Legenda

Legenda

1.Definitii si scurt istoric al termenului

2.Mecanismele legendei

3.Tipologia legendelor-Legendele hagiografice

1.Definitii ale legendei si scurt istoric al termenului

a.Arnold van Gennep "Formarea legendelor"

In formarea unui tablou cat mai complet in ceea ce priveste multiplele definitii date lgendei de specialistii care s-au ocupat de aceasta problema, pornim de la consemnarile cunoscutului etnograf si folclorist francez Arnold van Gennep. Cunoscut in special pentru preocuparea sa pentru riturile de trecere , in studiul intitulat "Formarea Legendelor" van Gennep abordeaza un nou aspect al folclorului, anume campul legendei si miturilor.Folcloristul francez a facut adevarate eforturi in a schimba modul de tratare a stiintei folclorului, dorind sa o prezinte ca pe un domeniu autonom, care isi are atat instrumentele cat si materialul de studiu proprii, dar si o abordare scolastica a cercetatorilor etnografi.Devine astfel cunoscut ca fondatorul studdilor academice asupra folclorului in Franta.

Intorcandu-ne la problema legendelor, trebuie observat faptul ca ele erau considerate de van Gennep ca apartinand unui element de coeziune a societatilor semicivilizate, fiind o parte a activitatii literare a acestora.Aceasta activitate literara este vazuta ca fiind necesara si utila bunei functionari ale organizatiei sociale, fiind vazuta ca avand legatura cu alte activitati ce sunt materiale.De asemenea este de observat si faptul ca legenda are o componenta morala, transferata intr-un plan superior: "Morala primitiva nu se ocupa doar de raporturile dintre oameni, ci si de raporturile oamenilor cu puterile extra-umane : fenomene naturale (tunet, ploaie etc.),lumea animala si vegetala (mai ales totemuri), stramosi mitici, eroi civilizatori, regi divini, zei" (van Gennep, pg. 36). Legenda poate fi astfel vazuta ca fiind o experienta individuala transformata in imagine, care are o functie moralizatoare, pe langa faptul ca ea justifica sau explica diverse fenomene si evenimente.

Legenda este in viziunea folcloristului francez o narativitate a mitului, insa sunt facute distinctii clare intre cele doua.In cursul secolului al XIX-lea, legatura dintre mit ,legenda si poveste a fost extrem de discutata. Mitul a fost propus ca fiind sursa originara, legenda fiind doar o deformare a acestuia, acest fapt fiind vazut ca exagerat de Gennep: "Numerosi savani care, pornind de la o poveste data, au dorit sa urce la mitul presupus originar, au dat dovada, cel puin, de ingeniozitate. (op.cit.,pg 44)

Principalele diferente intre legenda si mit constau in faptul ca, primul text folcloric este o poveste localizata, individualizata, care devine obiect al credintei, ale carei personaje sunt indivizi lipsiti de insutiri eroice, posedand fapte ce par a avea un fundament istoric, in timp ce prrin mit, povestea legendei este plasata in regiuni si timpuri aflate in afara atingerii umane, avind personaje supranaturale.Un alt aspect diferentiator este aceloa ca mitul are o transpunere ulterioaraa acestei lumi supranaturale prin rituri (apud van Gennep).

Pentru o mai buna intelegere a viziunii lui Arnold van Gennep asupra problematicii legendei, este necesar sa discutam ti anumite caracteristici ale acesteia, care o delimiteaza ca individualitate in literatura folclorica.Pornind de la dimensiunile temporale si spatiale , flcloristul francez constata ca in legenda, desi se precizeza atat locul cat si timpul, valoarea acestora nu este riguroasa, existand situatii cand "fapte separate in timp sunt juxtapuse de legenda intr-un singur moment" (Gennep, 122-123). Putem coclude din aceasta situtie ca, timpul se dilata sau se restrange, acest fapt nealterand o valoare pe care o putem numi cronologica a legendei.Faptul ca legenda este inmagazinata intr-o memorie colectiva, adauga un plus ambiguitatii si lipsei de rigurozitate in ceea ce priveste detaliile legate de timp si spatiu. Iar in ceea ce priveste faptele relatate, sunt mentinute cele foarte precise, dar care au o importanta restransa, pentru colectivitaea in care au fost transpuse in legende: "Este de la sine inteles ca amintirea unor fapte trecute este cu atat mai tenace cu cat aceste fapte au prezentat sau prezinta anca o mai mare importanta pentru colectivitate" (op.cit.,123)

