Istoria poeziei romanesti

Istoria poeziei romanesti

Mircea Scarlat a publicat la Editura Minerva trei volume din Istoria poeziei romanesti, dupa cum urmeaza: primul, in 1932, cuprinzind un Prolog, Cartea intii si Cartea a doua, merge de la origini la romantism (fara Eminescu); al doilea, in 1984, cuprinzind Cartea a treia si Cartea a patra, se ocupa de Eminescu si de simbolisti; al treilea, in 1986, cuprinzind Cartea a cincea si Cartea a sasea, descrie avangarda si modernismul moderat, rezervind apoi capitole ample lui Arghezi, Barbu si Blaga. Cel de al patrulea dintre volumele proiectate a ramas neterminat. A trebuit sa fie reconstituit din manuscrise si dactilograme. Om foarte ordonat, meticulos, Mircea Scarlat a copiat de mai multe ori "sumarul' acestui volum, asa ca stim cu inevitabila aproximatie, cum ar fi aratat el, daca ar fi fost dus pina la capat de catre autorul insusi. Nu toate capitolele si subcapitolele au fost redactate; exista, pe alocuri, variante; de la un punct inainte, nu mai avem decit bruioane.

Chiar si asa, cel putin prima jumatate a volumului este aproape finisat de catre autor. E vorba de Cartea a saptea, consacrata acelor tendinte din poezia interbelica (data limita fiind impinsa pina spre 1948), care n-au fost tratate in Cartea a cincea din volumul precedent, si de autori de asemenea netratati acolo, adica de cei care valoric se situeaza dupa corifeii poeziei noastre din respectiva epoca, dupa, adica, cei trei mari din Cartea a sasea.

Cartea a saptea are trei mari subimpartiri: Dezideratul diferentierii, Revigorarea conceptiei clasicizante si Traditionalismul programatic.

Cea dintii, foarte scurta, este singura care nu pare sa fi primit forma definitiva, in citeva locuri, pe marginea dactilogramei. Mircea Scarlat a indicat posibile adaosuri sau dezvoltari: "citat', "insist', "note', gloseaza el bunaoara in dreptul ultimelor doua aliniate din capitolul Autonomia constiintei lirice. Voia apoi sa citeze pe Luchi Caragiale la Obsesia anacronismului. Alte nume indicate marginal spre citate sint ale lui Camil Baltazar si Miron Radu Paiaschivescu in capitolul IV (Mimarea originalitatii), in vreme ce uiticii-poeti mentionati in capitolul III (Cultura ca semnificat) ar fi trebuit mutati in subimpartirea care urmeaza (Revigorarea conventiei clasicizante). Textele despre ei n-au fost, se pare, redactate. Ca aceasta prima parte a Cartii a saptea nu a primit forma ultima, se poate deduce si din

confruntarea cu niste pagini manuscrise pe care Mircea Scarlat a alcatuit o lista de nume de autori, cu indicarea capitolelor unde ar fi urmat sa fie citati sau analizati. Nu putem afirma daca autorul se gindea sa le acorde un rind ori mai multe. Poetii in chestiune sint in general pe al treilea ori al patrulea raft, cu exceptii insa (Gellu Naum). La capitolul Obsesia anacronismului, sint nominalizati Simion Stolnicu, Barbu Brezianu ("ermetismul barbian'). Apoi, separat, Ion Sofia Manolescu. in fine, cu o mentiune mai ampla, Camil Baltazar: "Semnalez aici si incercarea nereusita a lui Camil Baltazar (v. Calinescu). Atentie sa nu contrazic paginile unde i-am negat modernismul'. La capitolul IV (Mimarea originalitatii), pe linga numele de pe marginea dactilogramei, s-ar mai fi facut referinta si la Cicerone Theodorescu, Ion Pogan, I. Valerian, Mihai Mosandrei si Sandu Tudor. La capitolele V si VI (reunite de insusi autorul) (Metamorfozarea modernismului programatic si "Suprarealismul') sint numiti Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Paun, D. Trost si Virgil Teodorescu, apoi Constantin Nissipeanu, Victor Valeriu Martinescu, V. Dobrian, Mircea Gheorghiu, Tiberiu Iliescu si Miralena Milany.

