INFRASTRUCTURA TURISTICA

INFRASTRUCTURA TURISTICA

Infrastructura insumeaza totalitatea bunurilor si mijloacelor prin care resursele atractive ale unui teritoriu sunt exploatate turistic. In majoritatea cazurilor elementele sale componente nu au fost create pentru a satisface nevoi recreative sau curative. Acest atribut l-au castigat pe parcurs, simultan cu initierea activitatilor turistice in regiunea respectiva. Pe masura dezvoltarii lor apar insa mijloace strict conditionate si direct orientate pentru deservirea acestor ramuri economice.

Intr-o serie de studii infrastructura este asimilata bazei tehnico-materiale, fiind inclusa ofertei turistice. Functia sa primordiala este satisfacerea cererii prin dotari si servicii specifice.

Infrastructura turistica include:

bazele de cazare si alimentatie publica;

caile si mijloacele de transport turistic;

dotarile pentru recreere si cura;

dotarile auxiliare (complementare).

Bazele de cazare si alimentatie publica alcatuiesc impreuna cu resursele atractive si caile de transport vectorul fundamental ce definesc turismul ca activitate umana. Tipologia  bazelor de cazare are la origine criterii diverse. In definirea tipurilor se tine seama de urmatorii parametrii: marime, confort, functionalitate, perioada de utilizare, tipul de turism pe care-l deservesc etc. Se detaseaza 2 grupe majore de baze de cazare si anume:

baze de cazare principale, in care atributele turistice sunt dominate;

bazele de cazare secundare, integritate domeniului turistic temporar si la un nivel modest de functionalitate.

Bazele de cazare principale alcatuiesc o grupa distinctiva din care fac parte: hotelurile, motelurile, cabanele, vilele si hanurile.

Hotelurile au aparut ca unitate de cazare la sfarsitul evului mediu, afirmare lor exploziva constatandu-se in secolul 20, odata cu intensificarea caracterului de masa al turismului. Principala functie a fiecarui hotel este cea de cazare, dar el asociaza acesteia si alte insusiri care-l transforma adesea intr-o unitate clasica a habitatului turistic sau chiar intr-un obiectiv turistic de sine statator. Hotelul este o unitate etalon a gradului de dezvoltare a turismului intr-o regiune, fiind considerat, in unele tari ca un reper al stadiului atins de economie in context general.

Pe langa functia de cazare, a carei importanta se reflecta in dotarile si serviciile proprii, hotelurile moderne se adapteaza tipurilor de turism practicate in sfera lor de influenta. Astfel, in cazul turismului cultural, aceste baze vor fi dotate cu sali de conferinte si proiectii, cu spatii expozitionale sau pentru reuniuni stiintifice. Daca hotelul este situat intr-o zona caracteristica turismului de recreere, din structura sa nu vor lipsi piscinele, terenurile de tenis, popicarii, discoteci, baruri etc. Toate aceste dotari au ca scop diversificarea ofertei si retinerea turistilor un numar cat mai mare de zile in regiune. Marile hoteluri isi completeaza serviciile practicate cu dotari si activitati auxiliare(oficii, birouri de schimb valutar, agentii de bilete, magazine). Dintre bazele de alimentatie publica vor fi omniprezente restaurantele, barurile si cofetariile.

Ca si in cazul tuturor bazelor de cazare si in clasificarea hotelurilor se iau in considerare marimea, confortul, pozitia in cadrul habitatului turistic, modul de functionare, durata sejurului etc.

Criteriul marimii conduce la diferentierea a trei categorii de hoteluri: mici(1-70 locuri), mijlocii(71-150 locuri) si mari (peste 150 locuri) care se mai numesc "Grand Hotel"

Daca marimea hotelurilor este un factor ce selecteaza cantitativ cererea turistica, confortul opereaza la nivelul calitatii acesteia. In general pe plan mondial, sunt recunoscute 5 trepte de confort. Cea superioara, "lux", are la randul ei, 3 variante(A,B,C). Urmeaza hotelurile de categoria 1,2,3,4. La categoria 1 exista variantele A si B. Unii autori, propun si o clasificare in functie de importanta, delimitand doua categorii de hoteluri: nationale si internationale.

