Evolutia istorica a drepturilor omului si a dreptului de aparare in procesul penal

Evolutia istorica a drepturilor omului si a dreptului de aparare in procesul penal

Omul, chiar de la aparitia sa, a fost inzestrat cu morala, iar morala este stiinta care pune problema menirii omului in lume.

O mare importanta in determinarea comportamentului uman in societate l-a avut doctrina religioasa. Religia este in sine o forma de viata, iar filozofia este un mod de a intelege. Legea divina a stabilit un comportament egal intre oameni, prin introducerea respectului fata de Dumnezeu, care i-a creat. Deci, oamenilor, chiar de la aparitia lor, constient sau inconstient, le-a fost caracteristica tendinta de a cunoaste cat mai mult, de a se realiza si de a obtine cat mai multe libertati si drepturi.

Societatea a tins sa se afirme prin dobandirea de cunostinte, obtinand astfel posibilitatea de a se debarasa de intunericul ignorantei, transformand cunostintele sale in drepturi materiale.

In tot cursul istoric de dezvoltare a omenirii, o lege era urmata de alta lege mai buna, completa. In fapt, desi drepturile omului sunt considerate universale, iar oamenii se nasc egali si se bucura de drepturi egale, nu toti au aceleasi posibilitati sa-si reclame si sa-si exercite drepturile la nivelul corespunzator, asttel ca exista tendinta de a se crea inegalitati, de a se afirma drepturile unor grupuri in dauna altora, de a exclude unele comunitati de la exercitarea deplina a drepurilor omului[1].

Convingerea ca oamenilor, in calitatea lor de fiinte rationale, li se cuvin anumite drepturi apare inca din timpurile stravechi si parcurge intreaga istorie a gandirii sociale[2]. Inca din societatile cele mai vechi exista o divizare in drepturi si obligatii. Cineva avea o putere mai mare, cineva avea mai mari obligatii.

Exista si o divizare a muncii si a bunurilor. Fiecare avea rolul sau in comunitate. Fara indoiala ca existau si legi, unele scrise, altele nescrise. Cu toate acestea, primele lucrari scrise au ajuns la noi din timpuri nu atat de vechi.

1.1. Perioada antica

1.1.1. Grecia antica

In Grecia antica, marele ganditor Hesiod[3] (700 I.H.) in lucrarea "Munci si zile ", urmata de opera marelui jurist si legiuitor Solon (640-558 I.H.), au aparut primele idei privind ,,legalitatea naturala ".

In aceeasi idee, Pericle (490-429 I.H.) afirma:

"Din punct de vedere al legilor, toti, fara a considera deosebirile private, se bucura de egalitate pentru accesul la demnitati; fiecare, dupa modul cum se distinge, obtine o preferinta fondata pe merit, nu pe clasa "[5].

O contributie deosebit de importanta in aparitia progresiva a conceptiei unui ansamblu universal si etern de reguli si valori a avut-o Platon (427-347 I.H)[6], care a stabilit o neta distinctie intre idei si cultura sau traditie. Aceasta conceptie apare foarte limpede si in lucrarea lui Protagoras (481-411 I.H.), unde se profeseaza o adevarata credinta a naturii universale, comuna oamenilor cu diferentiere intre phusis (natura) si nomos (conventie) . "Voi toti care sunteti prezenti - scria Platon - va consider pe toti ca fiind parinti, apropiati, cetateni dupa natura, daca nu chiar dupa lege (Phusis nomos). Dupa natura, semenul este parintele semenului, dar legea tirana a oamenilor opune naturii contrastul sau " .

Generalizarea gandirii din Grecia antica s-a materializat de fapt in lucrarile lui Aristotel[10], (384-322 I.H.) "Etica " si "Politica ". Astfel, in "Politica ", (acesta justificand sclavia ), combatea pe cei care considerau ca este contra naturii a stapani sclavi, caci numai prin lege devine cineva sclav sau liber ".El aprecia: "Prin natura nu se deosebesc intru nimic ca oranduirea aceasta, asadar, nu se intemeiaza pe dreptate, ci pe violenta ". Ideiile sale mergeau mai departe, sustinand ca "natura ar nazui sa creeze corpurile celor liberi deosebite de ale sclavilor, primii fiind predestinati actiunii politice, iar cei din urma muncii". Am putea spune ca, ganditorii din Grecia antica au fost, intr-un anumit mod, pionierii teoriei dreptului natural de mai tarziu.

Vechea Elada a cunoscut sistemul acuzatorial in judecarea proceselor penale. Procedura ateniana se manifesta prin participarea la judecata al membrilor cetatii. Publicitatea si oralitatea dezbaterilor erau asigurate.

