ECONOMII SI INVESTITII. TIPURI DE INVESTITII

ECONOMII SI INVESTITII. TIPURI DE INVESTITII

           In mediul financiar se face o distinctie clara si transanta intre a economisi si a investi. Prin economisire se urmareste crearea unor rezerve de bani care sa fie pastrate  in conditii de risc cat mai mic.

Cele mai potrivite instrumente pentru plasarea banilor economisiti sunt  cele cu lichiditate ridicata si risc scazut. Bineinteles ca in aceste conditii randamentul obtinut va fi destul de redus. Printre instrumentele financiare care corespund acestor exigente se numara depozitele bancare, titlurile de stat (certificatele de trezorerie pentru populatie) si, intr-o oarecare masura, chiar si obligatiunile municipale.

A investi presupune asumarea unui risc, scopul principal fiind acela de a realiza un profit cat mai ridicat. Practic, in cazul unei investitii nu se mai pune problema de a minimiza riscul, cum este cazul pentru instrumentele economisite, ci de a maximiza profitul ce poate fi obtinut in conditii acceptabile de risc. Semnificatia sintagmei conditii acceptabile de risc difera de la o persoana la alta.

Unii investitori sunt dispusi sa riste o pierdere mai mare in speranta ca totusi situatia va evolua in favoarea lor si vor avea un profit ridicat, la fel cum exista si investitori care nu doresc sa-si asume decat un risc mediu sau scazut si, ca atare, se vor multumi cu profituri mai modeste.

In categoria investitiilor intra cea mai mare parte a tipurilor de plasamente: de la cele cu risc mai redus, cum sunt obligatiunile emise de companii private si pana la cele cu risc ridicat de tipul actiunilor listate la bursa sau cu risc foarte ridicat, cum este cazul contractelor futures si al optiunilor.

Toate acestea sunt investitii si instrumente financiare.

Instrumentele derivate sunt atat de complexe incat pot fi utilizate atat in procesul investitional pentru un management eficient al riscului, cat si ca plasamente pur speculative, caz in care riscul este foarte, foarte ridicat.

Ca o concluzie de final, a economisi si a investi sunt doua lucruri fundamental diferite. Diferentele se refera in primul rand la:

- obiectivul avut in vedere: acumularea de capital in cazul procesului de economisire, iar in cazul investitiilor, obtinerea de profit;

- riscul asumat: aproape zero cand vorbim despre economii, dar in mod cert exista in cazul investitiilor;

- randamentul posibil a fi obtinut: destul de redus (dar obligatoriu peste rata inflatiei) pentru sumele economisite si mult mai mare in cazul investitiilor.

Alegerea instrumentelor de investitie va diferi in functie de apetitul pentru risc al fiecaruia. Cei prudenti vor alege instrumente mai putin riscante precum obligatiunile si fondurile de investitii, iar cei cu apetit mai ridicat pentru risc vor alege actiunile tranzactionale la bursa, pentru ca ele le-ar putea aduce un profit mai mare.

1.1 Stabilirea unei strategii proprii de investitii si analiza

 In cazul investitiilor, efortul tine de activitatea de informare, de identificare a oportunitatilor oferite de mediul financiar, de studiere a mecanismelor pietei si construire a unei strategii proprii de investitie, de analiza a conjuncturii de moment si a indicatorilor financiari asociati instrumentelor in care se doreste a se investi, de cuantificare a riscului.

Dintre toate aceste activitati care insotesc procesul de investire, doua sunt determinante:  stabilirea strategiei de plasament si analiza caracteristicilor pietei si instrumentelor utilizate pentru a investi.

Atunci cand vorbim de investitii la bursa, strategia de plasament vizeaza in primul rand tipurile de instrumente in care vor fi plasati banii, orizontul de timp pentru care se va face investitia respectiva, nivelul de lichiditate adecvat (adica o estimare a cat de usor va fi sa se iasa in totalitate din investitia respectiva si sa se reintre in posesia banilor) si riscul maxim avut in vedere sau de personalitatea fiecaruia.

Unii investitori vor prefera sa investeasca preponderent in obligatiuni si in actiuni lichide ale unor companii care an de an platesc dividende de o valoare semnificativa. O astfel de investitie este mai putin riscanta si aduce un castig modic prezentand totodata avantajul ca sumele astfel plasate pot fi lesne transformate inapoi in bani, fara ca valoarea lor sa se diminueze. Totodata, orizontul  de timp minim recomandat pentru o astfel de investitie poate fi chiar mai mic de un an.

Alti investitori vor dori insa, sa-si asume riscuri ceva mai ridicate in speranta ca si castigurile  ce le vor obtine vor fi mai importante si ca atare vor include in portofoliu numai actiuni ale unor companii  cu potential ridicat de dezvoltare pe termen mediu si lung (actiuni de crestere, cum sunt ele denumite de catre specialisti). In acest caz dividendele ce vor fi incasate sunt mici, aproape nesemnificative, pentru ca respectivele companii folosesc toate resursele de care dispun pentru a-si finanta dezvoltarea activitatii  productive si, ca atare, nu raman prea multi bani pentru a fi distribuiti catre actionari sub forma de dividend.

