Basmul cult: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Basmul cult: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Definitie Basmul (termenul vine din slava veche si inseamna "nascocire","scorneala") desemneaza o specie a epicii populare si culte, in proza, mai rar in versuri, in care personaje imaginare (regi, zane) traverseaza intamplari fantastice, intr-un spatiu si un timp nedefinit, si in care fortele Binelui triumfa intotdeauna asupra Raului, intr-o confruntare care constituie si tema operei - lupta dintre bine si rau.

Basmul cult, desi respecta multe dintre trasaturile basmului popular, poarta amprenta autorului sau unic, diferentiindu-se de basmul popular prin complexitatea tematica si de constructie a subiectului si personajelor sau prin originalitatea limbajului literar.

Caracteristicile basmului popular: (Nu scrieti cu liniute, in eseul vostru, ceea ce este dat schematic)

Basmul isi are punctul de plecare in realitate pe care o transforma in fantastic;

Spatiul si timpul sunt nedeterminate;

Intamplarile se desfasoara intr-o anumita ordine: o situatie initiala de echilibru (un crai are 3 feciori), aparitia unui eveniment care deregleaza echilibrul initial (Imparatul Verde are nevoie de un mostenitor), actiunea re recuperare a echilibrului (plecarea lui Harap - Alb catre unchiul sau si incercarile pe care este nevoit sa le treaca) refacerea echilibrului si rasplatirea eroului.

Exista motive si simboluri specifice: imparatul cu trei feciori, superioritatea mezinului, interdictia, calatoria initiatica, motivul celor trei probe, dobandirea ajutoarelor, casatoria; cifrele magice - 3, 7, 9, apa vie si apa moarta, calul nazdravan, Sfanta Duminica etc.

Textul este marcat de formule specifice de inceput ("Amu cica era odata intr-o tara un craiu, care avea trei feciori"), mediane ("Si merg ei o zi, si merg doua si merg patruzeci si noua", "Si merg cale lunga sa le-ajunga, trecand peste noua mari si peste noua tari si peste noua ape mari", "Si merge el cat merge [] si intr-o tarzie vreme ajung la imparatie") si finale ("Si a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca; cine se duce acolo be si mananca. Iar pe la noi, cine are bani bea si mananca, iar cine nu, se uita si rabda").

Impartirea personajelor basmului in urmatoarele categorii esentiale: eroul (Harap-Alb) raufacatorii (spanul), ajutoarele sunt personajele care il insotesc pe erou (calul nazdravan, Sfanta Duminica) si donatorii sunt personajele care ii ofera eroului ceva care il va ajuta la un moment dat sa depaseasca un impas (craiul, albinele, furnicile).

Ion Creanga, Povestea lui Harap-Alb

Aparitie: Cel mai complex dintre basmele lui Ion Creanga, a aparut la 1 august 1877 in paginile revistei Convorbiri literare

Tema este reprezentata de lupta dintre bine si rau, dincolo de care se urmareste fluxul maturizarii fiului de crai in cadrul unui veritabil Bildungsroman (roman al maturizarii, al formarii unui personaj prin parcurgerea unui traseu de initiere, confruntarea cu o serie de situatii menite sa-i formeze caracterul, reprezentand aici formarea personalitatii lui Harap-Alb.

Semnificatia titlului: "Povestea lui Harap-Alb" anunta inca de la inceput cititorul, prin substantivul "poveste", ca va asista la o serie de evenimente care au conturat existenta unui erou numit semnificativ Harap-Alb.

Numele personajului este un oximoron (figura de stil ce consta in alaturarea a doi termeni cu sens opus, dar nu pentru a releva trasaturile contradictorii, ci pentru a crea o imagine unitara, deosebit de expresiva). El i-a fost dat protagonistului, numit generic "fiu de crai" de catre antagonist si desemneaza tocmai conditia sa debusolanta de print, ajuns in postura umila de sclav al Spanului dupa ce a incalcat sfatul tatalui sau de a nu avea incredere in omul ros si in cel span, adica o interdictie impusa de intelepciunea poporului.

