Indivizii familiei de albine

Indivizii familiei de albine

Nu cred ca exista om care, la auzul cuvantului albine sa nu simta launtric o fireasca stare de teama si profunda admiratie.

Teama - fata de curajul acestor vietati dispuse oricand ca, printr-un teribil simt al apararii, sa-si sacrifice viata; admiratie - pentru modul inegalabil de a munci intr-o colectivitate, care la randu-i nu cunoaste odihna.

Daca vreodata, cand poate nici nu-ti mai aduci bine aminte in ce imprejurari, vreo albina ti-a lasat acul in piele, n-o mai dusmani; n-o mai uri !

Iart-o si fii convins ca poate i-ai gresit cu ceva, deoarece nu aveai cum sa-i pricepi curajul si toata truda ei vremelnica !

Fara sa stii atunci, afla ca la putina vreme dupa ce temerara faptura te-a intepat, ea a murit.

Coplesita poate de-o durere launtrica a continuat un timp sa-si rostogoleasca zumzetul, dand parca ultimele saruturi vazduhului.

Apoi, la ceasul chemarii, ea s-a amestecat repede cu Pamantul printre firele de iarba si flori, iar in drumul spre vesnicie a mai gasit, probabil, puterea sa-si repete: "Mors est non esse. Hoc erit post me, quod ante me fuit" (Moartea este a nu fi.Dupa mine va fi ce-a fost inainte de mine)!

De unde venea si cine crezi ca a ramas dupa ce temerara vietate ti-a umplut ochii cu lacrimi, iar apoi a trecut impacata dincolo de intunericul si lumina pamanteasca ?

Cui i-a ramas intreaga stradanie, dupa ce te-a intepat, dandu-si obstescul sfarsit ?

Sunt doar cateva intrebari la care voi incerca sa-ti raspund in cele ce urmeaza !

Nu de alta, dar as dori sa te stiu impacat; sa uiti daca se poate si sa nu mai treci manios si cu frica pe langa neamul in mijlocul caruia acea albina s-a plamadit si pentru care s-a jertfit !

Pana a nu te intepa, plapanda vietate apartinea unei familii de albine care, prin energii proprii se inchide si se deschide ciclic asemenea unei armonici dezlantuita pe note de vis si nea, de flori si caldura.

Prin voia soartei, rudele ei au ramas si astazi farame de viata smulse din suflul trecator al anotimpurilor, deoarece ea insasi apartinea unui neam inaripat si nemuritor in arc de timp - acelui "popor" vesnic nemultumit de toate jertfele lui.

Iata-l !

Matca - reprezinta mama oricarei familii de albine.

Ea este singura femela perfecta careia natura i-a incredintat intreaga responsabilitate de a trece si de a aseza viata peste toate leaganele prunciei in care se plamadesc si din care ies, pe rand, spre lumina zeci si zeci de generatii de albine lucratoare si trantori.

Existenta si pantecele acestei fiinte poseda o energie anume, innascuta si capabila sa stapaneasca intregul univers invaluit de intunericul stupului.

Permanenta ei mentine linistea si asigura coeziunea perfecta intre toti indivizii care alcatuiesc fascinantul supraorganism - familia de albine.

In jurul acestei fapturi nimeni nu-si permite sa greseasca, deoarece intreaga multime a invatat de mii de ani ca viata neorganizata si haosul duc mai repede spre pieire !

Descoperita printre albinele din stup, la prima vedere, matca se distinge prin lungimea mai mare a abdomenului, lucru care face ca varful aripilor sa se opreasca la jumatatea acestuia.

Acolo, in pantecele ei, sta adunata intreaga bucurie si cumintenie a speciei .

Fata de albinele lucratoare si de trantori, intreaga-i infatisare este mai clara, mai diafana.

Ea nu recolteaza nimic din plecaciunile florilor; nu secreta ceara si nu cladeste faguri; nu hraneste si nu stie sa-si apere progenitura.

Vreme de cativa ani, gandurile i se impletesc cu toate framantarile "poporului" in mijlocul caruia se afla si se infratesc doar cu tacerea suprematiei desavarsite.

Intr-o zi sau intr-o noapte, ostenita si impacata, ea stie ca trebuie sa piara pentru a permite neamului pe care l-a pastorit vremelnic sa-si desavarseasca pe mai departe munca istovitoare.

