Victima - notiuni

VICTIMA - NOTIUNI

1. Conceptul de "victima".

Din punct de vedere lingvistic cuvantul "victima" are mai multe semnificatii: persoana care sufera chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societatii etc.; persoana care sufera urmarile unei intamplari nefericite, cum ar fi boala, accident, catastrofa etc.; in antichitate victima era un animal sau un om care urma sa fie sacrificat unei zeite.

Pornind de la trasatura definitorie a notiunii, indiferent de disciplina care o abordeaza - consecinta negativa pe care o persoana o suporta in urma unei intamplari nefericite -, victimologia are propria ei definitie prin care explica notiunea supusa analizei de fata. Astfel, prin "victima" se intelege "orice persoana umana care sufera direct sau indirect consecintele fizice, materiale sau morale ale unei actiuni sau inactiuni criminale8".

Analizand definitia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela ca victima poate fi doar o fiinta umana. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de raufacatori sau institutiile prejudiciate de activitatile acestora. Insa nu orice fiinta umana care sufera o consecinta a unui act criminal poate fi considerata victima, pentru aceasta calitate fiind necesar sa mai fie indeplinita o conditie: persoana care a suferit consecinta sa nu isi fi asumat constient riscul, deci sa ajunga jertfa in urma unei actiuni sau inactiuni criminale fara sa vrea. De aceea nu pot fi considerate victime politistii, care sunt raniti sau isi pierd viata in misiunile specifice, militarii, pompierii, initiatorul actului criminal sau infractorul, care isi pierd viata in urma derularii lui, etc.

Pe de alta parte definitia introduce o serie de elemente pretioase pentru intelegerea fenomenului victimal, precizand pe langa consecintele directe si pe cele indirecte, pe langa consecintele fizice sau materiale si pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea este de remarcat cuprinderea posibilitatii ca totul sa se realizeze si ca urmare a unei inactivitati de tip criminal.

Odata cu dezvoltarea ratei criminalitatii s-a cautat definirea cat mai exacta a reactiei in fata infractionalitatii pentru determinarea dimensiunii fenomenului si surpinderea conotatiilor sociale asociate victimizar

Preocupari pentru victima se intalnesc in cadrul culturilor antice, atunci cand exista un sistem de compensatii si rascumparari cu scopul de a mentine echilibrul intre situatia infractorului si a victimei. Ulterior justitia va parasi aceste forme incipiente, pe masura perfectionarii ei, figura centrala devenind infractorul. Legea urmareste in cea mai mare parte depistarea si pedepsirea infractorului, victima avand doar un rol secundar, acela de a se constitui ca parte civila, caci procesul sub aspect penal continua chiar daca victima nu se constituie ca parte vatamata.

2. Clasificarea victimelor9

Incercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc usoara. Principalele dificultati care stau in calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel:

1. marea diversitate a infractiunilor si, in consecinta, a victimelor;

2. victimele apartin, chiar daca cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile: varsta, sex, pregatire socio-profesionala, pregatire culturala, rol-status social, rol-status economic etc.;

3. diferente mari interindividuale in grupurile de victime in ceea ce priveste responsabilitatile si rolul jucat de acestea in comiterea infractiun

Cu toate acestea numerosi autori au realizat diverse clasificari in functie de numeroase criter

Un prim criteriu il reprezinta categoria infractionala care genereaza victime. Din acest punct de vedere putem avea victime ale infractiunii de omor, victime ale infractiunii de vatamare corporala, in oricare din formele prevazute de legea penala, victime ale infractiunii de lovituri sau alte violente cauzatoare de moarte, victime ale infractiunii de viol, victime ale infractiunii de furt etc. Nu are importanta natura infractiunii, daca este prevazuta intr-o lege generala sau speciala etc.

Folosind relativ aceleasi criterii A. Karmen identifica urmatoarele categorii de victime: 1. copii disparuti; 2. copii maltratati fizic si sexual; 3. persoane in varsta - victime ale crimei; 4. femei maltratate; 5. victime ale actului sexual; 6. victime ale soferilor aflati in stare de ebrietate.

Cele mai multe clasificari au in vedere criteriul privind gradul de implicare si de responsabilitate  al victimelor in comiterea infractiun Astfel, Mendelshon diferentiaza urmatoarele categorii: 1. victima total nevinovata (pruncuciderea); 2. victima mai putin vinovata decat infractorul (ignoranta, imprudenta); 3. victima tot atat de vinovata ca si infractorul (provocatoare); 4. victima mai vinovata decat infractorul; 5. victima care poarta responsabilitatea totala (agresoare); 6. victima innascuta, simulatoare, imaginara.

