Institutiile pietei capitalului

Institutiile pietei capitalului. Bursa de valori

1. Comisia titlurilor de valoare s-a constituit in tara noastra in anul 1994 sub denumirea de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, avand urmatoarele atributii:

Inregistrarea hartiilor ce se emit pe piata primara;

Atestarea institutiilor de brokeraj (mijlocitori), prin confirmarea persoanelor care pot indeplini functia de broker, precum si a societatilor de brokeraj;

Aprobarea functionarii burselor de valori, precum si controlarea activitatii acestora.

2. Societatile de valori mobiliare (de brokeraj) sunt institutii private ale pietei financiare, deoarece prin ele se face legatura dintre piata primara si cea secundara. Aceste institutii functioneaza la trei niveluri: brokerul (agentul de bursa), care este persoana fizica cu rolul de mijlocitor in circulatia hartiilor de valoare; asociatia de brokeri si casele de brokeraj.

Casele de brokeraj au urmatoarele functii:

Introducerea noilor emisiuni pe piata financiara;

Efectuarea de tranzactii pe piata secundara;

Gestionarea portofoliilor de hartii de valoare;

Acordarea de consultatii celor care doresc sa-si plaseze disponibilitatile banesti in titluri de valoare.

3. Bursa de valori este o piata publica organizata pentru a mijloci tranzactiile cu hartii de valoare pe termen lung, emise de marile societati comerciale pe actiuni, precum si de catre autoritatile publice

Bursa de valori indeplineste urmatoarele functii:

a) plasarea economiilor agentilor economici in hartii de valoare si alimentarea pe aceasta cale a intreprinderilor cu capitaluri;

b) finantarea trezoreriei publice prin vanzarea titlurilor de credit;

c) asigura mobilitatea capitalurilor si posibilitatea schimbarii plasamentelor actionarilor.

Operatiunile la bursa de valori sunt de doua feluri: operatiuni la vedere si operatiuni la termen.

a) Operatiunile la vedere presupun efectuarea imediata a tranzactiilor cu hartii de valoare, in ziua cand s-a stabilit cotatia, la cursul zilei;

b) Operatiunile la termen au caracter speculativ. Atat vanzatorul cat si cumparatorul de titluri, stabilesc la un moment dat (T₀) numarul titlurilor tranzactionate, cursul la care se va face vanzarea-cumpararea si scadenta (T₁) cand se va derula tranzactia.

Piata fortei de munca este spatiul economic in care se intalnesc, se confrunta si se negociaza cererea fortei de munca (reprezentata prin detinatorii de capital) si oferta de forta de munca (reprezentata prin persoanele in varsta si apte de munca)-

Cererea de munca este reprezentata prin volumul total de munca, respectiv, numarul total de oameni necesar pentru activitatea economico-sociala. Conditia esentiala ca nevoia de munca sa fie considerata ca cerere de forta de munca este salarizarea.

Cererea de munca reprezinta, deci, nevoia de munca exprimata pe piata muncii drept cerere de munca salarizata; nu se cuprind in aceasta categorie cei care lucreaza in gospodaria proprie, femeile casnice, studentii, militarii in termen si alti nesalariati.

Oferta de munca este reprezentata prin totalul resurselor de munca disponibila intr-o perioada de timp pentru angajare salariata. La un regim de munca dat, oferta de forta de munca se exprima prin numarul celor ce solicita un loc de munca salarizat, necuprinzand, deci, femeile ocupate in activitatile casnice, elevii, studentii, militarii in termen si nici pe cei ce nu doresc sa se angajeze ca salariati deoarece dispun de resurse pentru existenta.

Oferta de munca prezinta o serie de particularitati care isi pun amprenta asupra relatiilor si evolutiilor de pe piata muncii.

Formarea resurselor de munca si, deci, a ofertei nu se subordoneaza numai legilor pietei, ci si evolutiilor demografice, marimea populatiei active fiind influentata intr-o masura importanta si de evolutia natalitatii, mortalitatii etc.;

Formarea ofertei de munca presupune un timp indelungat, necesar pentru cresterea si instituirea fiecarei generatii de oameni pana la varsta de munca;

Mobilitatea relativ redusa a ofertei de munca, deoarece oamenii sunt stabiliti intr-un anumit loc, isi intemeiaza o gospodarie si nu accepta cu usurinta schimbarea acestor conditii;

Perisabilitatea ridicata a fortei de munca si de aici, rigiditatea ridicata a ofertei de munca, decurgand din faptul ca cel ce face oferta nu poate accepta, trebuie sa-si procure mijloace, iar ceea ce nu s-a folosit intr-o perioada nu mai poate fi recuperat;

Purtatorii fortei de munca nu sunt numai agenti economici, care isi ofera capacitatea ca pe o marfa si nici nu sunt formati numai in aceasta calitate.

Cererea si oferta de munca nu sunt omogene; ele se compun din categorii si grupuri neconcurentiale sau putin concurentiale si, de aceea ele nu se pot substitui decat in anumite limite sau nu sunt nesubstituibile.

Salariul este un venit contractual primit in forma baneasca, pentru munca depusa de un salariat intr-o intreprindere sau institutie.

Pentru intreprinzatorul care il plateste salariul este un cost, o componenta a costului al unui bun-marfa, a carui pondere in acest cost total difera de la o intreprindere la alta si de la o ramura la alta, in functie de specificul productiei, de tehnicitatea acesteia si de productivitatea muncii.