Hotelurile se diferentiaza intre ele si dupa modul de functionare: temporar sau permanent.

Motelurile se aseamana structural si functional cu hotelurile, singura diferenta majora constand in dependenta lor de turismul de tranzit(in special cel automobilistic). Asa se explica aparitia lor in SUA, o tara cu localitati situate adesea la mari distante unele de altele si cu o intensa utilizare a transportului rutier.

Adaptarea motelurilor la exigentele cererii se face prin:

afirmarea puternica a functiei de deservire in detrimentul celei de cazare;

implementarea in structura bazei a unor servicii noi, cum ar fi: statiile PECO si de deservire auto, statii de spalare a autovehiculelor, garaje si locuri de parcare mai extinse;

amplasarea motelurilor la distante cuprinse 50-200km intre ele sau in raport cu centrele populate. Densitatea poate creste in contextul existentei a unor resurse atractive numeroase in regiunea de tranzit.

Dintre toate tipurile de baze de cazare, in cazul motelurilor durata sejurului este cea mai scurta.

Vilele sunt baze turistice specifice indeosebi secolului 19 si inceputului sec. 20 si deservesc turismul curativ si de recreere de lunga si medie durata. Principala lor trasatura, ca spatiu de cazare, este intimitatea asigurata prin capacitatea redusa a edificiului, atmosfera creata de amplasarea lor si prin dotarile interioare. In cazul vilelor domina functia de cazare, uneori fiind exclusiva. O varianta moderna a vilelor este cea a "caselor de odihna", construite si gestionate de anumite institutii si organizatii, fiind utilizate de turismul organizat.

Cabanele constituie o grupa de unitati de cazare foarte raspandita si legata in exclusivitate de activitatile turistice. Capacitatea de cazare a cabanelor este variabila osciland intre 20-100 locuri. Dupa gradul de confort, cabanele se impart in 3 categorii: superior, mediu si inferior.

Prin preturile mai modeste si prin singularitatea lor in teritoriu, cabanele se adreseaza unui mare numar de vizitatori, indeosebi autohtoni.

Hanurile sunt unitati de cazare si alimentatie publica traditionale, fiind generatoarele motelurilor de astazi. Au aparut inca din cele mai vechi timpuri(e.n.) si aveau menirea de a adaposti negustorii si postalioanele. Initial erau construite in interiorul localitatilor, iar mai apoi la intersectii sau de-a lungul drumurilor importante. Functiei de cazare(10-50 locuri) i se asociaza cea de deservire. Prin vechimea si arhitectura lor multe hanuri imbraca si o functie atractiva, devenind obiective turistice de rezonanta.

Bazele de cazare secundare indeplinesc o functie de unitati "pioniere", fie un rol de circumstanta in desfasurarea activitatilor turistice. Dintre aceste baze mentionam: adaposturile si refugiile, pensiunile si campingurile.

Caile si mijloacele de transport turistic asigura efectuarea calatoriei, adica a acelui segment al actului recreativ fara de care turismul ca fenomen este de neconceput. Principalele cai si mijloace de transport implicate in turism sunt cele rutiere, feroviare, aeriene, navale si mijloacele de transport speciale.

Caile si mijloacele de transport rutiere au vechime mare si raspandirea cea mai larga, intalnindu-le in toate tarile in stadii variate de organizare si modernizare. Evolutia tr. rutiere cunoaste o curba ascendenta, cu o crestere accentuata dupa al 2-lea razboi mondial, cand autoturismul devine principalul mijloc de locomotie al turistilor.

Trasaturile principale ale transporturilor rutiere sunt: viteza medie de deplasare de cca 60km/ora, fiind mai mica in oras si mai mare pe autostrazi; capacitatea redusa de transport- 1-6 locuri pentru automobile si 40-80 locuri pentru autobuze; siguranta relativ redusa; confortabilitatea redusa mai ales in cazul autoturismelor; transportarea pana la destinatie ce duce la o economie de timp si mijloace financiare, fapt neantalnit la celelalte tipuri de transport; ca dezavantaj se numara obligatia posesorilor de autoturisme de a-si rezolva singuri problemele legate de desfasurarea calatoriei(aprovizionarea cu combustibil, reparatii etc.), Ca sa nu mai amintim de efortul fizic si psihic al conducatorului auto pe traseu.