Folosind acelasi criteriu E. A. Fattah (1967) elaboreaza urmatoarea clasificare: 1. victima participanta, dispusa sa suporte orice consecinta din spirit de aventura; 2. victima latenta, lipsita de initiativa va aprecia desfasurarea agresivitatii intr-un mod imprevizibil, putand reactiona oricand pentru a evita sau accepta esecul actului victimizant; 3. victima predispusa, cu reactii spre inclinatii schimbatoare, rigide si complexe care contrazice si incearca sa revina la vechile atitudini; 4. victima provocatoare, fidela unor conceptii in care dispretul si sfidarea regulilor comportamentale indeamna la actiuni nesocotite, la schimbari de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice;

5. victima neparticipanta, care adopta posibilitatea de a-si controla comportarea, acceptand doar actele cu semnificatii cunoscute.

Aproximativ tot in baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifica urmatoarele tipuri de intalnire victima-infractor: 1. initiere; 2. facilitare; 3. provocare; 4. comitere, savarsire; 5. cooperare;

6. instigare.

O interesanta clasificare la aceasta categorie o realizeaza J. Sheley (1979): 1. infractor activ - victima; 2. infractor activ - victima semiactiva; 3. infractor activ - victima activa; 4. infractor semipasiv - victima activa; 5. infractor pasiv - victima activa. Aceasta clasificare scoate in evidenta foarte clar care este rolul pe care il poate juca victima in comiterea infractiun

In anul 1977, criminologul american S. Schafer, in volumul "Victimology. The Victime and His Criminal", clasifica victimele astfel: 1. victime fara relatii anterioare cu criminalul, deci fara a-l cunoaste, fapta fiind imputabila doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar provoaca, cu intensitati deferite de la un caz la altul; 3. victime citatoare, cand victima initiaza si participa la actul agresional; 4. victime slabe sub aspect biologic, conformarea executarii actiunii agresionale fiind rezultatul neputintei biologice de a se impotrivi; 5. victime slabe sub aspect social; 6. alte victime; 7. victime politice.

Hans von Hentig elaboreaza urmatoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente situationale specifice victimelor in comportamentul lor: 1. victime nevarstnice, psihologia acestora fiind afectata de lipsa de experienta sociala si de lipsa fortei fizico-morale care sa le permita opunerea de rezistenta agresorului; 2. victime femei, care devin cu precadere subiectul pasiv al infractiunilor sexuale daca sunt tinere sau al infractiunilor motivate material daca sunt mai in varsta;

3. victime varstnice, care depind de sanatatea mentala, de modul de implicare in realitatea inconjuratoare, de gradul de adecvare a relatiilor individuale psiho-volitionale; 4. dependentii de alcool si stupefiante, cei din urma fiind expusi in primul rand autovictimizarii; 5. imigrantii, psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicational, de lipsa mijloacelor materiale si de ostilitatea bastinasilor; 6. etnicii care se confrunta cu problema integrarii sociale din partea lor, si a discriminarii rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii normali dar cu inteligenta redusa, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele actiunilor lor in raport cu influentele mediului; 8. indivizii temporar deprimati la care prezenta scopului in plan mental este redusa datorita lipsei de vointa si a sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi, starea de relationare a acestora cu mediul fiind determinata de vointa de a realiza profituri in orice context se iveste o oportunitate; 10. desfranatii si destrabalatii care devin vulnerabili fata de manevrele infractorilor datorita indiferentei si dispretului relativ fata de legi; 11. singuraticii, care ajung sa isi modifice comportamentul prin absolutizarea izolarii in interpretarea tuturor proceselor psihice, suportand greu singuratatea, sunt foarte vulnerabili; 12. chinuitorii, care participa la un flux de fapte psihice prin care denatureaza regulile si raporturile interindividuale, devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des intalnit in relatiile de familie unde unul din membrii, de regula barbat, ii victimizeaza pe ceilalti pana cand acestia ajung la o stare de saturatie si riposteaza; 13. indivizii "blocati" si cei nesupusi. Primii sunt cei datornici, care nu isi mai pot achita datoriile pe cai legale, acceptand cu usurinta solutiile ilicite ale unor infractori. Nesupusii sunt acei indivizi care nu se lasa usor victimizati atunci cand sunt atacati. Ei reprezinta "victimele dificile" aflate in antiteza cu "victimele usoare".

