ACTIUNEA TICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)

ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)

Actiunea diplomatica a Romaniei la Conferinta de Pace de la Paris (1946-1947) s-a desfasurat in stransa legatura cu liniile definitorii ale perioadei 1945-1947 din istoria Romaniei, delimitata de venirea la putere a guvernului dr. Petru Groza si de alungarea regelui Mihai de pe tron.

Aceasta perioada a prefatat nemijlocit era stalinista in istoria romaneasca, care a fost inaugurata chiar de alungarea regelui, si proclamarea Romaniei ca republica. Esenta perioadei decurge din faptul ca a reprezentat prima etapa a sovietizarii tarii de catre guvernul Groza, in conditiile prezentei pe teritoriul national a trupelor sovietice.

In aceasta etapa, guvernul Groza a luat o serie de masuri - unele adoptate intr-o aparenta de constitutionalitate - care au grabit procesul sovietizarii si au asigurat trecerea la construirea unui alt tip de societate in Romania, societatea zisa socialista.  In aceasta perspectiva au avut loc: infaptuirea reformei agrare dupa exproprierea tuturor proprietatilor mosieresti mai mari de 50 ha; etatizarea Bancii Nationale (la 20 decembrie 1946); infiintarea oficiilor industriale (mai 1947) prin care s-a pus sub control intreaga activitate economica din sectoarele de stat si particulare; reforma monetara din 15 august 1947; incheierea unor acorduri de colaborare economica, tehnica stiintifica si culturala cu URSS, covarsitoare majoritate defavorabile Romaniei, daca nu inrobitoare; constituirea de societati mixte de cooperare romano-sovietica (sovromuri); rusificarea/sovietizarea intregii vieti cultural-stiintifice si spirituale, a tarii; limitarea participarii pana la excluderea din guvern a ultimei grupari burgheze (PNL-Tatarescu, 6 noiembrie 1947).

Intre timp, guvernul Groza a organizat primele alegeri parlamentare de dupa razboi, in care, in ciuda asigurarilor date puterilor occidentale, guvernul a falsificat rezultatele acestora, netezind victoria Partidului comunist prin diminuarea drastica a numarului voturilor obtinute de PNT si PNL.

In plan extern, Romania s-a miscat pe un culoar stramt, asaltat din plin de politica agresiva a URSS, ajutata copios de ofensiva comunistilor romani spre putere, in conditiile abandonarii tot mai evidente a tarii noastre de catre diplomatia marilor puteri occidentale.

Toate aceste tendinte au fost observate chiar de oficiali de la Washington si Londra.

Convinsi ca Occidentul va reactiona, totusi la abuzurile sovietice,  liderii opozitiei din Romania si Regele au facut numeroase demersuri in acest sens pe langa SUA si Marea Britanie, fara sorti de izbanda.

Pe acest traseu, un episod important a fost asa-zisa "greva regala", declansata la 21 august 1945. Criza a durat pana la sfarsitul anului, fiind inchisa abia dupa Conferinta ministrilor de externe ai URSS, SUA si Marii Britanii (Molotov, James Byrnes, Ernest Bevin) din 16-26 decembrie 1945 de la Moscova. Conferinta a hotarat ca guvernul roman sa isi sporeasca gradul de reprezentativitate. Drept consecinta, in guvern au fost cooptati E. Hatieganu si M. Romniceanu, ca reprezentanti ai fortelor politice burgheze. Pe baza acestei schimbari, guvernele englez si american au recunoscut guvernul Groza, 5 februarie 1946, conferindu-i legitimitate.

Felul in care s-a incheiat greva regala n-a imbunatatit situatia Romaniei, fapt perceput atat de Rege cat si de opozitie. Era o constatare din ce in ce mai evidenta ca puterile occidentale se indepartasera tot mai vizibil de tara noastra.