Ramanand in sfera caracteristicilor legendei, mentionam o alta trasatura a acesteia, observata de van Gennep, amnume aceea a lipsei de diferentiere intre proza si poezie intr-o legenda.Folcloristul constata acest fenomen la scara larga, chiar si in cazul unor scriitori francezi, care combina cele doua forme in scpouri literare.Insa ceea ce face ca fenomenul sa fie interesant in cazul legendelor spune Gennep, este ca societatile semicivilizate nu utilizeaza combinatia in chip constient, ba mai mult, utilizarea ei ae un caracter magic, de incantatie: " Pentru semi-civilizati, acestui element inconstient trebuie sa i se adauge elementul constient, fie ca povestirea are o valoare magica, tinzand catre o alura ritmata a incantatiei si a rugaciunii, fie ca apartine unui ansamblu dramatizat".(op.cit.,147). De aici intlegem de ce legendele nu se povestesc ,nici nu se zic, ci se canta (apud Gennep, 148).

Observam ca atudinea generala a lui Arnold van Gennep fata de legenda este surprinsa, aproape intotdeauna, in corelatie cu mitul sau cu povestea, incercandu-se o delimitare a acestei specii literare printr-o abordare de tip structuralist, astfel incat literatura folclorica este vazuta ca un sistem ale carui componente sunt interdependete.De asemenea flocloristul francez recurge la o analiza socio-psihologica a popoarelor semicivilizate, pe care le vede ca izvor al legendelor, incercand sa defineasca textul produs prin intermediul definirii comunitatii sursa.

b. Fratii Grimm si influenta lor ulterioara

Unele dintre primele acceptiuni moderne asupra termenului "legenda" este atestat in anul 1865, cu obesrvatia lui Jacob Grimm " Basmul este poetic, legendar, istoric" [2]. Tot fratii Grimm propun definirea legendei in sfera basumului, vazandu-o ca un basm popular ce are o baza istorica.[3]

Sub influenta acestora, unii scolasti precum Karl Wehrhahn[4], Friedrich Ranke si Will-Erich Peukert , au pus accent pe aspectul narativ al legendei, perspectiva careia i s-au adaugat elemente antropologice si psihologice care tin de aspectul "interior" al speciei folclorice, ajungandu-se astfel si la un studio asupra contextului social al legendelor.

Folcloristul Timothy R. Tagherlini, care s-a ocupat in special de cultura populara coreana, face un studiu istoric asupra legendei, demonstrand dificultatea intalnita in caracterizarea acestui gen.El ia in considerare calitatile literare ale legendei, legaturile ei cu morfologia, stilistica, istoria, cu aspectele sociale, cat si cu contextual si functia sociale ,in dorinta de a prezenta independenta trasaturilor legendei. Astfel, in anul 1990, propune una dintre primele defintii moderne ale acestui text folcloric, spunand ca: "legenda tipica poate fi descrisa ca fiind scurta, traditionala, naratiune istoricizata, performata conversational, reflectand credintele populare si consolidand valorile grupului"[7] .

c.Atestari documentare romanesti ce contin termenul "legenda"

Pornind de la o defintie a legendei din Noul Dictionar Explcativ al Limbii Romane [8], aflam ca "legenda este o povestire traditionala, in versuri sau in proza, transmisa de obicei pe cale orala, in care faptele ,fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real."