Daca insa, politica firmei se dovedeste  a fi inspirata, in cativa ani cifra de afaceri si profitul acesteia vor creste si, ca atare, si pretul de piata al actiunilor sale se va aprecia. Astfel, investitorul va castiga cel mai mult din aprecierea pretului actiunilor detinute de el (sau in unele cazuri, din actiunile gratuite distribuite de companie) si foarte putin sau deloc, din dividend. Astfel de investitii sunt mai riscante pentru ca exista riscul ca politica de dezvoltare a firmei si investitiile facute de aceasta sa nu dea rezultatele scontate, iar termenul optim de asteptare pentru un plasament de acest tip este de cel putin 1 an (in general 2-5 ani).

Acest criteriu de selectie este bazat pe tipul de actiuni (actiuni de crestere sau actiuni platitoare de dividende).

O componenta importanta a strategiei de plasament o reprezinta diversificarea portofoliului, acesta presupune alocarea portofoliului  pe mai multe tipuri de instrumente, sectoare de activitate si companii diferite, pentru a imparti riscul.

De asemenea, alegerea momentelor de cumparare si de vanzare constituie un element important al strategiei. Unii investitori prefera sa acumuleze gradual pachete mici de actiuni ale companiei considerate solide si cu rezultate financiare solide, fara sa isi puna problema vanzarii acestora. O astfel de strategie se numeste in  literatura de specialitate "cumpara si pastreaza pe termen lung". Altii vor dori insa sa speculeze miscarile pe termen scurt sau mediu al pietei si vor cumpara actiuni inaintea datelor de comunicare a rezultatelor financiare  sau de anunt al dividendelor, daca anticipeaza ca aceste stiri vor fi favorabile, pentru ca, ulterior acestor evenimente sa vanda in profit beneficiind de cresterile de pret determinate de aceste evenimente.

O alta varianta posibila este urmarirea ciclurilor anuale ale pietei pentru a cumpara actiuni la sfarsitul primaverii sau inainte de toamna cand, de regula, preturile sunt mai coborate si sa le vanda la final  de an sau in luna ianuarie chiar cand, dupa cum  a aratat traditia din ultimii ani, preturile ating maxime pentru ciclul anual respectiv.

Cele de pana acum sunt numai cateva variante principale de strategii de  investitii axate atat pe criterii financiare (lichiditate, grad de supraevaluare/ subevaluare a companiei potential de crestere sau de plata a dividendelor etc.), cat si de orizontul de timp.

1.2 Principii de baza: randament, risc, lichiditate, diversificare

Atunci cand vorbim despre un plasament pe piata financiara  exista cel putin trei parametri foarte importanti pe care trebuie sa-i avem in vedere si in functie de care luam sau nu decizia de a investi in instrumentul respectiv. Randamentul unui plasament se calculeaza raportand profitul net obtinut la un moment dat la capitalul investit initial.

Randament Profit / Capital investit

Profitul net poate fi atat ipotetic (calculat la un moment dat in functie de pretul de piata al titlurilor respective, ele fiind in continuare detinute in portofoliu) sau final (calculat la momentul vanzarii, raportat la pretul de vanzare). Atunci cand ne referim la profitul net, avem in vedere diferenta dintre pretul curent sau pretul de vanzare si pretul la care actiunile respective au fost cumparate, din care se scad toate costurile ocazionate de tranzactie (comisioane de brokeraj, taxe, impozite etc.). Unii investitori includ in calculul de randament si dividendele nete incasate sau actiunile primite cu titlu preferential.

Profit = Pret de vanzare - Pret de cumparare + Dividendul net incasat

Prin raportarea acestui profit net la valoarea investitiei  initiale se obtine un randament procentual care apoi poate fi anualizat astfel incat el sa poata fi comparat cu randamentele aduse de alte tipuri de instrumente de investitie (de exemplu, o dobanda bancara sau dobanda platita de obligatiuni).

Anualizarea inseamna  impartirea randamentului calculat initial la numarul de zile pentru care a fost detinut plasamentul respectiv si apoi inmultirea cifrei rezultate cu 365. Semnificatia cifrei astfel obtinute este randamentul ipotetic care ar fi putut fi obtinut  daca plasamentul ar fi evoluat in conditii similare timp de un an de zile si ar fi fost pastrat pe toata aceasta perioada. Desi calculul de anualizare este utilizat adesea de catre investitori, el este mai relevant in cazul plasamentelor in obligatiuni si destul de relativ in situatia investitiilor in sectiuni pentru care fluctuatiile de pret sunt importante de la o perioada la alta.

Randament anualizat  = (Randament / Durata plasamentului) x  365 zile

Riscul unui plasament este dat de posibilitatea ca valoarea acestuia sa evolueze in sens negativ pe termen scurt, sau chiar pe termen mediu si lung, astfel  ca la momentul vanzarii suma obtinuta sa fie mai mica decat cea investita initial.

In termeni de specialitate, riscul este o masura statistica a posibilitatii ca pretul de piata sa evolueze in sens negativ fata de estimarea initiala (care, de regula, este o medie a ultimei perioade). Pentru simplitate se poate considera ca riscul este egal cu diferenta dintre pretul la care au fost cumparate actiunile respective (sau pretul lor curent de piata) si nivelul minim la care investitorul apreciaza ca ele ar putea sa scada pe perioada pe care el intentioneaza sa le pastreze in portofoliu.

