John Wyndham

Crisalidele

The Crysalids

In frageda copilarie visam un oras - lucru straniu, intrucat imaginea imi aparuse inainte sa aflu ce este un oras. Totusi, in mintea mea se ivea acel oras inghesuit pe coasta unui golf larg, albastru. Vedeam strazile si cladirile de pe marginea lor, casele de la malul apei si chiar corabiile din port; insa, in realitate, nu vazusem niciodata marea sau vreo corabie.

Cladirile nu semanau deloc cu cele pe care le cunosteam. Pe strazi, carutele se deplasau fara sa fie trase de cai si traficul decurgea foarte ciudat, iar pe cer pluteau uneori obiecte stralucitoare, dar care nu semanau cu pasarile, ci mai degraba cu pestii.

Acel minunat loc il vedeam cel mai des in timpul zilei, dar uneori il vedeam si noaptea, cand luminile se asterneau ca licuricii de-a lungul tarmului, iar unele dintre ele aratau ca niste mici scantei ce se indepartau pe apa, ori in vazduh.

Era un loc uluitor si fascinant si odata, cand inca eram mic si nestiutor, am intrebat-o pe Mary, sora mea cea mare, daca stie unde putea fi acest oras.

A dat din cap si mi-a raspuns ca nu exista asa ceva - cel putin, nu in vremurile noastre. Totusi, mi-a explicat ea, se putea ca eu sa visez timpurile demult apuse. Visele sunt stari destul de bizare, pe care nimeni nu le poate explica; asa ca, probabil, vazusem o particica a unei lumi care existase odinioara - acea lume minunata in care au trait Strabunii, asa cum fusese ea, inainte ca Dumnezeu sa trimita Napasta.

Ulterior, m-a avertizat foarte serioasa sa nu spun nimanui ceea ce vazusem, pentru ca, din cate stia ea, ceilalti oameni nu aveau in minte astfel de imagini, nici cand dormeau si nici in stare de veghe, drept pentru care ar fi fost nechibzuit sa vorbesc despre ele.

A fost o povata buna, pe care, din fericire pentru mine, am avut bunul-simt s-o urmez. Oamenii din districtul nostru observau atat de repede tot ce era straniu si neobisnuit, ca nici macar faptul ca eram stangaci nu a scapat unor usoare critici. Astfel, in acea perioada, si cativa ani mai tarziu, nu am spus o vorba despre visul meu - de fapt, aproape ca-l uitasem de tot, caci, pe masura ce cresteam, aparea din ce in ce mai rar.

N-am uitat insa sfatul surorii mele. Fara el, as fi putut dezvalui modul neobisnuit in care comunicam cu verisoara mea, Rosalind, ceea ce ne-ar fi provocat amandurora neplaceri serioase - bineinteles, daca s-ar fi intamplat sa ma creada cineva. Nici eu si nici ea, cred, nu i-am dat prea multa importanta: ne multumeam sa fim precauti, si atat.

Stiu insa ca nu m-am simtit deloc iesit din comun. Am fost un baietel normal, am crescut la fel ca toti ceilalti copii si am luat drept bune obiceiurile celor din jurul meu. Si am continuat asa, pana in ziua in care am intalnit-o pe Sofia. Dar chiar si atunci, diferenta n-a aparut imediat. Ulterior am reusit sa inteleg ca aceea fusese ziua in care au inceput sa incolteasca primele indoieli.

In acea zi, asa cum obisnuiam adeseori, hoinaream solitar. Cred ca aveam aproape zece ani. Sora mea mai mica, Sarah, implinise cinci ani - o diferenta de varsta care ma obliga, de cele mai multe ori, sa ma joc singur. Imi amintesc ca o apucasem pe drumul de tara spre sud si continuasem sa merg pe marginea mai multor campuri, pana la marele zagaz, iar de acolo, o buna bucata de drum, de-a lungul lui.

Pe atunci, digul nu ma nedumerea, fiindca era pentru mine mult prea intins ca sa-mi treaca prin minte ideea ca ar fi putut sa fie creatia oamenilor, ori ca ar fi avut vreo legatura cu realizarile extraordinare ale Strabunilor, despre care auzisem uneori vorbindu-se. Eu il vedeam ca pe o simpla movila ce inainta sub forma unei curbe largi si, asemeni unei sageti, urca direct catre dealurile din departare; o particica a lumii, cu nimic mai deosebita ca raul, cerul sau dealurile tinutului.

Adeseori m-am plimbat pe creasta digului, dar rareori ma aventurasem dincolo de ea. Din anumite considerente, priveam acel tinut ca pe unul strain - nu atat ostil, cat situat in afara teritoriului meu.

