Genomul

Genomul

Genomul, la eucariote, reprezinta setul diploid de cromozomi mostenit, ca o unitate, de la un parinte. Este sinonim notiunilor: numai haploid de cromozomi, numar de baza de cromozomi, set haploid de cromozomi la o specie diploida. Se simbolizeaza cu x.

Genomul, la procariote, reprezinta complementul de gene inclus in singura molecula de acid nucleic.

INCLUZIUNI CELULARE

Vacuolele - sunt niste vezicule celulare de forma si marimi diferite, inconjurate de o membrana lipoproteica simpla numita tonoplast. Totalitatea vacuolelor dintr-o celula formeaza vacuomul celular. Continutul vacuolelor poarta denumirea de suc celular (vacuolar).

Sucul celular este o solutie complexa in care se afla: oze, oligozide, acizi aminici, acizi organici, polipeptide, proteine, glicoproteine, mucilagii, polizaharide, ioni minerali (Mg, K, Na, Ca, Cl). Compozitia ca so concentratia sucului celular depinde de: specie, tipul si starea fiziologica a celulei, conditiile de mediu.

Concentratia sucului celular determina schimbul osmotic dintre celula si mediul exterior. Cele 2 stari fiziologice reversibile ale celulei - turgescenta si plasmoliza - prezinta efectele schimburilor osmotice la nivelul aparatului vacuolar.

In turgescenta, datorita patrunderii apei in vacuola, aceasta isi mareste volumul si, implicit, se produce extensia maximala a peretilor celulei.

In plasmoliza, apa iese din celula, peretele celular se destinde, citoplasma se retracteaza dezlipindu-se, in mare parte, de peretele celulei, iar vacuola isi micsoreaza volumul.

Aparatul vacuolar indeplineste mai multe roluri fiziologice in viata plantelor, printre care:

Ø este generator de potential osmotic cu numeroase implicatii fiziologice printre care: absorbtia apei in celule, fapt ce determina turgescenta acestora, pe baza careia se realizeaza miscarile de inchidere si deschidere a stomatelor sau miscarea unor organe ale plantelor, fenomen cunoscut sub numele de nastii (fotonastii, seismonastii, tigmonastii). Pe langa echilibrul hidric, regleaza pH-ul si echilibrul hormonal, mentinand homostazia celulei si, implicit, a plantei.

Ø vacuolele constituie depozitul unde se depun diferite substante de rezerva precum: glucoza, fructoza, zaharoza, acizii organici, proteine, ca si enzime care catalizeaza diferite reactii biochimice.

Ø in vacuole se afla numeroase enzime solubile (hidrolaze proteolitice, esteraze, ribonucleaze, glicozidaze), un adevarat arsenal litic, potential, capabil de a degrada toate substraturile si constituentii celulari.

Ø in vacuole se acumuleaza si depoziteaza metabolitii secundari (alcaloizi, flavonoizi, taninuri, uleiuri volatile).

Granulele de amidon

Ø amidonul reprezinta principala substanta de rezerva din regnul vegetal si o sursa de energie indispensabila in alimentatia omului si animalelor. Este cea mai raspandita incluziune ergastica din celulele vegetale. Initial, se formeaza in cloroplaste, in procesul fotosintezei, fiind denumit amidon primar sau autohton. In timpul noptii, sub influenta enzimelor, este transformat in zaharoza, forma sub care circula pe calea sevei elaborate spre organele de depozitare: radacini, rizomi, bulbi, tuberculi, seminte unde se transforma in amidon de rezerva sau secundar care se acumuleaza in amiloplaste sub forma de granule.

Ø un grauncior de amidon are diametrul cuprins intre 2-250 microni, este format dintr-o multime de striuri concentrice cu dispozitie, mai mult sau mai putin regulata, in jurul unui punct de formare numit hil.

Ø forma, numarul si marimea granulelor de amidon variaza in functie de specie si reprezinta un criteriu bun pentru sistematica si cu importanta practica pentru determinarea fainurilor in laboratoare, iar in scopuri farmaceutice aceste insusiri reprezinta un criteriu anatomic pentru identificarea unor organe vegetale.

