Statul carolingian

Statul carolingian

Datorita unei succesiuni de regi slabi si epuizarii pamanturilor pe care le daruisera pentru a-si asigura fidelitatea aristocratiei, dinastia merovingiana a pierdut treptat puterea reala. Ultimii reprezentanti ai ei, "regii trandavi", lasasera conducerea regatului majordomilor. Pipinizii aveau domenii importante in zona Belgiei actuale si repre­zentau marea aristocratie franca din nord, ceea ce explica si treptata consolidare a puterii lor. Carol Martel (719-741) consolideaza pozitia familiei si isi sporeste prestigiul prin infrangerea arabilor, ce efectuau raiduri din ce in ce mai indraznete in Occident, la Poitiers Pepin cel Scund (majordom intre 741-751) hotaraste sa transforme puterea efectiva pe care o detinea intr-o regalitate de drept.

Pepin dorea sa-si asigure legitimitatea, iar sprijinul putea veni din partea papei de la Roma, cel mai important episcop din Occident. Acesta era amenintat de longobarzi, care doreau sa cucereasca in sfar-sit Roma si sa faca din ea centrul unei regat italian unificat. Teoretic, papa era supusul imparatului de la Constantinopol, dar in contextul framantat al secolului al VIII-lea (criza iconoclasta, atacurile arabe) devenise clar ca de la Bizant nu poate veni nici un ajutor. De aceea, episcopul de Roma s-a adresat celei mai mari puteri a Apusului din momentul respectiv, care era Regatul francilor, carmuit de fapt de majordom. In urma intelegerii dintre cele doua parti, oastea trimisa de Pepin intervine in Italia, ii invinge pe longobarzi si cedeaza papei o parte din teritoriile cucerite, care vor constitui de acum incolo baza teritoriala a statului pontifical. In schimb, in 751 legatul papal il unge pe Pepin rege, consfintind astfel inlaturarea ultimului merovingian. Trei ani mai tarziu, papa in persoana il unge din nou ca rege pe Pepin, impreuna cu sotia si cu cei doi copii, conferind astfel o si mai mare legitimitate noii dinastii, carolingiene.

Pipinizii aveau aceeasi conceptie patrimoniala despre stat pre­cum merovingienii, astfel ca la moartea lui Pepin cel Scund, in 768, regatul se imparte intre fii sai Carloman si Carol. Acesta din urma ramane insa foarte repede singurul rege si continua opera tatalui sau.

In vremea lui Carol Martel fusese deja cucerita Frizia, zona din nordul Olandei actuale, si acum stapanirea acesteia este consolidata. Carol cel Mare continua expansiunea inceputa de inaintasii sai pe trei directii principale: sud-est : Italia, sud-vest : Spania si est : Germania

In Italia intervine impotriva longobarzilor pe care ii supune in 774, luandu-l prizonier pe regele lor Dezideriu si intitulandu-se el insusi "rege al francilor si al longobarzilor".

In Spania declanseaza un "razboi sfant" impotriva musulma­nilor si reuseste sa cucereasca teritorii pana in zona Barcelonei (778), care devine si capitala "marcii Spaniei".

In est, s-au purtat lupte incrancenate cu saxonii (772-803), in care cucerirea s-a combinat cu crestinarea fortata, prin masuri draconice impotriva celor care, refuzand credinta lui Carol, respingeau de fapt autoritatea lui. In Germania centrala au fost cucerite Bavaria si Carinthia. Tot in est, expansiunea a ajuns pana in Panonia, unde avarii isi stabili­sera un important centru de putere. Prin distrugerea ringului avar (796), stapanirea lui Carol ajungea pana la Dunarea mijlocie si Drava.

Statul franc devenise acum un conglomerat de popoare, de ori­gini si limbi diferite (germanici, romanici, slavi), care punea probleme de aparare si de organizare. Pentru aparare, in regiunile limitrofe au fost organizate marci de granita: marca Spaniei, marca panonica, marca de rasarit, marca daneza. Consolidarea stapanirii sale avea insa nevoie si de un suport ideologic, gasit in restaurarea imperiului in Occident.