Ramanand la ultima parte a definitiei, mentionam ca aceasta corespunde uneia dintre cele doua viziuni asupra termenului din tara noastra.Atestarile documentare care contin termenul "legenda", il folosesc fie in legatura cu un fundal istoric, fie in corelare cu basmul.Se considera ca unul dintre cronicarii romani, Grigore Ureche, introduce un text ce pare a fi legenda, in Letopisetul Tarii Romane.In text se surprinde legenda despre lupta de la Codrii Cosminului, cand Sfantul Dumitru l-a ajutat pe Sfantul Stefan cel mare sa iasa biruitor.Bineinteles ca termenul "legenda" nu este mentionat, insa este surprinsa una dintre caracteristicile acestei specii folclorice.Pe de alta parte, Petre Ispirescu surprinde prin titlul unei colectii de basme din 1872-1876 si 1882 "Legende sau basmele romanilor", confuzia care parea sa existe si in lumea folcloristilor de atunci, dintre basm si legenda.

???-sursa bibliograficaB.P. Hasdeu, care duce o munca de pionierat in fondarea etnologiei romanesti, incearca sa impuna o serie de termeni ce au legatura cu legenda. Astfel, in 1867 utilizeaza termenul tradituine in dorinta de a caracteriza intreaga specie a legendelor. In decursul timpului, termenul a fost folosit facultativ, dobandind o semnificatie specializata d elegenda istorica cu caracter local.

La sfarsitul secolului XIX si inceputul scolului XX, se incepe o actiune de cercetare si colectare de legende populare romanesti, unul dintre primii cercetatori in domeniu fiind Simion Florea Marian.Acesta publica volume ce contin legende istorice, o serie de legende toponimice si geografice, legede cu caracter religios (hagiografice), cat si legende despre vietuitoare, dintre care amintim: "Ornitologia poporana romana" (1883), "Sarbatorile la romani"(1898-1901), ,,Insectele in limba, credintele si obiceiurile romanilor" (1903), ,,Legendele Maicii Domnului" (1904). Activitatea lui S.F.Marian a fost continuata de Tudor Pamfile, care publica "Sarbatorile d evara la romani" (1910), "Sarbatorile de toamna si postul Craciunului" si "Craciunul" (1914), in care sunt reproduse numeroase legende ce insotesc obiceiurile ppulare romanesti.

In secolul XX diferiti folcloristi incep sa ajute prin publicarea propriilor culegeri si cataloage de legende, la intregirea tabloului de texte folclorice.Dintre acestia ii mentionam pe Simion Teodorescu-Kirileanu, cu volumul de legende istorice "Stefan cel Mare si Sfant.Cantece si istorisiri populare" (1903), Adolf Schullerus care intocmeste un catalog selectiv al legendelor populare romanesti, atasat ca anexa la un catalog al basmelor romanesti.Iar in 1970 este publicata o sistematizare a stradaniei lui B.P.Hasdeu , "Tipologia folclorului din raspunsurile la chestionarele lui B.P.Hasdeu", alcatuita de Ion Mushulea, Ovidiu Brlea si Datini, iar in 1976 "Eseuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea:raspunsuri la cehstionarele lui Nicolae Densusianu a lui Adrian Fochi", ce contine raspunsuri ale lui Ovid Densusianu despre tarditiile istorice.Ambele lucrari aduna legende istorice, etiologice si religioase.

d.Alte perceptii asupra legendei

Pe langa elementele prezentate in sectiunile anterioare in legatura cu perceptia asupra legendei,se mai pot mentiona viziunile, a celei simboliste scolii evhemeriste, cat si teoriile filologica si alegorica.Evhemer, filozof grec din antichitate (secolul IV i.Hr), considera ca miturile si legendele erau o deformare a istoriei : zeii si eroii ar fi fost mai antai oameni ai caror urmasi le-au poetizat faptele reale de vitejie, denaturandu-le tot mai mult. Conceptia sa a fost acceptata si preluata de Parintii Bisericii, utilizandu-o ca argument impotriva credintelor idolatre.Aceasta teorie concura, in mediul mitologilor crestini si etnografilor cu teoria revelatiei primitive.