In anul 1970, in lucrarea "The Resurement of Deliquency", T. Selling si M. Wolfgang, clasificand infractorii dupa gradul de victimizare, considera ca exista urmatoarele tipuri de victimizare: 1. victimizare primara, urmarea oricarei agresiuni; 2. victimizare secundara, vizeaza situatiile de pagubire a unor societati comerciale; 3. victimizare tertiara, reflecta delictele care au ca obiect convietuirea sociala sau administratia publica; 4. participarea mutuala, cand infractiunea se produce prin initiativa infractorului dar victima adopta fie o maniera relativ pasiva, fie o atitudine voluntara de a pastra secretul victimizarii: adulter, avort; 5. victimizarea juvenila, priveste minor

Criminologul german Wolf Middendorf in lucrarea "Victima inselaciunilor", publicata in anul 1988, prezinta tipologia victimelor in functie de gradul de implicare a victimei in activitatea economica si afectiva astfel: 1. victima generoasa, este dependenta de modul in care infractorul reuseste sa o impresioneze, punand accentul pe naivitatea si disponibilitatea materiala a victimei; 2. victima "ocaziei bune", cand infractorul ofera pentru comercializare, la preturi modice, bunuri si valori sustrase sau devalorizate; 3. victima afectivitatii si devotiunii, presupune tendinta primei categorii de a crede ca psihicul sau se afla in relatie cu divinitatea astfel incat procedeaza la efectuarea de donatii pentru purificare. Cealalta categorie de victime ia in considerare realitatea adiacenta a oricaror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4. victima lacomiei, cade prada necesitatilor sale materiale.

Imbinand criteriul gradului de responsabilitate a victimei in comiterea infractiunii cu cel al reactiei societatii in raport cu victimele, A. Karmen stabileste doua categorii de victime: acuzate si aparate. In categoria victimelor acuzate intra victimele impotriva carora sunt dovezi de vinovatie impartita cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi facute vinovate victimele sunt in special cele de facilitare, precipitare si provocare. In cealalta categorie se afla victimele impotriva carora nu exista dovezi de vinovatie comuna cu agresorul.

In sfarsit, in functie de pozitia si situatia victimei dupa comiterea infractiunii, putem diferentia urmatoarele tipuri de victime: 1. victime disparute, sesizarea organelor judiciare fiind facuta de persoane cunoscute victimei sau chiar de infractor; 2. victime decedate dar care nu sunt disparute, acestea furnizeaza informatii despre autor in functie de modul in care a fost comisa fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei in timpul actului agresional si urmarile vizibile ale acesteia etc.; 3. victime ce supravietuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe intuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informatii in legatura cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.; 4. victime ce supravietuiesc agresiunii si care cunosc infractorul dar nu il denunta din teama de razbunare a acestuia; 5. victime care supravietuiesc agresiunii si cunosc infractorul dar nu il denunta din motive ce tin de viata lor particulara (de exemplu agresorul e concubinul victimei casatorite); 6. victime care supravietuiesc agresiunii, cunosc pe infractor dar refuza sa il denunte, incercand sa-i gaseasca o justificare, inclusiv autoacuzandu-se; 7. victime care supravietuiesc agresiunii si care cunosc pe infractorul adevarat dar denunta o alta persoana pe care vor sa se razbune; 8. victime care supravietuiesc infractiunii, cunosc infractorul si, profitand de situatie, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui viol reclama ca faptuitorul i-a furat si niste bunuri, desi el nu a facut-o); 9. victime care, profitand de o anumita situatie, reclama o infractiune care nu a avut loc, din dorinta de razbunare fata de pretinsul infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia.

Practica judiciara a dovedit ca tipologia victimelor este mult mai complexa, iata de ce eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu corespund intru totul.

3. Reactiile societatii fata de victima: acuzarea si apararea sa.

Societatea isi creeaza si ea o parere cu privire la victima unui fapt reprobabil, parere ce va fi impartita in doua tabere: una acuzatoare, care va reprosa victimei ca a facilitat, precipitat sau provocat actul agresional, si alta protectoare, ce va incrimina doar pe infractor considerand ca nu exista scuza pentru actul agresional. De altfel fenomenul a fost observat de catre specialistii victimologi, propunandu-se si o clasificare dupa acest criteriu11.

