METALOGISME

METALOGISME

Metalogismele constituie clasa de metabole logice care modifica relatia semnului cu referentul. Deosebit de metasememe, tropi ce se plaseaza in spatiul interior al limbajului, metalogismul se defineste prin referirea la un dat extralingvistic, la un spatiu exterior aflat intre semn si referent - "pentru a identifica eventualul metalogism, trebuie invocata realitatea, confruntate semnele si referentul lor. Pentru a constata metalogismul trebuie, in plus, sa te asiguri ca semnele nu dau o descriere fidela a referentului"

In parte, metalogismele sunt vechile "figuri de gandire" care modifica valoarea logica a frazei. Ele transgreseaza relatia normala intre concept si lucrul semnificat, fara a altera codul.

Pentru ca recuza exhaustivitatea taxinomica a vechilor retorici, retorica generala admite ca metalogismele pot dubla metasememele sau pot sa faca abstractie de ele. De exemplu, tacerea, ca metabola, isi traduce sensul numai prin apel la referent, pentru ca ea nu are cum sa modifice codul. In privinta structurii morfologice, metasememul priveste un singur cuvant, pe cand metalogismul se manifesta in unitati de semnificatie egale sau superioare cuvantului.

Concret, metalogismele au forme specifice operatiilor retorico-semantice fundamentale: suprimare, adjonctie si permutare.

1. METALOGISME PRIN SUPRIMAREA SEMELOR Prin suprimarea partiala a semelor se obtine litota (gr. litotes "micime, modestie"), figura care "spune mai putin, pentru a spune mai mult"(de exemplu in Cidul, cand Chimena ii spune lui Rodrigue: "Pleaca, nu te urasc deloc", pentru a-l lasa sa inteleaga: "te iubesc").

In sensul invers hiperbolei, litota este o deplasare regresiva de-a lungul unei serii intensive, o micsorare. I. Creanga spune: "bucuria parintilor n-a fost proasta", in loc de " a fost mare", iar eroina lui G. Cosbuc foloseste litota modestiei: "Si ce fata frumusica / Are mama".

H. Morier crede ca arta litotei recurge la elipsa si, sinonima cu laconismul, concizia si sobrietatea, spune mult in putine cuvinte. Gh. N. Dragomirescu observa ca, dimpotriva, structura lingvistica a litotei nu este laconica, pentru ca recurge la perifraza (nu prea e destept - in loc de prost). Esenta ei tine de caracterul oarecum simulat al comuncarii (in loc de "esti un om rau si crud" spunem "nu stii ce-i bunatatea si mila") si de aceea litota nu se opune hiperbolei, figura care exagereaza imaginea obiectului fie prin supra-, fie prin subdimensionare. Litota este mai degraba asemanatoare antifrazei, eufemismului si ironiei

Cand suprimarea semelor este totala, avem tacerea, figura care deschide, la receptor, o adjonctie intamplatoare de seme. Cand coincide cu o intrerupere a discursului, tacerea poarta numele de reticenta (lat. reticentia "tacere inadins"): "Eu unul as.dar nu vreau sa spun nimic jignitor. Numai adversarul meu ma insulta cu prisosinta" (Demosthenes).

Daca intreruperea este doar provizorie, vorbim mai curand de suspensie (lat. suspensio "intrerupere, incertitudine"). Ortografic, punctele de suspensie marcheaza o pauza in expunerea ideii, urmata de o surpriza, uneori ironica: "si daca guvernul pierde cativa partizani, pierde si el functia si.are familie grea" (Caragiale).

2. METALOGISME PRIN ADJONCTIA SEMELOR Prin adjonctie simpla se obtine hiperbola, figura de insistenta constand in exagerare, fie marind, fie micsorand imaginea obiectului.

In vorbirea comuna circula hiperbole verbale cu sens adverbial de superlativ stilistic: fuge mancand pamantul, ploua cu galeata, minte de ingheata apele, a scapat ca prin urechile acului, groaznic de dulce etc.