Deopotriva aparesi teoria filologica, pe care Herbert Spencer o combina cu cea evhemerista, afirmand "ca toate religiile provin din cultul stramosilor, al caror nume ar fi fost apoi fals interpretat de generatiile posterioare" .

Teoria filologica a fost cel mai bine primita in lumea stiintifica.Dupa cercetari si studii ale celor ce au adoptat acesta teorie, comparandu-se numele zeilor si ale eroilor din diferite limbi indo-europene, s-a ajuns la formele cele mai vechi, originare, din limba sanscrita.Iar in ceea ce priveste motivele legendelor, se considera ca nu reprezinta decat interpretari ale generatiilor vitoare date epitetelor si numelor divine. De asemenea ,se vorbeste si despre o perioada numita "mito-poetica", in care au loc aceste transformari asupra legendelor, datorate diverselor interpretari.

Scoala simbolista, dupa cum era de asteptat insoteste toate elementele legendei de simboluri.Van Gennep da cateva exemple de simbolisti: "Bryant (1774) a vazut peste tot simboluri ale Arcei lui Noe. Thomas Taylor (1794) a explicat prin alegorii mistice toate legendele Greciei culese de Pausanias ; an sfarsit, Creuzer an Germania si Guigniaut an Franta au dezvoltat an zece volume (1825-1851) teoria simbolista pana la ultimele ei consecinte" [10].Acesti mitologi la origine, insotesc interpretarea lor de teoriile ocultiste.

Si nu in ultimul rand, putem mentiona si teoria alegorica, care pare sa stea la baza teoriei simboliste si care provine din Grecia. Cei care sunt initiatorii ei, asa cum era de asteptat ,sunt flizofii antici, care nu puteau crede elementele deseori absure continute in miturile si legendele Greciei. Si in acest caz, Arnold van Gennep prezinta un exemplu, anume pe Theageniu ,care "a interpretat tema luptei dintre zei ca pe o povestire alegorica despre lupta dintre elementele naturii" .

2.Mecanismele legendei

"Cartea lui Arnold Van Gennep ("Formarea legendelor") este,de fapt, o monografie a genului epic, din care legenda face parte. Formarea legendelor este o carte de ideologie. Ea urmareste punerea in expresie verbala a sistemului de gesturi ce antreneaza fantezia intr-un efort speculativ de mare originalitate si rafinament teoretic. Este o cultura jucata, exersata, ce pune in miscare permanenta gestul si cuvintul"[12].

Desi ne apar ca texte scrise sau vorbite, legendele sunt formate nu numai din cuvinte, ci si din gesturi[13], credinte si experiente. Legenda trebuie sa raspunda la diverse tipuri de logica si de sensibilitate, iar acest lucru este posibil datorita faptului ca esenta sa este reprezentata de o mentalitate si de o psihologie general valabile.Continutul legendei, fie ca este vorba de aventuri eroice sau supranaturale, fie ca sunt prezentate explicatii fantastice sau prestiintifice, intocmeste criteriile esentiale necesare difuzarii in randul poporului. Memoria populara nu retine evenimente izolate sau personaje, ci imagini si arhetipuri.

"La anceput, se ia legenda an litera ei. Ea este an antregime obiect al credintei si nimeni nu pune an ea mai mult decat trebuie sa contina. Ea are valoarea unui act de credinta, a unui fragment de anale, a unui capitol de manual cosmografic sau biologic. Sub influenta actiunilor si a reactiunilor sociale, un element sau altul asi pierd pe rand din valoarea admisa an ceea ce priveste exactitatea si veridicitatea.~n acest moment ancepe interpretarea componentelor legendei"[14] .Acest fragment din "Formarea legendelor" a lui van Gennep suprinde intreg mecanismul de formare a legendei. Observam ca exista un stadiu de inceput fixat clar, in care legenda este o pura credinta, iar apoi, in trepte ea este supusa modificarilor altor mentalitati si credinte, care actioneaza asupra celei primordiale, aducand un surplus de subiectivitate.Aceste deformari nu trebuie intelese in contextul distinctiei pozitiv-negativ, ci trebuie urmarite treptat pentru o mai buna intelegere a sensului de inceput al legendei.