Ø amidonul este un poliglucid homoglicanic alcatuit din 2 componente: amilopectina si amiloza. Proportia relativa a acestora in granula de amidon depinde de specia botanica, in general, amilopectina se afla in proportie de 70-80%, iar amiloza in proportie de 20-30%.

Ø Amidonul este cunoscut sub denumirea de Amylum. In tehnica farmaceutica se cunosc:

u amylum tritici, amidon de grau, obtinut din cariopsele plantei Triticum aestivum (Gramineae).

u amylum maydis, amidon de porumb, obtinut din cariopsele plantei Zea mays (Gramineae).

u amylum solani, amidon de cartof, obtinut din tuberculii plantei Solanum tuberosum (Solanaceae)

u amylum oryzea, obtinut din cariopsele plantei Oryza sativa (Gramineae)

Fiecare tip de amidon are caracteristici proprii.

Granulele de aleurona

Ø Celulele din ovule prezinta vacuole mari cu structura obisnuita. In timpul transformarilor ovulelor in seminte, vacuolele se fragmenteaza in vacuole mai mici. In acestea se acumuleaza si se condenseaza treptat, o mare cantitate de proteine.

Ø la sfarsitul maturarii semintelor, vacuolele deshidratate, solidificate si bogate in proteine devin granule de aleurona sau corpi proteici. Tonoplastul vacuolelor devine membrana granulelor de aleurona.

Ø Dupa complexitatea structurala, se deosebesc 4 tipuri de granule de aleurona:

u aleurona compusa cu globoizi si cristaloizi. Este caracteristica semintelor plantelor din familiile Euphorbiaceae (ex. Ricinus communis) si Cucurbitaceae (ex. Cucurbita pepo);

u aleurona compusa din globoizi. Se intalneste la semintele de la cereale (Zea mays, Triticum aestivum, Avena sativa, Hordeum vulgare)

u aleurona simpla. Caracterizeaza semintele majoritatii plantelor din familia Fabaceae (ex. Pisum sativum, Phaseolus vulgaris).

u aleurona cu cristale de oxalat de calciu. Se intalneste in achenele unor plante din familiile Umbelliferae, Compositae si Ranunculaceae.

Ø Formarea granulelor de aleurona este un fenomen activ; se poate desfasura si in cazul cand atmosfera este saturata de apa.

Ø In compozitia proteinelor aleuronice se afla proteine mai simple: globuline, albumine, prolamine, gluteline, cu mare valoare alimentara.

Ø Globulinele - sunt foarte raspandite in semintele plantelor, dar mai ales la cele de leguminoase (legumina) unde se afla in proportie de 70%, fapt ce explica valoarea nutritiva a acestor seminte.

Ø Albuminele - se afla in toate organele plantei, dar in special in seminte. Au valoare alimentara mare, deoarece contin aproape toti aminoacizii esentiali. Dintre acestea, leucozina este mult raspandita in semintele de cereale: grau, orz, secara, iar legumilina este raspandita, in special, in semintele de la leguminoase. Unele albumine aleuronice sunt substante toxice: crotina din semintele de Croton tiglium, ricina din Ricinus communis.

Ø Prolaminele (gliadinele) - se gasesc exclusiv in regnul vegetal, mai ales in semintele cerealelor: grau, orz, ovaz, porumb, secara. Nu se gasesc in orez. Prezinta structura globulara, caracter acid, fiind bogate in aminoacizii prolina si acid glutamic. Au valoare alimentara incompleta, deoarece contin aminoacizii esentiali: lizina si triptofanul, in cantitati mici. Impreuna cu glutelina formeaza glutenul. Cele mai importante prolamine cu importanta alimentara sunt: gliadina din grau, zeina din porumb, hordeina din orz, oveina din ovaz. Zeina este o proteina cu valoare biologica redusa, fiind socotita un factor al producerii pelagrei, in cazul consumului, in exces, a fainii de porumb. Se intrebuinteaza pentru unele alimente, invelisuri comestibile, medicamente.

