Nevoia de atasament in psihodrama

Nevoia de atasament in psihodrama

Catre o noua perspectiva

Din fericire, ultimii zece ani au adus contributii substantiale in fertilizarea campului teoretic si metodologic al psihodramei.

In fapt, distingem doua mari categorii de "lucratori" - o parte dintre acestia sunt ocupati cu structurarea, dezvoltarea si crearea de noi concepte explicative care sa fundamenteze acumularile anterioare, iar cealalta parte, majoritara din punctul meu de vedere este centrata pe largirea dimensiunilor aplicative ale psihodramei, asa cum apare ea in provocarile de zi cu zi ale practicii clinice.

Intre laborator si studio ramane o distanta care se cere a fi acoperita de acele proiecte care sa apropie cunostintele teoretice de practica, modelele explicative de experientele individuale brute.

Dorim sa fim printre aceia care contribuie la micsorarea acestei distante.

Trecand prin diferite perspective - de student in formare, de protagonist, de director debutant, de cititor, de sotie si prieten am regasit acelasi interes special pentru un spatiu generos de gandire si constructie - Atasamentul.

Ne propunem aici, prin lucrarea de fata sa aprofundam acest teren si sa lamurim in ce masura poate sa fie el folositor pentru mai departe. Care este operationalitatea atasamentului in campul psihodramei; cum pot fi intelese realitatile psihodramei din perspectiva atasamentului; care sunt implicatile practice in lucrul cu grupul psihodramatic.

In termeni mai concreti, la ce imi foloseste sa stiu ca lucrez cu o persoana securizata sau insecurizata?

Care e atitudinea terapeutica adecvata pentru un caz sau celalalt?

Care sunt zonele vulnerabile de abordat in terapie - este de insistat asupra familiei de origine sau asupra relatiilor cu egalii in adolescenta sau asupra relatiei de cuplu actuale?

In ce masura diagnoza paternului de atasament imi poate folosi ca si criteriu de prognoza a evolutiei persoanei in terapie sau poate fi un indicator informativ asupra diferitelor aspecte ale functionalitatii individului - cum face fata dificultatilor, cum gestioneaza conflictele, cum relationeaza cu ceilalti semnificativi, care e calitatea performantelor sale sociale, satisfactia in relatia de cuplu, capacitatea de integrare in grup, resurse si mecanisme de aparare specifice.

La nivelul grupului perspectiva explicativa si diagnostica a atasamentului imi poate ghida interventia terapeutica prin indicii despre dinamica grupului, raportul experiente fuzionale versus experiente individuante, potentialul terapeutic al grupului ca intreg.

Ne dorim de asemenea prin ideile prezente sa suscitam curiozitatea, interesul si actiunile ulterioare iscoditoare ale altor "lucratori" in domeniul psihodramei.

2. Un dat de-a lungul vietii - nevoia de securizare

Incepe probabil inainte de a ne naste, cand suntem inauntrul mamei si incepem sa ne facem simtita prezenta. Odata veniti pe lume, inaintam in viata purtand aceasta trebuinta - sa ne simtim in siguranta. Calea pe care o urmam - formam legaturi emotionele puternice cu un "altul special". El este Celalalt de care avem nevoie, celalalt care ne trebuie pentru a ne simti in siguranta.

Mugurele de incredere bazala cu care pornim la drum se dezvolta odata cu noi si ne formeaza in mod paradoxal sa existam ca fiinte autonome prin grija celuilalt. Este o invatare minunata in care inveti sa depinzi de celalalt - mama pentru a supravietui, apoi sa te incredintezi celuilalt - parinte pentru a fi ingrijit, asigurat, apoi sa te lasi in seama celuilalt - iubit pentru a fi continut si mai apoi sa fii pe rand sustinator si sustinut in raport cu partenerul de viata.

In studiul atasamentului piatra de hotar este pusa de Bowlby, de la inceput, fara tagada: "Atasamentul este vital pentru fiinta umana, ne insoteste din leagan pana in mormant".

Nevoia de atasament se intemeiaza ca trebuinta primara, innascuta, comuna oamenilor, dar existenta si la animale (imprinting).

Bowlby intemeiaza initial primaritatea atasamentului pe argumente etologice: legatura de atasament este vitala in supravietuirea individului si apare deci ca rezultat al selectiei naturale.

Ulterior Fairbairn vine dinpre psihanaliza sa confirme primaritatea relationarii in raport cu principiul placerii. Inainte de orice investire in obiect exista necesitatea vitala de atasare de mama (in completitudinea ei psiho-corporala) si acest contact precede orice alta raportare a pulsiunii catre satisfacerea nevoilor corporale necesare vietii.