Pentru realitatea anilor 1945-1947, momentul decembrie 1945, Moscova, a constituit mai  mult decat interventia si frictiunile anterioare dintre aliati, un punct de cotitura nefavorabila pentru situatia Romaniei. A recunoscut-o chiar presedintele SUA, Harry Truman, care a pus esecul pe seama lui Byrnes, precum si factori politici importanti de la Bucuresti si din cele doua capitale occidentale.

Acest climat a fost semnificativ nu numai pentru momentul respectiv, ci si pentru eforturile Romaniei de a participa demn la Conferinta de pace.

Din acest punct de vedere, este de luat in seama, mai intai, ca, imediat dupa 23 august 1944, tinand cont de consecintele razboiului si mai cu seama de participarea Romaniei la acesta, in Rasarit si Apus, guvernul roman a fost interesat de asigurarea unui statut international cat mai favorabil tarii. De asemenea, in atentia guvernului roman au intrat: restabilirea relatiilor cu Natiunile Unite (SUA, Marea Britanie si Uniunea Sovietica) si cu statele vecine; iesirea din izolare externa a Romaniei; stabilirea unor raporturi economice cu strainatatea pe baze reciproc avantajoase si de egalitate.

Actiunea se declansase imediat dupa 23 august 1944. Un moment al acestor eforturi a fost semnarea Conventiei de Armistitiu cu Natiunile Unite la 12 septembrie 1944.

Conventia a avut prevederi de natura politica, militara, economico-financiara, teritoriala, administrativa si juridica.

Prin complexitatea sa, Conventia a fost un tratat de pace in miniatura.

Fapt pozitiv, Conventia a proclamat intrarea Romaniei in Coalitia Antihitlerista, la care tara noastra trebuia sa participe cu minimum 12 divizii pana la terminarea razboiului.

Conventia n-a proclamat insa si promisiunea Natiunilor Unite ca Romania va primi recunoasterea cobeligerantei, ceea ce n-a fost cazul, in schimb, cu restituirea Transilvaniei ori a celei mai mari parti a ei, a carei reintoarcere la patria muma era promisa acum, la 12 septembrie 1944, urmand sa fie confirmata de Conferinta pacii.

Din pacate, in rest, Conventia a avut semnificatia unui document juridic incheiat cu un stat inamic si, practic, invins, desi acest stat, Romania, avusese initiativa iesirii din Axa si alaturarii sale la Coalitia Antihitlerista.

Intre altele, Conventia de Armistitiu a stabilit: enorme despagubiri de razboi platite de Romania Natiunilor Unite si in principal Uniunii Sovietice; obligatii economice si militare inrobitoare fata de URSS; instituirea unei comisii Aliate de Control (formata din rusi, englezi si americani), prevazuta sa functioneze pana la ratificarea viitorului tratat de pace. Pusa de facto sub controlul cvasitotal al sovieticilor, aceasta comisie va avea drepturi depline de supraveghere a tuturor domeniilor romanesti, de la cenzura si supervizarea corespondentei pana la anularea actelor neconvenabile partii sovietice, de politica interna sau externa ale guvernului roman.

Desi a avut clauze extrem de grele, cu eforturi extraordinare, Romania s-a straduit sa indeplineasca toate prevederile acestora.

La 9 martie 1945, la cererea guvernului dr. Petru Groza, a fost reinstaurata administratia romaneasca in Transilvania de nord, anulandu-se Dictatul de la Viena, fapt consfintit apoi de Conferinta ministrilor de externe, de Conferinta pacii si Tratatele de pace.

La 6 august 1945, a fost data publicitatii stirea despre decizia guvernului sovietic de a restabili relatiile diplomatice cu Romania. Se spunea ca din partea Uniunii Sovietice aceasta decizie reprezenta un gest de recunoastere a participarii importante a Romaniei dupa 23 august 1944, la lupta de partea aliatilor impotriva Germaniei hitleriste,  precum si a "indeplinirii loiale" de catre tara noastra a obligatiilor asumate prin Conventia de Armistitiu.