Ø Glutelinele - se gasesc numai in vegetale, in special, in semintele gramineelor, unde insotesc prolaminele. Valoarea nutritiva a glutelinelor este mai ridicata decat a prolaminelor gratie continutului, mai mare, in aminoacizi esentiali. Cele mai importante gluteline sunt: glutelina din cariopsele de grau si orizenina din cele de orez. Glutelinele, prolaminele, albuminele, globulinele impreuna cu mici cantitati de glucide, lipide, saruri minerale formeaza un amestec, glutenul. Glutenul din faina de grau contine gliadina, glutelina, globulina, albumina, glucide solubile, amidon, celuloza, lipide. Fainurile lipsite fie de prolamine (orez), fie de gluteline (porumb) , nu sunt panificabile.

Ø Lectinele - (fitotoxinele, fitohemaglutinele) - sunt substante de origine vegetala, de natura glicoproteica. Prima lectina izolata a fost ricina din semintele de Ricinus communis. Se considera ca lectinele ar interveni in procesele de germinare, de protectie virala si bacteriana si in aderenta celulelor intre ele.

Lectinele prezinta urmatoarele proprietati biologice:

u eritroaglutinarea - prezinta specificitate de grupa sanguina, specificitate fata de o anumita specie animala.

u citoaglutinarea - aglutineaza celulele tumorale si celulele embrionare tinere.

u mitogenitatea - stimuleaza mitoza celulelor embrionare varstnice

u antimitogenitatea - inhiba diviziunea celulelor tumorale, precum si a celulelor embrionare tinere.

u precipitante - precipita polizaharidele bacteriene si vegetale.

Lectinele se utilizeaza pentru stabilirea grupelor sanguine, determinarea cariotipului, in diagnosticul si tratamentul unor forme de cancer.

SFEROCRISTALELE DE INULINA - Inulina este un polimer al fructozei. La nivel celular, se afla in vacuola in stare de solutie coloidala, constituind substanta de rezerva, depozitata in radacinile si tuberculii unor specii din familiile Asteraceae, Boraginaceae si Campanulaceae. Are aspect sferocristalin. Este solubila in apa, nu se transforma in gel si nu se coloreaza cu iodul.

CRISTALELE - sunt incluziuni inerte solide. Acestea pot fi de natura anorganica sau organica.

• cristalele minerale - se intalnesc sub forma de CuSO4 (la lupin, alga Closterium), NaCl (unele alge si unele plante de saratura), ioduri (la algele brune).
• cristalele organice - cele mai raspandite, in regnul vegetal, sunt cristalele de oxalat de calciu. Marimea si forma cristalelor de oxalat de calciu depinde de specie, gradul de hidratare, conditiile de precipitare.

In general, oxalatul de calciu, in celule, se poate observa sub forma de:

nisip oxalifer - format din cristale foarte mici; se afla in celulele frunzelor de Atropa belladonna si in celulele periferice din tuberculii de Solanum tuberosum.

cristale prismatice - se afla in celulele catafilelor bulbului de Allium cepa.

rafide - se prezinta ca niste ace grupate in manunchiuri (Aristolochia clematitis)

druze sau ursini - se prezinta ca aglomerari mari de cristale: la Saponaria officinalis, Ruta graveolens.

La om, 80% din calculii renali contin oxalat de calciu, acesta fiind un produs patologic, de aceea pentru limitarea si tratarea litiazei oxalice, in regimul alimentar, trebuie evitate vegetalele care contin, in cantitate mare acidul oxalic: spanacul, macrisul, sfecla.

PERETELE CELULAR

Ø reprezinta invelisul exterior al majoritatii celulelor vegetale, constituind o particularitate structurala a acestora. Suprapus peste plasmalema, ca o anvelopa continua si solida, confera forma caracteristica celulei, ii asigura protectia si in acelasi timp controleaza schimbul de substante si informatii dintre aceasta si mediul ambiant.

Ø In structura peretelui celular, la o celula adulta, se disting 3 componente: lamela mijlocie, peretele primar si peretele secundar.