Importanta determinarii riscului este, in primul rand, aceea ca permite o estimare a efectelor pe care le-ar resimti portofoliul in cazul in care aceasta varianta negativa s-ar materializa efectiv. Daca riscul este semnificativ mai mare decat asteptarile de castig, atunci probabil ca plasamentul in cauza  nu este chiar atat de eficient. Daca insa castigul potential asteptat este mai mare decat riscul estimat, atunci investitia in cauza merita sa fie efectuata.

Lichiditatea este o componenta foarte importanta a pietei bursiere si o caracteristica ce nu trebuie niciodata neglijata a oricarui plasament pe piata financiara. Lichiditatea este definita de catre specialisti ca posibilitatea de a transforma in bani un plasament, intr-un timp cat mai scurt si fara ca aceste demers sa conduca la scaderea valorii sale. Definitia de mai sus a lichiditatii se refera la plasamentele detinute in portofoliu. Termenul de lichiditate este insa adesea folosit si in legatura cu titlurile financiare tranzactionate la bursa, caz in care semnificatia sa este destul de diferita.

Practic,  in  cazul unei companii listate de bursa, lichiditatea este valoarea medie a schimburilor zilnice cu actiunile  companiei respective pe o perioada anume de timp (de regula cateva luni sau chiar un an). In acest caz, lichiditatea arata valoarea sumelor care sunt vehiculate zilnic (in medie) pe actiunile companiei in cauza, ceea ce ofera o buna imagine asupra capitalurilor ce pot fi investite in titlurile  respective fara eforturi deosebite si fara a influenta pretul.

Aceste trei caracteristici (randament potential, risc si lichiditate) prezinta valori diferite in cazul fiecarui instrument financiar; in functie de ele investitorii se orienteaza atunci cand isi construiesc un  portofoliu. Unul din principiile de baza de la care nu trebuie sa se faca niciodata rabat atunci cand se alcatuieste un astfel de portofoliu este cel al diversificarii. Prin diversificare se are in vedere plasarea banilor in cat mai  multe instrumente si tipuri de active pentru a limita riscul la care se expune portofoliul.

Diversificarea se face atat in ceea ce priveste pietele pe care se investeste (depozite bancare, obligatiuni, fonduri de investitii, actiuni tranzactionale la bursa, instrumente derivate etc.), cat si pe zone geografice, sectoare de activitate economica (servicii financiare, energie, petrol, chimie, industrie grea, IT, farmaceutic etc.), sau companii.

1.3 Despre actiuni

Actiunile tranzactionale la bursa sunt cele mai populare plasamente pe piata de capital pentru ca ele reprezinta un echilibru optim intre riscul asumat (mai mare decat in cazul obligatiunilor dar, totodata, mai coborat decat in cazul instrumentelor derivate) si castigul potential a fi obtinut (peste dobanda la obligatiuni, dar mai coborat decat cel teoretic in cazul speculatiilor cu contracte futures).

Cele mai intalnite tipuri de actiuni sunt actiunile comune si actiunile preferentiale.

Actiunile comune prezinta toate drepturile si caracteristicile: drept de proprietate asupra patrimoniului companiei conform cu numarul de actiuni detinute, drept de vor in Adunarea Generala a Actionarilor (AGA) si dreptul de a incasa dividend daca societatea incheie exercitiul financiar anual cu profit si in AGA se hotaraste repartizarea de dividend. Acest dividend este asadar variabil in functie de rezultatele si politica pe care o are compania (de a investi in dezvoltarea activitatii sau de a plati dividende actionarilor).

Actiunile preferentiale presupun, in general, un dividend fix precizat inca de la inceput care este incasat in totalitate in fiecare an in care compania a realizat profit dar, in acelasi timp, o limitare sau eliminare totala a dreptului detinatorilor de a participa la Adunarea Generala a Actionarilor si de a vota. Atunci cand actiunile comune se tranzactioneaza la bursa concomitent cu actiunile preferentiale, cotatiile lor sunt destul de diferite.

Actiunile au o valoare nominala egala cu suma pe care ele o reprezinta in capitalul social al companiei. Valoarea nominala este doar o conventie si nu prezinta un punct de referinta pentru a aprecia pretul corect al actiunii respective. Durata de viata a actiunilor comune este nelimitata, spre deosebire de obligatiuni care au o durata de viata limitata (chiar daca in unele cazuri ea poate fi si de 20-30 de ani).

Investitia in actiuni listate la bursa se face atat pentru dividendele ce ar putea fi obtinute, cat si pentru cresterile anticipate ale pretului de tranzactionare.

1.4 Despre drepturile de subscriere

Companiile tranzactionale la bursa au nevoie sa atraga fonduri banesti  si suplimentare pentru a-si finanta programul de investitii in dezvoltarea capacitatilor de productie sau chiar pentru a achizitiona alte companii de dimensiuni mai reduse, dar care le-ar permite sa-si sporeasca semnificativ cota de piata.