Cata cumintenie si intelepciune !

Plamadita pe timpul verilor calde, pentru intreaga familie, maiestoasa mama defineste semnul implinirilor si sperantelor fara margini.

Ea apare dintr-un ou fecundat depus de-o alta matca de dinaintea ei, intr-o botca¹ cladita si ingrijita anume de catre albine ca o nevoie intrinseca a lor, a tuturor.

In urma unei metamorfoze complete de 16 zile, "nasterea" matcii nu simbolizeaza altceva decat dorinta de purificare si de regenerare a supraorganismului de care-ti vorbeam - glasul de bunavestire al unui nou inceput si de biruinta a vietii asupra mortii.

1. Botca - celula special cladita de catre albine pe fagurii din stup. Are forma de ghinda si este necesara pentru cresterea unei noi matci.

Dupa parasirea botcii viitoarea stapana paseste infricosata, dar orientata de anumite impulsuri proprii printre albinele din intuneric.

Acestea din urma o intampina mirate, o inconjoara, o curata si o hranesc, percepand-o ca pe un dar suprem, ca pe o dorinta ascunsa ce le va tine in frau toate ispitele si pacatele.

Inconjurata ca-ntr-o sezatoare de fecioare, harnicile lucratoare ii ofera pe rand un fel de hrana "regala" (laptisor de matca¹), numai de ele pregatita, smulsa parca din trudita seva a Pamantului.

Datorita acestui tip de hrana, plapanda faptura este invrednicita sa implineasca idealurile inaltatoare ale neamului sau, in sensul pur al feminitatii.

Numai astfel pregatita, ea va zbura spre granitele flacailor ce-o asteapta nestapaniti de zarile vazduhului, pe timpul amiezilor calduroase de vara, senine si fara vant.

Pregatita si adesea usor "dojenita" de catre albine, coboara mai intai din intunericul stupului la urdinis².

1. Laptisorul de matca - secretia glandelor hipofaringiene ale albinelor lucratoare in varsta de pana la 21 de zile. Cu acest produs propriu, albinele hranesc in mod diferentiat puietul in stadiul larvar si matca pe tot parcursul vietii sale.

2. Urdinisul - spatiul din fata stupului prin care familia de albine comunica cu mediul in care traieste.

Cu cateva zile inainte de a ajunge in hora dragostei tulburatoare si de a gusta din farmecul locurilor in care se vor naste si se vor topi iubirile patimase, tanara matca zboara in jurul stupului in care s-a plamadit si din care a dat primul sarut Soarelui.

Prin acest zbor numit "de recunoastere" ea isi incarca memoria simturilor care ii va face din intamplare un joc al izbanzilor.

Incremenita pentru cateva clipe pe scandura de zbor din fata urdinisului, priveste miracolul luminii si incepe sa se primeneasca pentru o mare si aproape unica sarbatoare.

Cauta tacuta vazduhul, iar inainte de a se lasa toropita de valurile invesmantate ale dragostei isi curata aripile cu picioarele de dinapoi, iar cu cele din fata, ochii si antenele.

In aceeasi tacere isi pipaie abdomenul si isi aduna toate gandurile ce o vor purta curand peste florile aprinse de puritatea melodica a vesniciei.

Privirea i se uneste cu albastrul nemarginit al Cerului si zambeste fericirii cuprinsa de patosul navalei spre libertate.

Intr-o bucurie fara margini se inalta catre frumusetile aproape pustii ale vazduhului, iar in zboru-i temerar imprastie si lasa printre tentaculele de lumina mirosul afrodisiac care o randuieste spre primul legamant.

Departe de "casuta" in care i-a fost randuit sa se nasca, ea spinteca zarile si se lasa cuprinsa de zborul disperat al trantorilor nauciti de parfumul seducator al feminitatii.

Nevoia de a se simti iubita se apropie si nimic nu o mai poate opri de la ceea ce cauta si stie sa faca de cand Lumea si Pamantul !

In vreme ce florile campurilor raspandesc mirosuri imbietoare printre albine si oameni, sub albastrul cald al departarilor nedeslusite, zumzetul tinerei matci se contopeste cu cel al trantorilor ce-o urmaresc cu inversunare.