Ø Lamela mijlocie (peretele primordial) - se formeaza in fragmoplast in procesul citodierezei (citocinezei), la sfarsitul telofazei mitotice. Poate fi distrusa, in mod natural, prin actiunea pectinazelor, in timpul coacerii fructelor, sau indusa artificial cu ajutorul acizilor, bazelor si prin fierbere, fenomen cunoscut sub numele de maceratie.

Ø Peretele primar - se formeaza de o parte si de alta a lamelei mediane, de catre protoplasma celulelor fiice. Peretele primar are o grosime de 1-3 microni. Structura mult hidratata, contine pana la 60% apa, este format din 9-25% celuloza organizata in microfibrile inglobate intr-o matrice de substante de natura glucidica, proteica, glicoproteica, lipidica, printre care: hemiceluloze, substante pectice, extensina, lectine. Peretele primar este plastic si extensibil. Caracterizeaza celulele in stadiile tinere. Celulele meristematice ca si cele parenchimatice: secretoare, absorbante, de depozitare, asimilatoare prezinta numai perete primar.

Ø Peretele secundar - se formeaza dupa ce s-a produs cresterea in suprafata a celulelor, prin depunerea unor materiale pe peretele primar. Mai gros decat peretele primar, neextensibil, este alcatuit din 41-45% celuloza, 30% hemiceluloza si, in unele cazuri, lignine. Compozitia biochimica a peretelui secundar difera de a celui primar. Cantitatea de celuloza sau alte polizaharide scheletice, la plantele care nu poseda celuloza, este mult mai mare la peretele secundar. In peretele secundar se pot acumula: lignina, suberina, ceruri, rasini, mucilagii, saruri organice si minerale. Structura si compozitia biochimica, pronuntat heterogena, a peretelui celular sunt functie de specializarea celulara. Peretele secundar este caracteristic, in special, celulelor protectoare, mecanice si conducatoare, dar se intalneste si la alte tipuri de celule.

Ø CONSTITUENTII CHIMICI AI PERETELUI CELULAR. Peretele celular este o formatiune heterogena. Structura si compozitia chimica a peretelui celular este deosebit de variata, functie de pozitia taxonomica a speciilor.

La bacterii, peretele celular este rigid si rezistent fizic datorita unui component structural principal al sau, un mucopoliglucid, mureina.

La algele brune, in peretele celular se afla , pe langa celuloza, alginati de Ca si Mg si fucoidina.

Algele rosii au peretele celular alcatuit din substante celulozo-pectice.

La marea majoritate a ciupercilor, in compozitia chimica a peretelui celular se afla chitina.

La plantele superioare, peretele celular este alcatuit din 2 componente: un schelet microfibrilar celulozic si o matrice amorfa glicoproteica. La acestea se adauga o mare cantitate de apa, in peretii celulari tineri aceasta se afla in proportie de 60-80%. Acest fapt demonstreaza ca peretii celulari sunt structuri foarte hidrofile.

Componenti chimici:

* celuloza (C6H10O5)n, component de baza al peretelui celular, este cea mai raspandita substanta organica din natura. Se formeaza in plasmalema prin policondensarea unui numar mare de molecule de beta-glucoza. Celuloza este o substanta microcristalina insolubila in apa si solventi organici. Se dizolva in hidroxidul tetra-aminocupric (reactiv Schweitzer). Celuloza este folosita la obtinerea hartiei, matasii artificiale, lacurilor, materiilor explozive. In tehnica farmaceutica are mare intrebuintare celuloza: ca agent de emulsionare, ca excipient, dezagregant, drajeuri. Celuloza nu este digerata de enzimele din tractul digestiv uman. Ea este totusi valoroasa d.p.d.v. dietetic, deoarece stimuleaza peristaltismul intestinal si ajuta la formarea si eliminarea fecalelor.

* matricea glicoproteica - prezinta o mare diversitate de constituenti: pectine, hemiceluloze, polipeptide cu hidroxiprolina.

