emise la diferite niveluri administrative, Legea nr. 16 din 01.07.2002, pentru Prevenirea și Controlul Integrat al Poluarii, a prevazut un regim special de contestații pentru cazurile cand vor trebui intocmite rapoartele obligatorii. Conform art. 24, atunci cand un raport obligatoriu va impiedica atribuirea unui permis, se va putea utiliza calea de atac judiciara sau administrativa, dupa caz, independent de actul administrativ de autoritate care va pune capat procedurii. Din contra, cand raportul obligatoriu este favorabil, dar determina dependența autorizației de anumite condiții cu care solicitantul nu este de acord, acestea trebuie in mod necesar integrate in rezoluția finala, in scopul de a obține permisul integrat de mediu. Prin urmare, cand calea de atac este administrativa, ea va fi indreptata direct impotriva acestui act administrativ al organismului Comunitații Autonome, care va trebui sa il transmita de indata organismului emitent, acesta urmand a o informa. In sfarșit, daca in calea de atac in fața Tribunalul Administrativ, indreptata impotriva actului administrativ al Comunitații Autonome care pune capat caii administrative, se formuleaza cereri care au ca obiect rapoarte obligatorii și indispensabile, Administrația care le-a eliberat este considerata ca fiind coparata – in conformitate cu art. 21.1 lit. a) din Legea nr. 29 din 13.07.1998, care reglementeaza Jurisdicția Administrativa - in scopul de a permite apararea prin Administrația care este autorul reglementarii legale a rapoartelor.
4.5. Concluzii.
Protecția juridica a mediului a primit in Spania un impuls definitiv odata cu integrarea sa in Uniunea Europeana, deoarece, in Dreptul Comunitar, protecția mediului s-a consolidat treptat, ca una din funcțiile fundamentale ale Comunitații, și la un astfel de nivel incat, la ora actuala, majoritatea reglementarilor de mediu spaniole au ca obiectiv incorporarea Dreptului Uniunii Europene.
Normele de mediu contribuie in mod evident, din punct de vedere juridic, la limitarea agresiunilor impotriva mediului, ca efect al planurilor de urbanism. Totuși, in practica, aplicarea acestor norme nu este ușoara, așa cum subliniaza Parlamentul European in Rezoluția sa din 21.06.2007 asupra rezultatelor anchetei efectuata in Comunitațile Autonome din Andaluzia, Valencia și Madrid. Parlamentul iși exprima „cea mai energica condamnare precum și opoziția sa fața de macroproiectele urbanistice intreprinse de societațile de construcții și de promotorii imobiliari, proiecte care nu corespund absolut deloc necesitaților reale ale orașelor și satelor in cauza, care sunt indezirabile pe planul mediului și au un impact dezastruos asupra identitaților istorice și culturale ale zonelor vizate”. Mai mult, el considera imperativa luarea de masuri adecvate care sa garanteze aplicarea corecta și respectarea Directivei cadru asupra apei, pentru marile proiecte de urbanism.
Legislația de urbanism cea mai recenta reclama prevenirea și impiedicarea agresiunii impotriva mediului, provocata prin planurile de urbanism, dand prioritate și privilegiind urbanismul durabil, stabilind un sistem de reguli care permite și faciliteaza controlul instanțelor judecatorești asupra respectarii și aplicarii legilor privind planurile de urbanism, și protejand, in consecința, valorile de mediu ale societații. Nu exista nici o indoiala ca la acest deziderat vor contribui deasemenea și diferitele proiecte de acte normative, care sunt la acest moment in discuția Parlamentului, precum și recenta inființare a unui Minister Public special pentru delictele privind urbanismul și a unei brigazi a Garzii Civile, specializata in urbanism.
Intr-adevar, aceasta constituie o competența exclusiva a Comunitaților Autonome, astfel incat actele de punere in aplicare cu caracter național nu sunt admisibile decat in circonstanțe excepționale, ca de exemplu, in situația in care intervențiile separate ale Comunitaților Autonome interesate nu permit garantarea eficienței masurilor ce se iau in cauza, fiind necesara o decizie la nivel național, pentru rațiuni de securitate sau de necesitate, grave și urgente (STC nr. 329 din 12 noiembrie 1993).