Decizia era consecutiva hotararii prin care Prezidiul Sovietului Suprem al URSS il decorase, la 6 iunie 1945, pe regele Mihai cu ordinul Pobeda/Victoria "pentru actul curajos al cotiturii hotarate a politicii Romaniei", de la 23 august 1944, "in clipa cand inca nu se precizase clar infrangerea Germaniei".

Apoi, aproximativ in aceeasi perioada, Romania a incheiat primele acorduri postbelice de cooperare economica: cu URSS (8 mai 1945), Franta (1 iulie 1945), Polonia (7 iulie 1945), Ungaria (20 iulie 1945), Cehoslovacia (noiembrie 1945).

Totodata, s-au restabilit relatiile diplomatice cu Cehoslovacia (iunie 1945), SUA si Marea Britanie (februarie 1946).

Diplomatia romaneasca a acordat insa cea mai mare atentie in aceasta perioada participarii tarii la Conferinta pacii, pregatirii acesteia si incheierii tratatelor cu puterile aliate si asociate.

Conferinta ministrilor de externe ai marilor puteri aliate hotarase ca Romania sa fie inclusa alaturi de Italia, Finlanda, Ungaria si Bulgaria in randul statelor foste satelite ale Germaniei.

Toate aceste state au fost invitate la Conferinta de pace de la Paris (in perioada iulie-octombrie 1946) pentru dezbaterea proiectelor de tratate, deja redactate de puterile invingatoare.

Delegatia romana, formata din reprezentantii partidelor politice care compuneau guvernul (cu multi comunisti dar si cu oameni politici burghezi, in frunte cu Gheorghe Tatarescu, seful delegatiei) a desfasurat o activitate laborioasa.

A sosit la Paris la 29 iunie 1946 si a negociat pana la 10 februarie 1947, cand s-a semnat documentul final.

Preocuparea cea mai de seama a delegatiei romane, chiar de la sosire, a fost sa asigure Romaniei recunoasterea cobeligerantei, pe temeiul aportului ei considerabil la infrangerea Germaniei.

Alte preocupari au vizat ameliorarea prevederilor clauzelor politice, economice si militare ale proiectului de tratat; reducerea cuantumului reparatiilor; rezolvarea favorabila a prevederilor in problemele teritoriale (care au dat nastere unor ample controverse si dezbateri cu partea ungara).

O hotarare importanta a Conferintei a fost recunoasterea, bazata pe aprecierea facuta inca din 24 august 1944, ca la aceasta data Romania incetase razboiul alaturi de Reichul nazist.

Insa, in contradictie cu realitatea istorica, Conferinta a recomandat sa se includa in Tratatele de pace data de 12 septembrie 1944 (ca si in Conventia de Armistitiu, ceea ce insemna victoria punctului de vedere sovietic), ca moment al intrarii Romaniei in razboiul antihitlerist.

La fel de important, Conferinta a respins propunerea tarii noastre de a i se recunoaste, dupa exemplul Italiei, calitatea de cobeligerant.

In problemele economice si militare, s-au acordat concesii nesemnificative.

Alte aspecte avute in vedere au fost admiterea prezentei trupelor sovietice pe teritoriul Romaniei (invocandu-se necesitatea mentinerii legaturilor cu trupele Armatei Rosii din Austria, situatia urmand a se  perpetua, abuziv, pana in 1958), libera navigatie pe Dunare, necesitatea instaurarii in tara a unui regim politic democratic, desfiintarea organizatiilor politice de tip fascist si pedepsirea criminalilor de razboi (obligatie a carei infaptuire a dat nastere unor abuzuri grosolane din partea guvernului Groza) etc.

La capitolul succese, se impune, fara indoiala, retinuta respingerea pretentiilor teritoriale formulate de delegatia maghiara si recunoasterea de catre Conferinta a caducitatii Dictatului de la Viena.

