Familia de albine peste anotimpuri

Asa cum iti scriam, randurile pe care le citesti acum, le-am inceput intr-o toamna si le-am terminat abia spre sfarsitul primei veri.

De ce mi-a trebuit atata vreme ?

Iata de ce !

Le-am inceput atunci, din dorinta de a te face sa intelegi ca familia de albine nu este altceva decat o fascinanta "carte" a naturii, o "armonica" ce se inchide si se deschide ciclic dupa vrerea anotimpurilor, pe note de bruma si nea, de caldura si flori - de toamna si pana vara tarziu.

La un loc, matca, trantorii si albinele lucratoare danseaza peste anotimpuri in inlantuiri proprii, dand parca o mangaiere sublima timpului si chiar celor mai profunde 慡rmonii universale.

Felul lor vesnic agitat si cuprins de negura vremurilor nu poate reprezenta altceva decat sensul bucuriei unei vieti eterne si, adesea, o ratacita picatura de dulceata pierduta in oceanul suferintelor noastre.

La vrerea anotimpurilor generatiile de albine pier de osteneala, deoarece, fiecare dintre ele ia viata ca pe o "logodna" incarcata de chemari si saruturi, peste vazduh si flori.

Asadar:

Toamna, odata cu micsorarea zilelor lumina, cu cresterea noptilor si venirea frigului; odata cu imputinarea florilor de pe campuri, intreaga multime se pierde in intunericul stupului, peste ingenioasa arhitectura a fagurilor claditi.

Treptat, pe timp ce miresmele incep sa se lase purtate de gandul somnului de sub plapuma iernii ce va veni in curand, matca isi inceteaza ouatul, iar albinele lucratoare incep sa alunge trantorii din cuib.

Mai intai ii "trezesc" de pe suprafetele fagurilor cu hrana, iar apoi ii incoloneaza spre urdinis, in afara stupului.

Spectacolul nu este altceva decat o simpla inlantuire de "carnaval fara masti", o umilitoare si unica scena prin care ei vor trebui sa se contopeasca cu propriul destin.

Acum, acei boemi care candva, pe timpul serilor de vara se intorceau spre casa fredonand parca melodii de pretutindeni, se sting pe rand printre firele de iarba, in locuri numai de Dumnezeu si de ei stiute.

Dupa alungarea lor din stup si dupa ce ultimele generatii de lucratoare "se nasc" in tacerea toamnei pentru a cuprinde cu infrigurare iarna, pe fagurii incarcati cu hrana, albinele incep sa se adune din ce in ce mai mult una langa alta si sa formeze printre rame un fel de ghem al bucuriilor si sperantelor nedeslusite.

In vreme ce frigul se amesteca cu brumele, ploile si noroaiele toamnei, iar frunzele dau primul si ultimul sarut Pamantului, in mijlocul acelui "ghem" numit "de iernare", in acea sfera incarcata de viata si cumintenie, harnicile albine isi inconjoara mama, iar impreuna cu ea se pregatesc sa se supuna cu smerenie gerului adus de catre anotimpul care se apropie.

In cazul in care matca n-a mai apucat sa guste din iubirile vazduhului sau a pierit din mijlocul "poporului" macinat de destine, albinele ingaduie iernarea trantorilor in "ghem".

Cu toate stiu de cand lumea, ca intregul lor neam nu este altceva decat o duioasa umbra trecatoare si aproape nevazuta printre lumina si intuneric, frig si caldura.

Ele stiu, ca nici o alta insecta de pe Pamant, ca lumea noastra, a oamenilor, are nevoie de viata si de toate stradaniile lor !

Oare de unde sa fi aflat acest lucru ?

Cand frigul se mai lasa descatusat de zilele calduroase ale toamnei, cand Soarele se incumeta cu zgarcenie sa-si arunce razele peste Pamantul trudit de bucate, spre amiezi, pe scandura de zbor de la urdinis mai iese din cand in cand cate-o albina curajoasa.

Ea se "rupe" si coboara de pe marginea acelui "ghem" pregatit pentru iernare; isi curata ochii, antenele si aripile cu piciorusele; priveste in zari si se ridica in zboruri singuratice, de scurta durata, sub departarile plumburii ale Cerului.

Apoi se intoarce infrigurata si trista langa suratele ei, deoarece florile incaruntite de brumele toamnei si-au pierdut zambetul si-au atipit in nefiinta asemenea unor izvoare dulci, secate de vreme.

Ploua marunt peste pomi si gradini; ploua peste "casute" 彟i oameni, iar mustul Pamantului leagana visele multimii adunata ca pentru o lunga si dumnezeiasca rugaciune.

