Obligatiile comerciale

OBLIGATIILE COMERCIALE

1. Notiuni generale

Una dintre problemele mult discutate in literatura de specialitate este existenta unei teorii generale a obligatiilor specifica obligatiilor comerciale. Dupa cum am vazut, raportul juridic comercial prezinta o serie de particularitati, impuse indeosebi de cerintele si exigentele comertului, exprimate succint in sintagma Credit, Celeritate, Securitate.

Raspunsul la problema sus-mentionata poate fi dat numai tinand seama de cele doua mari tendinte ale dreptului comercial: in cazul in care nu se recunoaste autonomia dreptului comercial, cum ar fi in sistemul englez sau in cel elvetian, unde exista un unic "Cod al obligatiilor", evident nu se recunoaste existenta unei teorii a obligatiilor distincte si specifice dreptului comercial. In sistemul de drept francez, german si roman, unde exista o reglementare distincta a raporturilor juridice comerciale sub forma unor "coduri comerciale", care subliniaza si particularitatile obligatiilor comerciale, au fost unii autori partizani ai existentei unei teorii generale a obligatiilor comerciale specifice si distincte de dreptul privat.

Codul Comercial in vigoare cuprinde un titlu relativ restrans intitulat "Despre obligatii comerciale in general" (art.46-59), care contine o serie de reglementari derogatorii de la dreptul civil al obligatiilor, in special referitoare la executarea contractului. In afara de aceasta scurta reglementare, Codul Comercial mai cuprinde si o serie de reglementari dedicate unor contracte, precum vanzarea-cumpararea, mandatul etc., care sunt cunoscute si in dreptul civil, dar adaptate nevoilor comertului prezinta anumite particularitati. Exista si unele reglementari date prin legi speciale unor contracte care, prin esenta si finalitatea lor, au caracter comercial si care constituie un important izvor al dreptului comercial, cum ar fi contractul de consignatie, leasing, gaj comercial, franciza etc. Toate aceste contracte urmeaza a fi examinate pe scurt in continuare, dupa ce, in prealabil, vom evidentia trasaturile si reglementarile specifice dreptului comercial in domeniul obligatiilor.

2. Reguli privind formarea obligatiilor comerciale

2.1. Momentul formarii contractului. Teorii

Stabilirea cu exactitate a momentului incheierii contractului are o deosebita importanta. Daca, in cazul contractelor incheiate intre prezenti, nu se ridica probleme in ceea ce priveste momentul formarii contractului, in schimb, in situatia contractelor incheiate prin corespondenta sau inter absentes, problema momentului formarii contractului a suscitat o serie de discutii si teorii.

Momentul formarii contractului este important, pentru ca in raport cu acesta se vor aprecia o serie de elemente esentiale, cum ar fi: capacitatea partilor pentru ca respectivul contract sa fie valabil incheiat; existenta viciilor de consimtamant; tardivitatea revocarii ofertei sau acceptarii; efectele pe care urmeaza sa le produca contractul; termenele stipulate in contract, precum si prescriptia extinctiva; determinarea pretului, daca pretul este cel curent din ziua contractarii; solutionarea conflictelor de legi in timp (tempus regit actum); determinarea locului contractului.

In legatura cu formarea contractelor s-au emis mai multe teorii, si anume:

Teoria declaratiunii acceptarii. Conform acestei teorii, con-tractul se considera incheiat in momentul in care destinatarul ofertei isi manifesta vointa sa de acceptare. In acest sens, pentru existenta consimtamantului este suficient ca cele doua vointe identice sa existe fara a fi necesara si o informare reciproca a celor doua parti.

Teoria expeditiunii acceptarii. In temeiul acestei teorii, se considera ca un contract este format in momentul in care acceptarea a fost expediata sau, in orice caz, acceptantul a indeplinit toate formalitatile necesare pentru ca acceptarea sa ajunga la ofertant. Fundamentul acestei teorii este acelasi ca si in cazul teoriei declaratiunii acceptarii, fiind suficient ca cele doua vointe identice sa existe pentru ca, astfel, contractul sa fie format. Aceasta teorie a fost adoptata de numeroase legislatii, argumentele in favoarea ei fiind, in primul rand, o oarecare certitudine cu privire la momentul formarii contractului.

Teoria receptiunii acceptarii. Conform acestei teorii, contractul se considera incheiat in momentul in care acceptarea ajunge in sfera de activitate a ofertantului. Temeiul acestei teorii il reprezinta faptul ca, din momentul in care acceptarea a ajuns la destinatar, depinde numai de ofertant sa ia cunostinta de acceptare.