Folcloristul francez considera ca societatile semicivilizate nu fac distictia dintre realitatea obietiva si cea subiectiva [15]. Bineinteles ca putem vorbi de o observare a realitatii obiective, insa aceasta se face numai pentru a da nastere unor teme, iar aceasta observare este o filtrare a obiectivului prin subiectiv. Elementul principal al acestor actiuni este faptul ca, asupa temei fundamentale actioneaza deformari tematice. Van Gennep prezinta exemplul povestitorilor femei, care, prin descrieri detaliate, aduc in planul legendei elemente de ordin domestic, intervenind astfel asupra realitatii obiective a legendei, printr-o amprenta materna/casnica.Aceasta interventie individuala se exercita in mod continuu, de aceea ea nu poate fi masurata sau datata.

Insa putem vorbi de existenta unor legi oarecum fixe de formare a legendelor.Van Gennep le numeste "principii de localizare si de delocalizare, de individualizare si de dezindividualizare ; de temporatie si de detemporatie ; de convergenta si de disociere a temelor." [16].El considera ca aceste legi actioneaza fie simultan fie separat, insa un alt element care trebuie luat in seama in procesul de formare a legendei este reprezentat de tipul psihologic al poporului (inclinat spre melancolie ori spre veselie, spre brutalitate ori spre tandrete).Astfel ,vedem ca sensibilitatea poporului in cadrul caruia se formeaza legenda ,este la fel de importanta ca legile fixe ce stau la baza mecanismului.Van Gennep conchide: "Se exercita astfel, de la un grup la altul, o anume selectie a numeroaselor teme si cicluri tematice de import" .

Raoul Rosieres distinge trei mari legi in procesul de creare a unei legende [18] : legea originilor, a transpozitiilor si a adaptarilor. In ceea ce priveste prima dintre aceste legi, se porneste de la principiul ca toate popoarele au aceesi capacitate mentala, acelsi mod de functionare a imaginatiei, ceea ce inseamna ca putem vorbi de legende asemanatoare la popoare diferite.Se recurge astfel la o intoarcere la arhetipuri, la tipare general valabile de legende. Insa, legea a treia, cea a adaptarilor, surprinde faptul ca aceste tipare, atunci cand sunt stabilite intr-un anumit mediu, este adaptat conform conditiilor etnografice si sociale ale mediului respectiv. Foloristul francez atrage atentia ca exista numeroase cazuri in care legendele nu se adapteaza ci se suprapun. Cea de-a doua lege priveste modul in care un erou este inlocuit cu un altul, mai renumit,in cadrul aceleiasi legende, in conditiile in care eroul caruia ii fusese inchinata legenda initial, isi pierde din renume. Aceste legi reprezinta de fapt o reluare a unor principii mai vechi , formulate de etnografi ca A.Bastian si dezvoltate de catre Richard Andree, E.-B. Tylor si de scoala antropologica engleza .

Pe langa acestea, Gennep aduce in discutie si legea cristalizarii, o lege ce presupune un proces regulat spre deosebire de cele mentionate mai sus: "legea cristalizarii.~nteleg prin aceasta juxtapunerea succesiva a temelor an jurul unui nucleu originar simplu si urmand o ordine regulata" .