Treptat, in departarile Cerului, Soarele se lasa acoperit de nori plumburii, iar pe Pamant, ultimele frunze ale pomilor se pogoara invartindu-se prin aer spre vesnica odihna.

Acolo, in stup, albinele sunt pregatite sa ignore ingenios sfarsitul fiecarei toamne; sa se miste stand pe loc dupa legile proprii si sa duca cu ele stralucirea bucuriei spre un Nou An.

Iarna apare ca o implinire ascunsa de griji si sperante, ca o lumina discreta peste lumea inaripata intrata treptat intr-o anume stare de proprie stapanire, de vis si "hibernare".

A-nceput sa ninga tacut.

Stupii invaluiti de-atata frig se lasa cufundati in albul zapezii si apar randuiti asemenea unor corabii care plutesc ca-ntr-un vals venit de peste intinderile polare, din departari.

Acolo, in acele "casute" incarcate de temeri si rugaciuni, viata respira in tihna printre dulceturile si balsamurile adunate cu lacomie si truda de primavara si pana spre inceputurile toamnei.

Acum, albinele stau stranse la un loc printre ramele cu faguri, in acel "ghem" pe care si-l creioneaza singure cu forta unei mutenii venite din timpuri stravechi.

Numai in acest fel ele pot infrunta frigul, viscolele, zborul fulgilor de zapada mari si zdrenturosi care le-au luat locul in vazduh si care, in acest anotimp, zburda fastuos peste campuri.

In mijlocul acelui miraculos "bulgare" negricios-argintiu, sta randuita matca, iar de jur imprejurul ei albinele se aseaza tacute si strans una langa alta, asemenea tiglelor de pe casa, in

straturi hibernale formand parca un "fruct" incarcat de miez si culoare sobra.

Invaluit de-o continua si relativa neliniste a albinelor adunate pe margine ca o "coaja", "ghemul" se "rostogoleste" cuprins de vise nedeslusite peste suprafetele cu miere, dinspre urdinis spre spatele interior al stupului sau invers.

Aceasta neliniste apartinatoare in fapt intregii familii nu este altceva decat suspinul prin care viata isi mentine intacta valenta creatoare peste vremurile ce vor veni dintr-o noua primavara si pana-nspre o noua toamna.

Pe timpul iernii, infratirea albinelor si dragostea lor fata de propria mama reprezinta doar o infima dar complexa forma a dorului de supravietuire, un sens perfect si unic de inlaturare a suferintelor.

Cu toate acestea, in amiezile mai calduroase ale iernii, cand Soarele se aprinde ca un candelabru peste zapezi, o parte dintre lucratoare se incumeta sa zboare spre lumina.

Cuprinse parca de o panica ascunsa, unele parasesc pentru cateva minute "ghemul".

Pe rand, una cate una coboara la urdinis, privesc lumina in toata maretia ei si zboara spre

"curatire" in jurul stupului, risipind pe zapada imaculata picaturi moi si maronii de substanta nedeslusita.

Aceste picaturi nu sunt altceva decat resturile nedigerate adunate in timpul truditelor "hibernari" pe suprafetele de ceara si miere ale fagurilor claditi - materii de care albinele trebuie sa se elibereze cat mai des pe timpul iernii.

In caz contrar, treptat, starea intregului "popor" devine incerta si incarcata de suferinte.

Dupa ce se lasa descatusate-n zborurile "de curatire" spre amiezile mai calduroase ale iernii, frigul le aduna si le inghesuie din nou una langa alta in acel "ghem" magic al existentei lor rafinate - in acea tacere incarcata de patima muncii, a legilor comunicarii, ordinei, armoniei, claritatii si solidaritatii profunde.

Aparenta mutenie nemarginita prin care trece familia peste vifornitele iernii face uneori ca-nspre primavara hrana din faguri sa se imputineze.

Acest lucru se datoreaza si faptului ca, odata cu incalzirea vremii, matca incepe sa-si reia munca istovitoare de ouat, iar cantitatea de hrana necesara cresterii puietului de catre albine devine din ce in ce mai mare.

In situatiile in care, in aceasta ultima perioada a iernii, multimea nu mai dispune de hrana necesara ei si progeniturii care se plamadeste sub caldura dragostei ascunse de catre lucratoare, dupa zumzete asemuite fosnetelor de frunze uscate, "ghemul" incepe sa se ridice deasupra ramelor si sa se lase cuprins de panica mortii.

Albinele se aduna unele langa altele, isi ridica abdomenul, iar in cautarea picaturilor de miere multe dintre ele intra cu capul inainte si cu tot corpul in celulele goale, ca in niste fantani secate de durerea unei arsite necrutatoare.

Daca lipsa hranei persista mai mult de cateva zile, multimea poate fi cuprinsa de clestarul mortii.

