"Revedere" - Mihai Eminescu - comentariu

"Revedere" - Mihai Eminescu - comentariu

Poemul de sorginte folclorica "Revedere" a fost publicat in "Convorbiri literare" in 1879, desi manuscrisele eminesciene precizeaza faptul ca a fost elaborat cu cativa ani mai inainte, integrandu-se liricii de tinerete a poetului. Dialogul imaginar cu un element de natura personificat este un precedeu specific doinelor populare romanesti. Primul vers, constand intr-un apelativ reluat in forma diminutivata si adresat codrului a fost reprodus de Eminescu intocmai, intr-o doina culeasa si notata pe fila unui manuscris. Eminescu a folosit si un model cult (volumul "Doine" al lui Vasile Alecsandri). Daca poetul de la 1848 mentinuse -in doinele sale- tematica si versificatia populara, Eminescu a depasit sursele folclorice prin imaginarea unui decor natural, devenit specific prin implicatiile filosofice ale liricii sale si prin desavarsirea tehnicii prozodice.

Forma dialogata a poemului presupune existenta a doua planuri distincte, infatisate in antiteza : conditia umana, caracterizata prin efemeritatea ei, si cadrul natural, care ramane vesnic. Planul uman este predominant interogativ, poetul formuland la adresa codrului intrebarile esentiale despre existenta, care l-au framantat toata viata. Astfel, poetul a dorit sa reliefeze perpetua curiozitate a omului, care se raporteaza mereu pe sine la scara intregii naturi. Planul personificat al codrului este, mai ales, afirmativ, fiind alcatuit din raspunsurile acestuia la intrebarile nelinistite ale fiintei. Se poate constata -pe masura derularii versurilor- o evolutie a sentimentelor poetului de la bucuria initiala a regasirii intimitatii cu natura, pana la amaraciunea finala a constatarii ca universul se mentine etern, in timp ce omul este pieritor.

Invocarea directa a naturii umanizate se realizeaza printr-o formula tautologica si diminutivata. Adresarea in diminutive constituie o modalitate artistica specifica folclorului national. Chiar si epitetul afectiv "dragutule", care marcheaza reciprocitatea si gingasia afectiunii dintre poet si codru, apare frecvent in doine si balade. Eminescu recunoaste cu regret ca relatia lui sufleteasca cu natura a fost intrerupta si ca vicisitudinile vietii l-au indepartat temporar de universul natural. Trecerea timpului pentru fiinta umana ajunge de nerecuperat si este semnalata atat de repetitia adjectivului cantitativ "multa" (pe langa substantivele nearticulate "vreme" si "lume"), cat si de folosirea verbelor la perfectul compus al indicativului: "nu ne-am vazut", "au trecut", "m-am departat", "am imblat". Expresia poetica este preponderent arhaica, dand impresia de lume ancestrala, in care toate formele de viata coexista si pier pe rand: "au trecut", "am imblat". Codrul vorbeste ca un batran personaj anonim si colectiv, a carui experienta multimilenara confera limbajului sau un ton sfatos si pilduitor. Repetitiile verbale si adverbiale alcatuiesc un vers laitmotiv, care subliniaza reluarea perpetua a ciclului natural. Anotimpurile se repeta, esenta naturii ramane aceeasi, numai formele vegetale si biologice se reinnoiesc in variate regnuri si specii: "Ia, eu fac ce fac demult". Daca poetul vorbeste despre sine, proiectandu-si eul intr-un timp trecut, ca si ciobanul mioritic, convins ca scurta lui trecere prin lume se va incheia curand, codrul se exprima numai la prezentul etern; in acest fel poetul subliniaza si gramatical-morfologic opozitia temporala dintre planul omenesc si cel cosmic.

Codrul reinvie, in fata poetului, imaginea antitetica a celor doua anotimpuri majore, cel hibernal si cel estival. In timpul iernii padurea asculta resemnata vuietul "viscolului", care ii distruge podoabele vegetale, "rupand" crengile copacilor, inghetand apele, acoperind cu troiene cararile si "gonind" pasarile cantatoare. Repetitia gerunziala ("rupand", "astupand", "troienind", "gonind") simbolizeaza perpetuarea succesiunii anotimpurilor si reluarea monotona a stihiilor naturii. Viscolul se repeta in fiecare an, iar codrul, familiarizat cu efectele acestuia, nu se mai teme de el. In timpul verii, padurea reinvie si imbraca haina vegetala de o mare varietate cromatica. Drumurile prin codru si, mai ales, cele ce duc spre izvoare, sunt insufletite de cantecele femeilor. Intr-o varianta a poemului, elementele vegetale erau inlocuite cu cele animale. Dar Eminescu le-a preferat pe cele dintai, pentru a sublinia faptul ca esenta naturii nu se modifica, numai formele ei fiind supuse transformarilor. In timp ce isi umplu "cofeile" cu apa, femeile femeile intoneaza doinele tradiotionale in lumea rurala. Se remarca prezenta si repetitia in exces a dativului posesiv si a celui etic, formulate cu ajutorul pronumelui personal "mi". Codrul este bucuros sa inregistreze prezenta umana cotidiana in mijlocul sau; este mandru de faptul ca fiecare "carare spre izvor" apartine tuturor. In codru omul si-a gasit fie un adapost in vremuri grele, fie a privit natura ca pe un paradis terestru, in care dragostea dintre fiinte este ocrotita.

