Marea criza economica din 1929-33

Marea criza economica din 1929-33

Marea criza economica sau Marea depresiune a fost o perioada caracterizata printr-o scadere dramatica a activitatii economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat inca din anul 1928.

Inceputul marii crize economice in Statele Unite este de obicei asociata cu prabusirea bursei de actiuni din ziua de marti (asa-numita Martea neagra) 29 octombrie . Criza economica a avut efecte devastatoare, atat in tarile puternic industrializate cat si in cel mai putin dezvoltate, a caror economii depindeau in cea mai mare masura de exporturile de materii prime. Nivelurile comertului mondial au scazut rapid, la fel cum au scazut de altfel si veniturile personale, veniturile bugetare si profitul din afaceri. Orasele din intreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, in special cele care depindeau de industria grea. Activitatea in constructii a fost practic oprita. Zonele rurale au suferit de pe urma scaderii preturilor marfurilor agricole cu 40 - 60%. Mineritul si exploatarea lemnului au avut probabil cea mai dramatica scadere, deoarece cererea scazuse puternic iar alternativele de reangajare a a muncitorilor mineri sau forestieri erau cele mai reduse.

Marea depresiune economica s-a incheiat in momente diferite in tarile globului. In majoritatea tarilor au fost concepute programe de refacere si cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri politice, care le-au impins spre extremele dreapta sau stanga. Societatile bazate pe democratia liberala au iesit puternic slabite din criza si dictatorii precum Adolf Hitler, Iosif Vissarionovici Stalin sau Benito Mussolini au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state si au pregatit conditiile pentru declansarea in a celui de-al doilea razboi mondial.

Catastrofa bursiera din 1929 a fost consecinta logica a boom-ului speculativ inceput in 1926 : atrasi de perspectiva unor castiguri rapide si cu atat mai facil de obtinut cu cat se puteau cumpara actiuni pe credit (4/5 dintre acestea fiind cumparate pe credit in 1929), speculatorii s-au inmultit, ajungand sa reprezinte aproape 6% din totalul populatiei americane. Fonduri de toate provenientele (intreprinderi, banci, particulari) mai mult sau mai putin bine canalizate de societatile specializate - investments trust - si de brokeri au impins valorile bursiere la o crestere exagerata.

Reteaua bancara a SUA, eterogena si dezechilibrata, in conditiile in care 1% din banci detineau peste 50% din sumele depozitate, s-a dovedit absolut incapabila sa stapaneasca aceasta situatie anormala.

Intre 1926 si 1929, volumul imprumuturilor destinate speculatiilor a crescut de la 2,5 miliarde dolari la 6 miliarde, indicele valorilor bursiere crescand in aceeasi perioada de la 100 la 216.

Aceasta crestere a depasit in mod evident evolutia valorii reale a intreprinderilor, al caror capital sau cifra de afaceri nu au putut creste de 2 ori in 3 ani. Treptat dividendele s-au subtiat in raport cu valoarea actiunilor si aceasta scadere a ratei profitului a determinat investitorii la revanzarea actiunilor.

La randul sau, guvernul american, ingrijorat de acest exces speculativ a favorizat cresterea dobanzilor pe termen scurt, acestea depasind pragul "psihologic" de 10%, situatie care a antrenat pierderea increderii in randul operatorilor bursieri. Miscarea de revanzare a fost astfel amorsata si a capatat rapid o alura catastrofica, culminand la 24 octombrie 1929 cand 12 milioane de actiuni au fost puse in vanzare, cursul acestora prabusindu-se insa in conditiile in care cumparatorii nu au aparut.

Criza creditului, consecinta imediata crizei bursiere a antrenat criza productiei industriale in dublu sens : pe de o parte, prin aceea ca a limitat posibilitatile de finantare si a ingreunat reluarea procesului de productie, iar pe de alta parte a diminuat consumul, larg sustinut prin credite in anii '20.