Teoria informatiunii. In temeiul acestei teorii, contractul nu este considerat ca incheiat pana cand acceptarea nu a ajuns la cunostinta ofertantului. Ea se bazeaza pe considerentul ca intalnirea vointelor, necesara pentru formarea contractului, nu are loc mai inainte ca ofertantul sa fi luat cunostinta de acceptare, deoarece pentru a exista consimtamantul ambelor parti trebuie sa existe o informare reciproca cu privire la vointele celor doua parti. Aceasta teorie a fost adoptata si de sistemul roman de drept, art.35 din Codul Comercial consacrand teoria informatiunii.

2.2. Oferta

Oferta reprezinta comunicarea pe care o persoana o adreseaza alteia in vederea incheierii unui contract. Aceasta manifestare de vointa, prin insasi finalitatea ei, nu poate produce efectele specifice decat in masura si din momentul in care este adusa la cunostinta celeilalte parti.

Oferta trebuie sa fie ferma, adica sa ateste vointa autorului sau de a se angaja, sa fie precisa si completa, adica sa precizeze suficient toate elementele contractului spre a carui incheiere tinde, astfel incat sa se poata realiza perfectarea acestuia printr-o simpla acceptare.

Cu privire la forma ofertei exista numeroase divergente intre diferite sisteme de drept. Astfel, unele legislatii prevad forma scrisa necesara ad validitatem in privinta contractelor comerciale, iar in alte legislatii, forma scrisa este necesara numai spre a putea fi prezentata instantelor de judecata in caz de litigiu (ad probationem). Insa practica celor mai multe state a statuat in sensul ca pentru contracte comerciale nu se cere nici o conditie de forma. Ca urmare, oferta poate fi dovedita prin orice mijloace de proba, inclusiv martori, daca partile nu adopta o alta solutie, regula sus-mentionata fiind dispozitiva.

In ceea ce priveste revocarea ofertei, de asemenea, exista practici diferite, in functie de momentul la care destinatarul a luat cunostinta de aceasta revocare. Astfel, cele mai multe legislatii admit revocabilitatea ofertei, continuand traditia dreptului roman, unde revocarea ofertei se justifica prin absenta unui act formal (stipulatio), singurul care putea genera actiunea in dreptul comun. Legislatia altor state consacra principiul irevocabilitatii ofertei, care statueaza ca oricine accepta o oferta in termenul prevazut de ofertant trebuie sa considere ca, prin efectul acceptarii sale, contractul este format. Solutia acceptata de practica este urmatoarea: revocarea ofertei nu poate sa produca efecte decat daca soseste la destinatar mai inainte ca acesta sa fi expediat acceptarea ori sa fi savarsit un act echivalent, desi contractul nu este inca incheiat. Oferta este irevocabila numai cand ea contine un termen de acceptare sau arata in mod expres ca este ferma sau irevocabila si cand revocarea nu e facuta cu buna-credinta.

2.3. Acceptarea ofertei

Acceptarea consta, in genere, intr-o declaratie adresata de destinatarul ofertei catre ofertant. Ea poate fi expresa sau sa conste dintr-un alt fapt care sa exprime vointa de acceptare a destinatarului ofertei, cum ar fi inceputul de executare a unui contract, expedierea lucrului ori a pretului sau promisiunea de expediere a acestuia si orice alt act care ar putea fi considerat ca echivalent al declaratiei de a accepta oferta. Vointa de a accepta trebuie sa rezulte in toate cazurile dintr-un fapt pozitiv, care sa o exprime in mod clar, si nu dintr-o atitudine pasiva a destinatarului sau din tacerea sa, deoarece, in acest din urma caz, ar fi foarte greu sa se constate vointa de acceptare si mai ales sa se poata preciza momentul acceptarii.Conform art. 39 din Codul comercial, ,,acceptarea conditionata sau limitata se considera ca un refuz al primei propuneri si formeaza o noua propunere". In ceea ce priveste continutul sau, acceptarea, spre a-si produce efectele specifice, trebuie sa corespunda in mod exact ofertei. Aceasta decurge din insasi esenta contractului, care reprezinta intalnire de vointe identice in continutul lor.

