Macedonia si Grecia intre 276 SI 223

MACEDONIA SI GRECIA INTRE 276 SI 223 

Instalarea lui Antigonos Gonatas pe tronul macedonean in 276, inaugureaza era antigonida intr-un haos politic cu care regele va avea de luptat ani multi si in imprejurari nu odata obscure. Tracia nu i se supune, Tesalia pare a fi independenta o vreme, Pirus ii contesta dominatia. Abia in 272/1, dupa ce regele Epirului va fi biruit si ucis la Argos, Antigonos e cu adevarat stapan pe situatie.

In Grecia, problemele lui Gonatas sunt complicate. Corintul ii apartine, si ii permite sa controleze Peloponesul. In jurul Etoliei insa se grupase o coalitie ostila macedonenilor - Atena, Eubeia, Locrida - care primejduia marile, cata vreme etolienii puteau acum practica pe o scara fara precedent pirateria. Imixtiunea lui Ptolemeu al II-lea in aceste probleme suscita constituirea unei noi coalitii, formata din Atena, Arcadia, Eleia si Sparta. Razboiul chremonidean (de la numele lui Chremonides, autorul atenian al proiectului de decret care hotara intrarea Atenei in coalitie) se sfarseste cu un esec grav si pentru Atena, si pentru ceilalti aliati. Ptolemeu al II-lea, al carui sprijin fusese oricum mai mic decat fagaduielile anterioare, sufera o grava infrangere pe mare la Cos. In 261, cei doi regi incheie o pace ale carei principale victime sunt cetatile Greciei. Singura liga etoliana scapa indemna - ba chiar, indirect, intarita - din aceasta imprejurare, aliindu-se cu Locrienii si cu Focida.

Incercarea de uzurpare al carei initiator este nepotul lui Antigonos, Alexandru, intrerupe insa, in 253, legatura intre Macedonia si posesiunile ei maritime din Grecia. Alianta lui Alexandru cu confederatia ahaica, brusc ridicata la rang de factor important in problemele Greciei de actiunea energica a lui Aratos din Sicione, precum si sprijinul pe care Egiptul il acorda acestuia din urma, modifica raportul de forte in defavoarea Macedoniei. Abia in 245, Gonatas reuseste sa reinstaleze garnizoane macedonene la Corint si tirani filo-macedoneni in alte cetati ale Greciei. Liga ahaica, in conflict cu etolienii, castiga insa teren si, in 243, ocupa Corintul, capturand flota macedoneana. Cu exceptia Argos-ului, Peloponesul era din nou pierdut. Sparta, care trecea printr-o grava criza interna a carei solutie incerca sa fie reforma regelui Agis al IV-lea ar fi putut deveni si ea aliata lui Aratos. Dar, inspaimantati de rasturnarile sociale al caror model putea deveni cetatea Lacedemonei, ahaienii prefera sa contribuie la infrangerea si uciderea regelui reformator.

In 240/39 moartea lui Gonatas lasa deci in Grecia o situatie infinit mai precara decat in Macedonia, unde actiunea primului antigonid pare sa fi fost eficace si durabila. Succesorul sau, Demetrios al II-lea, e confruntat cu o alianta intre etolieni si liga ahaica; razboiul 'demetriac' (239-235) nu clarifica in nici un fel situatia, si moartea lui Demetrios in 229 adauga acestei stari de tensiune o criza succesorala, cata vreme mostenitorul sau, viitorul Filip al V-lea, era inca un copil.

Imixtiunea Romei in problemele balcanice, provocata de extinderea puterii - si pirateriei - illiriene, se concretizeaza, tocmai acum, in 229/8, prin primul razboi illirian, stralucita demostratie de forta a tinerei flote romane. Protectoratul roman asupra coastei occidentale a Greciei nu pare, deocamdata, sa reprezinte un cap de pod spre Macedonia si Grecia, dar ii antreneaza in chip inevitabil pe romani in hatisul problemelor balcano-egeene, putand reprezenta, macar virtual, o alternativa la solutiile de o eficacitate variabila pe care le ofereau Greciei regatele elenistice.

In 229, Antigonos Doson, varul lui Demetrios al II-lea, e proclamat tutore al copilului regal Filip si apoi rege al Macedoniei. Principala problema a lui Antigonos al III-lea va continua sa fie Grecia, unde aderarea Tesaliei la liga etoliana, dar mai ales cea a Megaridei, apoi a Argos-ului, la liga ahaica, se adaugau veleitatilor de independenta ale Atenei, primejduind autoritatea macedoneana. Daca problema tesaliana e inca din 228 rezolvata pe calea armelor, ridicarea Achaiei ramane o chestiune nevralgica si pentru Macedonia, si pentru liga etoliana, care incearca sa instrumentalizeze in folosul ei situatia de la Sparta.

Aici, tanarul rege Cleomenes al III-lea, inconjurat de adversari, voia sa restaureze vechea glorie lacedemoniana printr-un ansamblu de reforme menite sa refaca potentialul civic al Spartei (v. mai jos, § 5). Exemplul Spartei risca din nou sa fie contagios si sa puna in primejdie privilegiile unei oligarhii stapane in cele mai multe dintre cetatile elene. Rezultatul firesc al acestei situatii este coalitia intre Confederatia ahaica si regatul macedonean pentru restaurarea ordinii socio-politice in Pelopones. Dupa mai multe ezitari, Aratos cedeaza fara lupta Corintul si citadele de pe Acrocorint lui Antigonos Doson, in iarna lui 225/224.

In jurul acestei garantii de stabilitate oligarhica se regrupeaza, ca odinioara cetatile in liga de la Corint, o buna parte din confederatiile Greciei: Koinon-ul epirot, confederatia beotiana, Focida, Locrida, Acarnania si liga ahaica. Hegemôn al noii aliante panelenice, Antigonos al III-lea instaura astfel o autoritate macedoneana de o anvergura comparabila celei a lui Filip al II-lea si care, in 222, la Sellasia, avea sa puna capat veleitatilor de reinnoire spartana reprezentate de Cleomenes.

Concluziile acestei resurgente macedonene sunt destul de evidente: pe langa solidaritatea de clasa, care prevaleaza asupra tendintelor de independenta, devine tot mai pregnant faptul ca organismele federative, si nu cetatile autonome traditionale, reprezentau elementele constitutive ale raportului de forte real. Aceste coordonate aveau sa se dovedeasca decisive nu numai in preluarea succesiunii lui Doson de catre tanarul Filip al V-lea, devenit rege al Macedoniei la 17 ani, in 221, ci si in evolutia ulterioara a problemelor greco-macedonene in confruntarea cu Roma.