Totusi, descoperisem un loc unde ploaia, siroind pe cealalta parte a versantului, sapase o albie nisipoasa, o viroaga din varful careia, daca iti luai avant, puteai aluneca in viteza si, la final, dupa un salt de doi-trei metri prin aer, aterizai direct intr-o movila de nisip afanat.

Nu intalnisem pe nimeni in niciuna din cele sase dati cand ma jucasem acolo, dar, in acea zi, pe cand ma ridicam dupa a treia descindere si ma pregateam pentru a patra, am auzit o voce:

- Buna!

Am privit in jur. La inceput, nu mi-am dat seama de unde venea; apoi, privirea mi-a fost atrasa de tremurul varfurilor unui tufis. Un chip micut, bronzat si incadrat de carlionti negri se itea printre crengi. Ochii ii scanteiau, dar expresia era intrucatva grava. Ne-am privit cateva clipe, apoi i-am raspuns:

- Buna.

Dupa ce sovai putin, fetita dadu in cele din urma la o parte crengile tufisului. Era mai scunda si, probabil, mai mica decat mine ca varsta. Purta pantaloni-salopeta din stamba cafenie si o bluza galbena. Crucea insailata pe partea din fata a salopetei era din material maro mai inchis. Parul ii era strans in doua cozi laterale, legate cu panglici galbene. Cateva clipe a ramas nemiscata, parca nesigura daca e bine sa paraseasca sau nu adapostul tufisurilor, insa curiozitatea ii infranse prudenta si iesi din ascunzatoare.

Cum era o straina pentru mine, m-am holbat la ea. Din cand in cand, se organizau petreceri sau festivitati la care se strangeau toti copiii din regiune si, tocmai de aceea era cu atat mai uimitor pentru mine sa intalnesc pe cineva necunoscut.

- Cum te cheama? am intrebat-o.

- Sofia, imi raspunse. Pe tine?

- David, i-am spus. Unde-i casa ta?

- Uite, acolo, imi zise, aratandu-mi vag cu mana spre tinutul necunoscut de dincolo de dig.

Isi lua ochii de la mine si privi spre viroaga nisipoasa pe care ma dadusem putin mai inainte.

- E nostim? intreba ea, visatoare.

Am ezitat un moment inainte s-o invit apoi i-am zis:

- Da. Hai, incearca si tu.

Si-a reindreptat atentia spre mine, s-a dat un pas in spate, m-a privit serioasa pret de o clipa, doua si, hotarandu-se brusc, a pornit in goana, inaintea mea, spre varful costisei.

Coditele si panglicile incepusera sa-i fluture imediat ce-si luase avant din varful pantei. Cand am aterizat langa ea, isi pierduse seriozitatea si ochii ii straluceau entuziasmati.

- Hai, inca o data, imi spuse, pornind intr-un suflet spre varful povarnisului.

Incidentul s-a petrecut la cea de-a treia coborare. S-a asezat pe marginea rapei si s-a desprins la fel ca mai inainte. Am privit-o cum aluneca in viteza si se opreste jos, invaluita intr-un norisor fin de nisip. Aterizase aproximativ la jumatate de metru mai in stanga locului in care ar fi trebuit. Ma pregateam s-o urmez si asteptam sa-mi faca loc. Dar n-a facut-o.

- Da-te la o parte, i-am strigat nerabdator, incerca sa se ridice, si-mi raspunse:

- Nu pot. Ma doare.

Am riscat si m-am desprins, aterizand chiar alaturi de ea.

- Ce s-a intamplat? am intrebat-o. Chipul ii era crispat si ochii plini de lacrimi.

- Mi-am prins piciorul, imi spuse ea.

Am scurmat cu palmele nisipul fin din jurul gleznei stangi si am vazut ca pantoful ii ramasese prins intre doua pietre ale caror muchii taioase erau indreptate in sus. Am incercat sa i-l misc, dar fara niciun rezultat.

- Nu poti sa-l intorci? i-am sugerat.

A incercat, strangandu-si curajoasa buzele.

- Nu iese.

- Te ajut eu sa-l tragi.

- Nu, nu! Ma doare, se impotrivi.

Nu mai stiam ce sa fac. Era limpede ca se afla intr-o situatie foarte neplacuta, asa ca am reflectat la alternativele pe care le aveam.

- Iti poti scoate piciorul daca taiem siretul, pentru ca nu ajung la funda, i-am spus.

- Nu! zise speriata. Nu pot face asta.

A fost atat de autoritara incat m-a surprins. Daca ar fi acceptat sa-si traga piciorul din pantof, am fi putut sa-i eliberam incaltarea dintre pietre, dar pentru ca nu voia, nu mai aveam alta solutie. S-a intins pe nisip, tinandu-si ridicat genunchiul piciorului prins.