3. Reguli speciale in executarea obligatiilor comerciale 

Obligatiile comerciale sunt prevazute in titlul V din Codul comercial roman (art. 35-59), titlu intitulat ,,Despre obligatiile comerciale". Codul comercial consacra anumite reguli speciale privind executarea obligatiilor. Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifica prin considerente care tin de specificul activitatii comerciale: asigurarea creditului, a celeritatii executarii obligatiilor etc.

3.1. Solidaritatea intre debitori

Cu privire la obligatiile comerciale, art. 42 din Codul Comercial instituie principiul solidaritatii debitorilor. Astfel, codebitorii se prezuma ca s-au obligat solidar, fiecare din acestia fiind obligati la plata intregii datorii. Dupa cum se observa, acest principiu este diferit de prevederile art.1041 din Codul Civil, care stabileste ca solidaritatea nu se presupune si ca ea trebuie sa rezulte dintr-un text al legii sau din conventia expresa a partilor, astfel incat debitorii raspund in raporturile civile numai pro parte si pot in consecinta sa invoce atat beneficiul diviziunii, cat si beneficiul discutiunii.

In temeiul alin. 2 al art. 42 Cod com., solidaritatea se extinde si la fidejusorul necomerciant care garanteaza personal o obligatie comerciala. In schimb, art.42 alin.3 din Codul Comercial restrange sfera solidaritatii, stipuland ca "prezumtia solidaritatii nu se aplica debitorilor necomercianti".

3.2. Regimul juridic al dobanzilor

Conform art. 43 Cod com., "Datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua cand devin exigibile." In consecinta, nu este necesara punerea in intarziere ca in dreptul civil. Astfel, dobanzile aferente intarzierilor la plata curg de drept in favoarea creditorului obligatiei comerciale (Dies interpelat pro hominem), deoarece in materie comerciala se aplica regula: "Banii au valoare prin detinerea lor." De asemenea, in relatiile comerciale, spre deosebire de cele civile, este permis anatocismul (calcularea si perceperea dobanzilor la dobanda).

Conform art. 1 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobanzii legale pentru obligatii banesti, partile sunt libere sa stabileasca in conventii rata dobanzii pentru intarzierea in plata unei obligatii banesti.

Art. 2 din acelasi text de lege precizeaza ca, in cazul in care, potrivit dispozitiilor legale sau prevederilor contractuale, obligatia este purtatoare de dobanzi fara sa se arate rata dobanzii, se va plati dobanda legala.

Art. 3. - Dobanda legala se stabileste, in materie comerciala, cand debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Nationala a Romaniei.

Potrivit art. 7 din Codul comercial, sunt comercianti cei care fac fapte de comert, avand comertul ca o profesiune obisnuita, si societatile comerciale.

In toate celelalte cazuri dobanda legala se stabileste la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Nationala a Romaniei, diminuat cu 20%.

Nivelul taxei oficiale a scontului, in functie de care se stabileste dobanda legala, este cel din ultima zi lucratoare a fiecarui trimestru, valabil pentru intregul trimestru urmator. Nivelul taxei oficiale a scontului se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, prin grija Bancii Nationale a Romaniei.

Art. 4. - In relatiile de comert exterior sau in alte relatii economice internationale, atunci cand legea romana este aplicabila si cand s-a stipulat plata in moneda straina, dobanda legala este de 6% pe an.

Art. 5. - In raporturile civile dobanda nu poate depasi dobanda legala cu mai mult de 50% pe an.

Dobanda trebuie sa fie stabilita prin act scris. In lipsa acestuia se datoreaza numai dobanda legala.

Art. 6. - Prin dobanda se intelege nu numai sumele socotite in bani cu acest titlu, dar si alte prestatii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obliga drept echivalent al folosintei capitalului.

Art. 7. - Plata anticipata a dobanzilor se poate efectua pe cel mult 6 luni. Dobanda astfel incasata ramane bine dobandita creditorului, indiferent de variatiile ulterioare.

Art. 8. - Dobanda se va calcula numai asupra cuantumului sumei imprumutate.

Cu toate acestea, dobanzile se pot capitaliza si pot produce dobanzi in temeiul unei conventii speciale incheiate in acest sens, dupa scadenta lor, dar numai pentru dobanzi datorate pe cel putin un an.

Dispozitiile alin. 1 si 2 nu se aplica contractului de cont curent, precum si atunci cand prin lege s-ar dispune altfel.

Art. 9. - In raporturile civile obligatia de a plati o dobanda mai mare decat cea stabilita in conditiile prezentei ordonante este nula de drept.