La atenieni, judecata represiva se organiza de catre Areopag[12], Tribunalul Efetilor si Tribunalul Heliastilor .

Instanta nu judeca decat ziua si avea in competenta sa toate delictele si crimele care nu cadeau in competenta Areopagului sau a Efetilor. Acuzarea era publica, plangerile sau denunturile erau inmanate unui magisrat numit Arhonte[14], care indeplinea functia de judecator de instructie. In urma cercetarilor pe care le facea, sesiza tribunalul care era prezidat de un presedinte, numit Thesmothet.

Acuzatorul, care era un simplu cetatean, isi prezenta rechizitoriul, administrand probele in acuzare, dupa care se ascultau martorii, si doar la urma se dadea cuvantul in aparare.

1.1.2. Roma antica

In Roma antica, filosofii si-au pus si ei, deseori, intrebari asupra naturii umane, libertatii si demnitatii, gasind raspunsuri care, intr-o oarecare masura, reflectau acelasi continut de idei si conceptii ca si ganditorii greci. Amintim aici lucrarile lui Cicero[15] (106-43 I.H.), "Despre Republica ", "Despre regi ", "Despre obligatii ", pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 I.H.), "Despre natura lucrurilor ", precum si pe cele ale lui Seneca (4 I.H-65), toate marcate puternic de ideea dreptului uman.

Un loc distinct in istoria drepturilor omului dar si in cea a aparitiei primelor elemente si manifestari de garantare a dreptului de aparare le gasim inscrise in Dreptul Roman.

Romanii au cunoscut procedura acuzatoriala, iar catre sfarsitul imperiului, o procedura oarecum in sistem inchizitorial.

Astfel, in cadrul procedurii de judecare inaintea comitiilor[19], in prima faza dupa pronuntarea unei hotarari condamnatul avea dreptul sa faca apel la popor. In cadrul procedurii de judecare in fata tribunalelor permanente, hotararile nu erau supuse apelului, insa poporul, printr-un decret, putea sa acorde "integrum restitutio".

Ca mijioc de aparare, moral, dar foarte puternic, era infatisarea acuzatului asistat de oameni de vaza, laudatores. Daca acuzatul nu se putea apara singur, putea sa-l apere prietenii sau era aparat de oameni de profesie. Procesele erau publice, orale si se desfasurau pe principiul contradictorialitatii. De asemenea, opera principiul autoritatii de lucru judecat[20].

1,2. Evul Mediu

Urmand dezvoltarea istorica a societatii omenesti, in Evul Mediu filosofii crestini au incercat sa dezvolte ideile de promovare egala a conditiei umane, pornind de la Decalog[21] (cele 10 porunci ) si enuntand pe aceasta baza anumite drepturi fundamentale.

Biserica crestina a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept in materie. Aceasta ierarhie, dupa Sf. Toma d'Aquino[22], (1225-1247), acorda pozitia dominanta dreptului divin , pe cea secunda dreptului natural, iar in al treilea rand se situa dreptul pozitiv, adica normele uzuale ale relatiilor din societate . El sustinea, ca individul este in centrul unei ordini sociale si juridice juste, insa legea divina are preeminenta absoluta asupra dreptului laic, asa cum este definit de imparat, rege sau print .

In Evul Mediu se produc modificari importante, atat in ceea ce priveste organizarea tribunalelor penale, cat si in privinta formelor procedurii. Se introduce procedura de cercetare prin inchizitie si actiunea din oficiu ia tot mai mult locul acuzarii de catre partea vatamata.

Justitia eclesiastica isi impune tot mai pregnant autoritatea si institutiile sale, ocupand tot mai mult teren din domeniul justitiei laice[26].

Dreptul canonic a dat o deosebita importanta laturii procedurale, organizand intr-un chip special impartirea justitiei de catre tribunale eclesiastice .

Dincolo de aceste rigori ale scolasticii asupra conditiei umane, manifestarile de libertate nu au putut fi stavilite, chiar daca, adesea, cei care le propovaduiau erau considerati in tagma ereticilor si, nu de putine ori, condamnati de inchizitie la moarte, gandirea lor libera fiind considerata o crima.

In secolele urmatoare, in special secolele XV si XVI, marcate de epoca Renasterii, se produc serioase mutatii. Asttel, au aparut o serie de miscari, precum cea husita din Cehia[28], prin care se proclama libertatea constiintei si se cerea socializarea proprietatilor.