Scaderea cererii solvabile a determinat sporirea dimensiunii stocurilor de marfuri si a impus reducerea sau stoparea productiei. Criza s-a declansat in SUA, de unde s-a raspandit ulterior - din 1931 - pe plan mondial prin intermediul schimburilor comerciale si financiare.

Marile concentrari de capitaluri au creat posibilitati marite de extindere a speculatiilor bursiere. Aparatul productiv elibera o masa din ce in ce mai mare de lichiditati sub forma dividendelor, in conditiile in care randamentul actiunilor - iar nu cursul lor - tindea sa se niveleze. Aceasta evolutie a reflectat continua integrare financiara a sistemului industrial. Pe de alta parte, se punea problema reglementarii investitiilor intersectoriale intr-o perioada de pregnanta crestere inegala intre ramuri.

Mobilitatea exceptionala a capitalurilor si evitarea angajamentelor pe termen lung au deplasat, pe termen scurt, manifestarea si acumularea tensiunilor pe piata monetara. Au fost suficiente o manevrare gresita a ratei scontului de catre bancile centrale sau ezitari din partea posesorilor de capitaluri flotante pentru ca retragerea acestora sa puna in pericol balantele de plati ale unui intreg sir de tari.

Datorita imenselor rezerve atrase si vehiculate, fluxurile internationale de capital depindeau in mod progresiv de situatia pietei americane. Mobilitatea capitalurilor a crescut simtitor odata cu stabilizarea, dupa 1925, a majoritatii monedelor europene, mobilitate stimulata de necesitatile Germaniei si alimentata de SUA.

1 Cauze si explicatii teoretice ale crizei din 1929

Originea crizei economice din 1929-1933 a fost vazuta nu numai in fragilitatea sistemului circulatiei internationale a capitalurilor, respectiv in extrema lor mobilitate comparativ cu cea a fortei de munca si a marfurilor, ci si in persistenta inflatiei in cele mai stabile economii, respectiv in acumularea de stocuri de marfuri.

Faptul ca una din cauzele crizei a constituit-o acumularea unor stocuri de produse nu trebuie desconsiderat, chiar daca supra-oferta era, la randul ei o consecinta a actiunii altor factori. Cronologia desfasurarii crizei are aspecte certe, dar si aspecte inca controversate privind cauzele declansarii, lantul de cauzalitate si succesiunea diferitelor manifestari, faptele fiind susceptibile de interpretari diferite. Complexitatea si profunzimea crizei impune luarea in considerare a mai multi factori decat simpla explicatie keynesiana a supraproductiei provocata de scaderea consumului.

Dezbaterea teoretica asupra cauzelor si interpretarilor celei mai mari crize a capitalismului modern nu este inchisa nici la mai bine de jumatate de secol dupa eveniment, interpretarea acestei catastrofe fiind infinit mai grea decat analiza sa.

Daca pentru Keynes Marea Depresiune a fost o criza de supraproductie, alti economisti considera drept principala cauza a crizei prabusirea Bursei de valori din New York in Joia Neagra, 29 octombrie 1929. Aceste interpretari sunt evident respinse in bloc de teoreticienii - nu toti marxisti - care au vazut in criza din 1929 manifestarea acuta a disfunctionalitatilor structurale ale capitalismului liberal, Eugene Vargas actualizand in cadrul scolii marxiste demonstratia initiala oferita de Marx si Engels asupra inevitabilitatii si agravarii crizelor in regimul capitalist.

Pe un alt plan, se situeaza acuzatorii sistemului monetar, considerat prea laxist al Gold Exchange Standard (cum ar fi Jacques Rueff) si mostenitorii lui Keynes, care situeaza dezechilibrul esential mai degraba in aparitia unei distorsiuni intre productia si repartitia bunurilor materiale, din cauza unui subconsum relativ. 