In urma cuceririlor, regatul francilor devenise cel mai important din Occident, si papa, dornic sa-si asigure protectia suveranului franc si sa restaureaze autoritatea imperiala in Occident, l-a proclamat pe Carol imparat la 25 decembrie 800. Statul condus de Carol, chiar da­ca se voia o restaurare a imperiului roman, era in multe privinte diferit de acesta. Din punct de vedere teritorial, nu incorpora teritorii altadata romane (Spania, Britania), iar pe de alta parte, se extinsese in zona germana ce nu fusese niciodata stapanita de romani. Era un stat centrat pe spatiul franc si orientat din punct de vedere economic spre nord, si nu spre Mediterana, in acel moment controlata de arabi. Desi la suprafata parea inspirat de modele romane, imperiul a ramas unul franc, in care se mentinea conceptia patrimoniala despre stat, vazut nu ca un domeniu public (res publica), ci drept o proprietate personala a suveranului, care il lasa mostenire si mai ales il poate imparti.

Fiul lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios (814-840), a fost un imparat influentabil, care, pe de o parte, a continuat opera tatalui sau,

de uniformizare, mai ales religioasa a statului, dar pe de alta, a fost incapabil sa rezolve problemele de succesiune. Urmasii sai au impartit imperiul in 843 printr-un acord prin care lui Carol cel Plesuv ii revenea Francia Occidentala (in mare Farnta actuala), lui Ludovic Germanicul, Francia Rasariteana (actuala Germanie) si lui Lothar, Italia si zona intermediara intre cele doua stapaniri ale fratilor sai (viitoarea Lotaringie). Lothar pastra insa titlul de imparat si o intaie­tate onorifica intre fratii sai. Aceasta a marcat impartirea definitiva a Imperiului carolingian si in scurta vreme caderea in desuetudine a titlului imperial. Readucerea sa in actualitate avea sa survina de-abia in 962, insa sub o alta dinastie germana, a ottonienilor.

In ce priveste organizarea interna a imperiului, puterea centrala este asigurata de imparat si de anturajul lui, "palatul", (cu mentiunea ca nu mai exista functia de majordom, pe care suveranul o exercita singur). Nu exista o capitala propriu-zisa, necesitatea suveranului de a fi prezent personal in diferite puncte ale imperiului si de a consuma la fata locului produsele ce se puteau transporta cu greu ducand la o deplasare a curtii intre mai multe resedinte. Totusi, cea preferata, mai ales in ultimii ani ai vietii lui Carol, a fost la Aachen, unde si Ludovic cel Pios incearca sa stabileasca o adevarata resedinta imperiala. Imparatul concentreaza in mana sa toate puterile: judiciara, adminis­trativa, religioasa si militara. El legifereaza in toate aceste domenii prin intermediul unor capitulare, redactate in forma de capitole si avand putere de lege pe intreg teritoriul Imperiului. Controlul aplicarii politicii imperiale este asigurat de trimisii suveranului, missi dominici, care se deplaseaza regulat in teritoriu, cate doi - un laic si un cleric. Acestia inspecteaza, primesc rapoarte sau plangeri, transmit hotararile imparatului.

Puterea locala este exercitata in circumscriptiile administrative de comiti, duci (cu o functie militara mai pronuntata) sau marchizi (comitii din marcile de aparare). Acestia exercita pe plan local puterea administrativa, judiciara si militara, fiind recompensati prin pastrarea unei cote parti din impozite sau amenzi judiciare. Fac parte din aristocratie si sunt legati de suveran prin juramantul de fidelitate pe care Carol il impune tuturor oamenilor liberi in incercarea de a da coe-renta stapanirii sale. Vasalitatea (sistem de obligatii reciproce in care prestarea slujbei militare se face in schimbul unor avantaje materiale si este garantata prin juramant) este deci vazuta ca un mijloc de guver­nare a imperiului.

Un alt mijloc de guvernare a imperiului a parut la un moment dat si imunitatea, prin care unui mare proprietar, laic sau eclesiastic, i se acordau toate puterile judiciare si fiscale pe domeniul sau, unde agentii puterii imperiale nu puteau intra. Initial derogare a unor res-ponsabilitati, imunitatea a devenit mai tarziu un mijloc de subminare a puterii suveranului.

De asemenea, in guvernarea imperiului un mare rol i-a fost acordat bisericii, episcopii sau abatii fiind folositi ca missi, iar clerul in general furnizand stiutorii de carte necesari pentru administrare.

Rezultatul actiunilor intreprinse de Carol cel Mare si urmasii sai a fost renasterea ideii de imperiu crestin in Europa apuseana, idee care sub diferite forme va supravietui pana in epoca moderna, dand o anume identitate comuna civilizatiei europene