Atragerea fondurilor suplimentare se poate face atat printr-o emisiune de obligatiuni corporative, cat si printr-o majorare de capital social. In cazul majorarii de capital  social sunt emise noi actiuni, comune sau preferentiale. Valoarea nominala a acestor actiuni nou emise este, de regula, egala  cu cea a actiunilor anterior emise, dar pretul la care ele sunt vandute catre cei interesati este determinat in raport cu valoarea pe actiune  a activelor nete ale companiei. Pretul de emisiune al noilor actiuni este mai mare decat valoarea nominala, diferenta numindu-se prima de emisiune. 

Pentru a stimula insa interesul investitorilor  de a cumpara aceste actiuni nou emise, pretul lor de emisiune este, de regula, stabilit de conducerea companiei la un nivel inferior pretului curent de piata. Pentru a da posibilitatea actionarilor deja existenti sa isi conserve cota detinuta in companie, acestia beneficiaza de dreptul  de a subscrie primii actiunile nou emise. Acest drept se numeste drept de preemptiune sau drept de preferinta.

In functie de numarul  de actiuni cu care se face majorarea de capital si de numarul de actiuni vechi detinute, fiecare actionar primeste un anumit numar de drepturi de preferinta.  Aceste drepturi de preferinta sunt titluri de valoare, la fel ca si actiunile sau obligatiunile si pot fi pastrate sau vandute, ele tranzactionandu-se la bursa. Cele mai importante caracteristici ale drepturilor de preferinta sunt durata de viata limitata si faptul ca singurul  avantaj pe care il ofera este dreptul de a subscrie un anumit numar de actiuni   noi la  pretul de oferta.

De regula, drepturile de preferinta sunt emise la putin timp dupa ce Adunarea Generala a Actionarilor aproba initierea procedurilor de majorare a capitalului prin aport de numerar  si expira cu cateva zile inaintea inceperii subscrierilor efective. Exista astfel o perioada de cateva saptamani (sau chiar 1-2 luni in unele cazuri) in care actionarii vechi care au dobandit aceste drepturi de preferinta se pot decide daca sa le vanda pe piata la pretul la care ele  se  tranzactioneaza sau sa le pastreze si sa subscrie la majorarea de capital.

Pretul de piata al drepturilor de subscriere este in majoritatea timpului foarte apropiat de nivelul rezultat din calcul matematic facut pornind de la pretul de piata  al actiunii respective, pretul de oferta si numarul de drepturi necesare pentru a subscrie o actiune noua.

1.5 Despre obligatiuni

Obligatiunile nu sunt altceva decat un imprumut acordat pentru un anumit timp bine determinat, la o dobanda fixa sau variabila dar precizata clar inca din momentul emiterii obligatiunilor si care se poate transfera unui tert prin vanzare pe piata bursiera.

Obligatiunile sunt emise de catre companiile care au nevoie de finantare si care incearca sa o obtina mai ieftin decat  s-ar putea imprumuta de la banca, evitand astfel alternativa unei majorari de capital care ar presupune o posibila diluare a drepturilor de vot si a beneficiilor actionarilor existenti deja si, in acelasi timp, aparitia de noi actionari in cadrul companiei.

O emisiune de obligatiuni este considerata mai ieftina asadar, nu numai fata de alternativa imprumutului bancar ci si fata de cea a emiterii de noi actiuni pentru ca de-a lungul timpului s-a constatat, din punct de vedere statistic, faptul ca dividendele platite in cazul in care s-ar emite noi actiuni sunt mai costisitoare  decat dobanzile datorate  detinatorilor de obligatiuni. Emitentii de obligatiuni pot fi institutii ale administratiei publice centrale sau locale (de exemplu obligatiunile de stat, cele municipale si cele emise de consiliile judetene) sau companii private, caz in care ele poarta denumirea de obligatiuni corporative.

Obligatiunile pot fi clasate dupa mai multe criterii. Un criteriu important se refera la datele de plata ale dobanzii si de rambursare a imprumutului obligatar. Astfel, unele emisiuni obligatare platesc periodic cuponul  de dobanda, fie trimestrial, fie semestrial. In mod similar si suma imprumutata poate fi rambursata in mai multe etape pe parcursul duratei de viata a obligatiunilor. Aceasta vine atat in sprijinul companiei emitente care, rambursand in mai multe transe, va plati astfel o dobanda din ce in ce mai redusa ca suma  totala (aferenta numai partii din imprumut ramasa in continuare in derulare), cat si in ajutorul detinatorilor, care isi transforma gradual in lichiditati  plasamentul  facut mai devreme decat data scadentei finale, putandu-se orienta catre noi oportunitati de plasament oferite de piata.

La polul opus se situeaza obligatiunile care platesc toata dobanda in final  si ramburseaza integral suma imprumutata la data scadentei. Acestea poarta denumirea de obligatiuni cu cupon zero pentru ca nu platesc nimic pe parcurs ci returneaza totul doar la scadenta obligatiunilor. Si aici exista avantaje si dezavantaje. Pe de o parte, compania emitenta se poate folosi o perioada mai indelungata de bani, pentru ca nu face nici un fel de plati in avans, dar pe de alta parte, dobanda platita este mai mare si efortul financiar la data rambursarii este dificil de sustinut.