Intreaga trilogie a atasamentului pe care o fundeaza Bowlby vine sa corecteze conceperea relationarii ca secundara satisfacerii pulsiunilor bazale.

Prima figura a atasamentului este mama. Prezenta si calitatea relatiei noastre cu ea este hotaratoare prin sentimentul de securitate pe care ni-l transmite, sentiment ce sta la baza constituirii Eului. Devine un fapt al evidentei ca nou-nascutul traieste experienta legarii de mama ca pe o necesitate pentru a supravietui.

Pentru a supravietui el are nevoie sa existe intr-o lume in care cineva special vine in intampinarea nevoilor lui. Cel mic cauta prezenta si contactul mamei, mama vine sa aiba grija de el. Pentru bebe primul scop al relatiei cu mama este cautarea proximitatii ei, caci contactul fizic cu corpul mamei este indicatorul securizant cel mai tangibil si mai concret. Si pentru mama contactul fizic cu bebele este intaiul limbaj primitiv regasit prin care isi exprima dragostea.

Ca figura primara a atasamentului, mama hraneste, satisface nevoile, contine, da forma si sens anxietatilor, protejeaza.

O mama "suficient de buna" in termenii lui Winnicott, cu alte cuvinte securizanta are capacitatea de a fi pentru copilul ei receptiva, afectuoasa, disponibila, constanta, pe aceeasi lungime de unda, capabila sa absoarba protestul, empatica.

O buna integrare a acestor "moduri de a fi" mama se traduce automat in stari psiho-fiziologice de bine a bebelusului. Limbajul lui comunica in mod evident "ma simt bine, la caldurica, sunt relaxat, satisfacut, am burtica plina", "totul este sub control".

Ma opresc in special asupra functiei continatoare a mamei, care are un rol aparte de tolerare si cuprindere a conflictelor, anxietatilor si fantasmelor terifiante care bantuie universul interior al copilului. Ea preia, contine, da forma si sens trairilor si sentimentelor celui mic astfel incat el sa simta ca exista un suport in lume, un mediu care il "tine" (holding in termenii lui Winnicott).

Nasterea psihologica a copilului este centrata in jurul relatiei primare cu mama. De la fuziunea initiala urmeaza parcurgerea drumului spre diferentiere catre individuarea treptata prin introiectia figurii materne (Mahler).

Winnicott vede ca o achizitie - cheie a copilului mic capacitatea de a fi singur in prezenta mamei. Tocmai intr-un mediu parental continator copilul devine capabil sa-si formeze capacitatea de relationare.

Odata depasit primul an de viata, relatia de atasament capata noi semnificatii pentru perioada copilariei. Atasamentul are acum doua functii - aceea de refugiu securizant in situatia in care copilul se simte speriat, bolnav sau amenintat si aceea de baza securizanta ce-i da copilului un sentiment permanent de siguranta de la care poate porni in explorarea ambientului.

Relatia de atasament se structureaza intre copil si parinte ca relatie asimetrica, complementara, in care rolurile celor doi sunt fixe: copilul este cel care primeste ingrijire, parintele - cel care ofera.

Copilul are acum ca punct de reper prezenta unui ingrijitor bun si a unei relatii interpersonale care-l incurajeaza sa simta si sa invete care sunt consecintele propriilor lui actiuni in lume.

Atasamentului fata de mama i se adauga in timp atasamentul fata de tata - ca un al treilea in relatie. Acum este un pas major in dezvoltare - se construieste capacitatea de a tolera conflictele legate de recunoasterea parintilor ca cuplu, precum si ambivalenta specifica acestui proces. A face fata anxietatilor relatiei triadice inseamna a fi al treilea in afara cuplului, dar si a fi pol al relatiei in timp ce al treilea e exclus. Putem vorbi aici de construirea unui spatiu psihologic ("spatiu triangular" - Britton) in care copilul poate sa gandeasca, sa fie separat si diferit de relatia fuzionala anterioara. Mai mult, copilul poate sa fie observator al parintilor si din acest rol reflectiv sa capete informatii importante asupra relatiei dintre adulti.

Iarasi subliniez aici valoarea rolului continator al parintilor - ca si cuplu in fata ambivalentei afective a copilului in urma pierderii relatiei exclusive cu mama. Capacitatea lor de a ramane conectati cu copilul in fata presiunilor pe care el le traverseaza reduce semnificativ anxietatea acestuia si permite integrarea sentimentelor de dragoste si ura resimtite fata de parinti. In plus, daca relatia dintre parinti e buna, copilul recastiga sentimentul securitatii in ciuda mixturii afective de care tocmai am vorbit.