La inceput albinele intra intr-o amorteala profunda, iar treptat trec pe rand in nemiscare.

Nu peste mult timp intregul "popor" se lasa manat spre nefiinta.

Cumplita si nedorita soarta pe care natura o rezerva adesea teribilelor si neprihanitelor iubiri de caldura si flori !

In speranta ca sfarsitul fiecarei ierni pazeste familia de primejdiile pieirii, prin puterea "anteica" a matcii multimea incepe sa-si recapete dreptul la viata, la perpetuare.

Astfel, in situatii normale, albinele se regrupeaza ingenios peste celulele fagurilor sub semnul carora sta truda si maiestria desavarsita a tuturor generatiilor de lucratoare furate de anotimpuri si ascunse peste vazduh.

Acolo, in acele unice si dumnezeiesti spatii din mijlocul "ghemului", primele larve "nascute" din ouale fecundate depuse de catre matca incep sa "atipeasca" si sa poarte in vis crampeiele de lumina ale unei noi primaveri care se apropie.

Asa se face ca spre sfarsitul fiecarei ierni si inceputurile fiecarei primaveri generatiile de albine se petrec unele pe altele in nemurire.

Pe rand, cele care au iernat pier nevazute dincolo de cuprinderea gandurilor discrete, iar in locul lor se "nasc" si incep sa apara generatiile tinere.

Cu toate vor imbratisa vazduhul si primele flori primavaratice ca pe niste icoane lasate din strabuni.

Palcurile de zapada se topesc pe rand, iar firele de iarba trudesc a iesi din mustul Pamantului spre Lumina Invierii.

Primavara venita din departari nemarginite da sa cuprinda Lumea si Pamantul.

Treptat, ea se aseaza smerita peste albine si oameni, iar apoi se revarsa incarcata in culori si nuante, de pretutindeni.

Zilele incep sa creasca de-a binelea.

De undeva, din nemarginirile vazduhului adie un vant cu Soare si ciripit de pasari.

Pe zi ce trece, din "ghemul" coplesit de visele si gandurile de odinioara tot mai multe albine coboara pe scandura de zbor a stupului.

Nedumirite de-atata lumina si-ntr-o continua miscare, lucratoarele isi curata antenele si ochii.

Privesc vazduhul din unghiuri numai de ele stiute si pornesc in zboruri grabite spre margini de paduri in cautarea marelui buchet de mireasa al noii primaveri.

Pe zi ce trece, in celulele fagurilor din intunericul stupului matca incepe sa "risipeasca" in mod eliptic, tot mai multa viata.

Treptat, din ouale depuse de ea, "poporul" va fi tot mai numeros, iar fiecare lucratoare nou iesita din cate-o celula incepe sa capete nota unor simboluri cuprinse pe rand de neant.

Tot acum, generatiile de albine care au iernat vor pieri una dupa alta, aproape neobservate, deoarece stradaniile pe care le-au depus peste frig si viscole fac ca zborurile lor sa se incovoaie repede peste campuri si sa se rataceasca spre vesnica odihna printre surasurile florilor primavaratice.

Pieirea albinelor care au iernat nu este altceva decat o jertfa fireasca venita parca din amagiri de foloase trecatoare.

Peste toate acestea, acolo, in intunericul stupului dulcea lacomie a suratelor ramase, capata proportii pe zi ce trece.

Acum a venit vremea ca familia sa se deschida asemenea unei "armonici" dezlantuite nedimensionat din intuneric peste miresmele florilor si printre frunzele crude ale primaverii.

Ziua, la urdinisul stupului zarva incepe sa creasca.

In razele Soarelui care incalzeste din ce in ce mai mult peretii stupului, zeci si chiar sute de albine ies si intra, intra si.iar ies grabite pe urdinis.

Coplesite parca de infrigurarea disperarilor, pe scandura de zbor ele se ciocnesc unele de altele, fara sa le pese de nimic.

Pe drumul discret care spinteca vazduhul, intr-o perfecta stare de comunicare si solidaritate, fiecare lucratoare stie sa aseze putin cate putin, cate ceva din gustul dulceag al picaturilor de nectar si din puritatea graunciorilor de polen, aduse toate in mijlocul "poporului" din departari numai de ele stiute.

O parte dintre albine par sa iasa si sa intre

pe urdinis fara nici o treaba.

E doar o senzatie pe care ne-o ofera ca semn al viziunii lor magice ce se rasfrange in mod sobru, pretutindeni.

Unele cerceteaza si comunica suratelor din intunericul stupului sursele de hrana, precum si distanta de la stup si pana la acestea, altele aduc in cuib apa si nectar.

O alta categorie de albine isi ia zborul, iar dupa zeci de minute apar pe rand, incarcate cu cate doua ghemotoace de polen, asemenea unor bobite magice intepenite parca pentru vesnicie pe piciorusele din spate.