Un alt criteriu de clasificare a obligatiunilor este modalitatea de calcul a dobanzii. Astfel, in unele situatii dobanda este fixa, indiferent de evolutia pietei monetare iar in alte situatii, se practica o dobanda variabila, calculata si anuntata periodic (trimestrial sau semestrial, de exemplu).

Pentru perioadele de crestere a dobanzii monetare, este avantajos pentru companie sa se imprumute la dobanzi fixe, iar pentru detinatori (investitori) aceasta situatie este una nedorita. In anii in care dobanda pietei monetare cunoaste un trend descendent insa, lucrurile stau exact invers: investitorii prefera sa cumpere obligatiuni cu dobanda fixa, iar companiile prefera sa emita obligatiuni cu dobanda variabila. 

Marea majoritate a obligatiunilor sunt garantate printr-o polita de risc financiar. Asta inseamna ca  in cazul  in care emitentul intra in incapacitate de plata si la scadenta nu reuseste sa ramburseze imprumutul si sa plateasca dobanda, asiguratorul o va face in locul sau. Ca atare, riscul este ceva mai coborat in cazul obligatiunilor garantate si de aceea dobanda platita de acesta este mai mica decat in cazul obligatiunilor negarantate.

Unele obligatiuni sunt convertibile in actiuni la momentul la care  ajung la maturitate. Aceasta clauza de convertibilitate este de regula in beneficiul emitentului care, la data scadentei, daca apreciaza ca suma de plata ar fi prea ridicata si ar putea sa-i creeze dificultati pe termen scurt, poate alege sa transforme obligatiunile in actiuni, la o rata de conversie rezultata din raportul valorilor nominale ale celor doua tipuri de instrumente. Astfel, se va plati doar dobanda aferenta ultimei scadente, iar detinatorii de obligatiuni vor deveni actionari ai companiei primind in schimbul obligatiunilor actiuni comune, cu drept de vot si de incasare de dividende.

Piata de capital se adreseaza insa,  in egala masura si emitentilor, companiilor private interesate sa atraga resurse de finantare pentru a-si sustine si dezvolta activitatea comerciala. Mecanismele  finantarii prin piata de capital tin tot  de cele trei tipuri  de instrumente analizate.

Avantajele finantarii prin piata de capital constau in primul rand in costurile mai reduse comparabil cu varianta imprumutului bancar, flexibilitate ridicata, timpul mai scurt necesar atragerii sumelor respective, imbunatatirea imaginii companiei si cresterea notorietatii etc. 

1.6 Piata financiara

In linii mari, piata financiara poate fi considerata ca fiind o piata a capitalurilor, asigurand spatiul de armonizare a cererii si a ofertei de resurse financiare.

Piata financiara cuprinde institutiile si procedurile prin care se faciliteaza transferurile de resurse financiare intre agentii care prezinta excedente de resurse si cei care se confrunta cu deficite de astfel de resurse .

Intr-o formulare mai simpla, pietele financiare se constituie drept cadrul necesar pentru tranzactionarea instrumentelor financiare [2].

Teoria financiara din Romania nu a cristalizat pana in prezent o definitie pentru conceptul de piata financiara, unanim recunoscuta. Diferitele definitii asociate acestui concept poarta amprenta scolii din care fac parte teoreticienii sai sau, mai concret, a Scolii din care s-au inspirat autorii care au introdus termenul in limba romana. Astfel, in ceea ce priveste sfera de cuprindere a conceptului, se poate vorbi in acest sens despre o viziune anglo-saxona si despre o viziune continental-europeana .

In viziunea anglo-saxona , piata financiara reprezinta un concept cu o sfera mai larga de cuprindere, cu trei componente, respectiv, pietele monetara, de capital si cea a asigurarilor .

Pe piata monetara se realizeaza atragerea si plasarea capitalurilor pe termen scurt prin intermediul unor piete precum: inter-bancara, a scontului, a certificatelor de depozit, a euro-valutelor etc.

Piata de capital este definita ca fiind piata valorilor mobiliare ce asigura investirea pe termen mediu si lung, unde se tranzactioneaza actiuni si obligatiuni dar, prin asimilare, incluzand si contractele la termen, cele ferme si cele conditionale.

Piata asigurarilor prezinta anumite trasaturi specifice, care o individualizeaza: produsele tip asigurare pot fi privite in calitatea lor, atat de mijloc de economisire, cat si de mijloc de compensare a pierderilor survenite in urma aparitiei unui eveniment nefast asigurat.

In viziunea continental-europeana, conceptul cu sfera mai larga de cuprindere este cel de piata de capital (sau piata a capitalurilor) cu trei componente - pietele monetara, financiara si ipotecara .

Piata monetara este definita ca piata a capitalurilor pe termen scurt, fiind reprezentata de piata interbancara si de cea a titlurilor de creanta negociabile. Pe piata interbancara opereaza banca de emisiune, bancile comerciale, bancile specializate, trezoreria publica, casele de economii. Pe piata titlurilor de creanta negociabile, operatori sunt toti agentii economici, instrumentele fiind certificatele de depozit (titluri negociabile ce atesta existenta unui depozit in cont), biletele de trezorerie (emise de societati comerciale, cu exceptia institutiilor de credit), bonurile de tezaur (emise de trezoreria publica) si alte titluri pe termen scurt, emise de institutii si societati financiare.