In linii mari, se poate vorbi de patru tipuri de legi: legile asociatiilor de idei, ale imitatiei (Tarde, Beck), ale sensibilitatii (Ribot), ale psihologiei colective (Le Bon, Wundt) .Un alt folclorist, italianul Beningni, noteaza trei tipuri de principii, ce au o baza psihologica, in incercarea de reglementare a deformarii realitatilor istorice prin legenda.Acestea sunt megalozia, sau marirea imaginara,arheozia si thaumatozia. Luandu-le pe rand, vom intelege modul in care psihicul uman distorsioneaza fapte concrete. In primul rand, in cadrul megaloziei, se disting trei subdiviziuni:

"megalozia cantitativa( ) luptele dintre triburi si orase s-au identificat cu mari razboaie, care puneau sub semnul antrebarii soarta unor popoare considerabile sau a antregii omeniri (semi-civilizati, evrei, greci etc.) ,megalozia dramatizanta sau dramatozia ; din orice povestire, poporul face o drama, din orice episod, o scena dialogata;megalozia simbolista sau simbolizia ; dintr-un personaj celebru se face simbolul unei calitati, apoi i se atribuie tot felul de aventuri menite a sublinia aceasta calitate (Roland, Attila, Petru cel Mare,Saladin, Henri IV etc [22]). Observam ca acesta deformare are la baza un transfer metonimic, care contine nunate de hiperbolizare. Cea de-a doua, arheozia, consta in plasarea cat mai departe in timp, pe o axa cronologica a unui fapt istoric sau eveniment (exemplu: "raportarea la anceputurile omenirii a diverselor inventii tehnice") . Si thaumatozia,care consta in explicarea prin intermediul miracolelor a unor fapte nemaintalnite.

Arnold van Gennep consemneaza de asemenea si unele constatari de detaliu in cadrul aacestui mecanism de formare a legendelor, pe care le numeste "piese componente ale tehnicii literare" , deoarece, am vazut ca priveste legenda ca parte integranta a unui proces literar, element de coeziune a popoarelor semicivilizate.Este vorba despre o serie de reguli tehnice, care sunt imlicate in mecansimul de functionare a legendei si care au fost formulate de folcloristul danez Axel Olrik: "1.nu exista niciodata mai mult de doua personaje care sa actioneze concomitent ;2. nu se indica decat

trasaturile necesare ;3. realismul este obtinut prin antiteze brutale si mentinerea prelungita a aceleiasi situatii ;4. se limiteaza actiunea la temele cele mai importante ;5. se concentreaza actiunea antr-un singur act ;6. unitatea de actiune se obtine de obicei recurgand la legatura cauza-efect, alaturand uneori doua teme diferite ;7. actiunea se dezvolta liniar, fara revenirea la evenimente trecute ;8. unitatea personajului principal ;9. rareori apar doi eroi, sot si sotie ;10. doua personaje care iau parte la actiune an acelasi timp sant diferentiate prin caracterul sau prin soarta lor ;11. personajele secundare sant, an consecinta, antotdeauna diferentiate an mod specific fata de eroul principal ;12. gemenii sant slabi si limitati, ca personaje secundare ;13. se prefera trinitatea personajelor, obiectelor si a faptelor;14.

importanta speciala a celui de-al treilea frate sau acelei de-a treia fapte ;15. sau a fratelui cel mai mare ;

16. actiunea se deruleaza de la unitate la pluralitate, de la repaos la miscare ;17.finalul nu antrerupe brusc actiunea" [25].

Aceste principii , prezentate sub forma extrem de schematizata, par a fi un mic manual de scriere a unei legende. Insa, este interesant de observat, ca ele nu au fost inventate in prealabil, iar apoi utilizate intr-un proces constient de creare a unei legende, ci ,in sens contrar, ele sunt intocmite pe baza stdierii unor texte deja existente, ce contin in ele insele aceste teorii pana acum nescrise, insa utilizate in mecanismul de formare a legendelor.