Hiperbola adjectivala recurge la adjective cu sens superlativ: imens, gigantic, urias, colosal, enorm, fantastic, infernal, infinit etc.

Hiperbola substantivala interfereaza cu metafora, comparatia: "Fata mare / Cu cosita pe spinare / Stralucind / Ca sfantul soare" sau "Dorul meu. / E mai repede ca vantul, / Ca fulgerul si ca gandul" (Folclor).

Autorii clasici sugereaza prin hiperbola solemnitatea colosala a evenimentelor: "Iar la ospat! Un rau de vin! / Mai un hotar tot a fost plin / De mese, si tot oaspeti rari" (Cosbuc) si a naturii (Hogas); romanticii - tragismul unui destin supus ironiei istoriei: "Nimeni n-avea ceea ce el avea: / Superba lui trufie / Si elefantii / si labele lor sfaramand vertebrele / acestor Alpi albiti de spaima // Calca de-abia sa se auda / peste stanci / Si s-auzea in luna, si / nimeni nu mai vazuse / trambitele / de piatra ondulanda ale acestor fiare // Si n-au invins." (E. Jebeleanu, Hanibal).

Adjonctia pur repetitiva sfarseste in repetitie si in pleonasm. Se admite ca repetitia are valoare de insistenta si de reliefare. Izotopia centrala a Noptii de decemvrie, Meca = "idealitate", este focalizata in text prin repetitia termenului simbolic: "-La Meca plecat-am a merge si eu. / -La Meca?. La Meca?.si vocea ciudata: / -La Meca! La Meca! Rasuna mereu" (Macedonski). Repetitia verbului dinamizeaza actiunea: "Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine, vine, calca totul in picioare" (Eminescu, Scrisoarea III).

Retorica a codificat principalele tipuri de repetitie: anafora (la inceputul versului sau al unei unitati sintactice), epifora (la sfarsitul versului sau al unei unitati sintactice), epanadiploza (la inceputul si la sfarsitul versului sau al unei unitati sinactice): "Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu"; "Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele". Repetarea unui cuvant sau a unui grup de cuvinte din finalul unei unitati metrice sau sintactice la inceputul unitatii urmatoare se numeste anadiploza (gr. anadiplosis, lat. reduplicatio "reduplicare"): "Cine face bine, bine gaseste"; "Vesnic este numai raul: raul este demiurg".

Trei fete de L. Blaga este, in ciuda simplitatii paralelismelor sintactice, un text legat circular prin anadiploza si epanadiploza, dinamizat prin permutarea celor trei termeni care stilizeaza atitudinile proprii "fetelor" omului: "Copilul rade: / Intelepciunea si iubirea mea e jocul. / Tanarul canta: / Jocul si intelepciunea mea-i iubirea. / Batranul tace. / Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea"

Pleonasmul (gr. planeosmos, din pleonazein "a fi superfluu") consta in folosirea unor cuvinte superflue, mai multe decat ar fi necesar: "Zugraveste din nou iarasi panzele posomorate" (Eminescu); "Este chiar el insusi in persoana" (Caragiale). Unele pleonasme sunt gramaticalizate: l-am vazut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele; altele sunt de evitat: avansati inainte, mai superior, foarte vast, intrevedere intre etc., altele sunt poetice: "Eu ti-s frate, tu mi-esti frate" (Alecsandri).

Antiteza (gr.antithesis "opozitie") este o forma de repetitie dupa formula "A nu este non A": "Ei totul, voi nimica."(Eminescu). Conditionata de posibilitatea unei negatii lexicale, antiteza se exprima in termeni abstracti, opusi doi cate doi, ca: dragoste vs. ura, frumos vs. urat (termenii concreti sunt lipsiti, de obicei, de antonime). Juxtapunerea are ca efect intarirea simultana a celor doi termeni uniti in mod obligatoriu prin seme comune care genereaza o izotopie acceptabila: "Preturile urca si calatorii coboara". Cu un exemplu ca: "Cerul e negru, pamantul e alb", autorii Retoricii generale avanseaza ideea ca antiteza este produsul a doua hiperbole.

