SCRISUL FEMININ ROMANESC

SCRISUL FEMININ ROMANESC

L'Ecrit féminin roumain a été inaugurée par la génération romantique, connue dans notre histoire littéraire sous le nom de "pasoptisti". Il a été représenté, à son debut par une série de femmes célébres, appartenant à l'aristocratie autochtone, dont les plus connues sont Dora d'Istria, Elena Vacarescu et Marthe Bibescu. Les écrivains aristocratiques, très admirées en Occident, ont été moins connues et aimées chez eux, étant considérées comme vestiges d'une société roumaine féodale, disparue depuis longtemps.

Istoric si evolutie. Scrisul feminin romanesc a devenit o realitate culturala la jumatatea secolului al XIX-lea, ca efect al initiativelor civilizatoare ale ideologiei romantice. El coincide cu miscarea europeana de emancipare feminina[1] si, la inceput, are ca protagoniste pe aristocratele talentate si rasfatate ale epocii.

Descoperim, in acest caz, una dintre formele specifice de sincronizare a spiritualitatii romane la inovatiile Occidentului. Feminismul, promovat de socialistii francezi, avea in vedere emanciparea persoanelor defavorizate, si milita pentru impunerea in literatura a scriitoarelor din medii proletare, talentate dar cu o educatie improvizata. In consens cu feminismul european, scrisul feminin se afirma in Principatele Romane gratie protipendadei frantuzite, inspirate de lecturile la moda, precum si prezentei unor scriitoare[3] straine, care au ambitia de a-si ilustra experienta de viata, in lucrari originale. Abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, femeile talentate din randul burgheziei si-au facut simtita prezenta in universul literaturii, bucurandu-se de o larga recunoastere colaboratoarele la revistele literare iesene, precum Contemporanul ori Viata romaneasca. In epoca interbelica, cenaclul Sburatorul din Bucuresti a sustinut si stimulat opera in proza a Hortensiei Papadat-Bengescu. Dupa 1945, activitatea literara a femeilor a fost ingradita doar de dogmele politice ale regimului. Fiecare nou deceniu de dupa 1950 a impus personalitati distincte ale scrisului feminin. Astfel, printre saizecisti se remarca Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Constanta Buzea, Sanziana Pop si Ileana Vulpescu, saptezecistii includ pe Carolina Ilica si Gabriela Adamesteanu, iar optzecistii pe Adriana Bittel s.a.m.d.

Debutul scrisului feminin autohton, contemporan cu generatia pasoptista, s-a datorat asadar unor reprezentante ale inaltei aristocratii. Ele reluau itinerarul medieval al literaturii noastre culte, cand reprezentantii boierimii si ai clerului inalt s-au simtit obligati sa elaboreze carti de valoare, pe masura celor existente deja in tarile invecinate. Aristocratele, de la Dora D'Istria la Martha Bibescu, au sintetizat experienta acumulata de literatura culta medievala, in cele trei secole de existenta, reactualizand-o tematic si artistic. Asemenea carturarilor medievali, ele au preferat a scrie in limbile straine, de circulatie internationala, fiind preocupate a fi receptate mai ales peste hotare, si mai putin la ele acasa.