Revigorarea conventiei clasicizante incepe cu trei capitole ample consacrate lui Ion Pillat, urmate de alte trei consacrate unor poeti de aceeasi factura neoclasica. Textul pare a fi complet redactat. Posedam si aici citeva foi manuscrise, cu precizari, pe care le putem confrunta cu ultima redactie, aceea din dactilograma. Capitolul IV (Asimilarea simbolismului) continua a se ocupa de Pillat, de data aceasta ca asimilator al simbolismului, rol prin care el a dat un exemplu de revigorare a conventiei clasicizante. Acest exemplu ar fi fost urmat de poeti ca Alexandru Gherghel, Demostene Botez si altii, pe care cititorul ii va descoperi in carte. Fata cu manuscrisul amintit, diferente minime: nu sint tratati, din cei care apar in manuscris, Felix Aderca si Emil Isac, fiind in schimb tratati, Matei Alexandrescu, M. Breslasu, Sanda Movila si Traian Lalescu, mentionati in respectivul manuscris. Capitolul V (Detasarea de simbolism) este introdus de mine, dar indoielile ca aici i-ar fi locul nu ma parasesc. Capitolul VI (Lirismul eruptiv) se ocupa de poeti ca Aron Cotrus sau Radu Gyr. Din foaia manuscrisa, rezulta ca au ramas neredactate paragrafele despre Mihai Beniuc si C. Th. Ilea. Restul numelor coincid. Pe marginea textului, autorul se intreaba o data daca e cazul sa reduca citatele in paragraful despre Zaharia Stancu. in alt loc autorul indica numele lui Emil Giurgiuca, poet netratat, dar care in acest capitol ar fi fost la el acasa. Capitolul VII (Conformarea polemica) incepe cu M.R. Paraschivescu, intrucitva excesiv analizat, si continua cu Radu Stanca, cu baladele lui Doinas (care nu figura initial aici, judecind dupa manuscris). Din aceeasi foaie manuscrisa, stim ca ar fi urmat un al VUI-lea capitol, fara titlu, in care ar fi fost analizati criticii poeti (Vianu, Streinu, Perpessicius, impartirea precedenta, cu nota marginala care-i "muta' in cea de fata.

Traditionalismul programatic incheie Cartea a Vll-a. Aici isi afla locul atit poetii care sint structural traditionalisti (capitolul 1), cit si cei care au avut un program conservator (capitolul II). Din aceleasi foi manuscrise invocate, constatam ca principalele nume la care criticul se gindise figureaza in text. Absentele sint numeroase, dar probabil ca Mircea Scarlat, care, scrupulos, a alcatuit inventarul complet, a fost silit sa renunte la a transforma Istoria sa intr-un cimitir. Absentii sint poeti de care n-au auzit, in unele cazuri, nici specialistii perioadei: Arcadie, Cerneanu, Sever Beuca-Constantineanu, Procopie Miliste, Nela Popceanu si asa mai departe. E drept ca nici de Vasile Hutan nu s-au auzit mai multe, dar el are norocul citorva rinduri critice. Meritau a fi examinati G. Lesnea, sau, din nou, C. TH. Ifea, cum, de altfel, autorul si-a propus, dar n-a mai apucat s-o faca. Printre nesamanatoristii din Conservatorism programatic e mentionat N. lorga, dar paragraful n-a fost redactat. Mai important e capitolul III (Autohtonism tematic si toleranta, la experiment) unde e vorba de N. Crainic si de ortodoxism in general. Dintre numele pe care M. Scarlat isi propusese sa le cuprinda, lipsesc in textul redactat Sandu Tudor, C. Goran, V. Ciocilteu, Paul Sterian, Pan M. Vizirescu si Ovidiu Caledoniu. in legatura cu ultimii trei, criticul avea probabil indoieli (de valoare? de oportunitate in acest loc?) fiindca pune cite un semn de intrebare la fiecare. Sint, in schimb, mentionati, desi nu intrau la inceput in vederile criticului, Ion Cioranescu si Al. Ceausianu. Capitolul Dincolo de program, care urmeaza, s-ar fi ocupat de V. Voiculescu. Din pacate (e golul cel mai mare din intreg volumul), ni l-am putut descoperi intre manuscrisele sau dactilogramele lui M. Scarlat. Redactate complet sint ultimele doua capitole (Reticenta in fata modernitatii postsimboliste si Iluzia perenitatii), cu exceptia paragrafului despre Nicolae Davidescu si a celui despre Mihail Dragomirescu (nescrise). Asupra lui Emanoil Bucuta, M. Scarlat isi propusese sa revina, George Gregorian, prezent in capitolul V, ar fi urmat sa fie mutat in VI, "clnd discut despre Mihail Dragomirescu'. Nu i-am putut indeplini dorinta, fiindca paragraful despre mentorul Convorbirilor critice lipsesc.