3. METALOGISME PRIN SUPRIMARE-ADJONCTIE Prin suprimare-ad­jonctie partiala se ajunge la eufemism (gr. euphemismos "zicere de bun augur"), care poate fi o litota sau o hiperbola. Eufemismul elimina din enunt semele considerate ca stanjenitoare, pentru a le inlocui cu seme noi: "si intr-o saptamana m-au izbavit de podoaba" (pentru raie); "De la adormirea batranului Stefan-voevod" (pentru moarte). Eufemismul onomastic, foarte vechi, este generat de interdictia de vocabular; in loc de Dracu: Al din lac, Al de pe comoara, Naiba, Uciga-l crucea / toaca etc. De obicei este o antifraza: Frumoasele, Ielele denumesc zanele rauvoitoare din noaptea de Rusalii.

Prin suprimare-adjonctie completa se produc: alegoria, parabola, fabula. Inseram aici si simbolul, figura ignorata in lucrarile de retorica.

3.1. Simbolul artistic Figura fundamentala a artei in genere, a celei moderne indeosebi, simbolul n-a avut de la inceput acest sens artistic si literar. Acceptiunea primitiva a termenului este juridica: desemna contractele politice dintre cetati si din domeniul dreptului privat. Mai tarziu, termenul denumeste formulele intrebuintate intr-un cult religios (simbolul apostolilor, simbolul din Niceea).

In acceptiunea lui literara, simbolul este semnalat intai in legatura cu proverbele lui Pitagora. In teoria limbajului, Aristotel distinge in cuvant elementul imitativ de cel simbolic.

In dimensiunea estetica si filozofica, de imagini frumoase care ascund frumusetea tainica a divinitatii, apare in tratatul de Teologie simbolica al lui Dionysius Areopagita, in stransa legatura cu alegoria

In dimensiunea stilistico-retorica, simbolul nu trebuie confundat cu tropii, desi se manifesta si el la nivelul limbajului, prin semne lingvistice. Intrucat modifica valoarea logica a contextului, el apartine metalogismelor; prin transgresarea relatiilor normale intre semnul verbal si lucrul semnificat, semnul verbal genereaza un sistem derivat, cu specificitate semiotica. Cuvantul devine "poetic" nu ca semn, ci ca simbol si in aceasta noua calitate depaseste cadrul lingvisticii. In dezvoltarea limbajului, semnul si simbolul sunt complementare: semnele lingvistice furnizeaza simboluri atunci cand subiectul le poetizeaza, investindu-le subiectiv; si invers, semnul actual poate fi vestigiul unei valori stilistice originare.

Din observatia ca sinteza simbolica a artei necesita o anumita afinitate intre semn si semnificatie provine ideea criticii fenomenologice si arhetipale de a alcatui un repertoriu al formelor care sa explice imaginatia creatoare.

Simbolul este semnul care rezulta dintr-o operatie de suprimare-adjonctie efectuata asupra celor doua semne. In definitia lui I. Coteanu, "simbolul apare ca semnul care trimite la obiect prin intermediul altui semn" . Noul semn, care prin semnificantul sau trimite la alt semn, este un cumul si o dinamica a celor doi termeni: ei se regasesc in simbol aceiasi si altcumva, cu ceva adaugat nu din exterior, ci generat de interferenta lor. Deosebit de alegorie, semnificatia abstracta este congenera semnului simbolic, nu anterioara lui.

Relatia simbolica demonstreaza ca o categorie noua se formeaza atunci cand nu mai este posibila analiza lexicala rationala, datorita adjonctiei unui sens suplimentar, ca negare a adevarului-corespondenta intre semn si obiect.

Modificarea relatiei cu referentul fiind clara, urmeaza sa examinam al doilea element pe care il altereaza si prin care exista ca simbol - contextul.