In prima jumatate a veacului al XIX-lea, boieroaicele erau singurele care beneficiau de o buna educatie umanista si de o solida cunoastere a limbilor clasice si moderne, cu deosebire a celei franceze. Mostenirea culturala, de familie, le sustinea pasiunea pentru lectura, ca o forma placuta si utila de petrecere a timpului. De la conditia de cititoare pasionate de literatura, unele au devenit mai intai traducatoare si uneori chiar si scriitoare originale. Operele lor, redactate cel mai adesea in limba franceza si publicate in gazetele literare ale Europei occidentale, au suscitat interesul nu numai pentru persoana lor, ci si pentru tara lor de origine. La acest prestigiu literar a contribuit si apartenenta la aristocratia balcanica, inca la putere la acea data, precum si legaturile de familie cu nobilimea occidental-europeana. Ele insele s-au considerat "mesagere" ale spiritualitatii romanesti, iar scrierile le-au fost rasplatite cu premii internationale de prestigiu. In opozitie cu receptarea favorabila a scrisului lor in afara granitelor, acasa ele au fost cel mai adesea ignorate de marele public, daca nu ironizate ori negate. Scrierile lor au fost resimtite ca inactuale, iar imaginea feudala a Romaniei, reflectata in creatiile lor, a stanjenit si a iritat. Consecvente cu originea lor aristocratica si doritoare a ilustra Europei occidentale imaginea unei romanimi inca feudale si patriarhale, ele nu au urmat calea de evolutie interna, specifica literaturii noastre, de la lirismul etnicist la obiectivismul modernist.

Raporturile lor intime cu familia regala, precum si comportamentul lor, uneori excentric[4] au contribuit la lipsa de audienta a scrisului lor in randul romanilor de acasa.

Daca debutul scrisului feminin aristocratic este legitimat de ideologia romantica, succesul european al operei Marthei Bibescu din secolul al XX-lea se datoreaza si contextului politic european, divizat de ideologii contrare, democratice si totalitare.

Principalele reprezentante ale scrisului aristocratic. Intre scriitoarele cu o genealogie si o cultura impresionanta, ale caror opere reflecta traditiile unui neam stravechi si cosmopolitismul unei aristocratii balcanice, se numara: Dora D'Istria, Elena Vacarescu si Martha Bibescu. Destinele lor aventuroase par a fi oarecum asemanatoare, datorita prieteniei cu personalitati[5] culturale si politice ale timpului. Din punctul de vedere estetic, operele lor reflecta ideologiile literare contemporane: romantismul avantat in cazul Dorei d'Istria, parnasianismul si simbolismul muzical pentru Elena Vacarescu, existentialismul si autenticitatea gidiana la Martha Bibescu.

Scrisul lor nu este numai rezultatul unei vocatii artistice, ci si al unei misiuni culturale, patriotice, care descopera lumii spiritualitatea romaneasca. Textele lor apartin atat literaturii fictionale (poezie, proza narativa si dramaturgie), cat si celei nonfictionale (biografii literare, memorii politice sau insemnarile de calatorie). Stilul este subiectiv, de un lirism de substanta, incifrat de metafore si simboluri inspirate din folclorul, mitologia si istoria romaneasca. El are forma unor confesiuni melancolice despre o tara straveche, tainuita intr-o Europa incremenita in tipare orientale, despre obiceiuri pagane si crestine, despre oameni ce isi duc existenta intr-o patriarhalitate netulburata de framantarile lumii occidentale. Pe parcursul a peste o suta de ani, scriitoarele aristocrate au intretinut in lumea occidentala iluzia apartenentei la un popor stravechi si la o tara patriarhala, fixat pana la inceputul celui de-al doilea razboi mondial,  intr-o belle époque romantica si desueta.

Dora d'Istria este pseudonimul Elenei Ghica[6], fiica banului Mihalache Ghica si a Catincai Faca. Ea primeste o educatie temeinica, acumuland cunostinte de greaca, latina, franceza, italiana, engleza si germana. A urmat lectii de muzica, a practicat sporturi nobile precum, inot, echitatie, scrima. In anul 1841, cand familia Elenei paraseste tara, ratacind prin orasele Europei Centrale, ea uimea prin cunostintele sale literare. Elena Ghica a manifestat simpatii pentru intelectualitatea pasoptista, care i-a omagiat harul poetic si frumusetea, precum I. H. Radulescu si Cezar Bolliac. Dupa casatoria nefericita cu Alex. Koltzoff Massalski, Elena se stabileste in Rusia, in anii 1848-1855. Atitudinea ei voluntara si libertatea de a-si formula opiniile au determinat autoritatile sa-i interzica sederea in aceasta tara, obligand-o sa se stabileasca in Elvetia, si ulterior in Italia, la Florenta, in "villa d'Istria"