Practic, aici se incheie volumul al patrulea din Istoria lui M. Scarlat, fiindca din Cartea a opta avem doar sumarul si un inceput de redactare. Foarte repede se observa ca textul e un proiect. E greu sa pretindem ca el ne permite sa ne facem o ideea clara despre cum ar fi aratat, in viziunea criticului, poezia contemporana.

Intentia lui M. Scarlat era (judecind dupa aceleasi foi manuscrise, care i-au folosit ca memento pe durata alcatuirii volumului) sa publice in volumul IV din Istorie o erata la volumele I-lII. in spital fiind, in decembrie 1987, Mircea Scarlat devenise aproape constient ca macar Cartea a VU-a va putea fi definitivata. Cum se stie, nici acest lucru n-a fost posibil. Cit priveste Cartea a VIH-a, despre contemporani, el insusi o aminase o vreme din diverse ratiuni. Se gindea, in aceste conditii, sa adauge la volumul acesta al Istoriei un numar de texte ale sale referitoare la poezie. Care anume, nu mi-a spus si nici n-am gasit vreo. mentiune la ele. Asa incit am procedat cum m-am priceput. Pina la sfirsitul anului 1984 Mircea Scarlat publicase in presa 171 de articole (plus 8 interventii la mese rotunde, dezbateri etc.). Si-a alcatuit singur bibliografia. Pentru urmatorii trei ani, nu mai avem date la fel de precise. E posibil ca cel putin inca o suta de articole au vazut lumina tiparului. Din acestea, am selectat articolele care se refera la poezie si care mi s-au parut cele mai substantiale, intimplarea face ca Mircea Scarlat sa fi debutat cu articolul Integrarea poetica (Ion Barbu), in Amfiteatru (nr. 10 din 1974). Am cules acest text, iar pe acela intitulat Elogiul limbii romane, ultimul publicat antum, in Viata romaneasca, nr. 12, 1987. intre altale, am pus un numar de alte texte. O sectiune speciala am rezervat studiilor ample: in general, prefete si postfete. Prefata (la O antologie de poeti tineri) este inedita. Tot aici am inclus un raspuns la ancheta Caietelor critice din 1983 referitoare la poezia tinara. Mi s-a parut ca, atent observator al literaturii congenerilor sai, pe care i-a sprijinit de indata ce a avut posibilitatea, M. Scarlat merita sa-i retinem opinia cea mai ampla pe care 'a formulat-o in legatura cu el. Am incheiat cu un Dictionar al poetilor romani (pina la 1800), publicat in Almanahul pe 1988 al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (al carui redactor coordonator a fost), si care ar fi trebuit sa aiba o urmare. E un lucru temeinic, in care apar nume de autori necitati de nici o istorie literara si in care M. Scarlat a descoperit cine este autorul unui text considerat anonim (luindu-se dupa acrostihul textului, citit insa de jos in sus!).

(Romania literara, nr, 51, 1990)