Daca pentru metafora macrocontextul nu este necesar pentru a sprijini efectul stilistic, simbolul este simbol numai in contextul care-l sustine si-l reliefeaza. In metafora lui R. Barthes, este ca paianjenul care, iradiind, se topeste el insusi in secretia constructiva a panzei. El indeplineste o functie predominant poetica, textuala, de structurare si de potentare a semnificatiei, in procesul poietic de translare de la semn la simbol. Prin simbolizarea contextului si prin metaforizarea simbolului, sensul ramane doar sugerat, deschizand o larga perspectiva semantica. Metalogismul apare ca o figura de ansamblu, necesitand intelegerea organica a poemului ca text autoexplicator, cu relationare multipla. Semnul sau verbal devine opac, ambiguu, de o infinita disponibilitate semantica.

Odata impus, un simbol atrage citirea simbolica a altor cuvinte, schimbarea perspectivei de decodare. In functie de text, ea poate fi progresiva sau regresiva, pastrand o entropie direct proportionala cu polivalenta simbolului, deci cu calitatea sa.

Din perspectiva de la simbol la text, cuvintele din jur intra in campul semantic al simbolizatului, sirul devine permeabil si, prin iradiere, simbolul se regaseste in indicii de recurenta ai contextului simbolizat. Din perspectiva de la mesaj la simbol, nu toate unitatile textuale il reliefeaza in mod egal. Devierile de la ordinea semantica si gramaticala normala sugereaza al doilea sens, ceea ce duce la asimilarea simbolica a termenului reliefat.

Incompatibilitatea dintre context si sensul aparent al figurii ar putea fi considerata ca un indiciu al prezentei simbolului, alaturi de recurenta si de ocurenta in pozitii-cheie.

Simbolul este o functie de context, impreuna cu care formeaza un sistem cu autodeterminare. Aceasta relationare subtila asigura viata istorica a formei poetice, ca mesaj centrat asupra lui insusi. Daca simbolul ca atare este o categorie semiotica, valorificarea lui conduce la functia poetica / stilistica a limbajului, ceea ce pledeaza pentru includerea sa in dictionarele de retorica generala care, deosebind structural metasememele de metalogisme, l-ar fixa structural in a doua categorie, conform celor expuse mai sus.

Alegoria In sens literar, termenul alegorie (lat. allegoria "vor­bire figurata") a fost folosit prima oara de Anaxagoras (secolul al V-lea i.e.n.), atunci cand a interpretat poemele homerice. Aristotel n-o aminteste, in schimb autorii latini o repertoriaza si o definesc. Pentru Cicero (De oratore), alegoria este un ansamblu de metafore succesive. Mai putin tehnic, Quintilian (Institutia oratoriei, I, IX) o defineste ca figura ce consta in a spune un lucru si a intelege un altul. Ulterior, alegoria a fost evaluata negativ, dovada ca raportul imagine-idee a fost rezolvat in favoarea simbolului de catre esteticienii idealisti si apoi de poetii insisi.

Alegoria formeaza, impreuna cu simbolul, o unitate dialectica in care termenii se reliefeaza reciproc; de aceea T. Vianu descrie contrastiv cele doua metalogisme: " Alegoria este semnul si semnificatia laolalta. Simbolul este numai semnul" . Herder a identificat in alegorie mijlocul propriu de expresie al poeziei crestine; in civilizatia mai aproape de natura a grecilor, generalul putea fi inca mentinut in granitele particularului, deci ale simbolului.

In simbolism, conceptia intelectuala asupra simbolului persista, dar opozitia cu alegoria este viu resimtita. A. Mockel sistematizeaza estetica idealista germana: "Alegoria, ca si simbolul, exprima abstractul prin concret. Simbolul si alegoria sunt deopotriva intemeiate pe analogie si ambele contin o imagine dezvoltata. As vrea insa sa numesc alegorica acea opera a spiritului uman in care analogia este artificiala si extrinseca, in timp ce simbolica este aceea in care analogia apare naturala si intrinseca"

Daca disocierea de simbol este clara, trebuie spus ca alegoria, ca orice metalogism, interfereaza cu metasememele, in particular cu metafora (a si fost definita, scolareste, ca o suita de metafore inlantuite, fiind invocata Miorita, ca alegorie a "mortii-nunta" si cu sinecdoca particularizanta.