La 10 octombrie 1946, Conferinta a dezbatut si adoptat pe articole textul Tratatului de pace cu Romania.

Textul definitiv a fost stabilit de Conferinta ministrilor de externe ai marilor puteri (New York, octombrie - noiembrie 1946), unde Romania a fost reprezentata de un observator si a solicitat din nou atenuarea clauzelor politice, economice, a celor privind regimul Dunarii, dreptul de cobeligeranta), dar fara rezultate deosebite.

In problema frontierelor, de pilda, invingatorii au decis sa se tina cont de pretentiile teritoriale ale URSS, pe care Tratatul de pace le-a consacrat, adica granita de stat sa fie aceea de la 1 ianuarie 1941, fapt ce a reprezentat recunoasterea intelegerilor stabilite prin pactul Ribbentrop-Molotov, adica ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei, tinutului Hertei si ostroavelor din zona gurilor Dunarii.

Folosind ca precedent juridic un tratat sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945, Tratatul a desfiintat vecinatatea de nord a Romaniei cu Polonia in folosul URSS.

Concomitent, se anulau integral si neconditionat prevederile dictatului vienez din august 1940, granita romano-maghiara fiind cea din 1 ianuarie 1938.

In ansamblu, tratatul a avut 40 de articole, organizate in 8 categorii de clauze privind: frontierele, problemele politice, militare, navale si aeriene, retragerea fortelor aliate, reparatiile si restituirile, aspectele economice, chestiunile referitoare la regimul Dunarii, si clauze finale.

In sinteza, Tratatul a fost un conglomerat de obligatii grele si pe termen lung impuse Romaniei.

Din aceasta categorie au facut, in primul rand, parte clauzele referitoare la despagubirile de razboi, foarte grele; Romania avea de platit 2 miliarde de lei, adica 300 de milioane de dolari (valuta anului 1938), cum stabilise si Conventia de Armistitiu, suma platibila in natura, timp de 8 ani.

Practic, Tratatul a lichidat interesele economice straine, altele decat cele sovietice, precum si interesele romanesti din . Romania (cf. Gh. Buzatu).

Chiar si aparent, suma de platit era imensa pentru realitatile economice ale Romaniei postbelice, dar modalitatile de plata si excesele sovietice o vor amplifica pana la proportii insuportabile.

S-a calculat ca, pana la sfarsit, URSS a incasat cel putin 2 miliarde de dolari numai in contul art. 22 din Tratat.

In lumina celor de mai sus, nu este exagerat sa se spuna ca Tratatul de pace din 1947 i-a refuzat Romaniei toate drepturile, impunandu-i, fara ezitare, toate obligatiile posibile.

Cu toate acestea, guvernul Romaniei, presat si de Occident, care credea ca odata pacea semnata trupele sovietice aveau sa fie retrase din Romania, a decis, la 1 februarie 1947, sa accepte semnarea Tratatului.

La 10 februarie 1947, delegatia condusa de Gh. Tatarescu a semnat la Paris Tratatul de pace intre Romania si Puterile Aliate si Asociate, nu inainte de a prezenta o nota cu privire la pozitia Romaniei in legatura cu principiile pe care ea intentiona sa le urmeze in viitor, principii vizand apararea pacii, justitiei sociale si nationale, colaborarea, respectarea Cartei ONU, a libertatilor fundamentale ale omului si cetateanului etc.

La 23 august 1947, Adunarea Deputatilor a ratificat Tratatul de Pace. Prin aceasta, avantajul semnificativ obtinut de Romania era acela ca se depasea regimul armistitiului din septembrie 1944. Astfel, Romania putea sa se bucure de posibilitati mai largi de actiune pe plan international, ceea ce s-a si intamplat, pentru ca pana la sfarsitul anului 1947 ea stabilise deja relatii diplomatice cu 25 de state, iar raporturi economice cu 26 de state.