Dupa aterizarea pe scandura de zbor, culegatoarele de polen cauta grabite urdinisul si se pierd una cate una, iar adesea una dupa alta, printre suratele din stup.

Acolo, pe intinderile de faguri si hexagoane invaluite de mirosul imbalsamat al Pamantului, fiecare culegatoare de polen isi descarca truda in celulele din preajma suprafetelor cu puiet.

Apoi, alte surate, asemenea unor vrednice si truditoare gospodine, o taseaza energic cu capul in celule, transformand-o treptat in pastura.

In acest fel, celulele incarcate cu polenul presat devin adevarate camari in care instinctul se amesteca cu o inteligenta nedeslusita.

Carausia apei, nectarului si polenului de primavara nu sunt altceva decat semnele linistii si sigurantei ca intregul "popor" a pornit impacat si fara sovaiala pe drumul supradimensionarilor proprii.

Acum, matca si-a intrat din plin in rolul sau, in ceea ce natura i-a incredintat sa faca pentru vesnicie.

Dar.pana la apogeu mai e ceva vreme !

Pe timpul zilelor calduroase, asemenea culegatoarelor de polen, o alta categorie de albine aterizeaza cu repeziciune pe scandura de zbor.

Privite cu atentie, se poate observa ca piciorusele din spate le sunt incarcate cu cate doua bobite cleioase, de culoare maronie.

Aceasta agoniseala nu este altceva decat o mica parte din mangaierile pe care harnicile fapturi le dau suspinelor inlacrimate ale mugurilor randuiti pentru odihna si rod pe ramurile tinere ale pomilor de tot felul.

Teribila substanta datatoare de liniste si sanatate smulsa cu lacomie din ciclul natural al lumii vegetale, nu este altceva decat propolisul.

Carat si asezat cu grija de catre albine in preajma cuibului, indeosebi pe spatiile si in orificiile ce pot pune in pericol viata si integritatea familiei, miraculosul produs confera micului univers din intuneric balsamuri si parti din frumusetile anotimpului.

Noptile de primavara aduna si aseaza indivizii in granitele lor, dar nimeni nu doarme.

Nu doarme, deoarece acolo, in intunericul stupului, viata sta randuita-n propriile valente si rugaciuni, multe, inca nepricepute de catre noi, oamenii !

Pe timpul noptilor tot mai calduroase gandul fiecarei albine din stup se leagana in nelinistea si sargul muncii continue, iar toate la un loc se lasa cuprinse si purtate de-o seva cosmica care se prelinge inspumata pana dincolo de toate perspectivele infinitului.

Asemenea unor fermecatoare margaritare risipite de puterile universului propriu, albinele tinere se aduna pe suprafele cu puiet si se apleaca pe rand peste celulele in care sta atipita pruncia viitoarelor surate.

Acolo, peste marginile moi si calde ale binecuvantatelor leagane in care matca isi aseaza in cumintenie toate dorurile de vrednica mama, ele daruiesc in mod diferentiat progeniturii acea hrana "regala", numita laptisor.

Pentru ca familia devine din ce in ce mai numeroasa, o alta categorie de albine tinere incep a se cuprinde spre marginile libere ale cuibului ca-ntr-o "hora" menita sa cladeasca din ceara secretata de ele, noi faguri cu celule hexagonale.

In zorii diminetilor de primavara harnicile culegatoare incep sa cutreiere din nou padurile si

campurile.

Mai intai, dupa o stiinta proprie, isi incarca gusile cu miere din faguri, dau navala la urdinis si se fac nevazute peste stralucirea bobitelor de roua, in vazduh.

Dupa o vreme incep sa se aseze pe rand printre miresmele randuite de lumina si caldura.

Apoi se pierd peste crudul Pamantului cautand in tacere printre petalele florilor de tot felul, nectar si polen.

Spre sfarsitul primaverii, intre culesurile de salcam si tei, albinele culegatoare incep sa construiasca pe marginile fagurilor claditi asa numitele botci de roire.

La inceput, asemenea leagane au infatisarea unor mici cupe de ceara, iar dupa ce matca va oua in fiecare, albinele le vor inalta pana la forma si marimea unor ghinzi incarcate de doruri si vise.

Vremea roitului se apropie !

Amiezile pline de lumina si caldura fac ca tot mai multe albine sa spintece grabite vazduhul.

Ele nu sunt altele decat crudele fecioare "trimise" de puterea spiritelor proprii sa caute loc pentru un nou salas.

Ajuns in apogeul dezvoltarii "poporul" se lasa cuprins de "frigurile" roitului.

Geniala divizare, incarcata de-atatea taine a inceput !

