Piata si politica monetara - Masa monetara. Cererea si oferta de moneda

Masa monetara. Cererea si oferta de moneda

Masa monetara reprezinta ansamblul mijloacelor de plata existente in economie la un moment dat. Ea este formata din disponibilitati monetare si disponibilitati cvasimonetare. La randul lor, disponibilitatile monetare cuprind: biletele de circulatie, moneda divizionara in circulatie, depozitele la vedere (conturi ale particularilor si intreprinderilor la banca centrala, depozite in banci, depozite in conturi postale, depozite de fonduri particulare la Tezaur). In categoria disponibilitatilor cvasimonetare se includ: conturi pe librete in banci, depozite la termen la Tezaur, bonuri pe termen la Tezaur, depozite in valuta ale rezidentilor.

Disponibilitatile monetare se refera la masa monetara concretizata in creantele la vedere asupra bancilor si Trezoreriei. Acestea au in vedere moneda ca un mijloc de plata imediat. In schimb, disponibilitatile cvasimonetare se refera, in general, la instrumente financiare lichide care nu se folosesc ca atare pentru plati, dar se pot transforma usor in instrumente de plata.

Sfera de cuprindere a masei monetare este conditionata de modul in care este definita moneda, daca aceasta este privita ca un simplu mijloc de plata imediat sau este asimilata cu activele lichide. Masa monetara cuprinde monedele propriu-zise, biletele de banca (bancnotele) si depozitele bancare. Ea include un ansamblu de mijloace de plata la care se pot aplica functiile traditionale ale monedei.

Structura masei monetare pune in evidenta, in primul rand, eterogenitatea componentelor sale, datorata existentei mai multor creatori (emitenti) de moneda (Banca centrala, Trezoreria publica, bancile comerciale), ceea ce face posibila conversia unei forme de moneda in alta.

In al doilea rand, structura masei monetare releva caracterul complex si lipsa, in anumite cazuri, a materialitatii componentelor sale.

Componentele masei monetare pot fi evidentiate statistic prin intermediul unor indicatori denumiti agregate monetare. Continutul si forma acestora difera de la o tara la alta, in functie de scopul pentru care urmeaza a fi folositi, precum si de gradul de dezvoltare economica.

Agregatele monetare se stabilesc pe baza regruparii, stabilita intr-un mod conventional, a tuturor activelor in categorii mari care se includ unele in altele si care sunt simbolizate diferit: (M₀, M₁, M₂, M₃, M₄, L) unde:

M₁ = bilete de banca, moneda divizionara si depozitele la vedere (conturi in banca)

reprezinta masa monetara in sens strict;

M₂ = M₁ + conturile de economii si conturile pe librete la banca;

M₃ = M₂ + depozitele la termen, bonurile de casa si certificatele de depozit;

L = M₃ + bonurile de Tezaur si titlurile comerciale emise de intreprinderi.

Asadar, agregatele monetare constituie indicatori sintetici care reflecta capacitatea de a cheltui a agentilor economici. Ele se caracterizeaza atat prin gradul diferit de lichiditate al componentelor lor, cat si prin caracterul lor variabil. Ca urmare a crearii unor active lichide, frontierele dintre disponibilitatile monetare si cele nemonetare se modifica permanent.

Determinarea agregatelor monetare face posibil ca autoritatile monetare sa exercite un control permanent al masei monetare in functie de volumul bunurilor si serviciilor care circula in economie. Totodata, analiza lor permite urmarirea dinamicii fluxurilor de moneda, precum si determinarea intensitatii cu care acestea au fost utilizate.

Construirea agregatelor monetare si a celor economice (produs national, venit national s.a.) permite determinarea unor indicatori importanti pentru analizele monetare si economice ca de exemplu rata de lichiditate a unei economii, care se determina prin raportarea diferitelor agregate monetare la PIB (produs intern brut). Pentru a exprima gradul de disponibilitate al activelor se determina lichiditatea unei intreprinderi sau a unei banci si viteza de circulatie a monedei, calculata prin raportarea PIB la diferite agregate monetare. Tendinta de crestere a acestui raport evidentiaza o circulatie mai rapida a monedei pe baza unei activitati economice mai intense. Diminuarea vitezei de rotatie a monedei reflecta o tendinta de tezaurizare.

