Managementul stresului

Managementul stresului

Capacitatea persoanei de a se mobiliza pentru a face fata, cu success sau nu, factorilor de stress, a fost denumita in studii publicate in limba romana, sub termenul de coping, ajustare la stres, automobilizare sau management al stresului. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.57)

Sub presiunea factorilor de stres unii indivizi manifesta distress altii dau dovada de rezilienta. Cercetatorii din domeniul managementului stresului considera ca aceste diferente apar ca urmare a efortului de ajustare la situatia stresanta, depus de catre fiecare individ in parte. Cu alte cuvinte, managementul stresului este procesul care explica diferentele inregistrate referitor la efectele stresului asupra indivizilor. Cu alte cuvinte, managementul stresului este procesul care explica diferentele inregistrate referitor la efectele stresului asupra indivizilor. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.58)

Interesul pentru in modul in care indivizii reusesc sa faca fata stresului a crescut foarte mult in anii 80. Punctul de plecare al acestor cercetari a fost studiul desfasurat de catre Lazarus (1966) si mai apoi de Lazarus si Folkman (1984) in analiza conceptelor de stres si ajustare la stres. Managementul stresului a fost definit de Lazarus ca fiind totalitatea eforturilor cognitive si comportamentale ale unei persoane de a face fata unor cerinte exeterne sau interne care au fost evaluate ca excedand resursele persoanei. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.58)

Managemntul stresului se refera,cu alte cuvinte, la toate mijloacele utilizate pentru contracararea unei situatii stresante obiective sau subiectiv percepute de catre individ. Pearlin si Schooler (1978), definesc ajustarea la stress ca fiind "orice raspuns la constrangerile externe de mediu, utilizat pentru a preveni,evita sau controla distresul". Acestia considera ca managementul stresului poate sa imbrace 3 forme: raspunsuri care incearca sa schimbe situatia stresanta, raspunsuri care incearca schimbarea modalitatii de percepere a situatiei si raspunsuri orientate inspre controlul consecintelor acestor stresori. Prima forma este considerate ca fiind mai rar intalnita datorita lipsei abilitatilor sau cunostiintelor necesare pentru a schimba situatia, a temerilor pentru a aparitia de consecinte negative ca urmare a actiunilor intreprinse sau datorita convingerii, probabil justificate, ca situatoia prezinta rezistenta crescuta la schimbare. Cele doua categorii de mecanisme ale managementului stresului se refera la eforturile cognitive ale individului de a "neutraliza stresorul" prin incercarea de schimbare a opticii asupra evenimentului. Ultima categorie curpinde totalitatea raspunsurilor ce au ca scop diminuarea stresului prin modificarea modului de percepere al efectelor acestuia. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.58)

Lazarus (1966) vorbeste de 3 etape ale procesului managementului stresului, si anume: evaluarea primara in care individul percepe existenta unei amenintari la adresa propriei persoane, evaluarea secundara, care ar fi procesul prin care se contureaza un potential raspuns la situatie si copingul, care este proceul de executare, de punere in aplicare a raspunsului formulat mental in etapa anterioara. Chiar daca descrierea etapelor procesului managementului stresului apare a fi una liniara, Lazarus a subliniat faptul ca, acestea, nu este necesar sa decurga liniar. Mai mult decat atat, rezultatele uneia dintre etapele procesului pot influenta o alta anterioara. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.59)

In scopul studierii procesului de management al stresului, Folkman si Lazarus (1980) au pornit de la distinctia dintre ajustarea orientate spre problema si cea orientate spre emotie. Primul termen, ajustarea orientate spre problema, este cel cu ajutorul caruia individul se focalizeaza pe rezolvarea de problema, pe intreprinderea unei actiuni care sa afecteze sursa sitatiei stresante. Cel de-al 2-lea numit ajustarea orientata spre emotie,are rolul de a ajuta individul sa faca fata, sa diminueze distresul cauzat de respectiva situatie. Autorii considera ca diferitele situatii de viata necesita activarea ambelor tipuri de mecanisme de management al stresului. Atunci, insa, cand individul considera ca poate actiona in vreun fel constructiv, se activeaza, mai degraba, mecanismele de ajustare orientate spre problema, ajustarea orientate spre emotie predominand in sutiatii in care persoana considera ca stresorul este ceva ce, mai degraba, trebuie suportat. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.59)