Milton Friedman, in schimb, nu este de acord cu nici una din aceste interpretari, in A Monetary History of the United States,   afirmand ca : 'Nu am nici un motiv sa presupun ca in anii '20 a fost un boom provocat de suprainvestitii'. De asemenea, Friedman si Schwartz nu neaga importanta crahului bursier de pe Wall Street, acceptand ca acesta a avut unele efecte indirecte asupra increderii in afaceri si asupra dorintei indivizilor de a cheltui, favorizand astfel procesul economic depresiv ; insa, nu considera ca aceste efecte luate in sine ar fi putut sa conduca la o asemenea catastrofa.

In general, liberalii au tendinta de a sustine teza unui accident ciclic care a dereglat in mod brutal functionarea structurilor economice sanatoase in mod fundamental ; daca acest accident a dus in consecinta la o depresiune profunda si durabila, este, din punctul lor de vedere, pentru ca factorii responsabili au pacatuit printr-un exces de interventionism prematur si dezordonat, impiedicand astfel insanatosirea indispensabila unei veritabile relansari.

Analiza cauzelor Marii Depresiuni presupune formularea raspunsurilor la o serie de intrebari : A inceput depresiunea in Statele Unite, raspandindu-se apoi peste hotare sau forte ce proveneau din afara SUA s-au adaugat celor ce ar fi produs o recesiune de mult mai mica amploare provocand o recesiune majora ? A fost prabusirea monetara o cauza sau un rezultat al prabusirii economice ? Ar fi putut Sistemul Federal de Rezerve sa previna prabusirea monetara sau ea s-a produs in ciuda masurilor cele mai potrivite luate de FED ?

In viziunea lui Friedman, Sistemul Rezervelor Federale - considerat principalul vinovat de declansarea crizei - nu ar fi trebuit sa permita scaderea masei monetare cu aproape 3%, intre august 1929 si octombrie 1930. FED luase decizia de a ridica rata scontului incercand sa stavileasca elanul speculativ pe pietele de capital. Dar, desi o greseala, aceasta nu era, in mod cert, critica.

Activitatea economica in SUA s-a restrans considerabil cu incepere din noiembrie 1930, cand s-au petrecut retrageri masive de depozite, in urma unei serii de falimente bancare, publicul precipitandu-se sa converteasca depunerile in devize.

In explicarea mecanismului crizei, Friedman a introdus si un factor emotional puternic : la 11 decembrie 1930, cea mai mare banca americana, Bank of the United States, a dat faliment ; desi aceasta nu era decat o banca comerciala, numele ei a creat impresia ca este o banca oficiala.

Desi inainte de octombrie 1930 nu se punea problema lipsei de lichiditate a bancilor, dupa falimentul lui Bank of the United States, economia americana a inceput sa se confrunte cu lipsuri repetate de lichiditate, iar sistemul bancar american cu o grava lipsa de incredere din partea publicului.

Iar acestea, cumulate cu falimentele bancare, in sine, au avut repercusiuni asupra masei monetare (astfel, pentru fiecare 3 dolari aflati in conturi sau in posesia personala in 1929, au mai ramas mai putin de 2 dolari in 1933, declinul accentuat al volumului monetar total fiind apreciat drept o cadere monetara fara precedent).

M.Friedman si A.Schwartz considera ca acest scenariu ar fi putut fi evitat daca Sistemul Rezervelor Federale ar fi uzat de posibilitatea de a crea numerar si daca ar fi folosit mijloacele pe care le avea la dispozitie, prin care sa puna la dispozitia bancilor numerar, pe seama disponibilitatilor lor in cont Sistemul Rezervelor Federale a esuat lamentabil. A facut putin sau nu a facut nimic pentru a asigura sistemului bancar lichiditati, privind aparent inchiderea bancilor ca pe ceva ce nu reclama o actiune speciala. Merita subliniat, totusi ca insuccesul Sistemului Rezervelor Federale a fost un insucces de vointa, nu de putere.