Evolutia masei monetare existente in circulatie se afla in stransa legatura cu cererea si oferta de moneda, ca elemente definitorii ale pietei monetare.

Asa cum am mentionat in prima parte a acestei teme, in gandirea economica au existat diferite teorii referitoare la cererea de moneda: teoria cantitativa, conform careia, atat in varianta clasica, dar si in cea moderna, aceasta cerere reprezinta o variabila macroeconomica, dependenta indeosebi de volumul tranzactiilor monetare si de viteza de circulatie; teoria keynesista, autoarea preferintei pentru lichiditate, operandu-se totodata o delimitare intre cererea de moneda in vederea tranzactiilor si cererea de moneda ca mijloc de rezerva; teoria monetarista, conform careia detinerea monedei reprezinta consecinta procesului de optimizare a structurii averii agentilor economici.

Orice mecanism de creatie monetara presupune cerere si oferta de moneda.

Cererea de moneda reprezinta cantitatea de moneda pe care agentii economici doresc sa o detina la un moment dat.

Cum se justifica optiunea de a detine o parte mai mare sau mai mica din bogatie sub forma de moneda? Raspunsurile sunt conditionate de aprecierea ca moneda este considerata in dimensiunea sa tranzactionala (moneda este un activ lichid) sau in cea patrimoniala (moneda este un activ fara risc).

Teoriile privind natura cererii de moneda se inscriu in caracteristicile marilor curente de gandire economica.

Odata cu economistii cambridgieni (A. Marshall, A. Pigou), apare notiunea de 'cerere a incasarilor monetare'. In abordarea acestora, cererea este orientata de motivul tranzactional. Din punctul de vedere al dimensiunii tranzactionale, J. M. Keynes nu se disociaza de aceasta orientare. Aportul sau esential consta in desprinderea 'motivului tranzactiei' de un 'motiv al precautiei'. Keynes subdivide motivul tranzactiei intr-un 'motiv al venitului' si un 'motiv al prevederii'.

Prezentand motivul sau de speculatie, Keynes descopera inadvertenta abordarii dihotomice clasice. Teoria friedmaniana a cererii isi propune reformularea teoriei cantitative a monedei. In anul 1956, M. Friedman reafirma ca teoria cantitativa este o teorie a cererii de moneda si nu o teorie a pretului sau a venitului nominal. Totodata, sunt introduse doua noi elemente: pe de o parte, factorii care influenteaza oferta nu afecteaza cererea de moneda iar, pe de alta parte, cererea de moneda nu devine niciodata infinit elastica in raport cu rata dobanzii (altfel spus, nu exista trapa de lichiditate).

In definitiv, nu exista o opozitie neta intre keynesisti si monetaristi in privinta determinantelor teoretice ale cererii de moneda. Cu toate acestea, keynesistii sustin ca cererea de moneda este instabila si potential foarte elastica la randamentul titlurilor. Monetaristii afirma ca cererea de moneda este stabila.

Analiza monetara considera ca exista o cerere de moneda, al carei fundament il reprezinta dorinta de a dispune de lichiditate, adica o rezerva imediat mobilizabila.

Atributul principal al monedei este lichiditatea care decurge din functiile pe care aceasta le exercita in cadrul sistemului economic.

Lichiditatea (L) confera detinatorului de moneda un anumit privilegiu: posibilitatea de a achizitiona bunuri si servicii oricand si oriunde. Aceasta se afla la originea motivului 'preferintei pentru lichiditate' care serveste ca fundament al cererii de moneda si la constructia unei curbe a acestei cereri.

Motivele preferintei pentru lichiditate explica cererea de moneda si factorii care influenteaza aceasta cerere, precum si sensul in care ei actioneaza. J. M. Keynes, autorul acestei analize, a argumentat ca cererea globala de bani are doua componente principale: cererea de bani pentru tranzactii (L₁) si cererea speculativa pentru bani (L₂). In consecinta, L = L₁ + L₂.