Fara ca vreunul sa stie ca legile iubirii duc adesea spre suferinta, ei se napustesc spre faptura virgina, iar cativa dintre cei mai puternici o imbratiseaza pe rand si-i incredinteaza samanta ce va mentine "poporul" in valentele sale creatoare.

Ultimul "晦lacau" piere odata cu ultima imbratisare data viitoarei mame, care la randu-i va duce in intunericul stupului dorinta implinirilor ce vor da diversitatea si perenitatea genetica multimii.

Daca norocul i-a suras sa nu fie inghitita de vreo pasare a Cerului sau sa nu se rataceasca pe la urdinisul altui stup asemanator cu cel din care a iesit pe drumul tainic al inegalabilei iubiri, tanara stapana se va intoarce din zboru-i triumfator in mijlocul "poporului" din care a plecat ca pentru "spovedanie".

Binecuvantata de lumina ea revine printre multimea de albine, infrigurate si ele de-atata osteneala si asteptare.

Cu toate o intampina ca pe-o comoara unica din care curge curajul si toata vrednicia neamului lor.

Apoi, pe tot parcursul vietii, ele o hranesc numai cu laptisor, o curata si o insotesc permanent pe fagurii din stup, asemenea unei garzi regale care se schimba in mod permanent si voluntar.

De unde stiu albinele ca din valoarea inteligentei si a dragostei statornice se naste vesnicia ?

La doua-trei zile dupa ce vazduhul a topit focurile dezlantuite ale dragostei iar tanara mama s-a intors in intuneric, viata familiei de albine isi recapata linistea si echilibrul.

Dupa iar cateva zile, ea incepe sa depuna oua in celulele de pe suprafetele fagurilor din stup - la inceput cate doua-trei intr-o celula, iar apoi numai cate unul.

In fiecare ou minuscul se ascunde cate o mica farama de bucurie care, in timp, toate la un loc, vor conduce specia spre impliniri.

Inzestrata cu un deosebit simt al dimensiunilor cladite pe suprafetele fagurilor, matca "stie" ca in celulele hexagonale mai mici trebuie sa depuna oua din care se vor "naste" albinele lucratoare, iar din cele mari, trantorii.

In aceasta splendida stiinta a ouatului sta, cu siguranta, energia tainica a unor simturi pe care tanara faptura le-a mostenit de-a lungul miilor si miilor de ani.

Toate le va darui deopotriva timpului, intunericului si vesniciei vietii, ca o buna si inteleapta mama.

Uneori, cand zile la rand duhul luminii si al caldurilor de vara se lasa acoperit de nori, ploi si vant este posibil ca plapanda faptura sa nu mai aiba parte de bucuriile vazduhului si sa nu mai poata gusta din dorintele aprinse ale dragostei nestapanite.

In asemenea situatii, stralucirea si prosperitatea albinelor poate face ca masura fericirii sa fie egala cu cea a nenorocirii.

In familia fara matca, generatiile de albine pier pe rand, iar cele de trantori apun odata cu picaturile de miere ramase rasfirate in celulele fagurilor de ceara, ca un ultim si prelung suspin adus florilor.

Trantorii - reprezinta masculii familiei de albine.

Ei sunt tatii "poporului" pe timpul zilelor si noptilor, de primavara si pana vara tarziu, deoarece numai in aceste anotimpuri sunt ingaduiti de catre albine, ca o nevoie intrinseca a speciei.

Prezenta lor in mijlocul neamului despre care iti scriu, infrumuseteaza lumina si invaluie intunericul cu sperante si impliniri.

In numar de cateva sute intr-o familie, ei se disting usor datorita fapturii mult mai robuste, marimii aripilor si zumzetului aparent inspaimantator la primul auz.

La fel ca si matca, nu sunt preocupati de procurarea hranei; nu secreta ceara; nu stiu sa cladeasca faguri; nu isi apara progenitura si putin le pasa de primejdii.

Nu au ac si nu fac rau nimanui !

Vreme de cateva saptamani se perinda in voie prin stralucirea Soarelui; se aseaza risipiti pe fagurii din partile laterale ale cuibului, acolo unde de regula albinele culegatoare depoziteaza cea mai mare cantitate de miere.

Odata cu imensa stralucire a florilor cuprinse de caldurile primavaratice, trantorii incep a se "naste" din ouale nefecundate (simple ovule) pe care matca, asa cum iti spuneam, le depune in celulele mai mari de pe suprafetele fagurilor claditi.