Pectinele - constituie componenta principala a membranei celulare primare. Pectinele prezinta proprietatea de a forma geluri, adica retele stabile si rigide, in spatiile carora patrunde multa apa. Acest fenomen are multe implicatii in industria alimentara si farmaceutica. Fabricarea jeleurilor de fructe se bazeaza pe precipitarea pectinelor cu alcool sau prin fierberea cu zahar in prezenta acizilor organici. Fructele rascoapte contin pectine hidrolizate negelificate. Topitul biologic al plantelor textile (in, canepa) reprezinta degradarea biologica a pectinelor produsa de pectinaze, elaborate de unele specii de bacterii.

In medicina, pectinele au actiuni bacteriostatice, hemostatice si hipocolesterolemiante, fapt pentru care se folosesc la fabricarea unor medicamente pentru tratarea unor boli ca: diarei, ulcere, gastroenterite, diabet, cardiopatii. De asemenea, in tehnica farmaceutica, se folosesc ca adjuvanti pentru obtinerea unor medicamente.

Hemicelulozele - sunt sisteme complexe de polizaharide ramificate cu structura neunitara, mult raspandite in plantele superioare. Contin pentoze, hexoze, derivati metilici si acizi uronici. D.p.d.v. fiziologic, in intestin, hemicelulozele au capacitatea de a retine apa si de a fixa unii cationi. Enzimele florei intestinale hidrolizeaza cca. 85% din hemiceluloze, dar produsii rezultati nu sunt absorbiti prin peretele intestinal.

Polipeptidele cu hidroxiprolina - reprezinta 0,1 - 15% din masa uscata a peretelui celular. Dintre acestea se remarca extensina care are proprietati elastice si lectina implicata in mecanismele de recunoastere si interactii celulare, cum este cazul in recunoasterea bacteriilor fixatoare de azot (Rizobium leguminosarum).

Alte componente ale peretelui celular:

Ø glucanul - un polimer al D-glucozei, este singurul polizaharid depozitat in peretii drojdiei unde formeaza structuri fibrilare scheletice ale acestora.

Ø mananul - un polimer ramificat al manozei. Se afla in tesutul lemnos al coniferelor, in peretii celulari la unele alge verzi si rosii.

Ø laminarina - se afla in peretii celulari la algele brune din genul Laminaria (L. cloustoni, L. hyperborea, L. digitata, L. saccharina).

Ø galactanul - este un polizaharid avand ca baza galactoza.

Ø caloza - polimer al glucozei cu legaturi beta-1,3, se afla in peretele celular de la plantele superioare.

Ø xilanul - polimer al xilozei, cu caracter amorf, reprezinta un component constant al tesutului lemnos.

Ø chitina - este un polizaharid cu azot: la ciuperci. Cercetarile au demonstrat ca, la ciuperci, chitina are aceeasi organizare structurala ca celuloza.

Ø agarul - se intalneste in peretii celulari la unele specii de alge marine : Gelidium, Gracilaria, Phylophora, din care se si exploateaza. Este insolubil in apa rece, dar solubil in apa calda. Agarul are multiple intrebuintari: prepararea mediilor nutritive de laborator; in industria farmaceutica, ca stabilizator pentru suspensii si emulsii; in cosmetica pentru fabricarea sampoanelor, lotiunilor, deodorantelor; in stomatologie, ca material hidrocoloid reversibil de amprente si pentru duplicare; in medicina aparatului digestiv, pe baza retinerii apei si a gonflarii, ca laxativ, favorizant al florei intestinale, pansament gastrointestinal.

Ø lignina - este un polimer de fenilpropan. Confera rezistenta tesutului lemnos si sclerenchimatic. D.p.d.v. alimentar, se considera ca reprezinta componentul vegetal cel mai putin digerabil. In intestin lignina fixeaza sarurile biliare si alte substante organice, ccea ce poate determina scaderea absorbtiei intestinale pentru alte principii active. Dintre componentele lemnului, in ceea ce priveste importanta, lignina ocupa locul al doilea dupa celuloza. Este folosita la obtinerea unor materiale plastice sintetice, a negrului de fum si ca inlocuitor al taninurilor vegetale. Se exploateaza din lemnul provenit de la plop, mesteacan, fag, brad, pin, molid unde se afla in proportie foarte mare.