Prima componenta L₁ reprezinta cantitatea de moneda necesara agentilor economici pentru mobilul venitului si afacerilor, precum si pentru mobilul precautiei. Cererea de bani pentru tranzactii este direct proportionala cu nivelul veniturilor (Y); cu cat este mai mare nivelul veniturilor, cu atat mai mare va fi cererea de bani pentru tranzactii. Aceasta componenta a cererii de bani se poate exprima prin relatia: L₁, = L₂(Y), unde L₁ > 0.

Cea de-a doua componenta, L₂, reprezinta cererea de moneda in scopuri speculative si depinde de nivelul ratei dobanzii: cand rata dobanzii este mare, cererea speculativa pentru bani este mica, si invers. L₂ = L₂(i), cu L₂ < 0.

Rezulta ca relatia care exprima cantitatea de moneda ceruta devine:

Mc = L₁(Y) + L₂(i)

Reprezentarea grafica a cererii totale de moneda este redata in figura nr. 1.

In acest grafic, cererea de bani pentru tranzactii (L₁) este dependenta de volumul veniturilor si nu depinde de rata dobanzii.

Din figura nr. 1 rezulta ca, la o marime data a veniturilor, cererea de moneda apare ca o curba descendenta, de la stanga la dreapta, in functie de rata dobanzii;

Variatiile veniturilor antreneaza deplasari ale acestei curbe la dreapta in caz de crestere a veniturilor si la stanga atunci cand veniturile se reduc.

Cantitatea de bani ceruta/Y   L1

Fig. nr. 1: Curba cererii de moneda

Dupa Keynes, diversi autori (in special M. Friedman) au insistat asupra faptului ca cererea de moneda nu este influentata numai de venit si rata dobanzii. Aceasta a condus la realizarea unei functii a cererii mai generale.

In realitate, agentii economici stabilesc propria cerere de moneda tinand cont si de alte forme posibile ale activelor lor: preferintele vor depinde de randamentele acestora si de castigurile respective. Astfel, cererea de moneda intr-o perioada data va fi functie de:

a) venituri;

b) nivelul general al preturilor: cererea de moneda este direct proportionala cu nivelul preturilor;

c) rata dobanzii si randamentul actiunilor: cu cat nivelul acestora va fi mai ridicat, cu atat va fi mai redusa cererea de moneda.

Multitudinea acestor factori face necesara analiza cererii de moneda in contextul patrimoniului individual al fiecarui agent economic.

In acest context, trebuie mentionata influenta exercitata asupra cererii de moneda de cvasilichiditati si de intermediarii financiari (companiile de asigurare, casele de economii).

Oferta de moneda reprezinta cantitatea de moneda pusa la dispozitia utilizatorilor prin sistemul bancar. In legatura cu posibilitatea de a controla oferta de moneda exista puncte de vedere diferite. Astfel, analiza macroeconomica admite, ca ipoteza, ca oferta de moneda este perfect controlata de autoritatile monetare. In acest caz, se spune ca moneda este exogena.

Problema caracterului endogen sau exogen al creatiei monetare caracterizeaza dezbaterile monetare actuale;

a)  scoala bancara apreciaza creatia monetara ca endogena: aceasta nu poate fi excesiva si este conditionata de nevoile activitatii economice si de preturi;

b) scoala circulatiei, de orientare cantitativista, considera creatia monetara ca exogena si inflationista;

c)  scoala bancii libere propune eliminarea bancii centrale si a monopolului sau, in numele eficacitatii concurentei bancare.

Pentru J. M. Keynes, creatia monetara, aflata la originea ofertei de moneda, este exogena; cantitatea de bani emisa depinde de deciziile autoritatilor bancare sau statale si nu de nevoile economiei.

Curba ofertei monetare pune in relatie oferta monetara cu rata dobanzii. Ca reprezentare grafica ea este verticala, deoarece oferta monetara nu este influentata de rata dobanzii, ci de politica promovata de autoritatile monetare. In acest caz, echilibrul pietei monetare cu oferta exogena se realizeaza prin mecanismul de autoajustare al economiei.

