Metode simple de analiza a sistemelor teritoriale

Unii specialisti raman atasati descrierilor traditionale, altii preconizeaza elaborarea de tipologii, pe cand o a treia categorie cauta sa stabileasca modele sau sa exprime intr-o maniera sintetica foarte accesibila tuturor specialistilor caracteristicile unui teritoriu in ansamblul sau. Primele doua tipuri de metode le consideram simple, pe cand cea de-a treia este ceva mai complexa, nu atat prin volumul de munca necesar, cat mai ales prin efortul intelectual de a retine trasaturile esentiale, de a permite generalizari si mai ales de a preconiza tendinte de evolutie. Dupa cum se cunoaste sistemele teritoriale se prezinta ca niste complexe de relatii si prin aceasta definitie trebuie sa acceptam o varietate de metode de cercetare. In fata realitatii tot mai complexe prin evolutiile recente, fiecare dintre cele trei abordari corespunde unei forme a cunoasterii. Individul, care poate sa fie simplu taran, salariat intr-o uzina, profesor, primar sau managerul unei firme, are nevoie de a-si reprezenta spatiul in care traieste intr-un anumit fel. Prin urmare este absolut necesara descrierea fizionomica, dar numai aceasta nu este suficienta, impunandu-se tipologizarea si modelarea acestei realitati.

Descrierea. Ori cat ar parea de desueta, descrierea sistemului teritorial reprezinta una dintre metodele de analiza absolut necesare. Nu este vorba de o descriere pura, ci de una cu suficient de multe elemente explicative si cu nenumarate corelatii, care fundamenteaza configuratiile fizionomice ale sistemelor teritoriale si ofera suficiente argumente intelegerii dinamicii si functionalitatii acestora. De altfel, chiar daca se referea strict la descrierea geografica, Mehedinti arata ca aceasta trebuie "sa constituie un adevarat intreptar pentru organizarea logica a gandirii"[i]

Pentru a-si indeplini rolul pe care il are, o "descriere trebuie sa fie exacta, iar pentru a fi exacta trebuie sa fie cantitativa"[ii]. In acelasi timp, descrierea trebuie sa fie completa si caracteristica, pentru ca informatia sa nu omita anumite laturi ale teritoriului, dar in acelasi timp sa nu piarda din vedere specificul sistemului. Ulterior, se trece la descrierea analitica, descrierea sintetica si chiar descrierea estetica, ultima fiind ridicata la nivel de arta a descrierii, de unii autori. Dar o descriere stiintifica nu corespunde unui sir de ornamente stilistice sau unei cercetari a pitorescului, ci unui demers riguros care sa conduca la reconstituirea realitatii, analiza si disecarea acesteia.

Asa cum releva Simion Mehedinti, descrierea are nevoie de elemente cantitative, dar frecvent analizele statistice de astazi dau doar un tablou de cifre, calcule si indici, care nu prezinta suficiente fundamente explicarii mecanismelor care au loc in sistemele teritoriale. Descrierea statistica incearca sa devina o descriere calitativa, dar s-a demonstrat foarte clar ca de la un anumit prag calculele sunt antiproductive, iar valoarea indicilor obtinuti nu le permite o utilizare adecvata. Totusi, descrierile statistice au rolul lor in studiile fizionomice, mai ales atunci cand se bazeaza pe date obtinute prin recensamintele populatiei. Celelalte informatii statistice raspund  unor probleme precise, dar adevarul in cifre variaza de o sursa de date la alta, de la un sector la altul. Cele mai mari erori in raportul dintre descrierea statistica si realitate sunt inregistrate, paradoxal, in sistemele teritoriale din arii de campii, fata de cele din ariile montane.

Pentru a fi intr-adevar utilizabila intr-o analiza a sistemelor teritoriale, descrierea trebuie sa fie structurata in trei parti: prima, care sa cuprinda o sinteza asupra cazurilor concrete observate, asupra spatiului studiat, a doua ce sa se axeze pe metodologia utilizata, iar a treia este necesar sa cuprinda recomandari sau seturi de recomandari, care sa conduca spre stabilirea de norme generale sau praguri. Aceste praguri ar permite stabilirea de categorii sau limitari intuitive ale interventiilor factorului antropic. Ca urmare, descrierile reinnoite cu valentele cantitative, reiesite din analize statistice, pot servi ca baza in actiunile cercetatorilor de a sistematiza, prin generalizare, multimea categoriilor relativ omogene obtinute in urma descrierilor, dar si de a obtine prin esentializare, modele pertinente ale realitatii teritoriale.