Semantismul celor doi termeni este vast. Albul sugereaza puritatea, naivitatea, dar si originea nobila a tanarului, in timp ce harap (forma invechita a subst. arab) desemneaza culoarea neagra si trimite, ca semnificatie, la robie, dar si maturizare.

Amestecul de alb si negru are valoarea simbolica a impletirii raului cu binele, a stapanirii celor doua parti caracteristice sufletului uman in echilibru, astfel incat, tanarul print sa se dovedeasca suficient de puternic pentru a conduce imparatia unchiului sau

Structura basmului (Relatia incipit - final)

Incipitul, prin formula "Amu cica era odata, intr-o tara" , situeaza naratiunea in atemporalitate, intr-un timp mitologic, fabulos, asemenea basmelor populare, distantandu-se totusi de acestea prin prezenta dublei temoralitati. Adverbul de timp "amu", marca a limbajului regional al lui Creanga, noteaza existenta unui timp narativ (al naratorului) apropiat de cel al cititoului pana la identificarea cu acesta, sugerand totodata plasarea in universul real. Trecerea catre universul fictional este data de celalalt adverb temporal, "odata, marca a distantarii de timpul real, a trecerii intr-un timp fictional neprecizat, timpul aventurilor lui Harap-Alb.

Nu se dau relatii nici cu privire la locul in care se va desfasura actiunea povestii, spatiul respectand tiparul basmelor populare si dovedindu-se generic, un "oriunde" mereu reiterabil.

Formula initiala introduce si personajele " un craiu care avea trei feciori, Si craiul acela mai avea si un frate mai mare, care era imparat intr-o alta tara mai departata. Si imparatul, fratele craiului, se numea Verde Imparat, si Imparatul Verde nu avea feciori, ci numai fete". Fraza contine un prim simbol existent in toate basmele, cifra 3, care semnifica desavarsirea, perfectiunea. Cifra simbolica intra in componenta unor motive specific populare precum motivul imparatului cu trei feciori.

In cadrul incipitului apare si elementul prejudiciator - absenta unui urmas care sa ocupe tronul dupa moartea Imparatului Verede, de fapt, intriga care va declansa intreaga actiune a basmului, si ea motiv specific basmelor populare.

Odata semnalata absenta care perturba echilibrul initial, ea trebuie remediata de catre erou. Dupa esecul fiilor mai mari, mezinul craiului isi incearca norocul si, sfatuit de Sfanta Duminica, ii cere tatalui sau calul, hainele si hainele de pe vremea cand era mire, si dupa ce trece proba curajului, la care este si el supus, porneste in calatoria de initiere nu inainte de a se semnala o interdictie din partea tatalui: sa nu se imprieteneasca cu omul rosu si mai cu seama de cel span. Pentru ca nu reuseste sa treaca de un hatis intunecos si se rataceste, fiul craiului incalca interdictia si apeleaza la ajutoul Spanului. Pedeapsa este pe masura: pacalit de Span, intra intr-o fantana de unde nu mai poate iesi, pana ce nu jura credinta noului stapan. Fiului craiului isi pierde identitatea, devine Harap-Alb, sluga a Spanului, iar Spanul este acum fiu de crai. La curtea lui Verde Imparat, Harap-Alb trece trei probe ajutat de Sfanta Duminica, de calul sau nazdravan, de cinci fiinte fantastice, de regina albinelor si de cea a furnicilor. El aduce salata din gradina ursului, blana batuta cu pietre scumpe a cerbului si pe fata Imparatului Ros. Depasirea probelor il face invingator, caci fata imparatului il demascheaza pe Span iar calul il ucide, Harap-Alb devenind in final imparat.

Finalul basmului inseamna in primul rand remedierea situatiei problematice din incipit, prin pedepsirea si omorarea Spanului, dar si prin recompensarea personajului pozitiv, in acord cu mentalitatea omului din popor, conform careia binele triumfa intotdeauna. Prin urmare, si in basmul cult, binele iese invingator din lupta cu raul. Dar finalul unui basm cult inseamna si sfarsitul procesului initiatic al potagonistului, care va deveni imparat, casatorindu-se cu fata lui Rosu Imparat (motiv specific basmului popular).

