Finantarea ciclului de exploatare

FINANTAREA CICLULUI DE EXPLOATARE

1. SURSELE PROPRII DE FINANTARE A CICLULUI DE EXPLOATARE

Decizia de finantare a ciclului de exploatare finalizeaza echilibrul financiar dintre nevoia de finantare a activelor circulante si sursele mobilizate pentru finantarea acesteia.

In continuare sunt prezentate sursele de finantare a ciclului de exploatare: sursele proprii, sursele atrase si sursele imprumutate[1]. Alegerea surselor proprii, atrase sau imprumutate se realizeaza astfel incat sa se asigure optimizarea relatiei rentabilitate-risc.

SURSELE PROPRII

Sursele proprii, chiar daca implica participarea investitorilor de capitaluri la proprietate si la distributia profitului net, constituie totusi cea mai sigura sursa de finantare, determina autonomie financiara si elimina riscul retragerii fortuite a capitalurilor.

Reinoirea permanenta a stocurilor si creantelor pentru asigurarea continuitatii productiei si a ritmicitatii vanzarilor determina o nevoie de capital cvasipermanenta. Astfel, se pune problema existentei unor surse permanente pentru finantarea acestor nevoi permanente. Aceasta resursa permanenta este fondul de rulment.

Fondul de rulment reprezinta surplusul resurselor permanente degajat din finantarea pe termen lung a nevoilor permanente, pentru realizarea echilibrului financiar al ciclului de exploatare si al trezoreriei. Acest surplus reprezinta o marja de siguranta pentru activitatea de exploatare, care beneficiaza de o sursa sigura de capital mobilizat pe termen lung si pentru care nu exista preocupare de a fi reinnoita.

Odata cu reinnoirea stocurilor se produce si reinnoirea in proportii aproximativ egale a datoriilor de exploatare. Caracterul reinnoibil al stocurilor si creantelor, pe de-o parte, si al datoriilor de exploatare, pe de alta parte, face ca nevoia neta de capitaluri pentru finantarea ciclului de exploatare sa se manifeste la nivelul diferentei dintre activele circulante de exploatare si datoriile de exploatare, deci la nivelul nevoii de fond de rulment.

Pentru aceasta nevoie suplimentara ar trebui sa existe un fond de rulment acoperitor, care sa permita si degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfarsitul exercitiului financiar viitor.

In gestiunea activelor circulante trebuie sa existe o preocupare importanta de a fundamenta o marime optima a fondului de rulment, adica o marime strict necesara, care sa angajeze costuri de capital minime (dividende pentru fondul de rulment propriu si dobanzi pentru fondul de rulment imprumutat) si sa ofere siguranta echilibrului financiar.

In legatura cu nivelul fondului de rulment se pot adopta urmatoarele strategii[2]:

stabilirea unui fond de rulment care sa acopere necesarul de finantare mediu al exploatarii, ceea ce determina ca in perioada de varf a activitatii, intreprinderea sa apeleze la credite bancare, iar in perioada de minim al activitatii sa apara un excedent de fond de rulment;

stabilirea unui fond de rulment superior oscilatiilor trimestriale ale activelor circulante, ceea ce permite obtinerea in permanenta a unor excedente de lichiditati;

stabilirea unui fond de rulment inferior oscilatiilor trimestriale, ceea ce face ca intreprinderea sa apeleze in permanenta la creditele de trezorerie si astfel sa ridice nivelul costurilor.

SURSELE ATRASE

Sursele atrase, respectiv datoriile de exploatare sunt neoneroase, dar nesigure. Evolutia lor este strans legata de evolutia si caracteristicile ciclului de exploatare, care determina atat marimea datoriilor de exploatare, cat si durata lor de exigibilitate.

Datoriile din exploatare rezulta din relatiile contactuale ale intreprinderii cu tertii, care asigura furnizarea de materii prime, materiale, manopera, servicii etc., sau cu statul, catre care intreprinderea are obligatia, stabilita prin lege, de a plati impozite si taxe. Pe intervalul de la intrarea si receptia materiilor prime, materialelor, serviciilor, manoperei sau de la nasterea datoriilor catre stat si pana la momentul platii efective a acestor datorii, intreprinderea beneficiaza de o sursa de capitaluri, furnizata de acesti terti in mod gratuit[3]. Aceste resurse in practica financiara sunt cunoscute sub denumirea de resurse atrase, care se refera de fapt la pasivele de exploatare.

Astfel, echilibrul financiar pe termen scurt se bazeaza, in cea mai mare parte, pe sursele temporar atrase de la terti in intervalul cuprins intre momentul constituirii datoriilor si cel al scadentei plat Aceasta amanare la plata fata de momentul datorarii apare din cauza sistemului de decontare a platilor existente in economie si a termenelor fixe de plata stabilite prin acte normative.

Intrucat activele circulante reprezinta anumite decalaje de incasari nefavorabile (caracterizate de o anumita durata de lichiditate), intreprinderile vor admite in compensare anumite decalaje de plati favorabile (caracterizate de un termen de exigibilitate). Deci, se urmareste realizarea echilibrului intre durata de lichiditate a acivelor circulante si termenul de exigibilitate al datoriilor de exploatare.