3.Tipologia legendelor-Legendele hagiografice

Legendele romanesti sunt plasate in patru mari categorii : etiologice, mitologice, hagiografice si istorice [26]. Bineinteles ca acestea nu doresc epuizarea tipurilor si varietatilor de texte legendare existente in folclorul romanesc, insa, traseaza in linii mari o ordine necesara pentru intregirea tabloului de texte folclorice. Legenda este considerata una dintre cele mai bogate specii folclorice din punct de vedere tipologic, iar una dintre cele mai complete opere in care se intocmeste o lista a tipurilor de legende este cea alcatuita de Tony Brill . O asemenea opera functioneaza ca un ghid atat pentru cercetatorii interesati de domeniu, cat si pentru cititorii obisnuiti, in hatisul legendelor populare romanesti.

In continuare, vom prezenta pe scurt fiecare dintre categoriile mentionate mai sus, urmand sa cercetam mai in amanunt categoria legendelor hagiografice, din care face parte si tema lucrarii de fata.

In primul rand, legendele etiologice, au ca tematica esentiala crearea si organizarea lumii.De asemenea, prin ele, se incearca o investigare a universului material, fizic. Pentru a intelege lumea care il inconjoara, pentru a se familiariza cu ea , omul isi creeaza mental o dublura a acesteia, plina de semnificatii si simboluri ,menite sa explice ceea ce era de neinteles in lumea reala. Din aceatsa categorie fac parte legendele toponimice, geografice, cele care prezinta organizarea lumii vegetale si animale.Legea fundamentala a acestui tip de legende este cauzalitatea.Legendele mitologice contin un substrat de superstitie, fiind o transpunere in narativ a unor credinte legate de fapturi sau fenomene supranaturale. Aceste credinte fac parte dintr-un repertoriu stravechi de credinte populare ,adesea precrestin.

Legendele istorice au ca esenta exprimarea unor atitudini admirative ale poporului fata de personaje sau evenimente istorice deosebite, sau fata de eroi populari neatestati istoric, precum haiducii.Termenul legendar in acest caz, nu surprinde caracterul de cronologic, sau conform faptelor istorice reale.Adeseori elementele preluate din istoria mare sufera diverse transformari in lumea legendelor.Reperele cronologice dispar sau devin foarte vagi, personajele sunt amplificate, gradul de intensitate al adevarului istoric variind asfel considerabil. " Faptele istorice primesc in naratiunile orale o seama de ingrediente mitice care le asigura viabilitatea si cu cat acestea se indeparteaza in timp, cu atata elementele fantastice le invadeaza, constituind in cele din urma unicul suport care le mai mentine in amintirea populara" [28].

Legendele hagiografice

Conform unei descrieri grosso modo a acestei categorii de legende , legendele hagiografice cuprind povestiri legate de vietile Sfintilor si personaje biblice.S-a vorbit despre o alta denumire a acestei categorii, legende religioase , in are sunt incluse si legendele legate de sarbatorile si obiceiurile din religia crestina. Pentru van Gennep, aceasta categorie de legende are scopul de educare, fiind utilitara : ,, Nu pentru placere se enumera suferinele, faptelesi eroismul sfintilor, ci in scop de educare. Acestuia i se adauga si scopul precissi local : sa convinga auditoriul de puterea Sfintului si sa se asigure astfel cultul sau cu credinciosi si resurse"[30].

De asemenea, cand vorbim despre acest tip de legende, nu ne referim doar la temele si motivele legate de figura Sfintilor, ci sunt luate in consierare siriturile care fac parte din cultul Sfintilor respectivi: " Legende si rituri hagiologice formeaza un tot ale carui elemente trebuie sa fie considerate in acelasi timp, din cauza interaciunilor neintrerupte"[31].