Formula narativa finala anunta un ospat de dimensiuni simbolice, la care a luat parte si povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul in situatia initiala, in lumea reala.

Pe de alta parte, finalul identifica pozitia naratorului, nu doar fata de cele narate, ci si fata de lumea reala in care traieste si a carei inechitate o surprinde intr-o fraza memorabila: "Si a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca; cine se duce acolo be si mananca. Iar pe la noi, cine are bani bea si mananca, iar cine nu, se uita si rabda".

Asadar, incipitul si finalul unui basm cult sunt elemente de structura cu semnificatii bine determinate, sunt poarta magica prin care cititorul intra intr-un univers miraculos, al tuturor posibilitatilor, cu personaje care stranesc rasul fara a inspaimanta prin infatisarile lor, si acesta revine in realitatea cotidiana intelegand, probabil, ca totul este de fapt "o transfigurare in moduri fabuloase a realitatii".

Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi si motive populare. Creanga se dovedeste original prin amplificarea subiectului, marirea numarului de probe si prin implicarea grupajelor de motive in fluxul momentelor actiunii.

Dupa formula de inceput, prima secventa are la baza motivul alegerii eroului destinat peripetiilor pe baza unei probe: din cei trei frati doar cel mai mic reuseste sa treaca podul, infruntand ursul urias, datorita calului, hainelor si armelor care fusesera ale tatalui ca mire. Mezinul le ceruse ca urmare a sfatului Sfintei Vineri pe care il castigase prin mila si bunatate.

Inainte sa inceapa calatoria in vederea formarii sale, este enuntata interdictia din partea tatului, sub forma de povata.

Trecand podul, hotar simbolic intre taramul cunoscut al grijii si povetelor parintesti, fiul craiului intra intr-un univers strain lui, in care are loc ratacirea simbolica.

Padurea apare in numeroase basme ca spatiu labirintic, ca proba capitala in drumul eroului, aici se adapostesc fortele raului a caror intalnire nu poate fi evitata, asa cum este anticipata de sfatul craiului.

Fortele negative nu sunt, in acest basm, cele tipice povestii populare. Ele apartin registrului uman, semn ca marile si adevaratele pericole sunt ticalosia, minciuna, viclenia. Spanul, marcat prin chiar aspectul fizic, poarta masca umilintei si a bunavointei, care il induc in eroare pe eroul novice, neinvatat inca sa distinga esenta de aparenta.

Caderea in capcana Spanului nu apare ca o pedeapsa a neascultarii sfatului parintesc, caci mezinul incearca sa evite sa-l ia calauza, ea pare a fi chiar voia soartei, echivaland cu momentul intrarii eroului intr-o aventura esentiala pentru formarea sa. Nici calul nu-si ajuta stapanul, iar fiul craiului se lasa in voia soartei, mai exact "in stirea lui Dumnezeu".

Coborarea in fantana echivaleaza cu o moarte simbolica a fiului de crai care trebuie sa-si recastige prin calitatile sale conditia initiala. El "re-naste" in postura de sluga, intrand astfel intr-o lunga proba a umilintei necesara in procesul formarii unui conducator autentic. Noua conditie inferioara este sugerata si prin onomastica oximoronica, fiul de crai primind numele Harap-Alb.

Urmeaza apoi cele trei incercari menite sa-l duca la pieire, ordonate de Spanul care i-a luat locul ca nepot si urmas la tronul unchiului: aducerea "salatilor" din gradina ursului, aducerea capului cerbului fabulos impodobit cu pietre pretioase, aducerea fetei Imparatului Rosu, vestita farmazoana, ca mireasa pentru Span.

Aceasta a treia incercare presupune insa calcarea celei de-a doua interdictii, de a nu avea de-a face cu omul ros si ca atare, prilejuieste un alt drum cu multe peripetii si probe de incercare.

Numarul probelor la care este supus Harap-Alb la mereu maniosul Imparat Rosu este mult mai mare, dar imbinate ingenios si umoristic.