In secolele XVII si XVIII, rationalistii vor pune, in mod progresiv, bazele stiintifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului fundamentand teoria dreptului natural, definindu-l ca etern, insa nesupus unei ordine divine .

Stoicii greci ( Poseidon, Seneca, Marc Aureliu, Epictet) au fost primii care au elaborat notiunea unui drept natural, conform careia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui drept etern si imuabil aplicabil cosmosului si ansamblului, iar legea laica nu are valoare decat daca corespunde legii universale . Individul se considera ca fiinta umana, egala cu ceilalti intr-o fraternitate umana universala.

Din ideile rationaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social, care se fondeaza pe principiul presupus irefutabil ca orice contract social trebuie sa fie respectat. Raporturile intre puterea de stat si indivizii care se afla sub jurisdictia sa sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din parti nu l-ar putea modifica, fara consimtamantul celeilalte parti.

Cel care a avut un rol determinant in evolutia acestei scoli de gandire a fost filosoful german Johannes Altius (1600)[31], insa nu se va putea vorbi nici o data de o adevarata si completa istorie a drepturilor omului fara a se sublinia contributia majora adusa de Jean Jacques Rousseau (1712- 1778), care, in lucrarea "Contractul social", aparuta in 1762 sustinea ca "omul este nascut liber, dar pretutindeni este in lanturi ".

Pentru apararea persoanei si a omului el preconiza contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturala si dreptul nelimitat de a-si insusi tot ceea ce il tenteaza, castigand, in schimb, libertatea civila si proprietatea a ceea ce poseda ".

Un moment deosebit de important il constituie aparitia lucrarilor lui Thomas Hobbes[34] (1588-1679), "Apararea puterii si regelui ", "Despre cetateni ", "Dumnezeu nemuritor ", care afirma ca, in esenta, oamenii sunt egali in ceea ce priveste facultatile fizice si spirituale, si aceasta egalitate trebuie sa fie recunoscuta, el preferand astfel cele doua principale teorii ale dreptului omului din epoca, si anume: teoria dreptului natural si cea a contractului social.

Un alt adept de seama al teoriei dreptului natural si contractului social a fost John Locke[35] (1632-1704), care , in lucrarile sale "Primul tratat despre Guvern " si "Al doilea tratat despre Guvern ", isi exprima pozitia fata de drepturile naturale ale omului, facand referire la viata sociala si incercand sa dea o explicatie raportului cetatean-societate.

In gandirea sa despre om, el defineste libertatea unui individ ca fiind "un drept de a face tot ceea ce ingaduie legile ", iar mai departe argumenteaza ca daca un cetatean ar face ceea ce legile ii interzic, "el nu ar avea libertatea pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel ".

Aceasta filozofie are un caracter realmente progresist, deoarece, referindu-se la componente esentiale ale societatii moderne, afirma: "Dupa cum oamenii au renuntat la independenta lor naturala pentru a trai sub ascultarea legilor politice, ei au renuntat si la comunitatea naturala a bunurilor pentru a trai sub ascultarea legilor civile ", sustinand, in concluzie, ca primele legi reprezinta libertatea, iar cele din urma proprietatea.

Teoria dreptului natural enunta cum trebuie organizate relatiile umane, asa incat aceasta organizare sa decurga in mod rational din natura omului (conciliaza dreptul sau natural cu respectul, cu libertatea individuala etc., cu necesitatea naturala si cea a vietii sociale )[36].

Teza clasica a dreptului natural atribuie juristilor o activitate bine determinata: servirea justitiei[37].

Printre primele documente oficiale in legiferarea drepturilor omului pot fi citate :"Magna Charta Libertatum ", "The Petitions of Rights ", "Habeas Corpus Act " , "Bill of Rights ", si " Declaratia drepturilor omului si cetateanului ".

Evenimentul care a fundamentat bazele teoriilor de mai departe asupra protectiei omului avea sa se petreaca in Evul Mediu odata cu aparitia unui document remarcabil "Magna Charta Liberatum" (19 iunie 1215 ), pe care au obtinut-o baronii si episcopii englezi revoltati impotriva regelui loan fara de Tara. Cele 63 de articole consacrau, de fapt, drepturile feudale, libertatile bisericii si ale oraselor impotriva abuzurilor regelui[41].

Acest document a avut o dubla semnificatie[42]:

a) el avea forma unui contract intre partida regelui si cea a baronilor, contribuind astfel la teoria contractului social;

b) continea anumite norme care, cateva secole mai tarziu, au inspirat documente ca "The Petition of Rights "(7 iunie 1628), adresata regelui de catre Parlament , si "Habeas Corpus Act", lege impusa de Parlamentul Englez la 26 mai 1679, considerata ca a doua Constitutie a Angliei, dupa "Magna Charta".