Cu aceasta ocazie, ca si in celelalte care au urmat, Sistemul Rezervelor Federale a dispus de ample posibilitati de a furniza bancilor numerarul pe care clientii lor il solicitau. Daca Sistemul Rezervelor Federale ar fi utilizat aceste posibilitati, falimentele bancare ar fi fost oprite, iar dezastrul monetar ar fi fost evitat

Desi la inceputul anului 1931 au aparut primele semne de restabilire a increderii in banci, FED s-a angajat intr-o actiune deflationista pentru a-si diminua creditele restante. Revitalizarea a fost insa de scurta durata, nu numai in sectorul bancar, dar si in celelalte domenii ale activitatii economice care dadeau semne de insanatosire. Noile falimente bancare, insotite de cresterea 'febrei' retragerii depozitelor din partea publicului s-au soldat cu o noua scadere a masei monetare, FED reactionand din nou cu intarziere.

Abandonarea etalonului-aur de catre Marea Britanie in septembrie 1931 a complicat si mai mult lucrurile, aurul avand tendinta sa iasa din SUA. Pentru a opri afluxul de aur spre exterior, Sistemul Rezervelor Federale a crescut, din nou, taxa de scont. Dupa sase luni, pana in ianuarie 1932, 10% din totalul bancilor comerciale care mai functionau si-au intrerupt operatiunile, iar depozitele lor au scazut cu 15%.

In 1932, FED a cumparat obligatiuni de stat in valoare de 1 miliard de dolari, incetinind astfel ritmul declinului. M.Friedman aprecia ca : "Daca aceasta masura ar fi fost luata in 1931, ea ar fi fost aproape sigur suficienta pentru a preveni dezastrul descris. In anul 1932 era prea tarziu pentru ca aceasta masura sa fie mai mult decat un paliativ, iar cand Sistemul a recazut in pasivitate, imbunatatirea temporara a fost urmata de un nou colaps, culminand cu asa-numita vacanta bancara din 1933 - cand toate bancile din SUA au fost in mod oficial inchise timp de peste o saptamana". Asadar, Friedman considera drept cauza a Marii Depresiuni nu suprainvestitiile din anii '20, nici scaderea consumului sau prabusirea bursei de valori, ci proasta conducere a politicii monetare.

Spre deosebire de monetaristi, scoala austriaca considera ca radacinile Marii Depresiuni se gasesc in anii '20. Ei argumenteaza ca de-a lungul anilor '20, Sistemul Rezervelor Federale a ieftinit, in mod artificial, creditul, orchestrand astfel un boom inflationist. In conceptia lor, prabusirea pietei de capital din 1929 si catastrofa economica ce i-a urmat, erau inevitabile. Intrebarea care se pune asupra acestui aspect este daca se poate spune ca, de-a lungul anilor '20, a fost sau nu un boom supra-investitional ?

Indicatorii macroeconomici dau dreptate monetaristilor, in timp ce analiza datelor la nivel microeconomic sprijina punctul de vedere al scolii austriece. Analizand evolutia indicelui preturilor, monetaristii nu considera ca a existat o inflatie puternica, intre anii 1921 si 1929, preturile medii la vanzarile en gros si la cele en detail fiind echilibrate, astfel ca : 'departe de a fi o decada inflationista, anii '20 au fost chiar reversul'. Alte date dau insa dreptate austriecilor : chiar daca anii '20 nu au fost caracterizati de o 'inflatie prin preturi' ei afirma ca a fost - in termenii lui Keynes - 'o inflatie prin profituri'.

Dupa depresiunea din anii 1920-1921, produsul intern brut a crescut rapid, peste ritmul obisnuit de 3%, ajungand la 5,2%, in timp ce ritmul de crestere al productiei manufacturate s-a dublat practic in aceeasi perioada ; aceeasi evolutie au avut-o investitiile de capital si profiturile companiilor.