In calitate de oaspeti, Harap-Alb si tovarasii sai trebuie sa faca fata intai modului in care gazda lor aplica legile ospetiei, oferindu-le adapost supraincalzit, hrana si bautura in cantitati gigantice. Mai apoi trebuie sa-si dovedeasca vrednicia alegand macul din nisip, spiritul de observatie, distingand-o pe fata imparatului de sosia ei, incercari trecute cu bine datorita furnicilor si albinelor, iar in cele din urma sa o pazeasca pe fata imparatului care, fiind mare farmazoana (vrajitoare), se transforma intr-o pasare si se ascunde in dosul lunii.

Ordinea binelui este restabilita prin pedepsirea spanului de catre calul nazdravan si invierea eroului cu ajutorul apei moarte si apei vii, de fata imparatului.

Personajele:

Harap-Alb, personajul eponim al basmului, nu este un Fat-Frumos din basmele populare, capabil si curajos, dar ramane in zona umanului, fiind prietenos, cuminte si ascultator, ca un flacau din Humulesti. El nu este un erou in adevaratul sens al cuvantului, ci, mai degraba, un antierou, complet lipsit de insusiri fantastice, construit realist dupa tiparul unui baiat neexperimentat, antrenat intr-o suita de evenimente din care invata ce este, cu adevarat, viata. Calatoria pe care o face pentru a ajunge imparat este o initiere a flacaului in vederea formarii lui pentru a deveni conducator, basmul transformandu-se astfel intr-un veritabil bildungsroman.

Inca de la inceput ne este adusa in atentie personalitatea diferita a feciorului cel mic al craiului, cel caruia nu i se acorda niciun fel de credit atunci cand se ofera sa incerce si el sa plece catre imparatia unchiului sau. Dupa ce este ironizat de propriul tata si indura observatiile sarcastice ale fratilor sai, mezinul plange rusinat si in suflet i se naste dorinta izbandirii, triplu motivata: sa se cunoasca pe sine (adevaratatele sale posibilitati), sa-si ia revansa asupra fratilor mai mari si sa aline amaraciunea si rusinea tatalui. Ni se dezvaluie astfel o personalitatea puternica, dominata de dorinta de ascensiune: "Fiul craiului cel mai mic , facandu-se atunci ros cum ii gotca, iese afara in gradina si incepe a plange in inima sa, lovit fiind in adancul sufletului de apasatoarele cuvinte ale parintelui sau ».

Vitejia de care da dovada este dublata de omenie. Harnic, omenos, indatoritor, nu ezita sa o milostiveasca pe Sfanta Duminica imbracata in cersetoare: "Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica". El demonstreaza astfel generozitate, calitate rasplatita prin dezvaluirea destinului exceptional care il asteapta: "putin mai este si ai sa ajungi imparat, cum n-a mai stat altul pe fata pamantului, asa de iubit, de slavit si de puternic" Cele trei superlative sugereaza implinirea in plan uman prin dobandirea dragostei, renumelui si puterii.

O a doua recompensa o constituie sfaturile cu privire la alegerea uneltelor si instrumentelor magice, preluarea acestora de la tatal sau, ceea ce va asigura si un transfer de destin eroic. Curatarea hainelor si armelor si acceptarea calului au darul de a adauga la calitatile detinute deja, rabdarea, staruinta si capacitatea de a distinge aparenta de esenta.

Caracterul sau nu este insa pe delin format inca, ceea ce va determina inrobirea sa de catre Span.

Drumul catre imparatia unchiului se face printr-un labirint in care singuratatea este o necesitate. Nevoia de comunicare, specific umana, il face sa se abata de la scopul sau, sa incalce sfatul tatalui si sa accepte tovarasia Spanului. Spanul il pacaleste pe fiul craiului sa intre in fantana: "Fiul craiului , boboc in felul sau la trebi de aieste, se potriveste Spanului si se baga in fantana, fara sa-l trasneasca prin minte ce i se poate intampla". Naiv, lipsit de experienta si excesiv de credul, fiul craiului coboara si va fi constrans prin juramant sa isi schimbe statutul din nepot al Imparatului Verde in acela de sluga a Spanului: "De-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb, aista ti-i numele si altul nu". Numele lui are sensul de "rob de origine nobila", deoarece harap inseamna negru, rob, iar alb sugereaza puritatea. (vezi si explicatia titlului pentru completari)

Faptele eroului raman si ele in limita umanului, iar probele care depasesc sfera realului sunt trecute cu ajutorul celorlalte personaje, inzestrate cu puteri supranaturale, pentru ca, pe tot parcursul basmului eroul este sprijinit de ajutoare si donatori: Sfanta Duminica, calul nazdravan, craiasa albinelor si a furnicilor, cele cinci fapturi fantastice - Flamanzila, Setila, Gerila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila.