- Oh, ma doare rau, imi zise fara sa-si mai poata retine lacrimile, care incepusera sa-i curga pe obraji. Dar chiar si atunci, fetita n-a strigat, ci doar scancea usurel, ca un catelus.

- Trebuie sa-l scoti, i-am spus ferm.

- Nu! s-a impotrivit ea. Nu pot face asta. Niciodata.

Nemaistiind ce sa fac, m-am asezat alaturi de ea. Plangea si-mi strangea puternic mana cu ambele palme. Era clar ca durerea se intetea. Cred ca atunci a fost prima data in viata cand am fost nevoit sa iau o decizie.

- Nu-i bine deloc. Trebuie sa scapi de pantof, i-am zis. Daca te incapatanezi, nu-ti ramane decat sa stai aici si sa mori.

Nu a renuntat imediat, dar in cele din urma a consimtit. Apoi, in timp ce-i taiam siretul, m-a privit nelinistita si, intr-un final, mi-a zis:

- Pleaca! Nu trebuie sa te uiti.

Initial am ezitat, insa copilaria este o perioada plina de principii de neinteles, nu lipsite de importanta, asa ca m-am retras cativa metri mai incolo si m-am intors cu spatele. O auzeam cum rasufla greu. Dupa cateva clipe, a inceput din nou Sa planga. M-am intors.

- Nu pot, imi spuse privindu-ma speriata, printre lacrimi.

Am ingenuncheat, sa vad cum as fi putut s-o ajut.

- Sa nu spui nimanui, zise ea. Niciodata, darniciodata! Promiti?

Am promis.

A fost foarte curajoasa si a scheunat numai, putintel.

Imediat ce-am reusit sa-i eliberez piciorul, am vazut ca nu arata deloc bine: era rasucit si umflat - si abia atunci am bagat de seama ca avea mai multe degete decat ar fi fost normal.

I-am scos pantoful din crapatura si i l-am dat. Insa piciorul ii era mult prea umflat ca sa-l mai poata incalta. Si, mai grav decat atat, nici nu-l putea sprijini in pamant. Ma gandisem ca as putea s-o car in spate, dar am descoperit rapid ca era mult mai grea decat ma asteptasem si era evident ca in acest fel nu vom putea ajunge prea departe.

- O sa chem pe cineva sa ne ajute, i-am zis.

- Nu. O sa merg taras, raspunse ea. Simtindu-ma complet inutil, am mers alaturi de ea, tinandu-i pantoful in mana. A continuat sa inainteze vitejeste pe o distanta surprinzator de mare, dar in cele din urma a fost nevoita sa renunte. Pantalonii i se rupsera, iar genunchii ii sangerau. Nu mai vazusem pe nimeni, baiat sau fata, care sa fie atat de rezistent; m-a impresionat de-a binelea. Am ajutat-o sa se ridice pe piciorul sanatos si sa-si pastreze echilibrul cat timp mi-a indicat directia spre casa si catre dara de fum ce-i indica locul. Cand m-am uitat inapoi, am vazut-o disparand de-a busilea in spatele tufisurilor.

Am ajuns destul de usor la casa ei si am ciocanit la usa, usor nelinistit. Mi-a raspuns o femeie inalta, draguta, cu ochi mari, stralucitori. Avea o rochie frez, putin mai scurta decat cele purtate de majoritatea femeilor din regiunea noastra, iar crucea conventionala, verde, brodata de la baza gatului si pana jos la tiv, precum si pe toata lungimea pieptului, se asorta cu esarfa pe care o purta pe cap.

- Sunteti mama Sofiei? am intrebat.

M-a privit cu asprime si s-a incruntat, raspunzandu-mi brusc ingrijorata:

- Ce s-a intamplat? I-am povestit.

- Oh! exclama ea. Piciorul!

M-a privit din nou, cu asprime, apoi si-a rezemat matura de perete si m-a intrebat scurt:

- Unde e?

Am condus-o pe drumul pe care venisem. La auzul vocii mamei, Sofia iesi tarandu-se dintre tufisuri.

Femeia ii privi piciorul umflat si genunchii insangerati.

- Oh, sarmana de tine! ii spuse ea, tinand-o in brate si sarutand-o, dupa care adauga: L-a vazut si el?

- Da, raspunse Sofia. Mami, iarta-ma. Am incercat din greu, dar n-am putut singura si ma durea atat de rau.

Mama, oftand, incuviinta incet din cap:

- Eh, acum asta e, nu mai avem ce face. Hai, urca in spatele meu.

Sofia urca in spinarea mamei si porniram cu totii spre casa.