Poetul se adreseaza codrului, folosind accente de oda prin care elogiaza tineretea vesnica a formelor naturale. Repetitia substantivului nearticulat "vreme", antiteza verbala-temporala "trece-vine" si tautologia lexicala a adjectivului "tanar" asociat cu verbul "intineresti" subliniaza ideea ca, in ciuda trecerii timpului, natura se pastreaza identica cu sine. Epitetul metaforic "rauri line" accentueaza ideea filosofica panteista, conform careia in natura totul curge, se misca si se metamorfozeaza dintr-o forma intr-alta.

Poetul asociaza in mod intentionat, pleonastic, doua adverbe de mod -"tot" si "mereu" pentru a reliefa continuitatea existentei formelor naturale. El este uimit de faptul ca natura terestra si cosmica nu se supune legilor implacabile ale timpului care guverneaza si pun capat vremelniciei trecerii omenesti prin lume. Capacitatea de a intelege fenomenele aparent de neinteles ramane un atribut al acestei varste miraculoase, care pentru Eminescu a fost copilaria. Aceasta idee coincide cu finalul poemului elegiac "O, ramai". Dupa trecerea iernii, la sosirea primaverii, padurea va renaste cu elementele sale de flora si fauna, regenerandu-se, precum mitica pasare Phoenix din propria cenusa.

In finalul poemului, raspunsul codrului subliniaza eternitatea naturii si statornicia speciilor ei, in pofida curgerii eterne a timpului si a actiunii distructive a stihiilor. Pentru natura, notiunea de "vreme" nu exista, iar fenomenele telurice si astrale se repeta identic: stelele apar si isi reflecta lumina in apele lacului, vantul bate, frunzele fosnesc, iar Dunarea isi urmeaza cursul ei prestabilit. Eminescu obtine efecte stilistice din imbinarea repetitiei cu chiasmul, ca sa reliefeze faptul ca notiunile morale de bine si de rau, de frumos si urat nu exista in spatiul natural. Astfel, fie vremea "rea sau buna", ori "buna-rea", ritmurile cosmice se succed la fel. Notiunile etice invocate influenteaza numai destinul uman, caci soarta fiecarui individ este "schimbatoare", osciland fatal intre bine si rau. Omul reprezinta o fiinta "ratacitoare", cautand, in permanenta, locul ideal in care sa existe si sa se statorniceasca. Aceste definitii referitoare la menirea omului in lume sunt formulate ca niste maxime de catre codru. In opozitie cu destinul fragil si modificabil al omului, natura este puternica prin trasaturile ei imuabile, caci ramane neschimbata, pastrandu-si formele, legile si ritmurile dintotdeauna. Codrul nu este singur, el se integreaza intr-o pluralitate a fenomenelor, marcata, in poezie, de pronumele personal "noi" si de folosirea verbelor la persoana I plural "ne tinem", "cum am fost asa ramanem". Eminescu intrebuinteaza o arhaica locutiune verbala, in care apare dativul locativ cu functie de complement circumstantial de loc: "Iar noi locului ne tinem".

Partea finala a poemului consta intr-o ampla enumeratie a elementelor naturale grupate intr-o ordine fireasca, ce reuneste spatiul terestru ce cel cosmic: in apele marilor se varsa cursurile "raurilor", in lumea pamanteana se inscriu "pustiurile", astrul nocturn si cel diurn lumineaza, pe rand, momentele temporale ale noptii si zilei, iar "codrul" se armonizeaza" cu "susurul" izvoarelor.

Asadar, "Revedere" este o elegie meditativa, scrisa dupa modelul folcloric al doinei romanesti. Poetul face, totusi, o exceptie, in privinta metrului trohaic al versurilor, care nu concorda semantic cu tema de jale a poemului.

Elemenetele folclorice preluate de Eminescu sunt: motivul codrului, personificat si infatisat ca un confident ideal al omului, dialogul imaginar cu un element natural, familiaritatea adresarii directe intre doua personaje devenite simbolice, versificatia poeziei constand in: ritmul trohaic, masura versului traditional de 7-8 silabe, rima imperecheata alternand cu monorima (rima continua).

Elementele culte, ce reflecta originalitatea poetului romantic, constau in: sentimentul elegiac dominant, substratul filosofic al versurilor, viziunea pesimista asupra conditiei umane, ideea de eternitate a universului in opozitie cu soarta precara a individului, condamnat sa vietuiasca sub semnul "norocului".