Piata financiara constituie piata capitalurilor pe termen lung, pe care se emit si se tranzactioneaza valori mobiliare, respectiv actiuni si obligatiuni dar, de asemenea, prin asimilare cu aceste titluri si contractele la termen, ce pot fi ferme sau conditionale.

Piata ipotecara reprezinta o piata specifica finantarii constructiei de locuinte, pe care actioneaza institutiile ce acorda imprumuturi sub forma creditului imobiliar, casa de refinantare, care asigura reintregirea fondurilor bancilor creditoare, si bancile ipotecare[7].

Majoritatea teoreticienilor si practicienilor din domeniu, precum si legislatia din Romania au adoptat conceptul de piata financiara in acceptiunea anglo-saxona.

Pentru investitorul ce actioneaza in practica, sunt importante rentabilitatea, riscul, lichiditatea si capacitatea titlului de a fi tranzactionat la un pret just", caracteristici specifice ale unui instrument de economisire sau de speculatie si nu neaparat calitatea acestuia de a fi sau nu, un titlu financiar. Spre exemplu, exista momente de criza in care investitorii se orienteaza spre cumpararea de active alternative celor financiare, precum aurul sau alte valori, inclusiv de natura titlurilor financiare.

Prin conceptul de pret just se doreste introducerea unei doze de obiectivitate in procesul de evaluare. Evaluarea constituie un proces subiectiv, fiecare individ identificand o anumita valoare pentru orice bun (inclusiv pentru titlurile financiare). Cu toate acestea, prin agregarea tuturor evaluarilor individuale, se obtine o valoare relativ obiectiva, respectiv valoarea de piata.

Conform definitiei date de Standardele Internationale de Evaluare, valoarea de piata reprezinta suma estimata pentru care o proprietate ar putea fi schimbata, la data evaluarii, intre un cumparator hotarat si un vanzator hotarat, intr-o tranzactie echilibrata, dupa un marketing adecvat, in care fiecare parte actioneaza in cunostinta de cauza, prudent si fara constrangeri. Abaterile de la aceasta definitie determina diferentele ce pot aparea intre pretul de pe piata si valoarea de piata.

In Romania, in timp ce succesul pietei de capital este pus de multe ori sub semnul intrebarii, exista numerosi investitori cu resurse financiare disponibile care prefera investitiile in proprietati imobiliare, ce pot fi si ele privite ca veritabile investitii pe piata financiara cat timp sunt cumparate pentru realizarea de speculatii de pret[9]. In acest context, desi piata financiara se refera la titlurile financiare, astfel de active alternative se pot constitui drept extensii ale pietei financiare.

Principalele componente ale pietei financiare pot fi considerate :

piata de capital;

piata monetara;

piata bancara;

piata valutara;

piata titlurilor emise de stat;

piata asigurarilor.

Piete ale activelor alternative pot fi considerate:

piata imobiliara;

piata altor active alternative.

Intr-o structurare mai sintetica, se poate face urmatoarea clasificare: piata titlurilor de stat, piata titlurilor pe termen scurt (in care se includ piata monetara si piata valutara) si o piata a titlurilor pe termen lung (in care se includ piata asigurarilor, piata bancara si piata de capital). Alaturi de aceste piete, coexista piete ale activelor alternative (precum piata imobiliara sau pietele aurului, a altor metale pretioase, a unor opere de arta).

Pe piata de capital se tranzactioneaza titlurile financiare de baza - actiuni si obligatiuni si titluri financiare derivate, de natura contractelor la termen, ce pot fi ferme si conditionale. Activele financiare pot fi tranzactionate prin intermediul unor piete reglementate, precum bursa de valori sau piata extra-bursiera, caz in care se asigura un nivel suplimentar de transparenta a informatiilor, precum si o lichiditate mai mare a titlurilor.

In legatura cu piata actiunilor, o componenta suplimentara o constituie piata controlului. Astfel, spre deosebire de actiunile cumparate in scopul obtinerii de castiguri sub forma de dividende si cresteri de curs bursier, cele cumparate in vederea preluarii controlului asupra unei companii ofera detinatorului castiguri suplimentare datorita pozitiei de control in care se afla. Controlul asupra unei companii se poate asigura cat timp se detine un procent din actiunile cu drept de vot mai mare de 50%. In cazul in care structura actionariatului este atomizata (faramitata), acest procent poate fi mai redus.

Piata monetara reprezinta piata instrumentelor cu scadenta sub un an. Emitentii de titluri pe aceasta piata sunt statul, bancile, societatile comerciale credibile. Accesul cumparatorilor pe aceasta piata este relativ usor, in aceasta calitate existand o tendinta de concentrare a investitorilor institutionali [11].

Piata bancara prezinta doua componente majore, respectiv piata depozitelor si piata creditelor bancare. Pe piata depozitelor bancare actioneaza un numar semnificativ de cumparatori (persoanele care depun) si un numar relativ redus de vanzatori (bancile). Cei ce investesc in depozite bancare isi pun la dispozitia bancilor fondurile disponibile, in scopul incasarii unei dobanzi. Pe piata creditelor bancare, bancile actioneaza in calitate de investitori, punand la dispozitia celor carora le acorda credite sumele necesare, in schimbul dobanzii solicitate. Dincolo de justificarea pur financiara, bancile asigura si un serviciu de tezaurizare a resurselor disponibile ale populatiei si ale agentilor economici, care altfel, ar fi obligati sa apeleze la servicii de paza mai specializate.