Urma benefica sau dureroasa a acestui stadiu se va regasi mai tarziu in capacitatea individului de a se relationa cu altii semnificativi. Mai exact, relatiile diadice sunt indicatori ai atasamentului insecurizant, in timp ce relatiile triadice se regasesc in stilul securizant de atasament.

In planul lumii interne copilul isi interiorizeaza relatiile de atasament sub forma de reprezentari. Ele sunt scheme afectiv/cognitive ce reprezinta interiorizari ale copilului - in - relatie - cu - figura - de - atasament. Dezvoltarea acestor "modele interne de lucru" - Winnicott presupune la inceput reprezentari vagi si difuze si ajunge apoi la reprezentari bine-definite si structurate. Cronologic vorbind, in primele doua luni de viata nou-nascutul nu isi indreapta manifestarile de atasament spre o figura specifica; abia la 3 luni in faza "atasamentului in formare" copilul distinge in mod clar figura de atasament si ii cauta apropierea prin locomotie si sunete.

Odata cu dezvoltarea cognitiva si pozitionarea in cadrul constelatiei oedipale se formeaza reprezentarile interne, mai ales reprezentari in cadrul limbajului astfel incat copilul nu mai e dependent de prezenta permanenta a parintelui, ci se simte in siguranta numai la gandul de "acasa" sau "mama si tata".

Ulterior reprezentarile diferentiate sunt ca niste "prezente simtite" in interior, permitandu-i sa se simta in siguranta in timpul absentei fizice a parintelui. Deja catre 5 ani se poate vorbi conform teoriei relatiilor obiectuale de reprezentari multidimensionale, bine-definite.

Cum isi formeaza copilul, apoi mai tarziu, adultul, relatii securizante de atasament si in ultima instanta prin ce difera individul securizat de cel insecurizat?

Prin raspunsurile pe care si le da la doua intrebari majore: 1. Sunt o persoana valoroasa si merit sa fiu iubit? 2. Sunt ceilalti semnificativi din viata mea de incredere si capabili sa-mi ofere suport?

Bowlby (1973) identifica traseul catre formarea modelelor securizante de atasament.

Parintii care recunosc si raspund adecvat nevoilor de comfort, siguranta si explorare independenta a copilului reusesc sa-i transmita acestuia starea de siguranta. Copilul dezvolta astfel un model pozitiv despre sine insusi si ii va percepe pe ceilalti ca fiind de incredere si suportivi.

In masura in care parintii resping constant nevoile copilului de protectie si comfort si se interpun explorarii independente copilul isi formeaza un model de sine - ca lipsit de valoare si incompetent, iar pe ceilalti ii percepe ca nefiind de incredere si incapabili de sprijin. Insuccesul continuu in satisfacerea nevoilor de siguranta pune bazele atasamentului insecurizant (M.West & Sheldon-Keller). In plan afectiv-emotional el este exprimat prin sentimente intense de furie, suferinta, anxietate, vinovatie si tristete.

In gandirea atasamentului este implicit aspectul primordial al relatiei in raport cu membrii diadei. Parinte si copil sunt impreuna intr-un fel de dans (C.Clulow) in care percepi din afara simetria sau asimetria lui.

Parintele securizant stie sa recunoasca nevoia copilului de contact si sa-i raspunda intr-un mod "bun" pentru el - exista deci simetrie intre exprimarea nevoilor si oferirea de grija.

Parintele insecurizant nu va sti sa-i raspunda copilului intr-un mod bun sau ii va oferi aceste ingrijiri inconstant, lasandu-l intr-o stare de nesiguranta. Simetria nu mai exista aici. Printre anomaliile care duc la insecurizare stau parentalizarea copilului, schimbarea rolurilor parinte/copil, rejectia, abuzul fizic sau psihologic, inconsistenta in ingrijire.

O concluzie mai drastica apare pentru psihologia dezvoltarii, din cercetarile asupra atasamentului (P.Cowan & C.Cowan): stilul de atasament al parintilor tinde sa se regaseasca in stilul de atasament al copiilor lor. Transmiterea transgenerationala se produce atunci cand nu exista alti factori care sa contrabalanseze "mostenirea".

O intrebare care se impune este sunt paternurile de atasament aceleasi de-a lungul vietii individului sau sufera modificari? Pentru aceasta clarificare gasesc util sa ma intorc asupra conceptului de "model intern de lucru". S-a demonstrat ca efectele pe termen lung ale experientelor timpurii cu figurile primale de atasament se datoresc persistentei in timp a modelelor interne de lucru - care sunt reprezantari despre sine in relatiile personale cele mai apropiate. Aceste scheme cognitiv/afective influenteaza perceptiile, emotiile, expectatiile si comportamentele relationale ale individului in toate relatiile intime (Bartholomew). Desi teoria nu presupune ca modelele interne de lucru persista fara a se modifica de-a lungul vietii, rezultatele teoretice si empirice ale studiilor longitudinale arata ca efectele relatiilor de atasament din copilarie se extind la maturitate in domeniile relatiilor parentale si a relatiilor romantice de cuplu (Main, Caplan 1985, Shaver, Hazan 1988).