"Habeas Corpus Act ", (in traducere expresia ,,Habeas Corpus ad subjiciendum " ar insemna ca tu dispui de corpul tau pentru a te prezenta in fata judecatorului ), votata in timpul lui Charles al II-lea, interzicea orice arestare arbitrara, impunand obligatia ca persoana arestata sa fie prezentata in curs de trei zile in fata unui judecator, in acest fel fiind asigurata independenta fata de executiv.

Ideile lui John Locke[45] au fost transpuse in Anglia, pe plan juridic, in "Petitia drepturilor (An Act Declaring the Rights and Liberties of the Subject and Settling the Succession of the Crown)" (1628) si "Bill-ul drepturilor " (1689 ), prin care se sustinea, in principal , suprematia Parlamentului, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvantului, dreptul la eliberarea pe cautiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, obligatia de a se comunica imediat unui detinut motivele arestarii, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu jurati s.a.

Prima consacrare a drepturilor omului intr-un document oficial a aparut peste ocean, in America, in focul razboiului de independenta, dus de coloniile engleze impotriva Coroanei Angliei.

Astfel, in mai 1776, in statul Virginia, a fost adoptata "Virginia Bill of Rights " (Declaratia drepturilor statului Virginia ) in care se afirma ca "toti oamenii sunt de la natura in mod egal liberi si independenti si au anumite drepturi inerente naturii lor, adica dreptul la viata si libertate, precum si mijlocul de a dobandi si conserva proprietatea si de a urmari sa obtina fericire si siguranta ".

De asemenea, se sublinia faptul ca acestea nu au un caracter declarativ, ci ca in statele uniunii s-au constituit guverne a caror libertate emana de la consimtamantul celor guvernati, iar daca forma de guvernare devine distructiva, poporul are dreptul s-o schimbe sau s-o inlature.

Aceste guverne au datoria sa asigure drepturile mentionate si tot aici erau consemnate lucruri deosebit de importante privind independenta judecatoreasca, subordonarea militarilor puterii civile, libertatea comertului, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu jurati. Aceasta declaratie nu a fost inclusa in Constitutia Americana, care a fost adoptata in 1787, ci a fost adaugata, ca amendament la aceasta, in anul 1789.

Caracterul progresist al acestui important document rezulta, de fapt, din toate articolele sale, care, in esenta, contin prevederi privind: egalitatea in fata legii a tuturor persoanelor, siguranta si rezistenta in opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanti la elaborarea legilor ca expresie a vointei generale, garantii cu privire la retinere, arestare si acuzare, prezumtia de nevinovatie, libertatea cuvantului si a presei.

Declaratia, in articolul 17, proclama proprietatea ca fiind un drept sacru si inviolabil. O sublinere importanta este si aceea ca libertatea consta in "a putea face tot ceea ce nu dauneaza semenului ".

Revolutia Franceza de la 1789, dar mai ales ideiile inscrise in declaratia si in Constitutia adoptata, privitoare la ocrotirea omului, au avut o influenta pozitiva asupra multor popoare din Europa, deoarece nici restauratia, nici guvernele ccnservatoare care au urmat nu au putut elimina ideile care au stat la baza acesteia, ele fiind incorporate in legislatiile statelor respective[46].

Declaratia din 1789 va fi mai tarziu adaptata in Constitutia Belgiana din 1831 si aplicata sub aceasta forma in Spania, Portugalia, Grecia, Italia, Romania, Serbia si Bulgaria[47].Un punct de referinta in evolutia istorica a dreptului de aparare l-a marcat perioada napoleoniana, cand in Franta a fost intocmit si editat Codul de Instructie Criminala, din 1808 .

1.3. Perioada moderna

Doar dupa al doilea razboi mondial a fost posibil sa se acorde o noua dimensiune reglementarilor de protejare a drepturilor omului.

Grozaviile acestui razboi n-au lasat, probabil, nici o fiinta umana indiferenta. Atunci, comunitatea internationala a declarat ca doar justitia si-ar putea spune cuvantul in privinta actelor savarsite in timpul acestui razboi inuman.

Vorbind despre drepturile omului, consideram ca principalul tratat care nu are un continut specific, dar care a generat o multitudine de masuri pe plan international in aceasta materie, il constituie "Carta Organizatiei Natiunilor Unite" care ocupa in dreptul international un loc deosebit si fara de care, practic, nu se poate concepe istoria si evolutia dreptului international[49]. Carta prevede mentinerea pacii si securitatii internationale, dezvoltarea relatiilor de prietenie intre natiuni si realizarea cooperarii internationale in solutionarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, in promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie.