Ø lipidele - intra in componenta peretilor celulari la majoritatea organismelor vegetale. In compozitia chimica a lipidelor, destul de complexa si heterogena, se afla: trigliceride, steroli, fosfolipide. Cele mai raspandite lipide in peretii celulari ai plantelor sunt: suberina, cutina, ceara, sporopolenina.

Ø acizii organici - au multiple roluri: inhiba dezvoltarea unor agenti patogeni; participa la procesele de digestie enzimatica; regleaza, hormonal, cresterea in culturi ,,in vitro".

Ø sarurile minerale si organice - peretii celulari pot suferi incrustari, impregnari sau acoperiri cu saruri minerale sau organice. Acestea pot consta din CaCO3, MgCO3, SiO2 (Diatomeae, Gramineae), saruri de fier.

MODIFICARI SECUNDARE CHIMICE ALE PERETELUI CELULAR. Pentru indeplinirea unor functii de catre celula (specializarea functionala), in peretii celulari sau deasupra lor, se depun diferite substante chimice care produc schimbarea insusirilor acestora. Aceste schimbari sunt cunoscute sub denumirea de modificari secundare chimice ale peretelui celular si constau in: lignificari, suberificari, cerificari, cutinizari, mineralizari.

Ø lignificarea - consta in impregnarea peretilor cu lignina. Lignificarea peretilor celulari are numeroase consecinte agroalimentare si industriale. Ele merg de la reducerea digestibilitatii furajelor, la necesitatea de a rafina pastele de hartie. Anumite dificultati practice sunt imprevizibile, cum este cazul maturarii rachiului si coniacului. Calitatile lor gustative vin, in mare parte, din ligninele care s-au dezvoltat in butoaie de stejar , unde ele trebuie sa stea mai multi ani.

Ø cutinizarea - consta in impregnarea si acoperirea peretilor externi ai celulelor epidermice cu o substanta de natura lipidica numita cutina.

Ø cerificarea - consta in formarea unor paturi de ceara la suprafata peretelui celular al celulelor epidermice de la frunze, tulpini si fructe: la mere, pere. Exista plante unde stratul de ceara e gros: palmier, trestia de zahar.

Ø suberificarea - consta in impregnarea peretilor celulari cu suberina, substanta bogata in acizi grasi. In urma suberificarii, celulele mor, iar peretii acestora devin elastici si impermeabili pentru apa si gaze.

Ø mineralizarea - este procesul prin care peretii celulari se impregneaza cu substante anorganice: CaCO3, SiO2. Imprima rezistenta si rigiditate organelor plantei. Ex: perii tectori de la urtica dioica.

Ø gelificarea - este un process de transformare a peretelui pectocelulozic al celulei vegetale intr-o masa gelatinoasa, mucilagiu, dupa ce s-a imbibat cu apa.

Mucilagiile. In corpul plantelor, mucilagiile au o raspandire diferita: in toate organele (Malvaceae), endospermul semintelor (Fabaceae), in peretii celulari ai unor alge brune, in toate celulele algelor rosii (carrageenanii, agaroza), in flori si frunze (Liliaceae, Scrophulariaceae). In afara de peretele celular, la nivelul celulei, mucilagiile se pot acumula in vacuole, cu rol de substante de rezerva. Formarea mucilagiilor si gumelor reprezinta procese fizilogice normale la unele plante. Guma arabica folosita in farmacii provine prin gelificarea celulelor de Acacia varek sub influenta ranilor.

Retinand apa, mucilagiile au rol important in germinatia semintelor la care se gasesc.

Mucilagiile si gumele formeaza solutii vascoase si cleioase. D.p.d.v. chimic, sunt heteropoliholozide cu structura, adeseori, putin cunoscuta. Prin hidroliza pun in libertate un amestec de pentoze, hexoze si acizi uronici.

Mucilagiile ozuronice - contin acizii uronici. Sunt caracteristice familiilor botanice de plante superioare: Malvaceae, Tiliaceae, Scrophulariaceae.