Spectacolul este unul aparte, deoarece, de la inceput si pana la sfarsit ascunde in el dorintele eterne ale micilor vietati de a respecta cu sfintenie legile propriului neam truditor intre intuneric si lumina.

Dupa indelungi "rugaciuni" matca va parasi stupul in care s-a "nascut", iar impreuna cu o buna parte din fiicele sale va pleca intr-un emotional refugiu pe cararile stralucitoare ale vazduhului.

Mai intai, ajunsa la urdinis, zaboveste cateva clipe pe scandura de zbor, in semn de un ultim bun ramas.

Apoi, insotita ca pentru instrainare de catre sute si chiar mii de albine lucratoare porneste intr-un aparent zbor al intamplarii.

Cu stiinta ca in cuibul din intunericul stupului va lasa parti din samburele existentei sale pamantesti, porneste temerara in cautarea unor noi dimensiuni incarcate de liniste si tihna.

Momentele roirii par a fi o bucurie de carnaval in care dorurile se lasa cernute pe rand de lumina Soarelui cuprins si el de mirare.

Dupa cateva minute bune, zumzetele care infierbantau vazduhul de-atata neliniste se topesc de parca nu s-ar fi intamplat nimic.

Undeva, nu prea departe de stup, pe-o creanga sau pe ramurile vreunui pom, albinele care adineaori umpleau vazduhul cu bucurii nedeslusite s-au adunat si s-au aranjat singure intr-o liniste de mormant.

Randuita de puterea unor simturi proprii, multimea si-a imbratisat mama, iar intregul roi a luat forma unei "caciuli" batranesti cu varful in jos.

In jurul acestei ciudatenii se asterne o tacere eliberatoare de nelinisti si incarcata de ratiuni nedeslusite.

Ostenite de-atatea zboruri dezlantuite, albinele respira adanc, se petrec unele pe altele si incep sa se miste asemenea unei "materii vascoase" si parfumata venita parca de pe alte taramuri.

O parte dintre firavele fapturi, adunate si manate de destin si-au croit singure o alta soarta.

Familia de albine care pana mai ieri parea de neclintit din granitele sale s-a rupt in doua.

Matca si o parte dintre lucratoare au plecat in pribegie fara sa stie ca intreaga lor agoniseala a ramas in grija si paza celorlalte surate din stup, instrainate si ele de instincte ascunse in puterea naturii.

Daca trece neobservata multimea de albine adunate vremelnic sub forma acelei "caciuli" miraculoase va porni din nou pe potecile imaginare ale vazduhului, spre locurile de obarsie, vechi de cand lumea.

Intr-un tarziu, din intamplare, asemenea locuri proprii albinelor pot fi descoperite fie in scorburile padurilor seculare, fie in crapaturile stancilor - in fapt acolo de unde mosii si stramosii nostri ni le-au adus si ni le-au ingrijit cu sfintenie de mii si mii de ani.

Nu peste multa vreme, in "casuta" visurilor si implinirilor de odinioara, viata isi recapata si isi continua cursul in sensuri proprii, autocreatoare.

Astfel, la cateva zile dupa plecarea roiului, in mijlocul albinelor ramase in stup peste comorile de dulceturi agonosite cu atatea jertfe si truda, dintr-o botca se va "naste" o noua matca.

In ceasurile chemarilor nedeslusite, ea va cutreiera vazduhul si va trece prin tumultumul dragostei, asemenea mamei sale plecata fara intoarcere spre a implini o dorinta proprie si necesara intregului ei neam - aceea de a se perpetua pe cale naturala.

Tanara stapana va "pastori" intunericul cald al stupului si va da sens micului univers din cuib, asemenea mamei sale, dusa fara regrete intr-o aparenta saracie.

Daca miresmele verii fac ca si tanara matca sa-si conduca "poporul" spre apogeul unor noi impliniri, noua familie ramasa in stup va roi inca o data.

Ea se va divide pentru a doua oara si chiar pentru a treia oara, dupa aceleasi legi, intr-o ordine proprie si ireversibila.

Inegalabil instinct de a imbratisa viitorul peste anotimpuri !

Oare de unde stiu albinele ca "speranta nemuririi nu se poate baza pe bogatie" ?

Vara - apare de peste tot, incoronata de lumina si caldura.

Pomii, incarcati pana mai ieri cu flori si miresme imbietoare, incep sa-si ascunda roadele crude printre frunzele verzi, in adieri de vant.

Invesmantat cu iarba verde, Pamantul respira de pretutindeni.

Codrii freamata cuprinsi de tulburatoare linii melodice purtate de glasul pasarilor ce-si indeamna puii spre primele zboruri.

Peste tot viata se misca in voia si dupa nevoile ei.