In urma unei metamorfoze de 24 de zile, aparitia lor constituie o nevoie vremelnica; o dorinta a speciei, menita sa stapanesca dorurile nemarginite ale viitoarelor stapane ce vor invalui vazduhul cu farmecul si energiile feminitatii, pe timpul amiezilor de vara.

Asezati peste dulcele din faguri, acesti "flacai" gurmanzi prin firea lor, cred ca totul este numai zbor si iubire.

Pe timpul verii, in zilele calde si fara vant se petrec nestingheriti de la un stup la altul, fara ca cineva sa-i observe sau sa le poarte vreo grija.

De primavara si pana spre-nceputul toamnei, zi si noapte se infrupta pe saturate din truda albinelor, dar nici unul nu banuieste ca intr-un tarziu, lacomia ii va duce pe rand spre ratacire si pieire.

Si tot atunci, gandurile le zboara numai spre "altarele" vazduhului, acolo unde dragostea le intuneca "mintile" si le acopera toate "pacatele".

Increderea cu incapatanare in propria lor stiinta se clatina odata cu inceputurile fiecarei toamne.

Atunci cand florile incep sa-si risipeasca semintele sub arcurile tarzii de curcubeu pentru a atipi o vreme sub plapuma iernii - albinele ii alunga din cuib, mai intai de pe suprafetele fagurilor, iar apoi pe urdinis, in afara stupului.

Ingramaditi unul langa altul pe scandura de zbor, ultimele generatii de trantori privesc pierduti albastrul nepasator al zarilor traindu-si ultimele nostalgii.

La putina vreme se fac nevazuti printre firele de iarba uscata, spre locurile de vesnica odihna numai de Dumnezeu stiute.

Impresionanta jertfa si randuiala a destinelor !

Daca cumva spre toamna albinele nu se invrednicesc sa-i alunge si sa-i ingramadeasca pe scandura de zbor, ei vor ramane peste iarna alaturi de ele, acolo in cuibul din intunericul stupului.

Aceste stari de lucruri reprezinta semnele unor disperari si neimpliniri care pot indrepta "poporul" spre soarta cruda a pieirii.

Pe timpul iernii, prezenta trantorilor in familie devine doar o dulce mangaiere a lacrimilor launtrice in care traiesc surorile lor vitrege - albinele lucratoare.

Asemenea emotii, amestecate de fiecare data cu incertitudini, apar atunci cand, din diferite motive, familiei i-a disparut matca sau aceasta n-a mai apucat sa strabata cararile vazduhului spre impliniri, ramanand peste iarna la fel de neprihanita.

Albinele lucratoare - in numar de cateva mii sau zeci de mii, au ramas pentru totdeauna vesnicele fecioare in care geniul se naste din grauntele de nebunie al dragostei vremelnice si al muncii fara margini.

Ele sunt simple licariri predestinate sacrificiului fara de care nu ar fi posibila prosperitatea si perenitatea "poporului "despre care-ti scriu !

Nevoia de siguranta si util fac din devotamentul lor un fel de joc al bucuriilor invaluite de mistere perene.

Intreaga lor arta vine din tipare pe care numai natura a reusit sa le modeleze in toata asprimea si bunatatea ei.

Surori si semisurori inaripate de destine, numai ele stiu sa imbrobodeasca si sa aprinda campurile; sa straluceasca in intuneric si lumina; sa-si apere munca si hotarele prunciei, iar apoi sa piara pe rand, in generatii nedeslusite, ostenite de vazduh.

Nascute in urma unei metamorfoze complete de 21 de zile, din ouale fecundate pe care matca le depune in celulele mici de pe suprafetele fagurilor claditi, albinele lucratoare se disting printr-o constitutie mai aparte fata de matca si trantori, deoarece numai ele sunt capabile sa deschida drumurile imaginare spre imparatiile florilor in care stau risipite picaturile de nectar si graunciorii de polen.

Farame de viata "rasarite" odata cu lacrimile dulci si plamadite in potirele florilor, aceste vietati coplesite de griji asemenea unor maiestre gospodine, aduna la un loc tot ce este util neamului lor.