Probele la care il supune Spanul sunt menite a-l deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie sa invinga toate piedicile ivite in viata sa, pregatindu-l pentru viitor. In trecerea acestor probe, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plange de soarta. De asemenea, sufletul lui bun, dragostea pentru albine si furnici il face sa le ocroteasca si sa le ajute atunci cand le intalneste in drumul sau. De aceea, Harap-Alb are capacitatea de a-si face prieteni adevarati, loiali, care sa-l ajute in orice imprejurare dificila a vietii. Pe tot parcursul initierii sale, Harap-Alb nu ramane niciodata singur si invata ca individul nu poate invinge de unul singur si ca sprinjinul poate veni si de la fiintele cele mai neinsemnate sau de la care ne-am astepta mai putin.

Eroul se individualizeaza numai dupa intalnirea cu Spanul, confruntarea cu acesta formandu-l ca om. Aparitia Spanului se impune ca o necesitate pentru desavarsirea eroului, necesitate relevata si de Sfanta Duminica "Cand vei ajunge si tu odata mare si tare [] vei crede celor asupriti si nacajiti, pentru ca stii acum ce e nacazul".

Povestea lui Harap-Alb devine, asadar, o creatie moralizatoare, in care, prin traseul urmat de fiul craiului naratorul afirma nu doar adevarul general valabil ca binele invinge raul, ci si credinta populara ca adevarul iese intotdeauna la iveala, iar omul inzestrat cu cele mai alese calitati si le poate arata in orice ipostaza ar fi pus.

Spanul este un personaj negativ, antagonist, usor de biruit, asa cum marturiseste calul: " Nu te teme, stiu eu nazdravanii de ale spanului; si sa fi vrut, de mult i-as fi facut pe obraz, dar lasa-l sa-si mai joace calul", dar personajele adjuvante nu intervin in indepartarea spanului pentru ca fara el maturizarea fiului de crai nu ar fi fost posibila.

Spanul este inzestrat cu vicelnie. La inceput este umil, binevoitor, dornic sa dea sfaturi si sa ajute. In cele trei infatasari ale sale, il averizeaza pe erou ca strabate pustietati primejdioase pe care nu le poate birui singur. Fara a fi capabil sa distinga aparenta de esenta, fiul craiului il crede cand, mincinos afirma ca sunt in tara oamenilor spani: "daca ti-i vorba de asa, n-ai sa gasesti sluga cum cauta dumneata, ca pe-aici sunt numai oameni spani." si ca, desi nu are o infaaisare placuta, isi slujeste stapanul "cu dreptate".

Personaj cu o mare putere de disimulare, isi dezvaluie adevaratele trasaturi de caracter cand, inchizandu-l pe fiul craiului in fantana, il obliga sa schimbe locurile, facandu-l robul sau. Vorbele umile si inselatoare care il ademenesc pe fiul craiului in capcana: "Doamne, stapane, nu stii cum ma simtesc de usor Ia vara-te si dumneata oleaca, sa vezi cum ai sa te racoresti" devin aspre si neiertatoare dupa ce il prinde: " Acum sa-mi spui tu cine esti, de unde vii, si incotro te duci, ca de nu, acolo iti putrezesc ciolanele", "Nu cumva sa blestesti din gura catra cineva despre ceea ce a urmat intre noi, ca te-am sters de pe fata pamantului"

Supunerea feciorul la tot felul de probe menite sa-l ucida ii probeaza curajul si il ajuta sa constientizeze trasaturi de caracter pe care nu le cunostea inca.