Fara sa perceapa si fara s-o intereseze jocurile disparitiei si aparitiei indivizilor sai, familia de albine ramasa in stup continua sa se dezlantuie in propriul univers si sa se lase stapanita de linisti si munci istovitoare.

Datatoare de curaj, prin tot ceea ce mostenesc din impresionantul lor "depozit" genetic, fiecare albina se simte obligata fata de "poporul" sau.

La varsta si timpul potrivit, pe rand, incep sa recolteze si sa prelucreze cu sarg stropii de energie adusi de undeva de departe, din imperiul desavarsit si nemarginit al luminii.

Parfumul teilor ramas parca din stele, se petrece pretutindeni ca un balsam odihnitor, iar adesea, caldurile toride seaca Pamantul de seva si miresme.

Spre inserari, sute si sute de albine raman rasfirate in intunericul stupului peste suprafetele cu puiet si hrana.

Zumzetele lor se unesc intr-unul singur, asemanator unei masinarii complicate care urca spre Cer, din adancuri.

Acolo, in stup, ele nu fac altceva decat ventileaza aerul si racoresc cuibul; prefac nectarul in miere si capacesc celulele cu miraculoase pojghite fine de ceara si propolis; pun la pastrare polenul, sub forma de pastura; hranesc matca si intreaga ei progenitura; cladesc faguri si . cate si mai cate minunatii !

Cu toate stiu cat de anevoios e drumul adevarului.

Cu toate inteleg ca "osteneala este mama gloriei".

Cand Luna incepe sa se inalte miratoare peste sihastria vazduhului iar chemarile greierilor se fac auzite de peste tot, spre aceleasi inserari alte sute de albine se aduna sub scandura de zbor de la urdinis.

Treptat, una cate una se aseaza la un loc in forma aceleiasi "caciuli" de mosneag imbatranit de vremuri.

Oare de ce fac ele acest lucru ?

Cine le-ndeamna sa-si paraseasca cuibul si sa se adune la urdinis intr-o asemenea ordine de profunda nepasare ?

Ei bine, arsita de peste zi se napusteste peste "casute" in valuri de caldura ce pun in primejdie viata progeniturii adormita in adancurile calde ale celulelor din faguri.

Albinele percep acest lucru si toate la un loc isi impart permanenta muncii in moduri rationale, incarcate de simturi proprii si taine rafinate.

In asemenea situatii simt ca prezenta lor in stup va da mai multa uscaciune aerului necesar viitoarelor surate care se plamadesc sub semnul grijilor si dragostei desavarsite a intregii multimi.

La o vreme, dupa ce lumina Soarelui a trecut de cele patru zari, iar Luna s-a asezat de-a binelea peste gradini, albinele adunate la urdinis se retrag in stup.

Alaturi de celelate surate ele continua sa racoreasca aerul si sa primeneasca cuibul; sa transforme nectarul in miere si sa capaceasca celulele cu amestecuri de ceara si propolis; sa randuiasca polenul sub forma de pastura; sa hraneasca matca si intreaga progenitura; sa inalte faguri si sa viseze pana dincolo de vesnicie.

In zori, cand ciripitul pasarilor strapunge linistea diminetilor de vara, cand bobitele de roua dau stralucire florilor iar viata se revarsa de pretutindeni, albinele culegatoare ies pe urdinis si reimbratiseaza vazduhul la chemarile luminii.

La inceput pleaca una dupa alta, iar treptat se inghesuie, parca toate, deodata pe urdinis.

Apoi zboara invaluite de puteri misterioase spre Soare, invrednicite de caldura.

Oare de unde stiu ca perseverenta in munca reprezinta temelia marilor izbanzi ?

Dupa un timp revin spre stup aterizand cu repeziciune pe scandura de zbor.

Unele par a se intoarce asa cum au plecat, dar sunt ingreunate de picaturile de nectar cules din imparatiile florilor si carat in gusa.

Altele intra grabite cu piciorusele incarcate de ghemotoace de polen sau propolis, dar nici una nu se poate abate de la controlul pe care-l fac suratele strajere adunate ad-hoc la urdinis.

Asa se face ca, la intrarea in stup, mirosul fiecarei culegatoare este perceput cu repeziciune de catre alte surate apartinatoare aceluiasi "popor".

Daca cumva, din intamplare, vreo albina straina, apartinatoare altei familii s-a asezat ratacita si sleita de puteri pe scandura de zbor, intr-o clipita ea va fi atacata si alungata.

Orice incercare de a patrunde pe urdinis ii poate fi fatala !

In cantecele matcilor virgine, trantorii se pierd prin caldura vazduhului si se perinda hoinari de la un stup la altul, fara ca cineva sa le dea vreo importanta.