Caile si mijloacele de transport feroviar au luat un avant deosebit in a doua jumatate a sec. 19 si inceputul sec. 20 cand, in toate continentele apar magistrale feroviare impunatoare, ceea ce a permis patrunderea spre interiorul unor vaste regiuni neexploatate d.p.d.v. atractiv. Trenurile, prin capacitatea lor superioara de transport, au raspuns in mod convingator cerintelor turismului de masa. Printre particularitatile transportului feroviar retinem: viteza medie de 60-80km/ora(cu unele exceptii); capacitatea de transport superioara celorlalte tipuri de vehicule(600-1000 persoane); costul calatoriei in dependenta de clasa de confort; siguranta mult mai mare a calatoriei; regularitatea traficului, influenta conditiilor meteo resimtindu-se putin; confortul mult mai ridicat; dependenta calatorilor de un anumit traseu.

Transporturile aeriene au diversificat gama modalitatilor de deplasare turistica incepand cu primele decenii ale sec. 20. Avionul a insemnat pentru turism o o veritabila revolutie permitand deplasari rapide dintr-un loc in altul, aducand turistului modern un beneficiu remarcabil si anume consumul minim de timp liber, ce va fi utilizat pentru recreere in locul de sejur. Asemanator altor tipuri de transport , cel aerian are si el particularitatile sale printre care enumeram: cea mai mare viteza de deplasare(950-2000km/ora); capacitatea de transport este de 300-350 persoane; siguranta relativ mare a calatoriei; confortul mediu; pretul ridicat al biletelor, ceea ce face ca avionul sa fie preferat de turisti cu venituri mari; dependenta de traseu este maxima; dependenta relativ mare de conditiile meteo.

Transporturile navale, cu toate ca sunt cele mai vechi, functia turistica si-au capatat-o mai tarziu. Trasaturile de baza a tr. navale sunt: viteza redusa de circulatie(≈30km/ora), fapt ce influenteaza negativ asupra bugetului de timp liber al turistilor; capacitatea mare de transport(peste 1000 de persoane); Confortul cel mai ridicat datorita unor dotari variate si complexe(inclusiv piscine, discoteci, cluburi etc.; influenta conditiilor climatice asupra regularitatii circulatiei.

Transporturile speciale deservesc in exclusivitate actul recreativ, dezvoltandu-se paralel sau ulterior cu activitatile acestuia. Din grupa mentionata fac parte telefericele(telescaune si telecabine) si teleschiurile. Rolul lor consta in facilitarea accesului in arealele greu de atins prin alte mijloace, in scurtarea timpului si diminuarea efortului necesar parcurgerii unor distante, in desfasurarea recreerii hivernale.

Dotarile pentru agrement si cura imbraca forme si functii dintre cele mai complexe. Se asociaza frecvent bazelor de cazare, dar pot constitui si unitati distincte in cadrul statiunilor turistice. Prin intermediul lor agrementul tinde sa se realizeze rapid si polivalent, iar cura devine mai eficient. Dintre dotarile necesare agrementului cele mai importante sunt: terenuri pentru practicarea sportului la aer liber, piscinele, popicariile, sali cu jocuri mecanice si distractive, discoteci, biblioteci, minicare, parcuri de distractii etc.

O gama si mai variata prezinta instalatiile si mijloacele de tratament si cura ce deservesc procedurile balneoterapiei (bai calde cu apa minerala, bai si impachetari cu nomol), electroterapiei (curentii diadinamici, magnetodiaflux, ionozari, ultrascurte, ultrasunete, bai de lumina), hidroterapiei (dus subacval, bai de plante, dus circular) sau kinetoterapiei (bazine cu apa calda).

Dotarile auxiliatre (complementare) reprezinta totalitatea mijloacelor si institutiilor economice, sociale sau culturale la care turistul apeleaza in perioada sejurului sau. Fac parte din aceasta categorie magazinele comerciale de diverse tipuri, posta si telecomunicatiile, bancile, oficiile de schimb valutar, agentiile de bilete, institutiile de asistenta sociala, cele administrative, culturale sau sportive.