Acuzarea victimei. Procesul de acuzare a victimei parcurge mai multi pasi. In primul rand acuzatorii victimei presupun ca exista ceva rau cu victimele, pentru ca ele difera in mod semnificativ de celelalte persoane care nu au fost victimizate: fie atitudinea lor, fie conduitele, fie ambele se disting in mare masura de cei neafectati. In al doilea rand, acuzatorii presupun ca aceste diferente prezumate sunt sursa starii si conduitei victimei, caci, daca ar fi fost ca si ceilalti, ele nu ar fi fost alese pentru atac. In al treilea rand, acuzatorii argumenteaza ca daca victimele vor sa evite suferinte viitoare trebuie sa isi schimbe modul lor de a gandi si de a actiona, sa renunte la comportamentul licitativ care favorizeaza procesul victimizarii lor.

Acuzarea victimei poate aparea in tripla ipostaza:

a) Ca o explicare individualista pentru problemele sociale, promovata de doctrina

"responsabilitatii personale". Teoria pleaca de la convingerea ca indivizii umani au un anumit grad de control asupra evenimentelor petrecute in viata lor. Victimele sunt condamnate pentru ca au comis erori grave care au dus la consecinte negative. Asa cum infractorii sunt condamnati pentru incalcarea legii, si victimele trebuie sa raspunda pentru comportamentul lor gresit.

b) Ca proces psihologic. Acuzarea victimei rezulta din credinta intr-o "lume justa", un loc in care indivizii obtin ceea ce merita si merita ceea ce obtin. Lucruri si intamplari nefericite apar numai pentru persoanele rele, oamenii buni sunt recompensati pentru ca ei respecta regulile. Deci, daca cineva este vatamat de un infractor, victima trebuie sa fi facut ceva rau, astfel incat sa merite o asemenea soarta. Acuzatorii din aceasta categorie condamna victimele pentru a-si asigura linistea interioara caci imaginarea unei lumi in care acte brutale si fara sens pot fi produse de catre oricine si in orice moment este deconcertanta si amenintatoare.

c) Ca un mod de a vedea al infractorilor. Infractorii recurg la acuzarea si denigarea victimei pentru a-si justifica si legitima actul agresiv, dar si ca un proces de desensibilizare care reduce sau chiar elimina in totalitate sentimentele si starile de vinovatie, rusine, remuscare, mustrari de constiinta, inhibitii morale. Actele gresive devin posibile cand victima este vazuta ca fiind fara

valoare, sau ceva inferior umanului, ca o tinta pentru ostilitate si agresiune, ca un proscris ce-si merita maltratarea sau ca un act de justitie bazata pe razbunare si care trebuie apreciat, nu condamnat.

Apararea victimei reprezinta o respingere a conceptiilor privind acuzarea victimei. In primul rand, aparatorii considera ca acuzatorii exagereaza masura in care facilitarea, precipitarea sau provocarea contribuie la comiterea infractiun In al doilea rand, aparatorii considera ca acuzatorii confunda exceptia cu regula in ceea ce priveste vinovatia victimelor in savarsirea agresiunilor.

"Vinovatia" unui procent relativ mic de victime este generalizata pentru toate victimele unei anumite categorii de infractiuni. In al treilea rand, aparatorii considera ca acuzatorii victimelor cer in mod nerational ca acestea sa isi schimbe modul de viata, fapt imposibil de cele mai multe ori din diferite motive de natura financiara, sociala, culturala, de pozitionare in spatiu etc. Astfel, celor mai multi indivizi le lipsesc posibilitatile si resursele pentru a-si schimba mijloacele de calatorie, orele de lucru, scolile frecventate, vecinatatiile in care traiesc etc. De asemenea e absurd sa ceri renuntarea la libertatile personale indragite "de dragul" infractorilor. In al patrulea rand, aparatorii au obiectii legate de soliditatea conceptelor acuzarii privind deosebirile categorice dintre victime si nonvictime.

In cadrul apararii victimei pot fi identificate doua perspective:

a) Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului neaga orice incercare a acestuia de a schimba povara responsabilitatii actului reprobabil de pe spatele lui pe umerii victimei. La fel ca acuzarea victimei, si apararea victimei adopta doctrina responsabilitatii personale pentru conduita delictuala, dar aceasta responsabilitate revine exclusiv faptuitorului, nu si victimei.

b) Acuzarea sistemului. Teoria acuzarii sistemului nu vizeaza atat contracararea acuzarii victimei cat acuzarea sistemului social in care traiesc victima si agresorul. In acord cu principiile blamarii sistemului, nici infractorul si nici victima nu sunt vinovati, ambii, in grade diferite, sunt

"victime" ale culturii lor si mediului inconjurator. In functie de acest punct de vedere, radacinile problemei crimei sunt de gasit in institutiile de baza pe care este construit sistemul social.