Tipologia. Acumularea materialelor obtinute prin descrieri a determinat o multiplicare a preocuparilor in domeniul obtinerii de tipologii, cat mai pertinente. Frecvent exista confuzii intre o tipologie si un clasament. In mod obisnuit, un clasament, fie ca este bazat pe un criteriu (unicriterial) sau pe mai multe criterii (multicriterial) permite ierarhizarea unitatilor elementare dupa valorile inregistrate, in ordine descendenta sau ascendenta. In aceasta situatie se poate discuta de pozitia detinuta de unitatile respective in acest sir, adica la extremitatile superioare sau inferioare, la mijlocul ierarhiei s.a.m.d.

Pentru a obtine o tipologie a acestor entitati, este necesara individualizarea pragurilor ierarhice, adica a acelor intervale asimilate rupturilor, unde distantele dintre valorile a doua entitati consecutive sunt cele mai mari. Astfel, se pot obtine, in raport de scopul analizei, un numar de clase si subclase, care sa permita o corecta interpretare a realitatii teritoriale. In aceasta situatie avem de-a face numai cu individualizaarea de clase relativ omogene din punct de vedere al indicatorului sau setului de indicatori utilizati in stabilirea ierarhiei. Clasele obtinute se pot trasa pe harti, creandu-se imaginea spatiala a diferentierilor teritoriale in sistemul respectiv.

Tipologiile sunt deosebit de utile in actiunea de comparare a unor entitati teritoriale diverse, mai mult sau mai putin cunoscute. Demersul tipologic tine cont in mod esential de cercetarea comparativa, oferind elemente semnificative pentru comparatii, dar si pentru "individualitatea" sistemului teritorial analizat.

Pentru ca o tipologie sa depaseasca stadiul unui banal exercitiu trebuie sa definim foarte clar obiectul de cercetat, sa ii cunoastem mecanismele de functionare si sa delimitam elementele de factori. Evident ca fiecare tipologie raspunde la un scop precis, care trebuie sa fie explicit, ceea ce inseamna formularea corecta a problemei la care trebuie gasit raspunsul. Daca nu s-ar fixa un obiectiv-problema, tipologia nu ar ramane decat un joc in sine, implicand colectarea si clasarea de date statistice. Foarte importanta este cunoasterea mecanismelor care dicteaza fizionomia si functionalitatea sistemului teritorial. Aceasta cunoastere este insa limitata de numeroasi factori, precum: sursele disponibile, punctele de ancheta, posibilitatile financiare si umane de care se dispune etc. In acelasi timp, distinctia care se face intre elementele constitutive ale sistemului teritorial si cele capabile de a-i explica principalele caracteristici este mai mult decat necesara. Metodele moderne de clasificare si de analiza factoriala permit realizarea in bune conditii a acestei departajari, insa introducerea in analiza a celor mai relevante variabile ramane la latitudinea si subiectivitatea autorului.

Utilitatea tipologiilor nu poate fi pusa la indoiala, pentru ca acestea, tot mai bine elaborate permit aprofundarea cunoasterii sistemelor teritoriale complexe. Prin intelegerea diversitatii interne si a mecanismelor care guverneaza aceasta varietate, tipologiile devine adevarate instrumente in domeniul deciziilor. Intre analiza tipologica si analiza economica exista o legatura foarte stransa, caracteristicile celei de-a doua putand fi extrapolate la sisteme sau subsisteme similare, situate in aceeasi grupa de similaritate. Dar chiar daca raman pur statistice, tipologiile au o forta didactica deosebita, fiind necesare in domeniul cunoasterii, in general. Totodata, tipologiile ocupa un loc important si in cercetarea pura, academica, incercandu-se perfectionarea arsenalului metodologic pentru facilitarea realizarii lor.

Tipologiile au insa limitele lor, iar diminuarea acestora trebuie sa fie facuta din start, prin fixarea corecta a problemei la care se doreste raspunsul. Altfel, chiar prin definitie, o tipologie ramane esential descriptiva, neavand capacitatea de a da o logica ansamblului analizat, de a oferi o explicatie organica diferentierilor teritoriale. Se cunoaste ca baza unei tipologii o constituie omogenitatea categoriilor desprinse, reprezentativitatea acestora, precum si posibilitatile ulterioare pe care le incumba in legatura cu agregarea acestor clase de pe primul nivel tipologic. Pornind de la categoriile tipologice elementare se pot obtine prin agregari succesive arii omogene, tipuri sau regiuni si zone, facilitand caracterizarea sistemelor teritoriale complexe.  In acelasi timp, este claar ca indiferent ce agregari vor fi facute nu se poate trece peste limitele impuse de decupajul initial, care ramane individualizat in teritoriu, intre diferitele entitati obtinute in urma agregarilor. Aparenta perfectiune care transpare din orice tipologie, induce un sentiment de retinere in contestarea modului de obtinere a acesteia, mai ales in fata a numeroase exemple de validare. De aceea, in general se aduc foarte putine corecturi procedeelor si metodelor existente de tipologizare, ci mai multa atentie se acorda crearii de noi tipologii.