Cand Fr. Mauriac scria "corabia beata a intalnit marea si singuratica corabie cu panze", se gandea la faptul ca A. Malraux a aderat la politica guvernului de Gaulle. Aluzia la metafora lui Rimbaud, "corabia beata" trimite mai degraba la o fiinta umana decat la o nava, iar epitetele "beat", "solitar", "mare" ne indeamna dincolo de sensul literal, spre izotopia secunda.

Contextul indica insuficienta sensului literal si obligativitatea de a-l transcende spre sensul alegoric. Luceafarul este, la un prim nivel, o "poveste"; Eminescu isi ia insa precautii metalingvistice si precizeaza: "iar intelesul alegoric ce i-am dat.". Alegorii sunt si Noaptea de decemvrie a lui Macedonski si Mistretul cu colti de argint de St. A. Doinas. I. Creanga a continuat alegoric metafora "capra cu trei iezi"(= o taranca vaduva), iar in Harap Alb a concretizat abstracte: Setila, Flamanzila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila, Gerila

Fabulele si parabolele sunt alegorii (abstractul prin concret) construite pe analogii partial codificate; moravurile animalelor / oamenilor pentru fabule, viata pastorala pentru parabole, constituie referentul real, disimulat in "poveste".

3.3. Parabola / fabula Parabola (gr. parabole "vorbire alegorica") consta in citarea unui exemplu sau a unei pilde imaginare prin care se justifica, gratie analogiei, o teza, un mesaj. Ca figura de compozitie, este ilustrata de literatura biblica, in scurte naratiuni moralizatoare.

Pornind de la parabola biblica a semanatorului, Al. Vlahuta a scris poezia Semanatorul, comparandu-l pe scriitor cu eroul din parabola.

In fabula (lat. fabula "vorbire, poveste"), ca si in parabola, sensul literal este inselator; sensul secund este dat, de cele mai multe ori, in structura de suprafata, in secventa numita "morala". Morala este plasata in pozitii-cheie: la inceputul ori la sfarsitul textului si instituie raportul analogic. Partea narativa, mai extinsa, este codificata: o "poveste" cu animale personificate.

Printr-o suprimare-adjonctie negativa se obtin: ironia, paradoxul, antiteza, litota.

3. Ironia Ironia (gr. eironeia "ironie") este un metalogism prin care se enunta o apreciere pozitiva, chiar o lauda simulata, pentru a intelege o apreciere negativa, o persiflare: "O, te-admir, progenitura de origine romana" (Eminescu); "Invata dantul, vistul si multe de-alde alea, / Iar de vrei sa faci versuri, ia pilda de la Pralea" (Gr. Alexandrescu).

Simulare contrarium inseamna a te exprima evaziv. Ironia se inrudeste cu figurile atenuarii, eufemismul si litota, numai ca sensul presupus este negativ. Dumarsais observa ca ironia "realizeaza o satira cu aceleasi cuvinte cu care un discurs obisnuit face un elogiu".

Finalul sintetic al Scrisorii pierdute aduce, prin lauda lui Dandanache, ironia sarcastica: "Unde esti, Catavencule, sa te vezi razbunat! Unde esti, sa-ti cer iertare ca ti-am preferit pe onestul domn Agamita, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache".

Ironia socratica atunci cand cineva simuleaza ignoranta, pentru a se referi la ignoranta celorlalti (asa cum spunea Socrate: "Eu stiu ca nu stiu nimic"). Ironia socratica este o ironie care "pune intrebari" . Ca sofist care ia in deradere sofistica, Socrate pune intrebari prin care produce o dezagregare a monismului lui Parmenide si a cosmogoniilor ionice.

Ironia romantica este reactia luciditatii in raport cu iluzia absolutului (cf. finalul Luceafarului). Nu este euristica, ci nihilista: eul ironic dizolva lumea obiectiva in infinitatea subiectului (cf. exercitiile de subiectivizare a spatiului si a timpului in Sarmanul Dionis de M. Eminescu).