S-a inregistrat astfel o inflatie prin active, la mijlocul anilor '20 valorile proprietatilor avand o crestere spectaculoasa pe intreg teritoriul SUA. Wall Street-ul nu a scapat de acest sindrom nici in ceea ce priveste valoarea actiunilor si a obligatiunilor, indicele Dow Jones crescand vertiginos ca si raportul dintre preturile titlurilor si venituri, dezastrul fiind astfel inevitabil.

Pe de alta parte, austriecii arata ca eforturile Sistemului Federal de Rezerve de a reduce rata dobanzii, in special intre 1924 si 1927, au generat, in mod nejustificat, o crestere a valorii activelor si un boom in industria manufacturiera. Dar, mai important - considera ei - este faptul ca expansiunea creditului in SUA a dus la cresterea suplimentara a rezervelor de aur, ce ar putea explica dezastrul in conditiile functionarii sistemului Gold Exchange Standard. In mod concret, austriecii considera ca a fost suficient un dezechilibru inflationist pentru a provoca o criza economica, in timp ce, monetaristii considera ca stimulentul "banilor ieftini" nu a fost atat de puternic. Dar, datorita naturii fragile a sistemului financiar in conditiile functionarii etalonului-aur, schimbari mici in cadrul nou infiintatelor banci centrale au declansat un cutremur global de proportii uriase.

Esecul realizarii unei concertari internatonale inregistrat la Conferinta de la Londra din 1933 si incapacitatea responsabililor de a provoca o reflatie echilibrata s-au conjugat, anii '30 fiind dominati de consecintele economice ale crizei, care au determinat la randul lor importante consecinte politice si sociale.

In cea mai mare parte a tarilor varful crizei a fost atins in 1932, redresarea fiind dupa aceea mai mult sau mai putin rapida si reusita, dupa cum o atesta ecarturile indicilor constatate in 1937, inaintea noii crize a economiei americane din 1938. Industriile producatoare de bunuri de consum au avut de suferit in general mai mult decat cele producatoare de echipamente. O alta caracteristica a crizei a fost constituita de scaderea drastica a preturilor. Intre 1929 si 1932/1933, in SUA preturile en gros au scazut cu 42%, iar preturile cu amanuntul cu 18,6%.

Deflatia s-a manifestat si in Marea Britanie, unde in acelasi interval preturile de en gros au scazut cu 32%, iar cele cu amanuntul cu 14% ; in Germania, reculul preturilor a fost de 24%, respectiv de 21%, iar in Franta reculul a fost de 38%, respectiv 12%.

Caderea preturilor, cumulata cu scaderea productiei industriale, a antrenat o puternica contractie a valorii productiei, de la 30% la 50%, cu diferente de la caz la caz (in SUA, PIB-ul a scazut de la 104 la 56 miliarde de dolari intre 1929 si 1933).

La randul ei, scaderea masiva a productiei industriale a influentat puternic evolutia investitiilor.

Depresiunea economica a provocat rate inalte ale somajului care a crescut in mod brutal depasind in unele tari 15% sau chiar 20% din populatia activa, proportie considerabila in conditiile unor economii caracterizate de o puternica componenta rurala mai putin atinsa de acest flagel.

In SUA, in timp ce numarul falimentelor comerciale si industriale a crescut de la 22.909 in 1929, la 31.822 in 1932, cel al somerilor s-a ridicat de la 1,5 la 12 milioane, practic aproximativ 1/4 din populatia activa (50 de milioane de salariati civili) si aproape o zecime din populatie (126 milioane de locuitori). In aceste conditii, venitul national al SUA a coborat de la 100% in anii 1925-1929 la mai putin de 68% in 1931.

Contractia schimburilor mondiale generata de depresiunea americana a afectat in special economiile japoneza, britanica si germana, care depindeau in proportie de 15% de comertul exterior. Intre 1929 si 1932, comertul mondial a scazut cu 25% in volum si cu 2/3 in valoare ca urmare a scaderii preturilor ; caderea brutala a incasarilor din export a privat cea mai mare parte a tarilor de resursele necesare platii importurilor indispensabile si rambursarii datoriei externe.