Ceea ce stim cu siguranta este ca atasamentele timpurii formeaza prototipul atasamentelor ulterioare prin intermediul modelelor interne de lucru despre sine si ceilalti.

In compozitia acestor modele interne de lucru se gasesc expectatii vis-à-vis de valoarea pe care si-o atribuie persoana din partea figurii de atasament si vis-à-vis de disponibilitatea si receptivitatea acesteia.

Pare paradoxal la prima vedere, insa acelasi individ poate avea modele interne de lucru diferite si in consecinta paternuri de atasament diferite pentru diferite arii de relationare: unul pentru relatia parentala, altul pentru relatia de cuplu, altul pentru relatia cu proprii copii. Se poate astfel ca persoana care vine dintr-o familie securizanta sa intre intr-o relatie de cuplu nesatisfacatoare si invers, golul de siguranta din familia de origine sa fie depasit cu ajutorul unei relatii implinite.

Avem nevoie sa privim pentru o perspectiva completa asupra etapelor urmatoare in dezvoltarea individului.

Intre copilarie si maturitate ne intereseaza ce se intampla cu adolescentul din punct de vedere al nevoii de securizare. Pentru el celalalt securizant inceteaza de a mai fi parintele/bunicul/ alt membru al familiei nucleare si este regasit (sau cel putin cautat) in persoana celui mai bun prieten sau altui adult semnificativ. Criteriile sunt ca celalalt sa fie mai puternic si mai intelept, sa stie mai bine cum sa faca fata vietii.

Este acum un prilej de modificare, imbogatire, nuantare a stilului de atasament construit in copilarie. Daca vor fi sau nu schimbari depinde de experientele traite in acest stadiu si de modificari semnificative de relationare in familia de baza. Oricum, sunt de intrevazut noi experiente si perceptii pozitive sau negative care au greutate in aceasta schimbare. Experienta primului iubit sau a prietenului cel mai bun poate securiza la fel de bine.

Parintele ramane ca "figura de atasament in rezerva" - Weiss, reperat de obicei dupa cantitatea generoasa de disponibilitate pusa in actiune in "regim de hopuri" sau dupa dictonul "ma simt in relatie cu fi-miu/fi-mea de parca as calca pe oua".

Adolescentul invata pentru mai tarziu ceva despre intimitate si importanta de a insemna ceva pentru celalalt.

Deja tanarul pune bazele relatiei de atasament cu egalii - in relatia romantica de cuplu si in relatia de prietenie.

Pentru adult relatia securizanta are noi dimensiuni: este simetrica, mutuala, reciproca. Adultul poate sa schimbe in mod flexibil ipostazele: este pe rand cel care asigura si cel care are nevoie sa fie asigurat. Partenerul "in nevoie" cauta in mod clar sprijinul celuilalt, iar suportul primit il reconforteaza, ii da echilibrul emotional pentru a se intoarce la activitatea normala. Partenerul care ofera sprijinul este deschis si receptiv la semnalele celuilalt, recunoaste ca acesta are o nevoie, interpreteaza corect nevoia lui si ii da in timp util un raspuns adecvat. Se poate ca raspunsul sau sa nu ia exact forma solicitarii primite, el este cu toate acestea adecvat atata timp cat ia in considerare bunastarea partenerului si a relatiei ca intreg.

Figura de atasament este in mod distinct "acela cu care planuiesti sa-ti imparti viata; cel mai apropiat om, cu care impartasesti problemele si sentimentele tale cele mai intime; omul de care poti depinde si pe umarul caruia te poti sprijini".

Atasamentul la adult are ca functie principala protejarea de pericole prin asigurarea unei relatii de sustinere mutuala cu un altul special.

Nevoia de proximitate fizica in raport cu partenerul securizant este in mare masura inlocuita acum de apelul la reprezantarile interne ale atasamentului. In momente de stres, adultul autonom recurge atat la apropierea de partenerul de viata, cat si la "rezervorul intern" de siguranta, mai ales ca parte a reglarii afectelor negative.

Activarea acestei zone interioare securizante o facem fie apeland la imagini si ganduri comfortabile, fie prin comportamente care ne relaxeaza: o baie fierbinte, cuibaritul in pat, muzica, filmul sau cartea preferata .