Art. 10. - Dobanzile percepute sau platite de Banca Nationala a Romaniei, de banci, de Casa de Economii si Consemnatiuni, de cooperativele de credit - banci populare - si de Ministerul Finantelor, precum si modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementari specifice.

Conform reglementarilor in vigoare (O.G. nr. 9/2000, aprobata prin Legea nr. 356/2002), dobanda legala este stabilita in materie comerciala pentru platile in lei la nivelul dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei, comunicata lunar de aceasta institutie.

3.3. Termenul de gratie

Conform art. 44 Cod com., judecatorul nu poate acorda in obligatiile comerciale termenul de gratie prevazut de art. 1021 Cod civil. Potrivit art. 1021 Cod civil, ,,partea in privinta careia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa sileasca pe cealalta a executa conventia, cand este posibil, sau sa-i ceara desfiintarea cu daune-interese. Desfiintarea trebuie sa se ceara inaintea justitiei, care, dupa circumstante, poate acorda un termen partii actionate". Interdictia aplicarii termenului de gratie are ca principal scop si efect asigurarea executarii la termen si intocmai a obligatiilor comerciale. Din art. 44 Cod com. Rezulta conditiile in care opereaza interdictia legala a acordarii termenului de gratie: 

a) obligatia debitorului sa aiba caracter comercial; 

b) obligatia debitorului sa rezulte dintr-un contract sinalagmatic; 

c) contractul trebuie sa prevada un termen ferm de executare. 

3.4. Retractul litigios

Art. 45 din Codul comercial prevede interdictia aplicarii retractului litigios, prevazut de art. 1402, 1403 si 1404 Cod civil cesiunilor de drepturi derivand din fapte comerciale. In materie comerciala, cesiunea creantelor litigioase este curenta si, in aceste conditii, retractul litigios (posibilitatea unui debitor a carui creanta a fost cedata de a se elibera de intreaga sa obligatie prin plata catre cesionar a pretului cesiunii, a spezelor contractului si a dobanzii ulterioare cesiunii) ar fi impotriva principiilor comertului, care prezuma scopul speculativ, de obtinere a unui profit, al operatiunilor comerciale.

3.5. Data actelor comerciale

In dreptul comercial este permisa proba datei actelor prin orice mijloc de proba admis de lege (art. 57 Cod com.). Art. 57 alin. 1 Cod com. prevede ca ,,data actelor si contractelor comerciale trebuie sa arate locul, ziua, luna si anul". Admitand in dreptul comercial orice mijloc de proba admis de legea civila, inclusiv prezumtiile, si statuand ca data din titlurile la ordin (cambie, bilet la ordin, cec) si girurile lor se prezuma adevarate pana la proba contrara - art. 57, alin. 3, Cod com. (prezumtie relativa), sistemul nostru de drept comercial sporeste increderea si puterea circulatorie a titlurilor la ordin si usureaza proba actelor comerciale.

3.6. Stabilirea adevaratului pret sau pretului curent

Pretul este un element esential al contractelor bilaterale (sinalagmatice), inclusiv al contractelor comerciale. Potrivit art. 1302 C. civ., ,,vinderea facuta pe incercate este intotdeauna presupusa conditionala pana la incercare". Ca element al contractului, pretul se stabileste de catre partile contractante sau de un tert (art. 1303 si 1304 Cod civil).  In contractele comerciale, partile se pot referi la "pretul curent" sau "adevaratul pret", care poate fi determinat in functie de preturile de bursa sau dupa mercurialele locului unde contractul a fost incheiat. In lipsa acestora, pretul poate fi determinat prin orice mijloc de proba (art. 40, 41, art. 60, 61 Cod comercial), in unele cazuri chiar de instanta de judecata. Daca pretul este stabilit in moneda straina, iar cursul acesteia nu a fost stabilit de parti in contract, plata va putea fi facuta si in moneda tarii respective, dupa cursul de schimb din ziua scadentei, la locul platii.

3.7. Locul de executare a obligatiilor comerciale

Conform art. 59 Cod com., obligatiile comerciale se executa la locul stabilit in contract sau la locul rezultat din natura operatiunii sau din intentia partilor. Locul poate fi stabilit expres sau tacit. In lipsa unei clauze exprese, contractul se va executa la sediul, domiciliul sau resedinta debitorului. Art. 1104 Cod civil stabileste locul platii doar la domiciliul debitorului: ,,plata se face in locul aratat in conventie. Daca locul nu este aratat, plata se va face in locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii. In orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului.  