Alte forme ale ironiei:

-tacerea ironica, o forma de litota ironica, de laconism extrem, avand ca antiteza emfaza, adica putinul camuflat in multe cuvinte;

-reticenta, colaborare intre tacere si vorbire, este discursul in agonie, vorbirea refulata, trecerea de la explicit la tacit. Punctele de suspensie, cuvintele et caetera "frang gatul elocventei";

-aluzia se cladeste pe conditionarea reciproca dintre explicit si implicit. Producerea si decodarea ei sunt direct proportionale cu gradul de cultura: cu cat mai mare, cu atat aluzia va fi mai subtila.

V. Jank l vich disemineaza, de-a lungul cartii sale, formule de definitie precum: "ironia este laconica.ironia este discontinua. Concisa inainte de toate, ironia este o brahilogie.ca si Erosul, este o creatura dinamica"

3.5. Antifraza si paradoxul Antifraza (gr. antiphrasis "ironie") consta in folosirea unui cuvant sau a unui enunt in sens contrar adevaratei sale semnificatii.

Este numele generic a trei figuri construite pe procedeul contrasensului. Astfel, antifraza se distinge greu de eufemism; afirmatia "Frumoasa mentalitate!" stigmatizeaza o atitudine deplorabila. Eufemismele toponomastice au fost generate de mentalitatea prelogica: Pontul Euxin - din teama marinarilor pentru aceasta mare. In sfarsit, antifraza litotica: urato! = "frumoaso!" si antifraza ironica: leule! = "lasule! slabanogule!"

Paradoxul (gr. paradoxon "contrar asteptarii"), figura prin care se enunta o idee aparent contrara adevarului sau opiniei comune: "La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, / Pe cand totul era lipsa de viata si vointa / Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns." (M. Eminescu).

Un celebru tablou al pictorului Magritte se intituleaza "Aceasta nu este o pipa", desi tabloul reprezinta o pipa. Paradoxul titlului impune considerarea diferentei dintre limbaj si referent: aceasta nu este o pipa, pentru ca este reprezentarea unei pipe.

Paradoxul violenteaza realitatea, pentru a o omogeniza, ca in aceasta ghicitoare absurda: "Ce-i mai nalt cat casa, / Verde ca matasa / Si amar ca fierea / Si dulce ca mierea" (Nucul). Alaturi de oximoron, paradoxul este un stilem arghezian: "Esti ca un gand si esti si nici nu esti / intre putinta si-ntre amintire" sau "Banuiesc ca se pricepe: / Nu incepe unde-ncepe".

Cu efecte umoristice, paradoxul este folosit de Creanga: "Sarac ca acum, ca anul trecut si ca decat sunt pe lume, n-am fost niciodata"; la Caragiale, umorul conoteaza ironia: "Voicu e destept, dar il strica prostia"; "Iubesc tradarea (cu intentie), dar urasc pe tradatori".

Retorica generala include intre metalogismele care neaga categoric faptul ca lucrurile sunt ceea ce sunt (figuri ca: preteritiunea, asteismul, epanortoza), o metabola care nu figureaza in vechile tratate, anume denegatia. Printr-un joc al subconstientului, subiectul marturiseste ceea ce este, prin confesarea a ceea ce nu este: "Omul pe care l-am omorat in vis cu siguranta ca nu era tatal meu". Figura este prezenta in proza moderna (R. Musil) si in cea postmoderna, ca "ocol" baroc si ca refuz al unui traumatism.

PERMUTAREA  METALOGICA Posibila la nivel de limbaj si frecventa in cinematografie, permutarea metalogica este specifica limbajului suprarealist: se inverseaza raporturile de cauzalitate, de succesiune naturala, de situare ontologica (cf. exemplul din H. Michaux, in care eroul pune un mar pe masa, se strecoara in el si-i simte linistea). Banalizate prin frecventa, aceste per­mutari sunt receptate ca artificii de limbaj si ca manierisme.