Piata valutara reprezinta una dintre cele mai lichide componente ale pietei financiare. Banalul schimb valutar face ca majoritatea persoanelor sa participe, fie in calitate de cumparatori, fie in calitate de vanzatori, la tranzactii pe aceasta piata.

Se considera ca piata titlurilor de stat [12] formeaza o piata distincta intrucat prezinta anumite particularitati legate, in primul rand, de riscul mult mai redus. In anumite modele teoretice, se afirma chiar ca titlurile de stat sunt active fara risc. Cu toate acestea, si aici apar diferente intre riscurile investitiilor in activele emise de diferite state, care trebuie avute in vedere de investitori, ceea ce face necesara analiza asa-numitului risc politic sau de tara. In principiu, titlurile de stat sunt emise chiar de catre autoritatea publica centrala. O categorie speciala de astfel de titluri sunt cele emise de catre autoritatile locale, de exemplu, obligatiunile municipale.

Piata asigurarilor se comporta asemanator pietei bancare, dar prezinta anumite particularitati. Asigurarile sunt concepute, in principal, ca mijloace prin care agentii sunt despagubiti, in schimbul platii unei sume de bani catre societatea de asigurare, in cazul aparitiei unor situatii nefavorabile, ceea ce din punct de vedere financiar se traduce in limitarea pierderilor.

Piata imobiliara este incadrata in categoria pietelor financiare atat in legatura cu piata ipotecara[13], cat si cu calitatea proprietatilor imobiliare - terenuri si cladiri - de a putea fi utilizate drept alternative viabile pentru investire.

Piata ipotecara este o piata specifica finantarii constructiei de locuinte, pe care actioneaza organismele ce acorda imprumuturi sub forma creditului ipotecar, organisme speciale de refinantare care asigura reintregirea fondurilor bancilor creditoare, precum si bancile ipotecare.

Alte active alternative precum aurul, pietrele pretioase, operele de arta dar si bijuteriile sau timbrele, pot fi incluse in active alternative de investire. Utilizarea acestora de catre investitori este mai dificila datorita cunostintelor de evaluare necesare, mult mai particulare, care induc si costuri mai mari. Pe fiecare dintre aceste piete actioneaza anumiti agenti, caracterizati prin propriile particularitati.

Piata de capital permite preluarea controlului asupra unor societati prin achizitii semnificative de actiuni sau obtinerea unor castiguri pe termen scurt prin specularea modificarilor de curs ale valorilor mobiliare. In functie de momentul in care se realizeaza tranzactia, piata de capital se imparte in doua segmente:

- Piata primara este piata pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate pentru prima data. Concret, este vorba despre procesul prin care intermediarii financiari, care de regula fac legatura intre societatea emitenta si investitori, se obliga sa plaseze valorile mobiliare nou emise in schimbul unui comision;

- Piata secundara. Odata puse in circulatie valorile mobiliare pe piata primara, acestea fac obiectul tranzactiilor pe piata secundara. Functionarea efectiva a pietei secundare se realizeaza prin intermediul pietelor de negocieri sau organizate: este, in principal, vorba de bursa de valori si de piata extrabursiera (sau piata OTC - Over the Counter Market).

Diferenta dintre cele doua forme organizate ale pietei de capital (bursa si piata OTC) consta in existenta unor conditii si criterii de eficienta economico-financiara, de informare a investitorilor, referitoare la numarul de actiuni puse in circulatie, pentru accesul la bursa, conferind societatii cotate pe aceasta piata, garantii superioare pentru investitori. De asemenea, exista diferente intre modul de functionare si organizare a celor doua piete - bursa de valori este o piata de licitatie, in timp ce piata Rasdaq este o piata de negociere.

Pietele dezvoltate de capital au doua caracteristici importante: divizibilitate (atomicitate) si lichiditate. Divizibilitatea semnifica ca activele sunt reprezentate de un mare numar de actiuni care pot fi cumparate pentru sume diferite. In consecinta, un activ poate fi detinut in proportii diferite de un anumit numar de investitori si invers, un investitor poate repartiza banii sai in mai multe tipuri de actiuni. Lichiditatea semnifica faptul ca un investitor are posibilitatea de a schimba imediat, fara costuri prea mari, anumite actiuni cu altele. Aceasta implica faptul ca orice investitor poate sa-si constituie, in orice moment, portofoliul dupa cum ii convine in acel moment, foarte repede si fara costuri prea mari.

Pe piata financiara, analizata in sens larg, actioneaza numerosi agenti, fiecare cu propriile motivatii si particularitati de gestiune - firme, persoane fizice, intermediari, organisme de control etc.

1. Firmele, ca operatori pe piata financiara sunt, in primul rand, utilizatori ai resurselor financiare disponibile pe aceasta piata. In acest sens, ele sunt preocupate de transmiterea de semnale pietei, pentru a se asigura de o evaluare cat mai favorabila din perspectiva investitorilor existenti si potentiali, cu ajutorul carora pot procura resursele financiare necesare.