Elena Ghica, cunoscuta sub pseudonimul literar de Dora d'Istria[8], si-a facut cunoscuta opera literara prin intermediul revistei Revue de deux mondes, unde din anul 1859 publica studii despre traditiile si credintele nationalitatilor din orientul Europei. Principalele lucrari sunt inspirate de: istoria literara, religia popoarelor balcanice, conditia femeii, calatoriile in spatii exotice. Dora d'Istria a elaborat studii despre poezia populara a popoarelor balcanice (albaneza, sarba, macedoneana, romana) si a lasat portrete literare despre scriitorii romani contemporani, precum I. H. Radulescu si Vasile Alecsandri. In opinia sa, poezia populara, definita ca o "icoana a traditiilor si a legendelor vechi, a trecutului", si fizionomia unui popor evidentiaza trasaturile morale caracteristice si originea fiecarei natii. Ea glosa pe marginea sentimentului patriotic, astfel: "Dumnezeu sa ne fereasca de patriotismul orbit. Ideea de patrie trebuie sa se impace cu ideea de omenire. Nu vietuim in timpurile stravechi, cand strain era sinonim cu dusman. Azi nu mai exista popor ales al lui Dumnezeu si toate au slabiciunile, defectele si viciile lor Observatiile sale despre religia[10] popoarelor balcanice, raporturile romanilor cu papalitatea, situatia Bisericii Ortodoxe in Romania, manastirile Caldarusani, Cernica, Varatec, Neamt sunt printre cele mai pertinente. De asemenea, ea a descris si comentat starea religiei in Occident, intuindu-i criza de fond. Cu privire la conditia femeii , Dora d'Istria a pledat pentru respectarea demnitatii ei in familie si societate. Jurnalele de calatorie descriu itinerarii si traditii pitoresti, cu deosebire malurile Dunarii si populatiile care si-au impletit destinele cu cele ale marelui fluviu. Incredintata de originea noastra latina, ea preciza ca romanii sunt "fiii uitati si necunoscuti ai veteranilor romani statorniciti pe malurile Dunarii", ilustrand poate pentru prima data in literatura noastra moderna, contradictia dintre apartenenta geografica la un popor situat in spatiul oriental si dorinta lui de a modela prezentul dupa tipare occidentale: "Munca pentru mine nu e o necesitate fatala, un blestem ca'n Evul Mediu, ci o lege salutara si binefacatoare, un principiu de sanatate intelectuala, morala si fizica. Funestei trandavii orientale ii opun activitatea sanatoasa a Occidentului, activitate care transforma universul". Opera Dorei d'Istria apartine, prin problematica si forma, literaturii romane de la mijlocul secolului al XIX-lea, ea fiind considerata in Europa occidendala ca una dintre cele mai respectate voci ale timpului.

Elena Vacarescu . "Oamenii dispar, dar marile lor idei raman", profetea reprezentanta Vacarestilor, la vestea pieirii lui Nicolae Titulescu. Descendenta a unei vechi familii aristocratice, prezenta in istoria romaneasca mai multe secole, Elena s-a simtit responsabila fata de testamentul stramosului sau, Ienachita: "Urmasilor mei Vacaresti/ Las voua mostenire/ Cresterea limbii romanesti/ Si a patriei cinstire". Copilaria, adolescenta si tineretea Elenei Vacarescu au cunoscut lumini si umbre. Daruita cu o inteligenta deosebita si o sensibilitate aparte, ea a beneficiat de simpatia, si sprijinul reginei Romaniei, Elisabeta I, a carei doamna de onoare a fost, in timpul adolescentei si al primei tinereti.

