Utilizarea costurilor variabile in analiza pragului de rentabilitate

Utilizarea costurilor variabile in analiza pragului de rentabilitate

Costul variabil sau teoria direct costing - ului reprezinta costul constituit numai din acele cheltuieli care variaza odata cu volumul de productie al intreprinderii, fara sa existe neaparat o proportionalitate exacta intre variatia cheltuielilor si variatia volumului productiei obtinute.

Teoria direct costing - ului se bazeaza pe principiul ca de fapt costurile fixe nu reprezinta un element propriu - zis al costului de revenire, acesta necuprinzand decat costurile direct variabile odata cu volumul productiei. Din acest motiv se poate folosi oricare dintre expresiile 'direct costing' sau 'cost variabil', excluzand pe cea de 'cost direct', aceasta fiind utilizata in general in scopul de a desemna cheltuielile ce pot fi direct repartizate unui produs determinat.

Spre exemplu costul de inchiriere al masinilor va fi clasificat la costuri directe, daca acele masini nu sunt utilizate decat pentru fabricarea unui singur tip de produs, in timp ce va fi exclus din costuri variabile, chiria necesitand sa fie platita indiferent de productie. Invers, cheltuielile de desfacere ale diferitelor produse sunt costuri variabile luate in consideratie de metoda direct costing, dar excluse din costurile directe, partea de cheltuieli ce revine fiecarui produs neputand fi evaluata decat pe baza unei reguli arbitrare de repartizare.

Faptul de a nu repartiza totalul cheltuielilor fixe intre diferitele produse realizate de intreprindere permite, astfel, perfectionarea si adaptarea metodei la situatii foarte complexe si nu numai la cazul teoretic al intreprinderii ce fabrica un produs unic sau vinde la un pret constant. Sa presupunem, spre exemplu, o intreprindere ce fabrica trei produse pentru care conjunctura pietei impune preturi de vanzare ce determina ponderi foarte diferite ale veniturilor marginale in aceste preturi de vanzare ale celor trei produse (ponderea venitului in pretul de vanzare pentru produsul A este de 71,5%, ponderea venitului in pretul de vanzare pentru produsul B este de 38,5%, ponderea venitului in pretul de vanzare pentru produsul C este de 20%).

Venitul marginal al produsului A nu numai ca absoarbe toate costurile fixe ale intreprinderii ci genereaza si profit, veniturile marginale ale celorlalte doua produse, B si C, constituind exclusiv beneficii. Acest lucru prezinta importanta deosebita si poate ca va influenta politica intreprinderii.

Daca rationam astfel, concluzia este evidenta: pentru a obtine beneficii, in cazul in care nu putem spori productia lui A (exemplu, piata este saturata), trebuie sa continuam productia si desfacerea in B si C chiar daca nu ar trebui decat un venit marginal destul de redus si chiar daca ar trebui, spre exemplu, sa scadem pretul produsului C pana la a face sa dispara venitul sau marginal.

Costul variabil permite completarea analizei punctului de echilibru cu cea a pragului de rentabilitate. Prin calcularea rentabilitatii pentru produsul A a carui pondere a venitului marginal in pretul de vanzare este cea mai mare, se atinge pragul de rentabilitate al activitatii intreprinderii numai cu acest produs, A.

Cu alte cuvinte, inseamna ca produsul A detine o capacitate superioara de acoperire a costurilor fixe, mai mare decat media capacitatii tuturor produselor intreprinderii si ca punctul de echilibru nu reflecta decat o valoare medie insuficienta luarii unei decizii corecte privind preturile de vanzare.

Totodata, trebuie avuta in vedere si realitatea costurilor fixe.

Intr-adevar, acestea fac parte din costurile de productie sau de vanzare la fel ca si manopera sau materiile prime. Indeosebi amortizarile sunt incluse in costurile fixe, chiar daca anumite produse necesita prelucrare la masina, altele rezultand numai din prelucrare manuala. Intreprinderea trebuie sa tina seama de aceste diferite elemente, asigurandu-se permanent si regulat de incidenta costurilor fixe asupra volumului productiei si de acoperirea prin vanzari a totalului costurilor fixe si variabile.

Aceste masuri de precautie fiind luate, cunoasterea costului variabil permite intreprinderii sa controleze mai bine ecartul dintre costul planificat si costul efectiv al fiecarui produs; sa evalueze stocurile fara riscul unei supraevaluari prin includerea de prea multe costuri fixe; sa-si orienteze politica vanzarilor pe termen scurt.

Aceasta orientare poate sa se concretizeze intr-o sporire a productiei la unele produse mai mult decat la altele, sau in practicarea de preturi diferentiate in functie de piete si de clienti.

Spre exemplu, o intreprindere poate sa-si permita vanzarea unui produs propriu numai la nivelul costului variabil pentru ca acest produs are un caracter publicitar, atrage clientela sau da renume intreprinderii. Trebuie insa urmarit, ca un astfel de produs sau oricare alt produs vandut cu o marja redusa a costului variabil, sa nu detina o pondere exagerata in detrimentul altor produse care au o marja superioara, aceasta situatie putand conduce la scaderea rentabilitatii globale a intreprinderii.