In al doilea rand, firmele pot actiona pe aceasta piata in cadrul segmentului achizitiilor, pentru a prelua controlul asupra unor alte firme, conform propriilor planuri strategice. In al treilea rand, in anumite momente, firmele pot dispune de resurse financiare excedentare, achizitia de titluri de pe piata constituind o investitie atractiva din punctul de vedere al lichiditatii.

2. Persoanele fizice actioneaza pe piata financiara, in general, pentru obtinerea de castiguri cat mai consistente. Acesti operatori decid fructificarea capitalurilor proprii prin intermediul Bursei de Valori, in conditiile asumarii unui anumit risc. In functie de atitudinea fata de risc, exista persoane ce doresc reducerea acestuia (agenti cu aversiune fata de risc sau riscofobi), agenti indiferenti (neutri) fata de risc, precum si agenti ce doresc asumarea riscului (agenti cu inclinatie de risc sau riscofili) [14].

3. O prima categorie de intermediari o constituie societatile de valori mobiliare, prin intermediul carora se deruleaza, in schimbul unui comision, ordinele de vanzare sau cumparare primite de la clienti. Activitatea acestora este coordonata de Asociatia Nationala a Societatilor de Valori Mobiliare (ANSVM), organism profesional care reglementeaza activitatea societatilor de valori mobiliare membre si opereaza sistemul de tranzactionare extrabursier RASDAQ.[15]

4. Anumiti agenti pot prefera ca gestiunea resurselor financiare proprii sa fie asigurata de institutii specializate, care devin astfel detinatorii unui capital disponibil semnificativ, datorat multitudinii clientilor. In aceasta categorie pot fi incluse, desi nu actioneaza pe aceleasi segmente ale pietelor financiare, bancile, societatile de asigurari, fondurile mutuale, societatile de investitii financiare etc.

5. Organele de supraveghere constituie, de asemenea, organisme indispensabile desfasurarii normale a tranzactiilor pe piata financiara. Spre exemplu, Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, infiintata prin Legea nr.52/1994, reprezinta o autoritate administrativa autonoma avand drept misiune:

asigurarea bunei functionari a pietei valorilor mobiliare;

asigurarea protectiei investitorilor impotriva practicilor neloiale, abuzive si frauduloase;

stabilirea cadrului activitatii intermediarilor si agentilor de valori mobiliare.

6. De multe ori, guvernele si alte institutii implicate in procesul guvernarii se constituie ca operatori pe piata financiara. Rolul acestora nu este numai legat de procesul legislativ, cu implicatii directe asupra pietei financiare (inclusiv prin impozitele si taxele instituite), dar si de calitatea de emitent al unor titluri de valoare tranzactionate pe aceasta piata (bonuri de tezaur emise de Stat, obligatiuni municipale etc.).

7. Pietele organizate insele, ca institutii, apar ca operatori pe piata prin reglementari menite a asigura functionalitatea pietei, dar si prin comisioane, ce determina modificarea judecatilor investitorilor. In Romania, astfel de piete sunt Bursa de Valori din Bucuresti (BVB) si Piata extrabursiera RASDAQ.

Pentru o buna functionare a pietei, in ansamblul sau, un rol fundamental il detin profesionistii ce actioneaza fie in domeniul evaluarii titlurilor financiare, fie in cel al gestiunii de portofoliu, cele doua domenii fiind puternic interconectate. Evaluatorul, pe baza informatiilor de care dispune, estimeaza o valoare "corecta" pentru titlurile financiare analizate. Pe seama acestor estimari, achizitia sau vanzarea diferitelor actiuni, obligatiuni etc., este realizata la momentul oportun din punctul de vedere al investitorilor, asigurandu-se astfel un management performant al portofoliului.

Calitatea procesului de evaluare si, implicit, performanta portofoliului depind de cantitatea si calitatea datelor disponibile. Printre factorii care pot crea probleme in modelarea proceselor aparute in gestiunea portofoliului se numara:

numarul de informatii disponibile, precum si informatiile folosite efectiv;

costurile de prelucrare a informatiilor;

valorile diferite ale cursurilor de cumparare, respectiv de vanzare, ale titlurilor tranzactionate;

fiscalitatea si costurile de tranzactie practicate;

nestationaritatea preturilor activelor pe piata pe parcursul perioadei analizate;

perioadele in care titlurile nu se tranzactioneaza;

volumul tranzactiilor. Conform teoriei clasice a portofoliului, piata este caracterizata printr-un grad semnificativ de lichiditate, daca nu chiar prin lichiditate perfecta. Practicienii ce actioneaza pe piata de capital recunosc gradul de lichiditate mai redus ce caracterizeaza anumite titluri, in evaluarea acestora si in managementul portofoliilor formate din aceste titluri fiind necesara aplicarea unor tehnici speciale;

pietele nonconcurentiale. Teoretic, participantii pe piata sunt caracterizati prin puteri in negociere relativ egale. In aceasta ordine de idei, nici un participant la tranzactii nu are capacitatea de a influenta piata, in mod individual, intr-o maniera semnificativa. In realitate, exista un numar de agenti care detin un numar mare de titluri si capitaluri disponibile de mari dimensiuni, care pot "deplasa" cursurile bursiere intr-un sens sau altul.