Variantele patologice ale comportamentelor de securizare includ alimentatia compulsiva, abuzul de substante, masturbarea compulsiva sau auto-agresivitatea deliberata.

Despre atasament - in limbaj psihodramatic; Alte perspective

Eu, protagonistul, stau in centrul scenei si imi desfasor lumea mea interna in fata grupului. Ma fac cunoscut pe mine, in adevarul meu propriu si pe toti ceilalti importanti din viata mea. Parcursul explorarii Aici si Acum prin dinamica mereu noua eu/altul semnificativ ma defineste pe mine  - in relatie cu ceilalti.

Ceea ce Moreno individueaza in tele si relatie interpersonala se traduce in conceptul de relatie de atasament. Psihodrama, ca si toate celelalte terapii centrate pe relatie recunoaste in mod axiomatic importanta celuilalt semnificativ pentru maturizarea si individualizarea persoanei.

"Altul semnificativ" este definit ca "cel care face parte in mod stabil din lumea interna a persoanei si care a intretinut cu ea o intensa relatie emotiva" (Giovanni Boria).

Altul semnificativ este echivalentul psihodramatic al obiectului intern din teoria relatiilor obiectuale si a figurii de atasament din teoria atasamentului.

La intersectia psihodramei cu teoria atasamentului stau conceptele nodale moreniene: intalnire, tele, relatie interpersonala, dinamica rol/contrarol, creativitate si spontaneitate.

Curentul telic sta la baza actului de investire in relatia cu celalalt semnificativ. Mai departe, intalnirea este spatiul autentic de schimb al celor mai profunde si personale continuturi; spatiu de rezonanta, intelegere, ascultare, acceptare a diferentelor si primire a celuilalt asa cum este - in toata complexitatea si contradictia sa.

Relatia cu altul semnificativ curge in interactiunea dinamica rol/contrarol, formand trasee imbogatite sau din contra, cristalizate ale rolurilor.

In psihodrama individul se defineste pe sine in momente alternative de fuziune / individuare in urma carora descopera distanta adecvata dintre sine si celalalt si granitele sine / lume.

Dezvoltarea personalitatii individului are in mod inevitabil drept urmare accesul la Altul. Din perspectiva psihodramei cresterea apare ca interactiune dinamica cu persoane si evenimente care populeaza matricile relationale. Grupul intern al individului este populat cu acele individualitati care sunt in fapt figuri de atasament din copilarie si actualitate.

Dimensiunea psihopatologica este trasata de Moreno in termeni de cristalizare a rolurilor ca urmare a delimitarii inadecvate a spatiilor si modalitatilor relationale.

Sanatatea relationala se traduce prin contrast in: "Sunt suficient de aproape de Altul ca sa il simt si sa il intalnesc, fara a fi prea mult aproape - prea mult departe de el."

Creativitatea este fundamentala in psihodrama ca resursa potential inepuizabila a individului de a face fata vietii. In paralel, Bowlby nu concepe notiunea de securizare in afara creativitatii, caci fara creativitate in securizare nu exista baza securizanta. Individul securizat si creativ este singurul in ipostaza de a lasa in urma perceptii si solutii anterioare, de a-si asuma starea de libertate si spontaneitate cu care trece de granitele ortodoxe pentru a construi ceva nou. Nota distinctiva a relationarii securizante este prospetimea raspunsurilor si libertatea fata de comportamentele / rolurile prescrise.

Alternativ, privind dinspre psihologia Sinelui, stim ca dezvoltarea structurilor Sinelui se realizeaza toata viata in relatie cu persoanele semnificative din punct de vedere emotiv; "pentru toata viata Sinele are nevoie de TU. De aici, sansa oricarei relatii este construirea unei punti de empatie cu un obiect-Sine intelegator."(Boria G., Bianchi T)

Dinspre psihanaliza si teoria relatiilor obiectuale ii iau ca repere pe Bion si Klein, cu contributiile centrale de introiectie, transfer, identificare proiectiva, "obiect intern bun" si "obiect intern rau".

In mod esential teoria relatiilor obiectuale concepe fiinta umana cautatoare de relatii mai degraba decat condusa de instincte.

In relatia de cuplu, spre exemplu, fiecare il percepe si-l trateaza pe partener ca pe un obiect intern primitiv; fiecare devine sursa si recipient de proiectii si perceptii transferentiale. Fiecare partener exprima continuturi ale inconstientului celuilalt; astfel incat amenintarea separarii le da protagonistilor sentimentul ca-si vor pierde aceasta parte regasita in celalalt.