Aflata in preajma unor mari creatori francezi, ea si-a descoperit repede vocatia artistica. A urmat cursurile lui Gaston Paris, Ernest Renan, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, José Maria de Hérédia, iar in 1885 a trait emotia de a-l vizita chiar si pe Victor Hugo. Temele preferate ale liricii sale sunt: dorul de tara, admiratia pentru Franta, patria adoptiva, chemarile inimii tinere, sentimentul naturii. Principalele surse ale liricii sale se regasesc in poezia noastra populara: doinele de dragoste si cele de instrainare. Si-a tiparit la Paris, in anul 1886, primul volum de poezii, Chants d'Aurore, care a fost premiat de Academia franceza. Cartea care i-a adus insa faima literara, prin publicarea ei in mai multe limbi, este Rapsodul Dambovitei[13]. Volumul cuprinde 140 de poeme, si este structurat in doua cicluri: Cantecele cobzarului si Cantecele fusului. Conform marturisirilor poetei, aceste cantece, culese in copilarie din satele judetului Dambovita, se datoreaza placerii ei de a asista la viata semanatorilor si seceratorilor, pe care ii considera "fratii sai de suflet". Bocete, doine de iubire, descrieri de peisaje, animate de sufletul locuitorilor meleagurilor dambovitene, se contopesc intr-un ritual tainic al agricultorului roman.

Adesea tara poetei este descrisa in imagini patriarhale, mitologice: "Carpati sonori cu schituri visatoare/ Din care turma sunetelor cade,/ Cerdacuri, luciul apei din urcioare/ Pe stanci panasul albelor cascade.// Pe langa culmi carari se rasucesc,/ Sunt fagi ce-ntrec palate din Assur,/ Iar ceturile roze se-mpletesc,/ Maretii brazi fac ziduri imprejur,// Durea lumina, tara tainuita,/ La tine-n brate cel mai mult am plans,/ M-am vrut pentru vecie impietrita/ Si inima, de moarte, mi s-a strans" ( Tara de taina). In versurile Elenei Vacarescu imaginea Romaniei este inspirata si din textele religioase si cronicile medievale, ea fiind asemenea unui "pamant al durerii, al luminii si al cutezantei, asezat ca o piedica in fata invaziilor asiatice si ca un far protector al civilizatiei si legilor romanesti". Conceptia ei artistica se inrudeste cu cea a lui Lucian Blaga, Ion Pillat, Adrian Maniu si mai putin cu a samanatoristilor din jurul lui Al. Vlahuta si G. Cosbuc, colegi ei de generatie.

Proza narativa a Elenei Vacarescu cuprinde cateva romane sentimentale, inspirate din superstitii si din mitologia romaneasca, precum si un numar impresionant de pagini memorialistice. Amor vincit, publicat in anul 1908, a fost considerat de critica franceza o creatie in traditia romanelor Doamnei La Fayette (La Princesse de Montpensier). Roman sentimental, inspirat de tema romantica a zburatorului, romanul este un pretext pentru a descrie frumusetile naturale ale locurilor natale si pentru a evidentia puritatea sentimentala a tarancii romane. Un alt roman, Le Sortilege (Vraja), publicat in anul 1911, este inspirat din mitologia romaneasca.

In afara prozei de fictiune, Elena Vacarescu a scris memorii, adunate in volume antume, precum Regi si regine pe care i-am cunoscut, Mémorial sur le mode mineur, Le Roman de ma vie. Numeroase confesiuni si medalioane sunt in continuare risipite in volume ocazionale sau in reviste.