Lazarus si Folkman (1984) in descrierea celor doua tipuri de management al stresului: cel orientat pe problema sic el orientat pe emotii, arata, de asemenea, faptul ca primul se focalizeaza pe remedierea sau inlaturarea situatiei generatoare de stres, iar cel de-al doilea tip se refera la reducerea sau eliminarea emotiilor negative asociate situatiei stresante. Desi cele doua modalitati de management al stresului pot aparea impreuna, autorii au evidentiat faptul ca, mai degraba in contextul in care, situatia s-a evaluat ca avand posibilitatea intreprinderii unor actiuni constructive, apare managementul stresului focalizat pe problema. Cel de tip emotional este responsabil,mai degraba pentru situatii in care, asa cum am amintit deja, persoana considera ca nu e posibil sa mai schimbe situatia de fapt, deci trebuie suportata ca atare. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.60)

Billings si Moos au examinat 6 tipuri de evenimente de viata care declanseaza mecanisme de ajustare si anume: boala, decesul, problemele economice, copiii, ale probleme interpersonale si alte probleme personale. Acestia au aratat ca persoanele utilizeaza managementul stresului centrat pe probleme mai frecvent cand au de aface cu probleme de sanatate si mai putin cu decesul unei persoane apropiate. Managementul stresului centrat pe emotie a fost pus in evidenta in situatia categoriei alte probleme personale. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.60)

Problema studierii managementului stresului in termini de coping orientat spre problema sau spre emotie este una importanta dar mult prea simplist enuntata, considera Carver, Weintraub si Scheier (1989). Autorii sustin ideea exemplificand numeroase cercetari care,la randul lor, au considerat procesul de management al stresului ca fiind mult mai amplu diversificat decat in cele 2 categorii amintite de Folkman si Lazarus (1980). Astfel, managementul stresului orientat spre emotie poate implica negarea sau reinterpretarea pozitiva, precum si cautarea suportului social, iar managementul stresului orientat spre problema poate presupune, de exemplu, planificarea unei activitati, desfasurarea propriu-zisa a acesteia, cautarea ajutorului, evaluarea altor posibilitati de actiune, uneori chiar autoimpunerea neinceperii vreo unei actiuni pentru moment. Toate aceste aspecte, considera Carver, Weintraub si Scheier (1989),necesita a fi studiate in mod individual si masurate ca atare. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.60)

Aceeasi idee este subliniata de Bolger (1990) care arata faptul ca majoritatea cercetarilor referitoare la managementul stresului evidentiaza existenta a cel putin doua categorii si anume: un management al stresului focalizat spre problema si unul focalizat spre emotie, insa, in timp au fost dezvoltate taxonomii mai detaliate. Spre exemplu, Marshall si Dunkel-Schetter (1987) aplecandu-se asupra studiului modalitatilor de ajustare la stres, au gasit ca exista 6 tipuri de ajustare principala la stress si anume: managementul stresului orientat spre problema, cautarea suportului, focalizarea pe elementele positive,detasarea, visarea si autoinvinovatirea. Carver, Weintraub si Scheier (1986) sustineau ipoteza conform careia persoanele ajung sa faca anumite presupuneri referitoare la cursul viitor al evenimentelor in momentul in care intampina greutati inrealizarea unei sarcini propuse. Cu alte cuvinte, daca ne asteptam sa obtinem success,aceasta ne va motive spre noi eforturi in atingerea scopului, chiar daca, pe parcurs, apar variate situatii disruptive, evenimente frenatoare. Daca anticiparea rezultatelor are o conotatie negative, motivatia pentru atingerea scopului, in situatii dificile aparute pe parcurs, scade in buna masura. Carver si Scheier (1985)au explorat impactul optimismului asupra procesului de ajustare la stres. Studiul a urmarit corelatia dintre optimismul dispozitional si o serie de simptome fiziologice in doua momente diferite, presupuse a fi incarcate de stres in viata studentilor. S-a existat o corelatie semnificativa,negative,intre nivelul de optimism sic el al simpotmelor la nevel fiziologic. Autorii au conchis ca optimismul dispozitional este un mediator al reactiei la stres. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.61-63)