Intr-un alt model, oferta monetara este determinata de nivelul activitatii economice, avand deci un caracter endogen. Bancile comerciale vor orienta oferta monetara indiferent de nivelul creditelor solicitate de clienti; curba sa va fi orizontala.

Oferta si cererea de moneda se confrunta pe piata monetara. Punctul de intersectie a curbelor ofertei si cererii de moneda determina cantitatea care se schimba in situatie de echilibru si pretul de echilibru (rata dobanzii). Evident, echilibrul acestei piete se va modifica in functie de evolutia cererii si ofertei de moneda (fig. nr. 2).

In cazul in care autoritatile monetare promoveaza o politica restrictiva, rata dobanzii de echilibru are tendinta de crestere, in conditiile reducerii cantitatii de moneda.

In privinta deciziilor monetare expansioniste, analiza trebuie diferentiata; desigur, cresterea cantitatii de moneda oferita duce la scaderea ratei dobanzii. Acest efect se realizeaza insa numai pana in zona in care curba cererii de moneda devine paralela cu axa absciselor. Din acest moment rata dobanzii nu va mai reactiona la cantitatile suplimentare de moneda oferita (efectul se numeste 'capcana lichiditatilor').

Desfasurarea operatiunilor economice necesita moneda pentru efectuarea platilor. Modul in care se asigura volumul si structura necesare, necesita punerea in evidenta a mecanismelor creatiei monetare, a agentilor creatori si a tipurilor de moneda, precum si a operatiunilor care se afla la baza crearii sale.

Crearea de moneda constituie o modalitate de finantare a economiei nationale. Unii economisti deosebesc creatia de emisiunea monetara. Se considera ca se creeaza moneda atunci cand sunt produse semne monetare noi. Emisiunea monetara intervine numai atunci cand moneda trece din sistemul monetar care a creat-o la agentii nemonetari. Emisiunea presupune o indatorare a sistemului monetar in ansamblul sau fata de agentii nemonetari.

Crearea de moneda asigura necesitatile de lichiditati ale agentilor economiei. Ea se realizeaza in interiorul sistemului financiar pe baza unor mecanisme specifice si consta in transformarea de creante asupra agentilor nebancari (creante asupra strainatatii, creante asupra economiei, creante asupra Trezoreriei publice) in mijloace de plata imediat utilizabile.

Aceste diferite creante constituie contrapartidele masei monetare, care pot fi definite ca un ansamblu de active achizitionate de emitentii de moneda atunci cand sporesc masa monetara. Contrapartidele masei monetare au evoluat in functie de formele monedei aflate in circulatie. Atunci cand circula masa monetara metalica, piesele respective contineau ele insele valoarea; in acest caz, moneda si contrapartida se confundau. In conditiile preponderentei monedei fiduciare in circulatie, respectarea unei anumite proportii intre cantitatea de bilete aflate in circulatie si cantitatea de aur definita de banca centrala constituie garantia valorii acesteia.

Ruperea oricarei legaturi intre aur si moneda are loc la 15 august 1971. De acum inainte se realizeaza un nou raport intre masa monetara si contrapartidele sale. In trecut, responsabilitatea cresterii si punerii in circulatie a monedei o aveau, in exclusivitate, institutiile monetare publice. Astazi, intr-o masura redusa, crearea de moneda se datoreaza bancii centrale si Trezoreriei publice. Creatorii directi de moneda sunt bancile comerciale (numite de 'second rang'). Crearea monedei se realizeaza intre 80% si 90%, sub forma de moneda scripturala. Pe langa rolul traditional de pastrare a disponibilitatilor banesti existente in economie, bancile au dobandit privilegiul de a crea moneda prin intermediul creditelor. Sursa de creare a monedei o reprezinta desfasurarea mai multor tipuri de operatii:

1) Credite acordate agentilor economici

Bancile participa la crearea monedei prin intermediul creditului. Intr-o operatie de credit, unitatea bancara crediteaza contul beneficiarului si pune astfel la dispozitia sa moneda scripturala. Creditele constituie, astfel, depozite. Aceasta moneda va fi pusa in circulatie si nu se va diferentia cu nimic fata de celelalte forme de moneda, avand aceleasi caracteristici cu moneda de hartie sau cu piesele metalice. In momentul rambursarii creditului de catre beneficiar, moneda scripturala creata prin avansurile in contul clientului se distruge, iar masa monetara revine la dimensiunile initiale. Contrapartida monedei in cazul acordarii unui credit figureaza in activul bilantului bancar sub denumirea de creante asupra economiei.

