Eficienta cheltuielilor publice

Eficienta cheltuielilor publice

In conditiile in care nevoile publice reclama bunuri publice de valori ridicate, in continua crestere si diversificare, pe de o parte, iar resursele financiare ale statului nu sporesc la fel de rapid, se creaza un decalaj de ritm, care conduce la o stare permanenta de insuficienta a resurselor necesare. Acest fenomen se petrece in timp ce, in mod constient, guvernul procedeaza la trierea si ierarhizarea nevoilor sociale si respectiv la dimensionarea cheltuielilor publice in functie de mai multe criterii:prioritate, oportunitate, eficienta si eficacitate a cheltuielilor publice, calitate a serviciilor publice, nivelul standardelor internationale.

Conceptele utilizate in litaratura de specialitate si in practica pentru evaluarea nivelului cheltuielilor publice repartizate pe obiective si actiuni in conditii optime sunt: eficienta, eficacitatea si economicitatea. Acestea se exprima sub forma unor indicatori calculati pe seama compararii efectelor cu eforturile in diferite ipostaze.

Problema analizei eficientei cheltuielilor publice este una complexa si foarte spinoasa pentru toti cei implicati atat la nivel guvrnamental cat si la nivel local. De modul in care o cheltuiala publica reuseste sa produca satisfacerea unei nevoi colective( materializata de regula intr-un serviciu public cum ar fi educatia sau transportul) printr-un efort bugetar cat mai redus, depinde si intelegerea conceptului de eficienta.

Eficienta cheltuielilor publice reprezinta acel raport optim dintre efortul financiar sustinut din fondurile publice si efectele obtinute. Eficienta este definita in sens general ca reprezentand capacitatea unei anumite cauze de a genera efecte, reprezinta un ansamblu de conditii in cadrul carora utilizarea resurselor publice asigura satisfacerea maxima a nevoilor colective. Acesta reprezinta relatia dintre bunurile produse sau serviciile prestate de un program sau o activitate sustinuta din fonduri publice si resurse financiare utilizate pentru a le produce. Acolo unde este posibil, eficienta se masoara prin costul pe unitatea de produs, evaluarea eficientei se realizeaza  prin utilizarea unor standarde bine deteminate.

Eficacitatea cheltuielilor publice defineste masura in care programele isi ating obiectivele sau rezultatele asteptate. Acest indicator este cel mai important element al conceptului de ,, valoare pentru bani" in sectorul public si poate fi redat ca raport intre efectele obtinute si cele prevazute. Desi bunurile si serviciile publice pot fi produse si furnizate in conditii de eficienta si economicitate, daca nu isi ating obiectivele urmarite, resursele folosite vor fi in mare masura risipite.

Economicitatea masoara raportul dintre eficacitate si gradul de realizare a rezultatelor anticipate. Aceasta presupune achizitionarea calitatii si cantitatii adecvate de resurse financiare, umane si fizice in momentele corespunzatoare si la cel mai mic cost.[1]

Eficienta cheltuielilor publice ocupa din ce in ce mai mult locul principal intre criteriile de selectare a alternativelor proiectelor de dimensionare a volumului acestora in vederea cuprinderii lor in legile bugetare anuale sau in bugetele program multianuale, prin care cheltuielile se adopta ca sarcini maxime.

Aprecierea eficientei cheltuielilor publice este de competenta factorilor de decizie politica si ai celor executivi, de coordonare a procesului de utilizare a fonurilor alocate. Pe parcursul acestui proces pot fi gasite solutii de minimizare a costurilor, a investitiilor sau a cheltuielilor curente privind obtinerea si distribuirea in conditii optime.

In aplicarea metodelor de evaluare a indicatorilor inscrisi in bugetul anual, ca si a celor cuprinsi in programe avand un orizont de timp mediu sau lung, cel mai important obiectiv de atins trebuie sa fie eficienta utilizarii resurselor, exprimata in minimizarea posibila a cheltuielilor. In acest fel, metodele aplicate pot influenta in mod real decizia financiara a adinistratiei publice la care se adauga si puterea de amendament a Parlamentului. Acest aspect releva echilibrul intre puterea legislativa si cea executiva. Interventiile ulterioare cu ocazia rectificarii legii bugetare, pe baza unor ajustari in cursul unui exercitiu, trebuie sa se aproprie si mai mult de criteriul eficientei sau al eficacitatii cheltuielilor.

Eficienta cheltuielilor se realizeaza in cele mai bune conditii, de optim social, atunci cand:

este posibila alegerea alternativei celei mai putin costisitoare, in raport cu rezultatul final al serviciului public, pentru care se doreste cresterea cantitativa a serviciului public;

modernizarea din punctul de vedere al producerii serviciului public, in vederea maximizarii utilitatii la consumator data de satisfactia performantelor;

maximizarea utilitatii la consumator comportand si latura economica( cel mai mic pret platit si cel mai mic cost in utilizare);

puterea de previziune in cadrul unui orizont de timp stabilit.