Martha Bibescu . Asemenea Dorei d'Istria sau Elenei Vacarescu, si Martha Bibescu a apartinut unei familii aristocratice vechi, cu largi ramificatii balcanice[14]. Biografia Marthei se identifica cu cea a aristocratiei europene, petrecuta in luxul calm al celor doua palate din tara, de la Mogosoaia si Posada, si la resedinta sa pariziana. De asemenea, insusirile fizice si inteligenta rafinata i-au facilitat apropierea de oamenii ilustri ai timpului . Dupa moartea sotului sau, din anul 1941, si mai ales dupa 1945, ea s-a exilat la Paris, unde a dus o existenta modesta , pana la sfarsitul vietii . Spre deosebire de cele doua scriitoare aristocrate, predecesoare, opera si mai ales viata aventuroasa a Marthei Bibescu a inspirat mai multi memorialisti, din Franta si SUA, care i-au dedicat monografii pasionante.

Ca si scriitoarea romantica Dora d'Istria, si Martha Bibescu s-a afirmat numai ca prozatoare Observatoare atenta a lumii in care a trait si comentatoare a evenimentelor zilnice, ea a creat o opera impresionanta prin numarul titlurilor si diversitatea tematica. Cel mai des, a apelat la fictiunea literara de factura biografica[19]. Imaginarele ei biografii istorice i-au adus succes moral si profit material, una dintre acestea devenind scenariul unui film francez, de succes. A redactat note de calatorie , evocari literare si memoriale in care si-a consemnat momentele pasionante de viata. A scris articole despre moda, eseuri pe teme diverse, a ingrijit si prefatat corespondente si volume autobiografice ale prietenilor sai, personalitati artistice si politice de anvergura in secolul al XX-lea. Din opera beletristica, au fost traduse in romana numai romanele Izvor, tara salciilor, Papagalul Verde, Katia, demonul albastru, iar din opera diaristica cateva zeci de pagini din Jurnalul politic. Alte scrieri au fost prezentate, partial, in romana, si anume: La bal cu Marcel Proust, Jurnal politic, (ian 1939-iunie 1941), Corespondenta cu Paul Claudel, O fiica necunoscuta a lui Napoleon. Daca Izvor, tara salciilor este o naratiune lirica, in traditia prozelor Dorei d'Istria si Elenei Vacarescu, iar Katia, demonul albastru, un roman sentimental dupa reteta comerciala a perioadei interbelice, Papagalul verde este o scriere originala, de maturitate, cu o structura compozitionala complexa si un mesaj inedit. El consfinteste disparitia aristocratiei in formele traditionale si eforturile ei de adaptare la lumea moderna. Pagalul verde (1924) deschide in literatura romana seria naratiunilor pe acesta tema, fiind ilustrata ulterior anecdotic si ironic de C. Gane in Trecute vieti de doamne si domnite, sub forma romanului fluviu de Petru Dumitriu in Cronica de familie (1957) si al celui de moravuri de G. Calinescu in Scrinul negru (1960). Cu o compozitie complexa si cu o naratiune desfasurata pe mai multe planuri, Papagalul verde proclama disparitia aristocratiei din scena politica si morala a umanitatii. In planul istoric al naratiunii, este evocata incercarea unor nobili conspiratori, de a salva de la moarte pe tarul Rusiei, inchis in Siberia de catre bolsevici, iar in cel psihologic, starea hipnotica in care traiau nobilii rusi, obligati a se stabili in Franta, dupa revolutia din octombrie 1917. Ei aduc in noua lor resedinta pacate de familie si obisnuinte conservatoare, nereusind sa evadeze din cusca mentalitatii feudale.

Cu Martha Bibescu se incheie seria scriitoarelor romane aristocrate. Dupa 1973 nu si-a mai facut simtita prezenta nici o voce literara care sa se fi proclamat urmasa vreunei familii boieresti, si chiar daca, in tara sau in afara granitelor se afla scriitoare cu origini nobile, scrisul lor nu mai poarta amprenta unei asemenea mentalitati. Pe parcursul secolului al XX-lea, scrisul feminin romanesc s-a maturizat, impunand in prim-planul poeziei si prozei reprezentante de prestigiu, care si-au ignorat specificitatea de gen, preferand a se integra cursului general al literaturii noastre.