3.8. Probele in materie comerciala

Art. 46 Cod comercial enumera unele din mijloacele de proba, cu precizarea ca in materie comerciala nu se aplica interdictia probarii cu martori in contra sau peste cuprinsul unui inscris a carui valoare depaseste 250 lei, interdictie prevazuta de art. 1191 Cod civ. Pe langa mijloacele de proba admise de legea civila (inscrisuri, martori, prezumtii), in dreptul comercial exista si mijloace specifice de proba, si anume: facturile acceptate (inscrisuri constatatoare, intr-o anumita forma, care prevede livrarea produsului, precum si pretul, TVA-ul, etc.), corespondenta (prin mihjloace clasice sau prin mijloace moderne de comunicare - telegrame, fax, e-mail) si registrele comerciantilor. Cu privire la registrele pe care trebuie sa le tina comerciantii (registrele comerciantilor), acestea sunt reglementate de Legea contabilitatii, Legea nr. 82/1991 si sunt urmatoarele: registrul-jurnal, registrul-inventar, registrul copier si registrul cartea mare. Aceste registre, daca sunt tinute in regula, pot constitui probe in justitie in favoarea comerciantului. Conform art. 52 C. com., ,,registrele comerciantilor, chiar netinute in regula, fac proba contra lor (comerciantilor respectivi)". Restrictii cu privire la probe: a) judecatorul poate primi proba cu martori (acceptarea sau nu a probei cu martori este lasata la aprecierea judecatorului); b) proba cu martori este admisa pentru actele unde este ceruta forma scrisa. In materie comerciala modalitatile de proba sunt diverse, tinand cont de faptul ca legiuitorul comercial este mai putin formalist. Cu toate acestea, exista aspecte specifice dreptului comercial, in care forma scrisa a actului este ceruta ad validitatem: cambia si biletul la ordin, cecul, contractul de societate, contractul de inrolare, contractul de imprumut maritim. In cazul altor acte comerciale, forma scrisa este ceruta doar ad probationem: contractul de asociere in participatiune, contractul de asigurare, contractul de gaj si contractul de consignatie.

3.9. Prescriptia extinctiva in materie comerciala

Codul comercial cuprinde in Cartea a IV-a, Titlul II ,,Despre prescriptie" (art. 945- 956 C. com.), anumite dispozitii privitoare la prescriptia extinctiva in materie comerciala. Decretul nr. 167/1958 reprezinta dreptul comun in materia prescriptiei, acest act normativ abrogand in mod expres o serie de articole din Codul comercial (cele care reglementau termene de prescriptie mai lungi de 3 ani). Cu toate acestea, au ramas in vigoare unele dispozitii care stabilesc termene speciale de prescriptie in materie comerciala, adica termenele de 3 ani si mai scurte.  

Codul comercial stabileste si anumite termene speciale de prescriptie: 

a) Art. 952 C.com. stabileste un termen de prescriptie de 2 ani pentru actiunile mijlocitorilor pentru plata dreptului lor. 

b) Art. 956 C.com. reglementeaza termene de prescriptie privind actiunile contra carausului in temeiul contractului de transport: 6 luni, daca expedierea a fost facuta in Europa; un an, daca expedierea s-a facut in tari extra-europene. Alte reglementari specifice dreptului comercial prevad termene speciale de prescriptie, dupa cum urmeaza: termenul de 6 luni pentru actiunile in daune ale fondatorilor impotriva societatii (art. 34 din Legea nr. 31/1990), termen care curge de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV-a, a hotararii adunarii generale a actionarilor care a decis dizolvarea anticipata;   termenul de 3 ani pentru restituirea dividendelor fictive (art. 67 din Legea nr. 31/1990), termenul de un an pentru actiunea in daune pentru prejudiciile cauzate prin fapte de concurenta neloiala (art. 12 din Legea nr 11/1991).

3.10. Suspendarea si intreruperea prescriptiei 

Prescriptia se suspenda in conditiile stabilite de art. 13-15 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, prescriptia se suspenda: 

- pe perioada cat cel impotriva caruia curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere;

- pe timpul cat creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei, care sunt pe picior de razboi;

- pana la rezolvarea reclamatiei administrative;

Prescriptia se intrerupe prin:

recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta in folosul celui caruia curge prescriptia;

introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare;

act incepator de executare.  Prescriptia curge de cand se naste dreptul la actiune.