STC nr. 170 din 19 octombrie1989, stipuleaza ca „legislația de baza a Statului nu are, in acest caz, un rol de uniformizare relativa, ci mai degraba de amenajare, stabilind cadrul minim ce trebuie respectat in toate cazurile, dar care permite Comunitaților Autonome, acestea avand competențe in materie, stabilirea unor niveluri de protecție mai ridicate, care nu pot intra in contradicție cu normele de baza, edictate de catre Stat”. Neconstituțional ar fi faptul ca aceasta protecție sa fie restransa sau diminuata (STC nr. 166 din 18 septembrie 2002).
A se vedea art. 109 - 110 din Cod. Pen. și art. 130.2 din Legea privind regimul juridic al administrațiilor publice și procedura administrativa comuna (LRJ-PAC).
A se vedea, de exemplu, Sentința Audienței Naționale din 18 mai 2005 și Sentința Tribunalului Suprem din 22 noiembrie 2004, pronunțate in cazul Aznalcollar.
A se vedea, de exemplu, art. 202 - 203 și art. 212 ale Legii nr 9 din 17 iulie 2001 a Fondului Funciar al Comunitații Madrid, sau art. 182 și art. 184.5 ale Decretului Legislativ nr. 1 din 28 decembrie 2004, care aproba Legea privind Amenajarea Teritoriului și Urbanismul din Castille-La Manche.
Conținutul acestui precept se regasește in art. 3 al Decretului nr. 305 din 18 iulie 2006, care aproba Regulamentul General de Urbanism din Catalonia.
A se vedea, pentru aceasta, art. 39 al Legii nr. 11 din 14 septembrie 2006 privind evaluarea impactului asupra mediului și evaluarea strategica de mediu in Insulele Baléare. Pe de alta parte, trebuie sa reamintim faptul ca aceasta autorizație se poate uneori integra in alta care, de asemenea, poate fi obligatorie in cadrul procedurii autorizației integrate de mediu.
A se vedea, printre altele, Legea nr. 2 din 19 iunie 2002 privind studiul de mediu al Comunitații Madrid, Legea nr. 11 din 14 septembrie 2006 privind evaluarea impactului asupra mediului și evaluarea strategica de mediu in Insulele Baléare, sau Legea nr. 4 din 8 martie 2007 privind studiul de mediu din Castille-La Manche.
A se vedea dispozițiile art. 6 din Legea nr. 9/2006 privind coincidența și ierarhia planurilor și programelor prezentate de catre diferitele Administrații.
Referitor la realizarea și intinderea acestui raport, a se vedea dispozițiile art. 8 - 9 din Anexa nr. I a Legii.
Referitor la rezoluția de dezacord intre organismul de mediu și organismul promotor, inaintea aprobarii definitive a proiectului, a se vedea, de asemenea, art. 92 și art. 36 ale acestei Legi.
Este, de asemenea, demna de interes, STS din 7 iulie 2004, in care este analizata diferența dintre proiecte și planuri, in scopul determinarii aplicabilitații procedurii studiului de impact sau stabilirii necesitații introducerii unor norme privind studiul de mediu al planurilor și programelor, care pana acum nu au existat.
Convenția Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si accesul la justitie in probleme de mediu, semnata la Aarhus la 25 iunie 1998
Și alte legi au, de asemenea, scopul de a contribui la difuzarea acestui tip de informație, așa cum este cazul Legii nr. 9 din 28 aprilie 2006 care, prin Dispoziția Adiționala VI stabilește ca Ministerul Mediului va inființa o banca de date cu informații privind studiile de mediu realizate de catre Administrație.