Deznodamantul basmului este si el semnificativ, spanul indeplinindu-si sarcina de personaj - instrument in desavarsirea psihologica a fiului de imparat prin uciderea lui Harap -Alb astfel incat sa poata reinvia persoana matura, sigura pe sine si libera care era fiul craiului trecut, acum, prin viata.

Moartea spanului reprezinta pedeapsa data falsului erou, infrangerea definitiva a raului si izbanda binelui, dar anunta totodata incheierea procesului de maturizare al eroului.

Celelalte personaje din Povestea lui Harap - Alb se inscriu in sfera supranaturalul dar si in categoriile tipice ale basmului popular. Calul, Sfanta Duminica, albinele, furnicile, cele cinci fiinte nazdravane, sunt personaje adjuvante si donatori, meniti sa contureze fabulosul specific basmului.

Calul nazdravan, fara de moarte, are puterea de a se metamorfoza in fata tavii de jaratec, de a vorbi cu stapanul sau si de a-l transporta cu viteza gandului si a vantului acolo unde are nevoie. El este cel caruia, reprezentant al traditiei, ii va reveni sarcina de a infrange raul in finalul basmului.

Sfanta Duminica, personaj adjuvant si donator, asemenea albinelor si furnicilor,   stie toate tainele reusitei eroului, cunoaste viitorul si dispare prin imaterializare atunci cand si-a implinit rostul.

Cele cinci ajutoare ale eroului se distanteaza de fabulosul traditional fiind construiti caricatural, cu umor, dar si cu ironie, unrmand explicit modelul estetic grotesc al lui Fr. Rabelais din Gargantua si Pantagruel. Figura de stil prin care sunt construite toate detaliile acestor personaje este hiperbola, exagerarea trasaturilor fizice si a puterilor personajelor.

Gerila este o "dihanie de om" cu o infatisare "de spariet", avand niste "urechi clapauge" si "buzoaie groase si dabalazate", care, cand sufla promoroaca printre ele, se rasfrangeau "in sus peste scafarlia capului si in jos de-i acoperea pantecele". In el se contureaza una dintre fortele naturii pe care Harap - Alb va trebui sa o invinga. Portretul personajului este doar o manifestare hiperbolizata a gerului, cu el intrand in relatie intreaga natura: "vantul gemea ca nebun, copacii din padure se vaicareau, pietrele tipau".

Si celelalte patru personaje sunt asezate sub semnul monstuosului fizic: Ochila este "o schimonositura de om" cu un singur ochi mare cat o sita, Flamanzila si Setila devoreza in jurul lor tot ceea ce poate fi mancat si baut, Pasari-Lati-Lungila isi poate modifica dimensiunile intr-atat incat poate cuprinde in brate pamantul si poate atinge luna si soarele.

Ajutoarele lui Harap - Alb ii iau, in unele cazuri, cu totul locul in actiune eroului, el ramanand un simplu martor al aventurilor acestora, al probelor pe care Imparatul Ros le impune. De fapt, toate sunt meninte sa-l invete pe eroul nostru cum sa stapaneasca fortele naturii si propriile slabiciuni: vremea, procesele metabolice, dimensiunile spatiului.

Arta naratiunii lui Ion Creanga:

Basmul cult "Povestea lui Harap-Alb" are ca sursa de inspiratie basmul popular, de la care autorul pastreaza motivele (calatoria, incercarea puterii, petitul, probele), personajele fabuloase, ajutoarele venite in sprijinul binelui, formulele tipice, dar poarta amprenta autorului prin umanizarea fantasticului, care este bine localizat prin comportamentul, gestica, psihologia si limbajul personajelor. Personajele lui Creanga se comporta, gandesc si vorbesc ca oamenii simplii din Humulestiul natal, astfel ca lumea fabuloasa a basmului traditional primeste atribute caracteristice lumii satului moldovean.