Ei nu dau socoteala nimanui de ceea ce fac, iar pana spre sfarsitul verii, lumea intreaga e a lor.

Zilnic, pe timp frumos si fara vant, pornesc pana departe de locurile in care s-au plamadit, spre a cauta si astepta tinerele mirese randuite in a ferici fiecare in parte "poporul"sau.

Pomii isi apleaca roadele parguite spre Pamant, iar campul miroase a fan cosit.

Peste tot e numai viata !

In stup, harnicile albine au umplut de-a binelea ramele cu miere capacita.

Dincolo de acest belsug si de toate bucuriile nemarginite, sub scandura de zbor a stupului, printre firele de iarba uscata de arsita verii, zeci de lucratoare se zbat pe rand intre viata si moarte.

Ele nu sunt altele decat culegatoarele generatiilor varstnice care pier pe rand in chemarile nedeslusite ale destinelor.

Alungate din cuib de catre suratele mai tinere, mici si innegrite de-atata truda, cuprinse de dureri ascunse, albinele batrane se-ncovoaie agonice in disperari si se "topesc" peste Pamant, in vesnicie.

Nimeni nu le jeleste !

Nimeni nu plange si nimeni nu ofteaza !

Pieirea lor nu este altceva decat o infima pierdere pe care specia o da timpului.

Aceste jertfe sunt menite sa primeneasca si sa mentina "poporul" in jocul castitatii sale, in ordinea profundei demnitati si intimitati, purificate de legi proprii, ascunse toate la un loc, in trecerea anotimpurilor.

Asadar, pe timpul verii, dupa 30-40 de zile de la "nastere", generatiile de culegatoare se fac nevazute prin portile vesnic deschise ale vazduhului, deoarece sunt iubite de Dumnezeu.

Macinate de-atatea griji si osteneli, pieirea lor se creioneaza ca fiind un dar adus divinitatii.

Peste toate, negura mortii lor continua sa mentina in echilibrul dinamic intreaga familie si nimic mai mult.

In arsitele verii multimea isi da prinosul.

Ziua, pe timpul culesurilor intense sau spre asfintit, apicultorii deschid stupii si cerceteaza pe rand ramele incarcate de miere.

Recoltarea acestui admirabil produs al stupului nu este o operatiune atat de simpla.

Ea presupune multa temeritate, rabdare, tenacitate si perspicacitate, deoarece albinele simt pericolele din preajma lor si adesea se napustesc asupra noastra, parca de pretutindeni.

Manuirea ramelor in care stau fixati fagurii cu miere, de la stup la extractorul centrifugal si de la acesta din nou la stup, trebuie facuta cu pricepere, fara ca albinele sa ghiceasca inocentele noastre intentii de a le lua admirabilul produs.

In caz contrar avem toate sansele sa le iritam mai tare si sa le ducem si mai mult spre pragul disperarilor.

Nu de putine ori, in asemenea stari de panica profunda ele pot sa-si sufoce si sa-si omoare chiar propria matca.

Cand seceta verii umple campurile de uscaciune, tot mai multe albine culegatoare incep a zbura in zumzete nervoase de la un stup la altul in cautarea hranei, deoarece cele mai multe flori au inceput sa dea primele plecaciuni Pamantului.

Acum, orice picatura de miere cat de mica, prelinsa pe peretii exteriori sau pe capacul vreunui stup devine un fel de "prada" comuna pe care lucratoarele se inghesuie s-o absoarba din toate partile.

Dupa ce-au inghitit-o cu lacomie ele continua sa dea tarcoale stupului; sa cerceteze cu atentie imprejurimile si sa se apropie hoteste de urdinis.

La inceput o fac lent, una cate una, iar treptat violent, din ce in ce mai multe.

Aceasta stare nedorita, cunoscuta sub numele de furtisag, poate avea efecte devastatoare asupra intregii stupine.

Ajunse pe scandura de zbor a stupului atacat, albinele hoate apartinatoare altor familii, incearca sa patrunda pe urdinis, dar, pentru inceput sunt luate in primire de catre "strajerele" care pazesc linistea si comorile intregului "popor".

Apoi, in numai cateva clipe, intre lucratoarele care pazesc urdinisul si cele venite sa le fure mierea se declanseaza lupte inversunate.

Asemenea batalii pe viata si pe moarte genereaza tot mai multa panica, recunoscuta usor prin zborurile agitate ale albinelor din intreaga stupina si nu numai.

In timp ce matca, trantorii si albinele tinere ale stupului atacat isi vad de treburi intr-o aparenta nepasare, la urdinis confruntarile incep sa capete scene apocaliptice.