2) Finantarea nevoilor statului

Crearea monedei este, in primul rand, rezultatul creditelor acordate statului de catre banca centrala, institutiile de credit si Trezoreria publica. Pentru asigurarea finantarii deficitului bugetar, banca centrala acorda avansuri statului. Ea va crea moneda prin creditarea contului deschis in numele Trezoreriei publice. In acest caz, contrapartida crearii monedei o reprezinta creantele asupra statului.

3) Achizitii de devize straine

In urma exportului, agentii economiei nationale primesc devizele altor tari, pe care le depun la banci. In schimbul acestora, banca centrala crediteaza contul bancilor intermediare, ceea ce conduce la plasarea pe piata a noi cantitati de masa monetara. Dimensiunile acesteia sunt conditionate de situatia balantei de plati. Excedentul balantei de plati are un efect inflationist si conduce la cresterea masei monetare. Deficitul acestei balante, daca nu este compensat de banca centrala, va provoca o contractie a masei monetare. Consecintele operatiilor cu devize asupra masei monetare releva impactul relatiilor cu strainatatea asupra cantitatii de moneda aflata in circulatie. Contrapartida crearii monedei, ca urmare a operatiilor cu devize, o constituie creantele asupra strainatatii.

In concluzie, crearea monedei este asigurata de trei categorii de agenti: bancile, banca centrala si Trezoreria publica. Operatiile de credit realizate prin banci reprezinta sursa majora a crearii monedei. Este vorba de credite acordate persoanelor, intreprinderilor si chiar statului. Atunci cand Trezoreria publica finanteaza deficitul bugetar, emite bonuri de trezorerie ce vor fi cumparate de banci care, prin achizitionarea unei creante asupra Trezoreriei publice, creeaza moneda. Daca aceste banci ar fi imprumutat sumele de care dispuneau deja, nu s-ar fi realizat o creare de moneda.

In procesul crearii monedei este implicata si banca centrala. Ea creeaza doua categorii de moneda: a) moneda fiduciara, deoarece detine monopolul emisiunii de bilete de banca; b) moneda scripturala, atunci cand transforma o creanta in mijloace de plata (monetizarea unei creante). Banca centrala creeaza moneda scripturala pentru bancile comerciale atunci cand achizitioneaza creantele acestora (creante asupra persoanelor, intreprinderilor sau Trezoreriei).

Banca centrala poate, de asemenea, crea in mod direct moneda pentru Trezoreria publica prin acordarea de avansuri sau prin achizitionarea directa a bonurilor de Trezorerie.

In fine, ultima institutie care creeaza moneda este Trezoreria publica. Aceasta reprezinta agentul financiar al statului, la nivelul sau colectandu-se veniturile publice si realizandu-se cheltuielile. Reprezinta, totodata, un bancher al statului.

Trezoreria creeaza moneda divizionara (detine monopolul fabricarii pieselor metalice) si moneda scripturala (atunci cand contul unui furnizor al statului este creditat, Trezoreria creeaza propria moneda scripturala).

Analiza anterioara pune in evidenta fundamentarea crearii monedei pe transformarea creantelor in mijloace de plata. Contrapartidele monedei reprezinta deci ansamblul creantelor care au permis crearea monedei pe parcursul unei perioade. Creantele asupra economiei, creantele asupra Trezoreriei si creantele asupra strainatatii reprezinta contrapartidele masei monetare; ele indica deci originea masei monetare.