Creanga a creat o lume taraneasca, humulesteana punandu-l pe fiul craiului sa planga atunci cand il cearta tatal sau, sa loveasca puternic cu fraiele in cap calul sarman care indrazneste sa vina la jaratic, este pacalit de Span, e fricos, se bate cu palma peste gura si se jaleste de belele in care il vara Spanu. De asemenea, cei cinci insotitori fantastici ai sai se cearta si se "olicaiesc" dupa tiparul catihetilor de la Falticeni, iar Imparatul Ros cauta, boscorodind, prin pat, sa vada ce l-a ciupit, cand furnicile ii invadeaza asternutul.

Umorul, jovialitatea, particularizeaza stilul si talentul prozatorului, definind arta naratiunii la Creanga. Umorul   este dat de permanenta buna dispozitie a autorului, de placerea lui de a povesti pentru a starni veselia "ascultatorilor". Absenta satirei deosebeste, in principal, umorul lui Creanga de comicul lui Caragiale, povestitorul avand o atitudine de intelegere fata de pacatele omenesti, ba chiar facand haz de necaz. Nota comica reiese din: exprimarea poznasa, vesela, mucalita, ironica: "Doar unu-i imparatul Ros, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui nepomenita si milostivirea lui cea neauzita.", "Tare-mi esti drag!Te-as vari in san, dar nu incapi de urechi", ""Gerila se intindea de caldura de-i treceau genunchele de gura" sau " sa traiasa trei zile cu cea de-alaltaieri", caracterizari pitoresti: fata de imparat este "o zgatie de fata", insotite de nume, porecle si apelative caricaturale - Setila (numele celor cinci fiinte fantastice), Chiorala, Buzila, Tapul cel Ros (este numit Imparatului Ros), utilizarea diminutivelor cu valoare augumentativa - buzisoare (Buzele de se rasfrang peste cap si pantece ale lui Gerila), bauturica (cantitatea gigantica de bautura pe care trebuie sa o bea la curtea Imparatului Ros), situatiile si intamplarile in care sunt puse personajele;

Vorbele de duh contribuie si ele la accentuarea notei comice: "Vorba ceea: da-i cu cinstea, sa piara rusinea", Creanga dand dovada prin utilizarea lor de eruditie paremiologica - este un erudit care stie tot ceea ce poporul numeste stiinta vietii. El apeleaza la proverbe si zicatori, vorbe de duh si fraze rimate si ritmate pentru a da rapiditate povestirii, pentru a produce hazul, dar si pentru a-si moraliza cititorul.

Arta naratiunii se contureaza cu totul aparte in proza lui Creanga si prin limbajul popular - regional si prin oralitatea stilului. El are un vocabular specific construit din cuvinte populare cu aspect fonetic moldovenesc, uneori afectiv datorita prezentei interjectiilor, exclamatiilor si dativului etic, saracacios in figuri de stil, cel mai adesea intalnind comparatia generalizata, devenita expresie consacrata de vorbirea curenta.

Stilul lui Ion Creanga se remarca insa, mai ales prin oralitate - impresia de spunere a intamplarilor nu pentru cititori, ci in fata unui public care asculta.

Modalitati de realizare a oralitatii stilului sunt: adresare directa a naratorului catre cititor prin intrebari si exclamatii narative: "Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati", expresii narative tipice: "vorba ceea", "de voie,de nevoie", "vorba unei babe", "vorba cantecului"; interjectii si onomatopee: "Ei, apoi? Lasa-te in seama lor daca vrei sa ramai fara cap"; "si cand sa puna mana pe dansa, zbrr!pe varful unui munte ", cuvinte si expresii populare, regionalisme: hatarul, farmazoana, arzuliu (fierbinte); diminutive: trebusoara, fetisoara, pasarica; proverbe si zicatori: "Capul de-ar fi sanatos, ca belele curg garla", "omul sfinteste locul" etc.; versuri populare sau fraze ritmate: "La placinte, /Inainte/ Si la razboi, /Inapoi"; folosirea dativului etic: "Si odata mi ti-l insfaca ei, unul de o mana si altul de cealalta ".

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult prin reflectarea viziunii despre viata si lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului si individualizarea personajelor, prin umorul si specificul limbajului. El cutiva idealul de dreptate, de adevar si bine valori esentiale in lumea traditionala a satului romanesc.