O gestiune eficienta a pasivelor circulante ar fi aceea care realizeaza un volum al decalajelor de plati favorabile superior decalajelor de incasari, aceasta intrucat datoriile intreprinderii catre terti reprezinta pana la scadenta lor surse de capital atrase gratuit de catre aceasta, in timp ce decalajele de incasari, reprezentand capitaluri interne atrase gratuit de catre clienti, sunt nefavorabile intreprinder

In consecinta, pasivele circulante sunt o manifestare a fenomenului de utilizare a unor disponibilitati ce apartin altora, pentru acoperirea unor plati corespunzatoare mijloacelor circulante (pasive de tipul I) sau a creditului comercial de care beneficiaza intreprinderea respectiva (pasive de tipul II).

In previziunea pasivelor de exploatare este necesar sa se ia in calcul numai soldul minim al pasivelor, ceea ce asigura un caracter stabil si permanent acestora, astfel incat o parte din resursele atrase pot fi denumite pasive stabile. Rezulta ca pasivele stabile reprezinta datorii ale intreprinderii catre terti – furnizori, personal, stat etc.- minime si reinnoibile permanent in termenele legale de scadenta.

Deoarece aceste resurse au un caracter permanent, pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii si influenteaza fondul de rulment in sensul ca ele reduc necesarul de fond de rulment. Rezulta deci ca pasivele stabile reprezinta datoriile minime si cu caracter de permanenta ale intreprinderilor fata de diferite persoane fizice sau juridice, rezultate din decalajul in timp dintre aparitia obligatiilor de plata si efectuarea platilor.

In mod concret, previzionarea acestor resurse atrase impune gruparea acestora in doua categorii:

datorii cu sold zilnic crescator pana in ziua platii si cu termene fixe de plata (pasive stabile de tipul I), stabilite prin acte normative sau contracte (conventii) cum sunt: datoriile aferente salariilor, contributiile privind asigurarile si protectia sociala, impozitul pe salarii, impozitul pe profit/venit, taxa pe valoare adaugata, decontarile privind platile planificate pentru energie electrica, termica, apa, gaze etc.

datorii cu sold variabil si cu termene de plata variabile pe parcursul unei luni de zile si a caror durata de utilizare ca sursa de finantare este diferita in functie de felul datoriei. In cadrul acestora se includ: datorii fata de furnizori pentru aprovizionarile cu materii prime, materiale, piese de schimb etc., datoriile pentru constituirea de rezerve, garantii, unele preliminari de fonduri pentru efectuarea de reparatii capitale, preliminari pentru plata concediilor etc. (pasive stabile de tipul II).

SURSELE IMPRUMUTATE

Sursele imprumutate prezinta principalul avantaj al mobilitatii lor, pentru a amortiza diferenta continuu fluctuanta dintre necesarul de finantat si sursele proprii si atrase de capitaluri circulante. In functie de context, aceasta diferenta variaza fie in acelasi sens, fie in sensuri contrare. Dar, pa langa caracterul oneros, acestea determina cresterea gradului de indatorare a intreprinder

Deci, daca sursele proprii si cele atrase nu sunt suficiente pentru finantarea stocurilor si cheltuielilor de exploatare intreprinderea apeleaza la creditele bancare pe termen scurt, de trezorerie sau de scont. Creditele de trezorerie se acorda intreprinderilor de catre bancile comerciale in limita unui plafon convenit anterior.

Necesarul creditelor de trezorerie se stabileste trimestrial in cadrul Planului de trezorerie, ca diferenta intre soldul stocurilor si cheltuielilor, pe de-o parte, si totalul resurselor proprii, atrase si al incasarilor, pe de alta parte. Comparand nevoia de capitaluri circulante cu resursele de capitaluri circulante rezulta un deficit sau un excedent de trezorerie, dupa cum nevoile sunt mai mari sau mai mici decat resursele.

Deficitul de trezorerie va fi acoperit prin solicitarea de noi credite, daca plafonul aprobat de banca mai permite in trimestrul respectiv, peste nivelul celor aflate in sold in trimestrul anterior.

Excedentul de trezorerie constituie volumul creditelor care se vor rambursa in trimestrul urmator. Daca excedentul de trezorerie este superior creditelor angajate anterior, atunci diferenta se va plasa eficient pe piata.

Soldul creditelor de trezorerie de la inceputul trimestrului I se preia din bilantul contabil de la incheierea exercitiului financiar anterior, iar soldul de la inceputul fiecarui trimestru este influentat in plus sau in minus cu deficitul, respectiv excedentul de trezorerie, din trimestrul anterior.

In situatia in care banca nu mai acorda credite de trezorerie, ca urmare a depasirii plafonului, pentru acoperirea deficitului de trezorerie, intreprinderea poate mobiliza alte surse cum ar fi: creditul de scont, daca intreprinderea are efecte comerciale de vandut si creditele de factoring, daca exista pe piata financiara societati de factoring care preiau contra unui comision, facturile intreprinderii spre urmarire si incasare.

Pentru indeplinirea obiectivelor sale, decizia de finantare a ciclului de exploatare va face un arbitraj intre aceste credite posibile de mobilizat de catre banci, pentru acoperirea deficitului de trezorerie. Selectia unuia sau altuia dintre credite se va realiza pe baza analizei temeinice a costului real al acestora[4].

Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare, respectiv a fondului de rulment normat (FRNor) permite intreprinderii sa evite problemele trezoreriei durabile, ea trebuind sa finanteze necesarul de fond de rulment al exploatarii mediu cu capitaluri permanente.