Mucilagiile neozuronice - nu contin acizi uronici. Se afla la algele brune si rosii: carrageenanii, agaroza si fucoidina.

Implicatiile mucilagiilor in medicina sunt numeroase: maresc volumul bolului fecal, activand astfel peristaltismul; sunt de asemenea emoliente, analeptice si reconstituante. Se utilizeaza ca substante farmaceutice auxiliare: agenti de suspensie, emulgatori, unguente. In bacteriologie servesc pentru prepararea mediilor de cultura.

Ø lichefierea - este procesul prin care are loc dizolvarea peretelui celular la plante. Astfel, traheele si unele laticifere iau nastere prin dizolvarea peretilor dintre celulele suprapuse.

PUNCTUATII SI PLASMODESME

Punctuatiile - sunt zone parietale neingrosate prin care trec plasmodesmele , formatiuni citoplasmatice care faciliteaza schimbul material dintre celule.

Plasmodesmele - structuri plasmatice tubulare care strabat porii si punctuatiile peretilor celulari stabilind legaturi de continuitate intre celulele invecinate.

Cercetarile de microscopie electronica au reusit, in mare parte, sa descifreze structura plasmodesmelor. La exteriorul lor se afla plasmalema ce captuseste canaliculul ce strabate peretele celular, fiind o continuitate a plasmalemelor celulelor vecine. In centrul plasmodesmei se afla un canalicul (tub axial), desmotubul, continuare a REN dintr-o celula cu cel al celulei vecine. Intre plasmalema si desmotubul, se afla un annulus (inel) citoplasmatic care contine proteine globulare si se comporta ca o constrictie ce regleaza schimburile de substante (apa, ioni, substante organice) dintre celule.

Schimbul de substante dintre celule, mediat de plasmodesme, reprezinta calea simplastica de transport a substantelor sau calea citoplasmatica.

DIVIZIUNEA CELULARA

Ø Diviziunea celulelor, o vesnica trecere de informatie genetica de la o generatie la alta, este una dintre insusirile fundamentale si universale ale materiei vii. Prin diviziunea celulara se asigura inmultirea, cresterea si dezvoltarea organismelor.

Ø Diviziunea celulara este un proces complex, dominat de o ordine desavarsita, in care sunt implicate 2 fenomene: diviziunea nucleului - cariochineza (de la grec. Karion=nucleu si kinesis=miscare) si diviziunea citoplasmei - citochineza (de la grec. Kitos=cavitate si kinesis=miscare).

Ø In lumea vie se intalnesc 3 tipuri fundamentale de inmultire a celulelor:

u diviziunea amitotica (directa) - este o forma primitiva de inmultire a organismelor unicelulare, dar se intalneste si la plantele si animalele superioare. Caracteristici ale acestei diviziuni sunt lipsa fusului de diviziune si a cromozomilor. Se realizeaza prin strangularea nucleului si a cromozomilor, rezultand 2 celule fiice. Alte modalitati constau in aparitia unei fisuri la nivelul nucleului, care se continua si in celula pe care o imparte, de asemenea, in 2 jumatati egale, ori prin inmugurire cum este cazul la drojdii.

u haplomitoza - In acest caz, celulele fiice rezulta tot prin strangulare, dar in celula mama apar cromozomii si un fus de diviziune. Este o diviziune intermediara intre amitoza si mitoza. Se intalneste la unele specii de flagelate.

u diviziunea indirecta (cariochinetica) - este forma superioara de inmultire a celulelor la metafite si metazoare. Sub aspect morfologic, celulele care se divid prezinta 2 formatiuni: un aparat cromatic, reprezentat de cromozomi si un aparat acromatic. Aparatul acromatic asigura repartitia echilibrata a materialului genetic in celulele fiice si este reprezentat, la plante, de fusul de diviziune iar la animale de fusul de diviziune, centrioli si asteri. Cariochineza este de 2 tipuri: mitoza (diviziunea ecuationala) si meioza (diviziunea reductionala).