STILISTICA LINGVISTICA

STILISTICA  LINGVISTICA

1. Charles Bally. Stilistica limbii are ca obiect de cercetare limba, nu stilul. Stilistica francezei, a romanei, a germanei etc. se aplica inventarului de marci variabile, opuse marcilor obligatorii ale codului.

Tratatul de stilistica franceza al lui Charles Bally (1865 - 1947) se inscrie in aceasta directie, pentru ca Bally isi propunea sa studieze stilistica vorbirii in general, nu pe cea a operelor literare.

Conform premizei dezvoltate in Limbajul si viata (1913), anume ca limbajul exprima ganduri si sentimente, el considera ca exprimarea sentimentelor constituie obiectul stilisticii. Bally si-a definit stilistica afectiva astfel: "Stilistica studiaza faptele de expresie ale limbajului organizat din punctul de vedere al continutului lor afectiv, adica exprimarea faptelor de sensibilitate prin limba si actiunea faptelor de limba asupra sensibilitatii"

Bally limiteaza domeniul stilistic la limba comuna, "vie", socotind ca acesta este domeniul natural al limbajului in care se reflecta viata noastra sufleteasca. G. Genette plasticizeaza pozitia lui Ch. Bally atunci cand spune ca interjectia "Au!" exprima ceea ce propozitia "Eu sufar" descrie. Stilul este conditionat de expresie, in masura in care aceasta se opune descrierii si, cu atat mai mult, neutralitatii unor enunturi stiintifice precum "Apa fierbe la 100 ⁰C"

Functia fundamentala a lingvisticii fiind legatura dintre limba vie, naturala si viata, Bally se opune atat functionarii logice a lingvisticii intelectuale, cat si celei elaborate, artificiale a limbajului artistic.

Stilisticianul genevez este primul care a propus o teorie moderna a efectelor de stil. In vorbirea comuna exista nuante afective care sunt exprimate direct, prin sensul cuvintelor ori al expresiilor. Numite efecte naturale, ele informeaza asupra sentimentelor exprimate de locutor. Conotatiile indirecte, care indica originea subiectului vorbitor, mediul sau lingvistic reprezinta efectele prin evocare.

Efectele de stil isi au sursa in sinonimie: lexicala (de exemplu: stih-vers) ori gramaticala (de exemplu: o fantana limpede - o limpede fantana). Notiunea de alegere sta in centrul stilisticii limbii. P. Guiraud considera ca prin notiunea efect de stil (identificata cu conotatia, opusa denotatiei) Bally reia si completeaza inventarul antic de figuri retorice, dandu-i o baza lingvistica rationala

Unul din meritele lui Bally este acela de a fi stabilit metodologia cercetarii stilistice: se urmareste identificarea si delimitarea faptelor de ex­presie cu continut afectiv, apoi raportarea lor la limbajul intelectual sau notional caruia i se opun.

In viziunea lui Bally, utilizarea intentionala a unui cuvant sau a unei expresii, a unei sintaxe afective, in scopuri estetice, literare in speta, scoate aceste fapte in afara stilisticii. Pe baza opozitiei intentional neintentional, Bally separa stilistica de estetica literara si chiar de stil, limitand-o la o "lingvistica a vorbirii". Stilistica sa este o "stilistica fara stil".

O data cu stilul, Bally il surghiuneste si pe scriitor, pentru ca, utilizand limba in mod voluntar si constient, urmareste o intentie estetica: el vrea sa creeze frumosul utilizand cuvintele, asa cum o face pictorul folosindu-se de culori, ori muzicianul, de sunete. Acest lucru este suficient pentru a separa pentru totdeauna stilul de stilistica.

Si alta separatie: lumea Gramaticii = conceptualul, elementele logice vs. lumea Stilisticii = afectivul. Stilistica, inteleasa in maniera lui Bally, nu exista in mod independent: face parte din gramatica.

Deosebirea facuta de Bally intre stilistica lingvistica si stilistica literara ne apare nesatisfacatoare. Ea separa in mod artificial faptele limbii comune de cele ale limbii artistice, atribuindu-le intentii diferite. Ele au insa un fundament comun (psihic) al limbajului, admis de Bally pentru limba uzuala, anume afectivitatea noastra individuala care face sa asociem perceptiilor noastre ideea de valoare. Dar de ce am refuza scriitorului aceasta experienta umana - doar pentru ca unghiul din care priveste lumea e mult mai larg? Afectivitatea unifica pe trepte diferite comunicarea vorbitorului comun cu expresia artistica a scriitorului.

Este greu de acceptat ca faptele de expresie marcate afectiv apar intotdea­una in discurs in mod "spontan si firesc", cum la fel de greu de acceptat este si faptul ca in vorbirea normala "intentia estetizanta" lipseste cu desavarsire. Obiectul stilisticii lingvistice se apropie de acela al stilisticii literare, intrucat in ambele se manifesta o atitudine a emitatorului de mesaj, ceea ce transforma faptele de limba in fapte expresive, adica in fapte de stil: "Stilistica si stilul nu sunt, dupa opinia noastra, notiuni ce se exclud, ci variante ale unuia si aceluiasi concept"

Excluderea stilului din domeniul stilisticii a insemnat pentru Bally si pentru elevii sai condamnarea retoricii, a posibilei sale contributii la constituirea unei teorii generale a stilului. Meritul lui Bally este acela de a fi desprins stilistica de retorica si de a o fi plasat pe terenul faptelor de limba vii.