Ca venit banesc, salariul are mai multe componente, care se realizeaza printr-un sistem de parghii si instrumente ce definesc impreuna sistemul de salarizare.

a) Componenta principala o reprezinta salariul de baza sau de incadrare, care se stabileste pentru fiecare salariat in functie de calificare si competenta sa, de munca pe care o efectueaza, de complexitatea lucrarilor, de importanta muncii, de gradul de asiduitate si constiinciozitate in activitate;

b) Adaosurile si sporurile care se acorda in raport de rezultatele obtinute in munca, de conditiile in care aceasta se desfasoara si, dupa caz, in functie de vechimea in munca;

c) Sistemul de salarizare cuprinde si garantiile salariale, care pot imbraca forme diferite: salariul minim pe economie stabilite de autoritati, indexarile salariale pentru compensare integral sau partial a cresterii preturilor, precum si platile efectuate in caz de reducere a activitatii si disponibilizare a salariatilor.

Din punct de vedere al originii sau al sursei si rolului sau distingem doua forme de salariu:

a) salariul de randament, care se plateste in functie de munca si randamentul in munca;

b) salariul social, care se acorda de catre societate anumitor categorii de salariati sau numai anumitor grupuri ale acestora, care se confrunta cu dificultati mari, cum sunt accidentele la munca, bolile profesionale, somajul etc.

Salarizarea se realizeaza in mai multe forme sau sisteme:

Salarizare in regie sau dupa timpul lucrat

Salarizare in acord sau cu bucata, in care drepturile banesti se stabilesc cu ajutorul unor tarife pe produs sau operatii;

Sistem mixt de salarizare in care se impletesc elemente ale celor doua forme.

Salariul nominal este suma de bani pe care o primeste salariatul pentru munca depusa.

Salariul real reprezinta cantitatea de bunuri materiale si servicii care pot fi sau sunt achizitionate cu banii astfel obtinuti.

Nivelul si evolutia salariului real depind de doi factori esentiali:

a) marimea si evolutia salariului nominal;

b) nivelul si evolutia preturilor si tarifelor la bunurile-marfa si servicii; in raport cu primul factor, nivelul salariului real este direct proportional, iar in raport cu nivelul preturilor si tarifelor salariul real evolueaza in raport invers proportional.

Formula de calcul este:

SR=

in care :

SN - salariul nominal

P - preturile si tarifele

Evolutia salariului real in raport cu cel nominal se determina ca raport intre indicele salariului nominal (I.S.N.) si indicele mediu al preturilor si serviciilor (I.P.).

Indicele salariului real =

Profitul reprezinta venitul destinat recompensarii posesorului de capital, pentru utilizarea acestuia in calitate de factor de productie.

Profitul contabil este profitul total obtinut de o firma la sfarsitul unui exercitiu financiar (an) si determinat pe baza datelor din contabilitate, ca diferenta dintre costul contabil (cost fix + cost variabil) si veniturile incasate din vanzarea productiei.

Profitul normal, obisnuit sau ordinar, este acea parte a profitului total care revine intreprinzatorului ca remunerare sau recompense pentru factorii proprii de productie utilizati in activitatea economica.

Profitul supranormal, caruia i se mai spune si profitul economic, reprezinta acea parte a profitului total care depaseste profitul normal.

Profitul normal poate fi considerat si legitim intrucat revine initiatorului firmei si detinatorului capitalului in virtutea celor doua calitati si a serviciilor cu care el contribuie la activitatea economica.

Profitul nelegitim este profitul obtinut de intreprinzator fara a fi avut vreo contributie la activitatea economica, constituind ceea ce se numeste o sursa de imbogatire fara cauza, sau un venit rezultat din circumstante favorabile independente de posesorul factorilor de productie si de beneficiar.

Principalii factori care conduc la obtinerea de profit legitim sunt: perfectionarea tehnicii si tehnologiilor de productie, cresterea productivitatii, innoirea si imbunatatirea produselor, organizarea superioara a productiei.

Profitul legal, cel care se realizeaza in conditiile respectarii uzuantelor si normelor legale.

Profitul nelegal, obtinut prin metode si actiuni aflate in contradictie cu caile si metodele de obtinere.

Masa profitului este suma totala a profitului obtinut de o intreprindere de un agent economic sau la nivelul ramurii sau economiei nationale intr-o perioada de timp.

Rata profitului, caracterizeaza marimea relative a acestuia determinandu-se ca raport procentual intre masa profitului, pe de o parte si capitalul folosit sau cifra de afaceri, pe de alta parte. Deci:

Rata profitului sau

Prin cifra de afaceri se intelege volumul incasarilor din activitatea proprie a intreprinderii.

Rata profitului exprima gradul de profitabilitate sau rentabilitate a intreprinderilor.

Prin profitabilitate se intelege capacitatea unei intreprinderi de a genera profit.

Masa si rata profitului depind de:

1. Marimea pretului de vanzare al produselor respective pe piata; la un cost de productie si comercializare dat, profitul este cu atat mai mare, cu cat pretul de vanzare este mai ridicat;

2. Nivelul costului marfii (marfurilor) sau serviciilor; la un pret de vanzare dat, profitul este cu atat mai mare cu cat costul productiei este mai mic;

3. Volumul productiei de bunuri economice realizate de intreprindere, cu care se afla in relatii direct proportionale;

4. Structura produselor si serviciilor realizare de intreprindere; daca ponderea produselor care se vand cu profit ridicat creste, creste si suma totala a profitului, iar daca ponderea acestora in productia totala se reduce in favoarea produselor cu profit mic, profitul se micsoreaza.

5. Viteza de rotatie a capitalului se exprima fie prin numarul de rotatii efectuate intr-un an, fie prin durata de timp care scurge din momentul vanzarii capitalului si pana la obtinerea profitului; cu cat este mai mare viteza de rotatie, cu atat sunt mai mari si rata anuala a profitului.

6. Modul cum se imparte valoarea produsului intre posesorii factorilor de productie.