Mai intai, pe scandura de zbor, albinele "strajere" si cele venite de la alti stupi se inclesteaza reciproc cu picioarele si isi incovoaie abdomenele spre a se intepa una pe alta.

Apoi, in rotiri energice cad, cate doua si chiar mai multe, sleite de puteri, printre firele de iarba din fata urdinisului.

Jos, sub urdinis, luptele continua cu disperare.

Cand albinele "hoate" ies invingatoare, revin spre a da un nou atac.

In vreme ce rasmeritele continua pe scandura de zbor, unele vor cauta din nou sa patrunda in stupul atacat, furisandu-se in zboruri agitate fie pe sub capac, fie pe crapaturi ramase intre peretii de lemn ai micii "casute", fie pe urdinis.

Daca multimea albinelor puse pe capatuiala incepe sa creasca, "strajerele " familiei atacate nu vor mai putea face fata confruntarilor incarcate de energii sadice, iar intregul "popor" va cadea prada furtisagului.

Dupa ce albinele straine pun stapanire pe intunericul "casutei", la urdinis luptele scad treptat in intensitate.

In scurt timp, matca si o parte dintre lucratoarele familiei atacate vor fi ucise, iar o alta parte vor fi alungate in neant.

Fagurii cu puiet si hrana vor fi devastati si secatuiti cu salbaticie pana la ultima picatura de miere.

Totul este pierdut, dar in stupina nelinistile si dezastrul pot continua.

Atunci cand starea de bucurii feroce a albinelor puse pe imbogatire scapa de sub controlul apicultorului, lucrurile degenereaza spre stari greu de stapanit.

Practic, dupa ce albinele fanatice de-atata agoniseala au terminat de ravasit intunericul stupului si de carat dulceturile familiei atacate, ele isi vor cauta o noua prada.

Astfel, o noua familie, de regula mai putin numeroasa sub aspectul numarului de albine, va avea toate sansele sa devina victima furtisagului deja declansat si tot mai greu de oprit.

Mai mult, nu de putine ori, pot fi intalnite cazuri in care intreaga stupina poate deveni teatrul unor lupte ce duc la decimari de "popoare".

Pentru a preintampina asemenea stari incarcate de cruzimi innascute, exteriorizate de obicei pe timpul lipsei de nectar si polen in natura, apicultorii experimentati stiu sa tina in frau energiile si nelinistea vesnic creatoare a albinelor, in tot universul lor.

Vara e pe sfarsite.

Din ce in ce mai triste si in vremelnice suspine, florile dau ultimele plecaciuni Pamantului.

Peste inaltimile singuratice ale vazduhului pasarile calatoare se cheama in stoluri si privesc in departari.

Zilele se micsoreaza una cate una, iar zborurile albinelor la urdinis incep a se rari.

Treptat, racoarea noptilor tarzii de vara aseaza "poporul" in rasfirari restranse peste fagurii claditi.

Matca isi reduce si treptat isi inceteaza ouatul.

Trantorii sunt alungati cu cruzime de pe rame si incolonati grupuri, grupuri, pe scandura de zbor de la urdinis.

Supusi umilintelor, intr-un tarziu ei se vor pierde resemnati peste orizonturile incarcate de eterne mistere.

Ultimele generatii de albine lucratoare care au trudit zi si noapte pana spre sfarsitul verii, acum incep sa se stinga pe rand in rataciri nedeslusite.

In locul lor, altele tinere se vor randui langa eterna mama si vor continua sa cuprinda iarasi anotimpurile ce vor veni cu toate splendorile lor . si asa mai departe.

In vise invaluite de aparenta caldura a stupului, de puterile vazduhului si intelepciunea luminii, ele vor feri specia de valurile intunecate ale pieirii si o vor trece din nou peste arcul de timp, in nemurire .

Iata iubite cititor, c-am intrat deja intr-un nou an apicol, care spre deosebire de cel calendaristic, incepe toamna.

In fapt am ajuns acolo de unde am pornit a-ti scrie, pana spre sfarsitul primei veri.

Fiind convins ca vei putea intelege cat de cat inceputul drumului peren al familiei de albine peste anotimpuri, nutresc speranta ca-ntr-o buna zi vei reusi sa deslusesti in dialogul cugetarilor proprii macar farame din 'spectacolele" unei lumi aparte, vrednica si ea de toata dragostea noastra.

Prin atitudini incarcate de intelepciuni ascunse in ritmuri de linisti si furtuni, truda "poporului" despre care m-am gandit sa-ti soptesc cate ceva nu reprezinta decat o marturie dumnezeiasca menita sa cutreiere Pamantul si sa mangaie existenta nelinistita si pasionata a intregii omeniri.

De unde stiu albinele ca numai prin vointa pot sa-si adune puterile pentru a-si modela viitorul peste anotimpuri ? .