Dezechilibrul emotional (pozitia paranoid - schizoida in termeni kleinieni) este recognoscibil in situatia in care fiecare il trateaza pe celalalt ca pe o extensie a sa; acolo unde exista o impartire rigida a rolurilor; acolo unde un partener se simte persecutat de celalalt.

Antagonic, echilibrul relational (pozitia depesiva) se citeste cand cei doi se raporteaza unul la celalalt ca fiinte umane complete, amestec de calitati si defecte si-si accepta reciproc diferentele ca contragreutate a partii de intimitate si pasiune.

Un alt reper il consider a fi psihologia sistemica, in care individul apare ca unitate a unui sistem (spre exemplu relatia intima).

Relatia - ca sistem este apreciata in termeni de:

Granitele diadei si gradul lor de permeabilitate

Intensitatea si specificul relatiei, ca un fel de contract al nevoilor

Gradul de parcelare si flexibilitate a rolurilor

Tipul comunicarii

Functionalitatea este diagnosticata astfel pentru relatia cu granite semi-permeabile, capabila sa impartaseasca puterea si rolurile intr-o maniera flexibila, cu reguli interne clare si un registru bogat de comunicare (mai ales emotionala), avand capacitatea de a se nutri impreuna.

Dincolo de limbajul conceptual comun gasesc util sa schitez traseul dezvoltarii psihice, asa cum este el gandit de psihodrama si celelalte curente amintite.

In psihodrama procesul dezvoltarii se inscrie ca parcurgerea cronologica a matricelor de dezvoltare: de la matricea materna la cea de identitate, familiala, sociala si valorica. Punandu-si permanent in joc proviziile de spontaneitate - creativitate individul isi construieste un repertoriu bogat de roluri prin care se defineste ca persoana armonioasa, matura, unificata. Sinele - in conceptia lui Moreno - este penctul de coagulare al subiectivitatii; el da senzatia individului de bunastare sau de insecuritate in lume. Pentru a exista senzatia de bunastare e nevoie la inceputurile dezvoltarii sa existe o experienta suficienta a functiei nutritive si a celei de atasament, functii oferite de o "lume auxiliara" constituita din copil si cel "apropiat lui", un acolo unde relatia este totul.

Teoria relatiilor obiectuale odata cu accentul pus pe obiectele interne se canalizeaza de asemenea pe influenta trecutului in dezvoltarea individului. In procesul de realizare a "dependentei mature" (Fairbairn) sau, din contra, a alunecarii in patologic calitatea relatiei parinte - copil are un rol esential. Lacunele proviziilor parentale determina blocaje in dezvoltare si individul ramane cu acele nevoi nesatisfacute in fundal, asteptand sa fie exprimate. Relatiile adulte apar ca fiind consecinte fixe ale experientelor copilariei timpurii.

In perspectiva kleiniana parintii sunt interiorizati si continuti ca prezente intra-psihice de catre individ in forma obiectelor bune si obiectelor rele. Normalitatea e echivalenta aici cu interiorizarea parintilor suficient de buni ca obiecte interne bune. Ei raman ca surse interne suportive pentru adultul de mai tarziu care-l pregatesc sa accepte ajutorul, dragostea si simpatia celorlalti. In cazul pierderii persoanei iubite se produce o adevarata rasturnare de forte in universul interior al persoanei, traita ca pierdere a obiectelor bune si suprematia obiectelor rele. E nevoie ca obiectul iubit pierdut sa fie recuperat in interior si ca obiectele bune anterioare interiorizate sa fie regasite pentru ca persoana sa-si poata recastiga securitatea.

Teoria atasamentului considera pe de alta parte ca nu exista o cale unica spre normalitate. La nastere avem o multitudine de trasee potentiale, iar experientele variate ingusteaza treptat aceste cai. Deficientele relationale timpurii nu blocheaza dezvoltarea, ci restrang caile de evolutie la un numar limitat. Rezultatul final nu e determinat de experiente trecute, ci mai degraba consecinta unei filtrari de mai multe alternative.

Putem sa concluzionam in urma congruentelor gasite ca psihodrama si teoria atasamentului detin limbaje si modalitati comune de gandire a fiintei umane.

4. Explorarea si recuperarea securizarii in grupul de psihodrama

Grupul de psihodrama este cadrul optim de explorare si clarificare a nevoii de securizare a membrilor sai. Prin interventia sa profunda, centrata pe insight si demersul de lunga durata grupul produce efecte observabile de recuperare a securizarii individului.

4.1 Terapeutul - ca figura de atasament

Relatia terapeutica are mai intai de toate o functie securizatoare primara. Ea este echivalentul bazei securizante de la care protagonistul pleaca in explorarea aspectelor traumatice ale istoriei sale.