De primavara devreme si pana spre primele brume ale fiecarei toamne, pe rand, ele cutreiera vazduhul; cauta in diminetile de vara stralucirea bobitelor de roua, iar apoi se lasa furate de farmecul miresmelor care insaileaza campurile, pana dincolo de amurguri.

Viata fiecareia se misca asemenea valurilor fara odihna, iar fericirea le sta ascunsa in caldura si in lumina care invaluie anotimpurile in succesiunea lor.

Cu toate stiu ca numai truda si osteneala aduc indestulare, iar pretul muncii lor nu este altceva decat o fireasca glorie comuna.

Ele nu pot trai decat impreuna, alaturi de matca si trantori, iar in fiecare exista o sfanta impacare launtrica in care instinctul jertfei le randuieste valente creatoare desavarsite.

Pe rand si imediat dupa "nasterea" din celulele mici ale fagurilor, acolo in minunatiile intunericului din stup, tinerele albine cauta picaturile de miere pe care suratele de dinaintea lor le-au randuit cu truda.

Poate de aceea aparentul plans al prunciei se amesteca repede cu disperarea si fericirea, facand ca in fiecare dintre ele sa musteasca dorinta de a munci si de a fi cat mai repede de trebuinta "poporului" in mijlocul caruia au aparut ca niste mirabile seminte.

Peste toate aceste dorinte innascute, vietile lor raman sub semnul timpului care le alina si le purifica dorul de vazduh.

Asa se face ca dupa ce se "nasc", albinele raman o buna vreme in intunericul cald al stupului.

Acolo, timp de doua-trei saptamani, pe rand incep sa desluseasca tainele uceniciei si muncii asidue; sa cladeasca geometria economica a fagurilor de ceara; sa curete si sa pregateasca permanent celulele necesare matcii pentru ouat; sa-si ingrijeasca mama si toata progenitura aflata in stadiul portelaniu de larve; sa randuiasca pe covorul de inchinaciune al ramei, hrana adusa de suratele mai varstnice; sa ventileze si sa apere cu inversunare cuibul, la urdinis.

In stup, intreaga lor truda se amesteca cu balsamurile Pamantului, iar singura lor odihna o reprezinta munca in forma ei complexa si numai de ele stiuta.

Dupa vremea uceniciei, generatiile de albine, asa numite "doici", saruta pe rand vazduhul si pornesc in cautarea celor trebuitoare intregii multimi.

Acum, incep sa devina albine culegatoare, punandu-si tot mai mult viata in primejdii.

Le vedem intrand si iesind pe urdinisul stupului intr-o ordine proprie, nestiuta de catre noi, oamenii.

Unele dintre ele incep sa aduca apa in cuib, asemenea unor "sacagite" imbrobodite de stralucirea Soarelui si molesite de-atata caldura.

Altele cutreiera florile campurilor aplecandu-si cu vrednicie capetele peste potirele incarcate cu seva dulce a Pamantului.

Apoi, una cate una si toate la un loc duc in stup nectarul ce-l vor transforma in miere.

Invrednicite de puterea unor destine anume, o buna parte dintre culegatoare se napustesc si se scalda prin flori adunand pe picioare bobite de polen rupte parca din dragostea eterna a curcubeelor.

Aceasta "spuma" a florilor nu reprezinta altceva decat suportul vietii intregii familii; painea improspatata zilnic printr-o munca fara sudoare si innobilata de cele mai teribile parfumuri ale Pamantului.

Cuprinse de osteneala, generatii de albine pier pe rand in dimineti si amurguri nedeslusite.

Si tot atunci, altele se "nasc" intruna, ca o permanenta izbanda a vietii asupra mortii.

Farame de viata smulse din suflul trecator al anotimpurilor, matca, trantorii si albinele continua sa fascineze prin tot ceea ce stiu sa faca pentru omenire, de mii si mii de ani.

Asa cum le gasim astazi, cele trei categorii de indivizi care alcatuiesc familia se pregatesc continuu pentru infinitate, intr-un limbaj propriu, cu o uluitoare comoditate a mintii care le transforma si le aseaza stradaniile intr-o stiinta utila intregii planete.

Nasterea si moartea fiecarei categorii de indivizi care alcatuiesc "poporul" dintre intuneric si lumina nu inseamna altceva decat o permanenta si complexa neliniste creatoare; o sincera cautare a tot ce poate cuprinde natura in dimensiunile spatiului si timpului.