Incercand sa ne explicam mecanismul de formare si de conservare a legendelor hagiografice, pornim tot de la considerentele folcloristului Arnold van Gennep, care considera ca acceptarea de catre publicul larg a acestor texte, se face pe baza existentei anterioare a legendelor cu eroi.Elementul comnun celor doua tipuri de legende consta in faptul ca ambele aduc onoruri unor fiinte dotate cu putere supranaturala sau divina. Insa, se face diferentierea intre cele doua categorii, prin definita pe care van Gennep o da Sfantului: "Prin Sfint trebuie sa se ineleaga in special orice personaj crestin care reprezinta obiectul unui cult si care locuieste in Paradis, alaturi de Dumnezeusi de ingeri.Sfintul se deosebeste de eroul civilizator prin aceea ca nu este niciodata considerat stramos al unui grup uman. Chiarsi acest lucru este suficient pentru a diferen ia cultul sfinilor de cel al eroilor . Observam deci, ca respectiva comunitate in care este conservata legenda, nu si-l reprezinta pe Sfantul respectiv ca pe o posesiune proprie, ci il integreaza intr-un nivel general, al crestinismului, din care si acest grup face parte.Bineinteles ca exista cazuri in care Sfantul respectiv este considerat protectorul comunitaii, insa interiorizarea sa se face pana la limita atribuirii originii sale in cadrul grupului respectiv.

Imaginea din legenda nu corespunde cu imaginea dogmatica a Sfantului, intrucat modul popular de gandire exercita deformari in sensul integrarii acestuia intr-un panteon al unui tip de cretsinism autohtonizat. Sfintii capata de obicei atribute ce tind sa se singularizeze pentru fiecare persoana in parte, atribute ce fac parte din cosmosul mic al grupului respectiv. Van Gennep conchide ca legenda " nu este decat o interpretare a atributului [Sfantului]"[33].

Putem observa cateva exemple: Sfantul Gheorghe si Sfantul Dumitru , deschid usile primaveri respectiv iernii, intrucat detin cheile vremii. Sfantul Haralambie are control asupra bolilor, pe care le tine fie in lant, fie de par. Sfantul Ilie , care a dobandit o figura oarecum de temut folclorul roamesc, detine doua instrumente magice, un fluierul (cu care ii aduna pe draci) si biciul (cu care ii trosneste); si un ultim exemplu, Santoaderii, patronii cailor, pedepsesc fetele care nu le acorda respect zilelor in care sunt sarbatoriti, continuandu-si munca in gospodarie. Fiecarui Sfant i se atribuie cate o sarcina de control asupra unui element ce iese din sfera controlului uman.Astfel, Sfintii devin prieteni ai oamneilor, patroni ai gospodariilor lor, fara de ajutorul carora intreaga randuiala atat de necesara taranului roman, s-ar destrama.

Observam ca in portretul facut unui Sfant se imbina atat caraceristici umane , menite sa il apropie pe acesta de comunitate, dar si elemente divine, care il ridica deasupra oamenilor de rand, dar nu il exculd din randul acestora.Sfantul isi foloseste calitatile non-umane pentru a veni in ajutorul omului.

Una dintre principalele surse generatoare de legende hagiografice o reprezinta categoria miraculosului.Pe langa vietile Sfintilor atestate de Biserica si istorisiri din Sfanta traditie , elemente precum fenomenul de la Maglavit, vindecari miraculoase prin rugaciuni la Sfintele moaste sau la icoane facatoare de minuni, devin prilejuri contemporane de creare a legendelor.

Pentru a vedea cum se produce aceasta transformare din religios in folcloric, vom face in capitolele urmatoare o analiza a ciclului mariologic, bazandu-ne pe suportul de texte al lui Simeon Florea Marian, "Legendele Maicii Domnului" (1904).Vom observa ca multitudinea de variante si de legende, nu sunt decat un ecou deformat al vietii Maicii Domnului prezentat in decursul celor patru Sfinte Evanghelii, ale Noului Testament.

Pentru legenda hagiografica suportul aplicativ il constituie culegerea de texte a lui Simion Florea Marian, Legendele Maicii Domnului (1904); ciclul mariologic dezvolta mai multe etiologii vegetale si animale, pe baza binomului binecuvantare -blestem: (+) salcia, nucul, maslinul /(-) plopul, sangerul, curpenul; magarul (+)/calul (-).