Bowlby vede in aceasta functie chiar conditia inceperii terapiei: "pana cand terapeutul nu-i da clientului sentimentul de securitate terapia nici nu poate macar incepe."

Increderea in terapeut ca figura protectiva scade sentimentul neajutorarii si stabileste o baza securizanta de la care clientul poate explora diferite experiente temute din existenta sa; lucruri de care nu se poate apropia fara o companie de incredere care sa-l sprijine, incurajeze si ghideze uneori.

Terapeutul are disponibilitatea emotionala de a veni in intampinarea clientului dublata de interesul autentic pentru el si dorinta de a-l ajuta.

Conform teoriei atasamentului terapeutul nu se circumscrie rolului de "figura parentala reparatorie" in sensul teoriei relatiilor obiectuale, ci aceluia de "figura de atasament noua", care-i ofera clientului un mod diferit de a se relationa. Invat sa ma port intr-un fel nou cu ceilalti pentru ca tu, terapeutul te raportezi la mine intr-un fel nou.

Individul intra in terapie cu speranta de a-i fi infirmate credintele sale patogene. (Weiss & Sampson). Infirmarea depinde de interactiunile emotionale curente dintre individ si terapeut in aici si acum-ul setingului terapeutic. Ea e direct proportionala cu modul in care terapeutul e experimentat ca figura de atasament noua, diferita. Prin acest nou mod de a se raporta clientul vede discrepantele dintre noua realitate relationala si modalitatile deficiente din trecut.

In fond drama interioara a atasamentului are doi poli pentru orice protagonist: dorinta si frica. Dorinta e in esenta tanjirea dupa o legatura plina de sens, frica vine atunci cand exprimarea dorintei e sufocata de anxietatea legata de neincrederea in disponibilitatea celeilalte persoane.

Sarcina terapiei este de a demasca aceasta drama interioara.

Ce se intampla in psihodrama?

Alaturi de grupul - continator se afla terapeutul - continator. Punct de referinta permanent la care protagonistul se poate raporta cu siguranta ca gaseste o persoana care-l ajuta sa nu se piarda, directorul - psihodramatist este un altul semnificativ vital.

Pe tot parcursul interventiei terapeutice el devine garantul explorarii constructive a continuturilor dureroase, mentinand anxietatea in limite acceptabile.

Prin secventele de rol/contrarol ale activitatilor propuse el stimuleaza sentimentul de incredere in grup, dorinta de intimitate, ca si curajul de a acoperi roluri necunoscute sau temute.

Terapeutul merge alaturi de protagonist oricat de sinuos s-ar dovedi drumul sau si-l asigura prin prezanta sa activa, propunatoare ca nu va avea de infruntat experiente care sa-i depaseasca capacitatea actuala de raspuns.

In raport cu grupul directorul se asigura ca interventiile celorlalti membri sunt constructive, ca au loc schimburi emotionale preponderent pozitive si ca grupul e suficient de continator pentru protagonist.

In mod specific terapiei psihodramatice, relatia transferentiala a protagonistului e redirectionata spre eurile auxiliare care preiau toate aceste proiectii astfel incat ele sa poata fi dizolvate. "Din aceasta pozitie mai detasata eurile auxiliare ii pot oferi protagonistului securizarea, tele pozitiv si continerea emotiilor prea intense."

Dovada crearii sentimentului de siguranta la protagonist este formarea "aliantei terapeutice". Ulterior, de-a lungul sesiunii psihodramatice terapeutul il insoteste pe protagonist fie de aproape, fie de la distanta, in functie de nevoile acestuia. Prin postura relaxata, tonul sigur, flexibilitatea acompanierii terapeutul se arata disponibil pentru explorare, chiar in fata unor situatii dificile. Un moment special este acela al integrarii, cand terapeutul da protagonistului posibilitatea de restructurare, de punere intr-o noua forma a continuturilor sale intra-psihice.

Scena psihodramatica se configureaza ca mediu continator de constientizare a paternurilor disfunctionale, rolurilor cristalizate, ca si de validare de roluri noi. Aici protagonistul retraieste si recunoaste cercul inchis actiune/reactie in care se joaca negocierea relatiilor sale.

Prin stimularea activarii de roluri noi membri grupului au acces la noi perspective; Eul Actor actioneaza si traieste experinte noi, dand raspunsuri diferite in situatie. In consecinta se largeste paleta de reactivitate si individul isi asuma noi atitudini si comportamente relationale.

Luand ca punct de referinta nevoia de securizare am identificat ca obiective terapeutice de urmarit intr-o terapie:

Recuperarea relatiei primare de atasament

Ea presupune in primul rand reconstructia si stabilizarea reprezantarii interne a "mamei suficient de bune", in functie de istoria de viata personala a protagonistului.