Directia inaugurata de Bally a fost continuata in lingvistica franceza de M. CRESSOT si de J. MAROUZEAU , stilisticieni care i-au anexat campul literaturii. Ei au descris sistematic ceea ce este exterior continutului notional in toate compartimentele limbii: sunete, lexic, sintaxa, parti de discurs. J. Marouzeau a publicat "primul inventar metodic al marcilor stilistice ale francezei"

Definitia lui ST. ULLMANN : "stilistica se ocupa cu valorile expresive si evocative ale limbajului" cade sub incidenta stilisticii lingvistice.

2. Iorgu Iordan. La noi, cel care a urmat linia trasata de Bally a fost I. Iordan, autorul primei stilistici complete a unei alte limbi romanice . Autorul considera Stilistica limbii romane o incercare de a impaca conceptia lui Bally cu a lui Spitzer, dand preferinta celui dintai.

Stilistica, spune I. Iordan, insusindu-si definitia lui Bally, studiaza fapte ale unei comunitati lingvistice privite din punctul de vedere al continutului lor afectiv. Plastice si concrete, ele sunt produsul afectului si al fanteziei (de exemplu: zgarie-branza sau branza-n sticla fata de zgarcit sau avar). Lipsite de intentia estetica a vorbitorului, ele sunt spontane (de exemplu, sub impulsul dezaprobarii, vorbitorul califica o persoana imorala ca: pacatos, infam, odios). Expresivitatea acestor cuvinte se datoreaza continutului afectiv al comunicarii, distinctie mostenita de la Bally.

Expresivitatea se poate datora si altor cauze si anume elementelor fonetice din care este alcatuit cuvantul, in cazul onomatopeelor ca: tronc, tic-tac etc. sau al verbelor derivate de la ele: a fasai, a marai. Sunetele se pot asocia cu sensul (de exemplu, a si o, indeosebi accentuati, pot sugera marimea, departarea: mare, matahala, namila, acolo; dimpotriva, i trezeste ideea de "mic" sau "apropiat": mic, aici), caz in care putem vorbi de simbolism fonetic.

I. Iordan discuta si alte mijloace expresive din limba romana: schimbarile de accent, lungirea sunetelor, procedeele morfologice si derivative, sintactice, lexicale, imprumuturile externe (monser, fain, niznai etc.) si interne, luate din limbajul popular (vorba ceea, te miri ce), al diferitelor profesiuni (suta-n suta, circumstante atenuante, a avea febra, a opera - din limbajul comercial, juridic, medical). Toate aceste mijloace devin expresive datorita transferului din alte limbaje; in stilul beletristic, ele produc efecte de evocare.

Ca metoda, I. Iordan precizeaza ca urmeaza conceptia lui Ch. Bally, dar si a lui L. Spitzer, conform careia faptele stilistice sunt nu numai produse ale afectului, ci si ale fanteziei si ale simtului estetic. Stilul scriitorilor nu este luat in considerare, asa cum procedase si Bally, pentru ca intentionalitatea reduce mult din caracterul de spontaneitate si naturalete.

In schimb, majoritatea exemplelor din Stilistica. sunt din opera lui Creanga si a lui Caragiale - scriitori care, e adevarat ca au conservat realismul lingvistic, dar tot atat de adevarat este ca aceasta conservare este intentionala si orientata estetic.

I. Iordan admite, impreuna cu Bally, ca stilistica nu are ca obiect stu­diul unei parti a limbajului, ci limbajul in intregimea lui. Afectivitatea atinge toate registrele: lexicul, prin catachreze si alte figuri pietrificate (coada maturii, piciorul scaunului, urechile acului, fata de masa) fonetica, morfologia, sintaxa.

Stilistica limbii romane (1944) cuprinde un material foarte bogat, selectat din limba vorbita, din stilul presei, din opera scriitorilor care utilizeaza elemente de limba vorbita; analiza este insotita de referiri comparative la fenomenele similare din alte limbi romanice.

Faptele sunt grupate in patru parti: I. Fenomene fonetice; II. Fenomene morfologice; III. Fenomene sintactice; IV. Fenomene lexicale si dau o imagine a specificului expresiv al limbii romane.

Un punct de vedere personal a sustinut la noi D. CARACOSTEA care, pornind de la conceptia identificarii limbii cu arta (K. Vossler, B. Croce), considera limba ca o creatie, rezultanta unei atitudini stilistice (alegere). In capitolul I din Expresivitatea limbii romane, intitulat Limba privita ca va­loare, se afirma ca "in realitatea ei limba este (.) expresivitate (.) o con-s­tructie de arta . Virtualitatile estetice ale limbii sunt numite esteme.

Printre alte obiectii, lui Caracostea i se imputa absolutizarea valorilor fonetice si subiectivismul unor analize (de exemplu, fonemul i ocurent in rima ultimelor sase versuri din Miorita ar sugera "simbolul colectiv al pierderii in tot". Intre sunete si psihic este o relatie de determinare fortuita, nu nemijlocita, intrucat semnul lingvistic este arbitrar.

Prin extensie, Caracostea a vorbit si despre un "stil etnic" al poeziei eminesciene, ceea ce ar insemna o identificare a idiostilului cu tipul.

Consideratii interesante de stilistica a limbii romane, indeosebi in domeniul stilisticii fonetice au ramas de la S. PUSCARIU . Simbolismul fonetic din Rugaciunea lui Eminescu se intemeiaza pe insusirile lingvistice ale materialului sonor privit ca forma si substanta a expresiei.