Colaborarea acestor aspecte implica minimizarea costurilor proiectelor obiectivelor de finantat, ceea ce permite costuri sociale minime( fiscalitate mai redusa, renuntari cat mai putine la indeplinirea altor obiective, deficit bugetar minim si altele); preturi accesibile platite de consumatori( daca asemenea preturi se aplica in regimul de producere si distribuire a bunurilor publice), cresterea calitatii consumului de bunuri publice si deci a satisfactiei consumului public, toate acestea conduc la maximizarea bunastarii sociale.

Caracterul limitat al resurselor financiare publice face ca problema utilizarii acestora sa fie cruciala. Cheltuielile publice implica limitarea ariei actiunii pietei si substituirea metodelor non-piata ale alocarii, exista de aceea abordari ale eficientei relevand impartirea activitatii economice intre sfera pietei libere si aceea a statului. Eficienta poate fi privita ca valoare economica, ea nu este insa singura valoare dar este singura care poate fi neglijata la o crestere a costului exprimata in termeni atat ai bunastarii economice, cat si ai abilitatii in atingerea obiectivelor sociale.

Abordarea problematicii eficientei cheltuielilor publice urmareste:

impartirea activitatii economice intre sectoare piata   si non-piata;

impartirea sectorului pietei intre mecanismele specifice sectorului public si cel privat;

operarea sectorului public non-piata, atat in privinta alocarii resurselor intre utilizatorii competitori cat si a nivelului input-urilor, in ordinea atingerii unor obiective date.

Eficienta cheltuielilor publice este privita sub doua aspecte:

eficienta alocativa a resurselor( optim Pareto);

X-eficienta resurselor.

In general cercetarea eficientei alocarii resurselor este o tema sistematica, in lucrarile de specialitate, in care conceptul optimalitatii al lui Pareto joaca rolul central, o alocare a resurselor este descrisa ca fiind corespunzatoare optimului lui Pareto, daca nici o alta nu poate fi facuta mai bine, fara sa-i faca rau ultimei persoane consumatoare.

Explicand judecatile de valoare care sunt mai puternice decat pot aparea la prima vedere, devine mai usor de evaluat semnificatia criteriului lui Pareto, acestea fiind:

preocuparea pentru bunastarea tuturor indivizilor din societate luati in mod separat, mai curand decat a unei entitati ,,societate" sau ,, stat" sau a unui grup social sau a unei clase sociale;

unii factori neeconomici care afecteaza bunastarea indivizilor, pot fi ignorati(sociali, psiholigici, politici);

exista un consumator rational si suvernitatea producatorului ;

daca o ultima schimbare in alocarea resurselor sporeste bunastarea la o persoana, fara sa o reduca la o alta persoana, atunci schimbarea trebuie considerata ca avand efect cresterea bunastarii sociale[4].

Asemenea carecteristici ale teoriei paretiene au contat pentru asocierea lor traditionala cu capitalismul competitiv, cu toate acestea  teoria paretiana s-a dezvoltat subsecvential in directiile care fac ambivalente implicatiile lor pentru rolul statului. Optimalitatea lui Pareto poate fi conceptualizata in trei subprobleme:

eficienta schimbului se refera la asigurarea ca un anumit grup al bunurilor de consum este alocat intre indivizi intr-o asemenea masura, incat sa devina imposibile unele realocari ale bunurilor care ar urmari sa faca o persoana mai bogata, fara ca alta persoana sa devina mai saraca, aceasta alocare poate fi realizata pentru a permite indivizilor sa-si ajusteze structurile de consum ca raspuns la preturile relative. Ea cere ca rata marginala a substitutiei intre doua bunuri sa fie egala pentru toti consumatorii, rata marginala a substitutiei masoara o acceptare a consumatorilor de a da un bun in schimbul altuia. Cand cantitatile fixate a doua bunuri trebuie sa fie impartite intre doi consumatori, exista multiple alocari alternative care satisfac conditia necesara a eficientei schimbului care consta in aceea ca ratele marginale ale substitutiei sa fie egale;

eficienta tehnica vizeaza combinarea optimala a factorilor de productie, rata marginala a substitutiei intre doi factori oricare ar fi acestia trebuie sa fie egala pentru toate bunurile produse;

eficienta omniprezenta a lui Pareto ceea ce presupune ca rata marginala a transformarii factorilor sa fie egala cu rata marginala a substitutiei. Acest ultim aspect exprima faptul ca modul de alocare a bunurilor sau factorilor nu poate face o persoana mai bogata, fara sa faca simultan pe o alta mai saraca.[5]

Pentru o economie de piata, atingerea optimalitatii lui Pareto presupune urmatoarele conditii:

sa existe o informare perfecta;

toti indivizii sa doreasca sa-si maximizeze utilitatea lor;

sa nu existe o externalitate;

sa existe o perfecta competitie intre cumparatori si intre vanzatori;

toti producatorii sa-si maximizeze profitul.

Nerespectarea fiecareia dintre aceste conditii reprezinta ipotezele considerate ca puncte de plecare in dezvoltarea teoriei esecului pietei. Pentru obtinerea optimului social, eficienta alocativa necesita ca preturile sa fie egale totdeauna cu costurile marginale.