In cazul pierderii figurii de atasament apare ca necesar travaliul doliului. El implica doliul trecutului pe ambele dimensiuni: realitate si fantezie, caci pierderea este simtita la fel de intens fie ca e tangibila, fie ca e vorba de pierderea unei iluzii. Doliul inseamna recunoasterea realitatii si efectelor pe care le-a produs esecul parintilor.

Pentru protagonist doliul presupune separarea in lumea exterioara de obiectul pierdut (sa accepti realitatea pierderii) astfel incat acea persoana sa-si poata gasi locul in lumea interna a protagonistului.

Reevaluarea relatiei de atasament actuale

Aceasta este echivalenta cu clarificarea si reinvestirea in termeni mai realisti si mai adecvati a relatiei actuale (partener de viata, sot, cel mai bun prieten). Este importanta aici constientizarea, concretizarea, devoalarea paternurilor de atasament actuale, cu demarcarea zonelor disfunctionale (stereotipii, relatii rigide, roluri fixe). Protagonistul e incurajat sa exploreze asteptarile sale fata de partener, comportamentele si atitudinile sale in relatie, setul de reguli constiente si inconstiente ce guverneaza alegerea si apoi mentinerea relatiei cu celalalt. Aceast demers se face in profunzime la nivelul modelelor interne de lucru, care sunt ultimile ce se schimba in terapie.

La nivelul relatiei obiectivul terapeutic este refacerea / crearea functiei continatoare a cuplului, astfel incat partenerii sa poata prelucra gandurile, sentimentele, experientele inconstiente care se nasc din curgerea relatiei.

Stimularea investirii de spontaneitate si creativitate in cautarea si formarea de noi legaturi de atasament adecvate nevoilor persoanei

Pentru aceasta protagonistul exerseaza in grup si in raport cu terapeutul noi feluri de raportare pe care sa le extrapoleze apoi in viata cotidiana.

Schimbarea nu poate apare daca terapeutul raspunde paternurilor clientului intr-un mod complementar (confirmandu-le). Terapeutul este cel care provoaca, zdruncina vechile paternuri si propune altceva. Spre exemplu, pentru clientii evitanti devine  importanta explorarea problemelor psihologice si nu ocolirea lor; pe cand fata de clientul anxios-ambivalent terapeutul evita sa aiba grija si ii stimuleaza autonomia.

Reluand demersul terapeutic pe pasi se delimiteaza ca sarcini in terapie:

Construirea bazei securizante initiale si a aliantei terapeutice de la care persoana poate explora si reconsidera experientele dureroase.

Stimularea protagonistului pentru a constientiza cum intra in relatie, care sunt asteptarile si credintele inconstiente fata de celalalt.

Favorizarea ocaziilor de a veni in contact si a reprocesa sentimente impovaratoare nerezolvate.

Clarificarea legaturii experientelor trecute cu modalitatile relationale din prezent.

Devoalarea paternurilor de atasament disfunctionale si incurajarea aparitiei altora noi, mai securizante.

5. Ganduri finale

Am ajuns la final cu sentimentul unei "proaspete conserve culturale" si cu trairile noi descoperite pe acest traseu.

Am aflat ca atasamentul este un construct care directioneaza interventia terapeutica, are valente diagnostice pentru individ, cuplu sau la nivelul grupului si poate fi "palpat" ca o zona-tampon in momentele existentiale de criza.

De-a lungul continuumului securizare - insecurizare individul isi delimiteaza un loc anume care in urma terapiei eficiente se va modifica intr-un anumit grad, fara ca procesul sa se incheie neaparat. Avem nevoie de un punct de plecare in acest efort continuu si grupul de psihodrama il ofera cu siguranta.

Din perspectiva terapeutului - psihodramatist acest demers poate fi aprofundat prin structurarea unor modalitati diagnostice concrete ale paternului de atasament, prin elaborarea unor pasi ai interventiei terapeutice la nivel individual/de grup, prin conjugarea informatiilor din campul atasamentului cu alte informatii relevante pentru eficacitatea terapiei.

Raman pe acest traseu intrebari la care cercetarea ulterioara va putea raspunde.

Care e diferenta intre securizarea "dobandita" si cea "nativa"?

Atunci cand apar dificultati majore de viata sunt persoanele cu securizare dobandita capabile sa faca fata mai constructiv acestor evenimente decat cei care au avut aceasta siguranta toata viata?

Ce se intampla la nivelul cuplului cand unul dintre parteneri isi modifica paternul de atasament in directia unuia mai securizant si celalalt nu?

Care sunt etapele de urmat in terapie pentru securizarea pacientului?