Posibilitatile de creare a monedei prin intermediul bancilor sunt totusi limitate. Ele pot crea moneda numai daca dispun de active in moneda centrala (adica de o cantitate de bilete de banca aflata la dispozitia lor) si de un cont creditor la banca centrala. Acest cont poate fi alimentat cu surse provenind de la alte banci (care isi diminueaza in mod corespunzator propria capacitate de a crea moneda scripturala) sau de la banca centrala. Totodata, bancile comerciale trebuie sa tina cont si de rata de preferinta a agentilor economici pentru detinerea de bilete, adica proportia din cantitatea de moneda pe care acestia doresc sa o detina sub forma de bilete de banca (in Franta reprezinta in medie 10% din depozitele create). In acest caz, de fiecare data cand, de exemplu, o banca creeaza 5.000 u.m. in moneda scripturala, va fi confruntata cu o retragere in bilete de 500 u.m. (10% din 5.000). Prin urmare, banca respectiva va trebui sa dispuna de un activ echivalent in moneda centrala, adica, fie bilete detinute in casieriile proprii, fie intr-un cont creditor la banca centrala. Sistemul bancar nu va putea deci crea moneda decat daca dispune de cantitatea de moneda centrala corespunzatoare. Aceasta reprezinta baza necesara crearii monedei. Asadar, baza monetara, sau lichiditatea bancara cuprinde activele bancii in cont la banca centrala si biletele de banca proprii. Evident ca o baza monetara mai importanta asigura conditiile dezvoltarii crearii monedei.

Atunci cand bancile comerciale nu dispun de suficiente resurse proprii, se pot refinanta pe piata monetara. In principal, aceasta presupune acceptul bancii centrale de a refinanta o parte a creantelor detinute de catre banci (efecte de comert, bonuri de Trezorerie), adica sa preia in contul sau unele dintre aceste creante si sa crediteze in contrapartida contul bancilor. Astfel, orice operatiune de refinantare a unei banci are drept efect cresterea masei de bilete pe care banca le va putea solicita. Exemplu: firma A datoreaza o suma de bani firmei B; firma A semneaza o recunoastere a datoriei, un anumit efect de comert, o trata; daca firma B solicita suma inainte de scadenta, poate prezenta efectul de comert bancii sale, care il va schimba in mijloace de plata disponibile imediat in schimbul unui pret, care este rata scontului. La randul sau, banca poate sconta efectul de comert la banca centrala care, prin rescont, creeaza moneda in favoarea bancii.

Asadar, banca centrala poate actiona in sensuri diferite asupra bazei monetare (lichiditatii bancare); pentru a favoriza crearea monedei, ea poate spori posibilitatile de refinantare permitand bancilor sa obtina biletele necesare; prin limitarea posibilitatilor de refinantare se poate, dimpotriva, frana crearea de moneda. In primul caz, facilitand refinantarea bancilor, se ofera mai multe lichiditati si are loc reducerea ratei dobanzii; in cazul reducerii ofertei de moneda, rata dobanzii va creste.

In calitate de institut de emisiune, banca centrala are rolul de a furniza moneda economiei. Aceasta oferta de moneda se realizeaza prin intermediul a doua categorii de operatiuni:

a)     de credit, din care fac parte creditul pentru sectorul privat (avansuri asupra fondurilor publice si rescontul) si pentru sectorul public (subscrierea bonurilor de Trezorerie);

b)     de vanzare-cumparare, numite si 'open-market' si operatiuni asupra devizelor straine. In plus, trebuie mentionat rolul coeficientilor de rezerva ai bancilor de depozit.

Rescontul

O banca privata care a scontat o scrisoare de schimb si care se afla in dificultati de lichiditate are posibilitatea de a o prezenta bancii centrale in scopul de rescontare. Banca centrala poate remite in schimb bilete corespunzator sumei inscrise, diminuata cu un procent care reprezinta rata de rescont. Rescontul permite, asadar, bancilor de depozit sa se alimenteze cu bilete ale bancii centrale. De notat ca politica de rescont are un dublu efect:

a)     pe de o parte, efectul-cantitate asupra stocului global de moneda;

b)     pe de alta parte, modificarea ratei dobanzii in economie, care are ea insasi repercusiuni in materie de economisire si investitii.