Amirkhan (1990) afirma ca au fost dezvoltate in timp, doua posibile abordari in studiul managementului stresul . Prima dintre acestea se bazeaza pe un set ipotetic de categorii bipolare de reactii de ajustare la stres, astfel alcatuite inca sa se expuna reciproc si care au menirea sa surprinda care sunt modalitatile effective de ajustare in situatii de stres ale indivizilor.Acest gen de abordare a fost unul larg imbratisat datorita simplitatii, simetriei de care a dat dovada. De asemenea, aceasta a fost suficient de variata pentru a surprinde o multitudine de posibile modalitati de ajustare la o larga catogorie de stresori. Problema care s-a ridicat in acest caz a fost in principal aceea ca aceste categorii de strategii adesea s-au dovedit a fi puternic intercorelate, ceea ce a sugerat ideea ca stratergiile efectiv utilizate nu corespund celor descrise de teoreticieni. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.63)

Cea de-a 2-a abordare porneste de la studierea categoriilor de strategii de ajustare la stres imbratisate de un anumit grup sau care apar in anumite sutiatii de viata si apoi cu ajutorul analizei de clusteri sa se incerce surprinderea unor categorii generale, cu alte cuvinte, taxonomiile nu sunt impuse theoretic, ci au un substrat empiric. Taxonomiile inductive s-au dovedit a avea un grad mai sporit de generalitate decat cele deductive, avand o mult mai mare varietate de categorii si aceasta abordare insa, a avut un grad scazut de generalitate in sensul ca variate cercetari au definit diferite categorii de strategii de ajustare la stres. S-a dovedit faptul ca lipsa unui consens in ceea ce priveste rezultatele cercetarilor s-a datorat, in principal, faptului ca acestea se refereau la grupuri foarte clar delimitate de indivizi care dezvoltau strategii specifice de management al stresului in situatii, de asemenea, foarte clar conturate. Aceasta lipsa de consens in definirea managementului stresului si in realizarea de taxonomii a dus la dezvoltarea unei palete destul de largi de instrumente care sa masoare diferite aspecte ale procesului de ajustare la stres. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.64)

Facand o tipologie a mecanismelor de ajustare la stres ale organismului, M. Miclea (1997) considera ca acestea pot fi grupate in 3 categorii si anume: comportamentale, cognitive si biochimice.

Studiul lui Tillmann si Beard (2001)asupra unui esantion de manageri, a surprins relatia dintre stresori, strategiile de management al stresului si nivelul performantelor. Rezultatele au demonstrat ca stilurile de management al stresului sunt moderatori ai influentei factorilor de stres si ca au impact asupra performantelor profesionale. Acestia au considerat managementul de tip active drept strategie pozitiva iar ca strategie negative conform autorilor studiului, a fost considerata evitarea. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.65)

Indiferent de modalitatea de management al stresului utilizata, ea presupune ameliorarea situatiei,insa nu intotdeauna ajustarea la stres se realizeaza cu success. Carver, Weintraub si Scheier (1986) considera ca, in acel moment, individual va adopta pentru o alta strategie, pe care Lazarus, considera autorii, nu a pus sufficient accent si anume dezangajarea comportamentala. In acest context, Carver, Weintraub si Scheier (1986) au definit optimismul ca fiind asteptarile generale pentru rezultate pozitive. (Baciu Cristina, Particularitati ale stresului la someri, p.65)

Este incontestabil,in concluzie, rolul managementului stresului pentru bunastarea fizica si psihica a individului cand acesta se confrunta cu situatii de viata stresante.

Importanta studierii acestor mecaniste rezistente la stres deriva din necesitatea intelegerii diferentelor individuale in ajustarea la o situatie de stres datorat pierderii locului de munca.