"Dectaratia Universala a Drepturilor Omului ", adoptata de catre Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948, reprezinta un text de compromis intre ideile liberale si teoriile socialiste[50] si care merge mai departe decat documentele existente anterior la acest capitol.

Acest document dezvolta cu adevarat dimensiunea universala a drepturilor omului, dimensiune sustinuta si propagata de catre juristul francez Rene Cassin, care a exclus alte calificari posibile, inclusiv cea de "internationala ".

Lista drepturilor si libertatilor cuprinse in Declaratie reprezinta un standard comun pentru toate popoarele.

De la adoptarea Declaratiei Universale, in 1948, in cadrul ONU au fost adoptate un sir intreg de documente internationale cu privire la drepturile omului, care se refera la genocid, discriminare rasiala, apartheid, refugiati, apatrizi, drepturile femeii, sclavie, casatorie, copii, tineri, straini, tortura si tratament degradant, etc.

In 1966 au fost adoptate doua pacte asupra drepturilor omului: "Pactul international al drepturilor civile si politice ".

Conform articolului 62 al Cartei O.N.U., Consiliul economic si social (ECOSOC) poate sa faca recomandari in scopul promovarii, respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale, precum poate sa infiinteze si comisii in domeniile economic si social pentru protectia drepturilor omului.

Un organism important asupra protejarii drepturilor omului, cu un mandat specific, este Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati, infiintat la 1 ianuarie 1951, pentru a ajuta milioanele de refugiati si persoane deplasate din Europa.

In prezent, I.C.N.U.R. se ingrijeste de soarta a circa 14 milioane de refugiati raspanditi in intreaga lume.

Comitetul drepturilor omului al O.N.U. a fost creat dupa intrarea in vigoare, la 23 martie 1976, a "Pactului international al drepturilor civile si politice ".

Un alt organ care are in atentia sa permanenta respectarea drepturilor fundamentale este Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

Pot fi mentionate si alte organe care se ocupa la niveluri diferite de probleme tinand de drepturile omului - Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutela, Comisia de Drept International, Curtea Internationala de Justitie.

In cazuri speciale sunt create Curti de Justitie speciale, Curtea Penala Internationala pentru fosta Iugoslavie, pentru Ruanda.

La nivel regional, odata cu intrarea in vigoare a Conventiei Europene a Drepturilor Omului, la 3 septembrie 1953, a fost creat unul din cele mai remarcabile mecanisme in cadrul Consiliului Europei, care implica raspunderea reala a statului fata de persoana, careia i-a fost violat un drept sau altul. La acest document important au aderat toate statele membre ale Consiliului Europei[51].

Pentru respectarea in ansamblu a drepturilor, in ultimul timp s-a inceput o campanie de subscriere la un alt instrument al Consiliului Europei - Carta Sociala Europeana, care are ca obiect drepturile economice si sociale.

Avand in vedere influenta tot mai mare a Uniunii Europene asupra sortii continentului european, in ultimul Tratat de la Amsterdam s-au introdus noi prevederi referitoare la: drepturile fundamentale, drepturile consumatorilor si protectia cetatenilor, dreptul la informare[52].

Odata cu intensificarea proceselor de democratizare in tarile Europei de est si centrale, multe evenimente au fost studiate sub un alt unghi, facandu-se o alta analiza, mai minutioasa, lansandu-se o adevarata campanie mondiala de informare asupra drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Prin vointa proprie sau determinate de situatii conjuncturale, guvernele devin tot mai mult preocupate de activizarea si dezvoltarea unei culturi a drepturilor omului in sistemul educational oficial.

In etapa contemporana de promovare si propagare a drepturilor fundamentale, un rol aparte il au caile de comunicare in masa: mijloacele tehnice de transmitere si receptionare a informatiei, difuzarea informatiei prin presa, televiziune, radiodifuziune , carti, iar in ultimul timp un rol tot mai important il are Internetul.

In scopul minimalizarii lezarii drepturilor omului, in cadrul mai multor organizatii internationale guvernamentale si neguvernamentale se depun eforturi considerabile prin elaborarea instrumentelor cat mai eficiente in scopul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale, se efectueaza monitorizarea privind respectarea acestor drepturi de catre state.

Sunt create un sir de miscari voluntare si ceea ce este destul de important, sunt create mecanisme interstatale privind protectia drepturilor si libertatilor fundamentale.