Subscrierea bonurilor de Trezorerie

Pentru a raspunde nevoilor de lichiditate si de credit ale statului, banca centrala poate interveni prin achizitionarea directa de titluri pe termen scurt emise de guvern.

Politica de 'open-market'

Aceasta politica presupune operatii, efectuate prin intermediul bancii centrale, de vanzare si cumparare a obligatiunilor emise de stat, efectuate direct cu alte banci sau in direct cu publicul prin intermediul bursei de valori. Atunci cand cumpara, banca centrala lanseaza lichiditati in circuitul economic, in schimbul titlurilor pe care le plateste la pretul pietei. Daca vanzatorul de obligatiuni este o banca privata, are loc cresterea incasarilor si expansiunea monedei bancare. In cazul in care vanzatorul este un particular, expansiunea monetara este de natura fiduciara, in masura in care biletele nu sunt introduse in sistemul bancar. Operatiunile de 'open-market' au si ele un dublu efect:

a)     efectul-cantitate, manifestat prin sporirea de masa monetara in circulatie in cazul achizitionarii de titluri si prin restraangerea masei monetare in cazul vanzarii de titluri de catre banca centrala;

b)     efectul-pret, manifestat prin variatia ratei dobanzii. O achizitie masiva de titluri determina o crestere a pretului acestora si reducerea ratei dobanzii. Invers, atunci cand banca centrala vinde titluri, se promoveaza o politica de crestere a ratei dobanzii pe piata.

Operatiuni asupra devizelor straine

Pe pietele de schimb, bancile centrale pot cumpara sau vinde moneda straina. Aceste operatiuni, care au cel mai adesea ca scop sa influenteze cursul monedei nationale, au ca efect cresterea sau diminuarea emisiunii monetare.

Modificarea rezervelor minime obligatorii

Manipularea coeficientilor acestor rezerve constituie un instrument important pentru determinarea ofertei globale de moneda.

Am examinat succint diverse instrumente aflate la dispozitia bancii centrale si a autoritatlor monetare pentru a determina oferta de moneda. Utilizarea acestor instrumente trebuie realizata in mod coordonat, in cadrul general oferit de politica monetara.

Analiza mecanismelor de punere in circulatie a monedei evidentiaza caracteristicile comportamentului bancar si creatiei monetare, precum si interactiunea pietelor de credit cu moneda centrala. De fapt, conditiile care prevaleaza pe piata de refinantare determina particularitatile ofertei de credit. Invers, nivelul cererii de credit influenteaza cererea de refinantare exprimata de bancile comerciale pe piata monedei centrale. Creatia monetara si oferta de credit reprezinta un proces unitar. In cadrul acestui proces se afla bancile comerciale, deoarece acestea intervin simultan pe piata monetara si pe piata creditului. Rolul lor consta in procurarea resurselor necesare constituirii si distribuirii creditului.

In concluzie, creatia monetara se determina din interactiunea functiei de reactie a autoritatilor monetare cu comportamentul bancar si cererea de credit a autoritatilor monetare.

Un alt instrument de control al crearii monedei il reprezinta incadrarea creditului. Prin aceasta masura se asigura o reglementare directa a sumei creditelor autorizate. Aceasta forma de control direct presupune adoptarea unor norme de crestere a creditului pe o perioada determinata. Trebuie tinut cont de faptul ca nu intotdeauna incadrarea creditului reprezinta un instrument de control eficace si ca acesta poate antrena efecte perverse asupra economiei.

Se poate concluziona ca banca centrala joaca un rol esential, dar indirect, in crearea de moneda, prin alimentarea bancilor cu moneda centrala. Prin aceasta, banca centrala regleaza cresterea masei monetare. Din prezentarea mecanismelor crearii monedei rezulta ca determinarea cantitatii de moneda necesara circulatiei trebuie sa tina cont de derularea tranzactiilor si afacerilor din cadrul economiei. Instrumentele si obiectivele politicii monetare trebuie sa sustina o crestere economica reala si ocuparea corespunzatoare a resurselor de munca.