STS din 3 octombrie 2006 se refera și la aceasta problema in termeni asemanatori, adaugand ca „un mai mare acces al publicului la informația de mediu și difuzarea acestei informații vor contribui la o mai mare conștientizre in materie de mediu, la schimburi de puncte de vedere, la o participare mai eficienta a publicului in procesul de luare a deciziilor de mediu și, in sfarșit, la ameliorarea mediului'.
Conform dispozițiilor Legii Organice nr. 15 din 13 decembrie 1999, privind protecția informațiilor cu caracter personal.
Decretul Regal nr. 2355 din 23 decembrie 2004, reglementeaza componența și funcționarea acestui Consiliu.
In absența normelor specifice, se poate aplica art. 86 din LRJ-PAC, care stabilește formele de informare a publicului.
A se vedea Sentința Curții Europene de Justiție din 9 noiembrie 2006, pronunțata in cazul C-216/05, care considera ca perceperea unei taxe administrative pentru exercitarea dreptului de participare nu este, prin ea insați, incompatibila cu finalitatea Directivei nr. 85/337. Prin urmare, aceste taxe „nu se pot ridica la o suma care sa impiedice deplina eficiența a acestei Directive, in conformitate cu obiectivul urmarit (a se vedea, in acest sens, sentința din 8 martie 2001 -TJCE 2001/71 - Commission/France, C-97/00, Rec. p. I - 2053, alineat 9). Aceasta ar fi situația in care, din cauza valorii sale, o taxa ar putea constitui un obstacol in exercitarea dreptului de participare stabilit prin art. 6 al Directivei nr. 85/337. In consecința, nu se poate considera ca valoarea acestor controversate taxe ar reprezenta un astfel de obstacol, și anume, de 20 € in cadrul procedurii de pe langa autoritațile locale și de 45 € in cadrul procedurii de pe langa Comisia de recurs'.
Este vorba despre dificultațile intampinate in aplicarea masurilor de precauție in cadrul procedurilor administrative de urbanism și despre problemele care au intervenit deseori in executarea sentințelor judecatorești. Mai mult, atunci cand raul a fost deja produs, uneori este imposibil de reparat paguba cauzata, deoarece demolarea poate face ca cetațenii sa ramana fara locuințele in care aceștia au investit o mare parte a economiilor lor.
Proprietarii acestor terenuri, mai mult decat utilizarea conform caracteristicilor lor, trebuie sa le mențina masa vegetala in scopul evitarii oricarui risc de eroziune, de incendiu, de inundare, de deteriorare sau de prejudiciere a intereselor terților sau a interesului general, inclusiv a mediului. Ei trebuie sa evite poluarea solului, a apei și a aerului și infiltrarea agenților poluanți in alte bunuri, iar in cazul in care aceasta se intampla, sa repare pagubele.
Organismul responsabil cu asigurarea aplicarii și actualizarii CTE se numește Consiliul pentru Durabilitea și Calitatea Construcțiilor.
Permisul integrat de mediu poate fi, de asemenea, modificat din oficiu, atunci cand, chiar fara a fi modificate condițiile tehnice ale instalației, poluarea sau rațiuni de securitate obliga la revizuirea condițiilor limita de poluare și la aducerea unor ameliorari tehnice. De asemenea, permisul integrat de mediu se va putea modifica din oficiu și atunci cand organismul responsabil cu bazinul hidrografic va considera ca fiind util, in conformitate cu reglementarile privind apa.
Trebuie subliniat faptul ca, potrivit art. 29, procedura pentru obținerea permisului integrat de mediu va inlocui procedura pentru obținerea licenței municipale pentru activitațile enumerate prin Decretul nr. 2414 din 30 noiembrie 1961, care aproba Regulementul activitaților jenante, insalubre, nocive și periculoase, mai puțin in ceea ce privește rezoluția definitiva a autoritații municipale.
|
Politica de confidentialitate |
 .com |
Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
| Baltagul – caracterizarea personajelor |
| Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
| Caracterizarea lui Gavilescu |
| Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
| Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
| Actionare macara |
| Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
| Turismul pe terra |
| Vulcanii Și mediul |
| Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
| Termeni si conditii |
| Contact |
| Creeaza si tu |