Agravarea deficitului exterior a provocat o criza de incredere si o fuga a capitalurilor care au pus monedele nationale in pericol, perioada anilor 1934-1938 fiind marcata de devalorizarea principalelor monede (lira sterlina, dolarul american, francul elvetian si francul francez).

Cu exceptia URSS, intreaga lume a fost atinsa in grade diferite de criza. Criza s-a propagat cu atat mai usor cu cat echilibrul precar al economiilor a fost amenintat de-a lungul anilor '20 de criza agricola de supraproductie relativa insotita de scaderea preturilor si veniturilor taranimii, de criza de supra-investitii speculative in sectoarele pilot ale industriei si de criza financiara care, in conditiile deficitului general al balantelor de plati, a plasat economia mondiala in dependenta de creditul american.

Prabusirea creditului international a agravat efectele crizei comerciale. Detinatorii de capital, deveniti neincrezatori l-au plasat in valori sigure, mai ales aur si si-au restrans puternic imprumuturile, in timp ce creditorii americani au intrerupt exportul de capital si au cautat, dimpotriva, sa-si repatrieze plasamentele anterioare pentru a-si reconstitui baza financiara afectata de criza.

In primii trei ani de criza volumul imprumuturilor internationale pe termen scurt a fost redus cu 50%, aceasta situatie antrenand o puternica deflatie a creditului international care sustinea in mare parte economia mondiala.

2.Masurile anticriza

Profunzimea si mai ales durata exceptionala a crizei au constrans statele, chiar si pe cele mai liberale, sa intervina incercand sa limiteze ravagiile economice si sociale. In linii mari, majoritatea statelor au experimentat succesiv sau alternativ doua tipuri de politici foarte diferite.

Deflatia a fost practicata mai ales in Germania si in Franta pana in 1935. Puternic atasata apararii monedei, aceasta politica a implicat mentinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice si, pe de alta parte, stabilizarea balantei comerciale printr-o scadere a preturilor de revenire favorabila exporturilor, obtinuta insa, printr-o scadere drastica a salariilor, considerata ca fiind normala intr-o perioada de somaj puternic. Experimentarea acestei politici a dus repede la esec. Criza a scazut incasarile statului, insa i-a marit indatoririle, in timp ce pe plan intern sindicatele s-au opus scaderii salariilor, iar pe plan extern, celelalte tari si-au aparat pozitiile comerciale prin devalorizare monetara si protectionism. Ca urmare, deflatia nu a reusit decat sa adanceasca o depresiune deja generata de insuficienta monedei si creditului.

Al doilea tip de politica a fost cel al relansarii economiei care presupunea, dimpotriva, cresterea cheltuielilor statului, pentru a finanta mari lucrari publice, indemnizatii de somaj si pentru a ajuta intreprinderile. Aceasta politica implica acceptarea deficitului bugetar si devalorizarea monedei pentru a stimula exporturile. Preconizata de Keynes, adoptata initial de Marea Britanie, apoi de SUA, Franta (din 1935/1936) si Germania nazista, aceasta politica a permis o relansare economica partiala, fara a rezolva insa toate problemele crizei, poate cu exceptia Suediei.

Si in Statele Unite si in Europa, pentru a-si desfasura politici economice eficiente impotriva crizei, statele s-au dotat cu mijloace de actiune sporite : indirect, prin favorizarea concentrarii intreprinderilor (prin subventii si degrevari fiscale) adeseori pentru a simplifica controlul, mai usor de efectuat asupra catorva carteluri decat a unei multitudini de mici intreprinderi dispersate ; direct, prin dezvoltarea sectorului public prin nationalizarea unor activitati esentiale - banci, energie, transporturi, informatii, uneori intreprinderi industriale.