Sfaturile si preceptele pe care le invata un copil pot fi memorate cu mare usurinta, dar semnificatia lor este inteleasa doar prin puterea exemplului - insa, chiar si atunci, exemplul trebuie, in primul rand, recunoscut ca atare.

In acest sens, am fost capabil sa privesc in tacere cum piciorul ranit este spalat, oblojit cu comprese reci si bandajat, fara sa fac nici o legatura intre el si afirmatia pe care o auzisem aproape in fiecare duminica:

"Si Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa. Dumnezeu a hotarat ca omul sa aiba un trup, un cap, doua brate si doua picioare; fiecare brat sa aiba doua incheieturi si sa se prelungeasca intr-o mana; fiecare mana sa aiba patru degete si un deget mare; fiecare deget sa aiba o unghie plata."

Ii asa mai departe, pana la:

"Apoi, Dumnezeu a creat femeia, in aceeasi imagine, dar cu mici diferente, conform naturii ei: vocea trebuie sa-i fie mai inalta decat a barbatului; sa nu-i creasca barba; sa aiba doi sani."

Si tot asa.

Stiam totul pe de rost, cuvant cu cuvant - si, totusi, cele sase degete de la piciorul Sofiei nu au provocat nici o reactie in mintea mea. I-am vazut laba piciorului odihnindu-se in poala mamei; am vazut cum femeia s-a oprit pentru o clipa si l-a privit, apoi l-a ridicat, s-a aplecat si l-a sarutat cu blandete, dupa care si-a ridicat ochii inlacrimati. Mi-a parut rau pentru necazul ei, pentru Sofia si pentru piciorul ranit - dar atat si nimic mai mult.

In timp ce piciorul era bandajat, am examinat curios camera. Casa era mult mai mica decat cea in care locuiam eu; era o locuinta saracacioasa, dar imi placea mai mult. Era foarte primitoare. Iar mama Sofiei, chiar daca arata nelinistita si ingrijorata, nu m-a lasat sa ma simt, asa cum se intampla in mod regretabil in multe familii, ca un intrus aparut intr-o viata altminteri normala. Camera imi placea cu atat mai mult cu cat nu avea grupuri de cuvinte atarnate pe pereti, spre care oamenii sa arate cu nemultumire. In schimb, avea cateva desene foarte frumoase cu cai.

In scurta vreme, aranjata si fara urma de lacrimi pe obraji, Sofia urca pe scaun la masa. Intremata, in ciuda durerii de la picior, ma intreba cu solemna ospitalitate daca imi plac ouale.

Dupa masa, doamna Wender imi ceru sa astept pana o duce pe fata sus. Cateva minute mai tarziu se aseza alaturi de mine, imi lua mana intre palmele ci si ma privi cu seriozitate. Ii simteam din plin ingrijorarea, chiar daca la inceput nu mi-a fost limpede de ce era atat de nelinistita. M-a surprins totusi, fiindca initial nu-mi aratase niciun semn ca putea gandi astfel. I-am raspuns mintal si am incercat s-o linistesc, asigurand-o ca nu are de ce sa-si Iaca griji in privinta mea - dar gandul meu n-a ajuns la ea. A continuat sa se uite la mine cu ochii stralucindu-i puternic, asa cum o facuse si Sofia cand incercase sa nu planga. In timp ce ma privea, gandurile ii erau difuze si zbuciumate. Am incercat din nou, insa tot n-am reusit sa ajung la ele. Apoi, incuviinta incet din cap si-mi spuse:

- David, esti un baiat bun. Ai fost foarte dragut cu Sofia, si, pentru asta, iti multumesc.

Simtindu-ma putin stanjenit, mi-am indreptat privirea spre incaltari. Nimeni nu-mi mai spusese ca sunt un baiat bun si nu stiam un raspuns care sa se potriveasca unei asemenea situatii.

- Iti place de Sofia, nu-i asa? continua ea, privindu-ma fix.

- Da, i-am raspuns, adaugand: Si cred ca este extraordinar de curajoasa. Fiindca sunt convins ca a durut-o foarte rau.

- De dragul ei, poti pastra un secret - unul foarte important?

- Da, fireste, am consimtit cu un glas putin nesigur, pentru ca nu-mi dadusem seama la ce secret facea referire.

- I-ai vazut piciorul? intreba ea, privindu-ma tinta. Ma refer la degetele de la picior?

Am dat din cap, confirmand din nou:

- Da.

- Ei bine, David, acesta e secretul ei si nimeni altcineva nu trebuie sa-l afle. Cu exceptia mea si a tatalui ei, tu esti singura persoana care il stie. Repet, nu trebuie sa-l cunoasca nimeni, niciodata.

- Am inteles, am consimtit eu, dand din cap cu convingere.

A urmat o pauza - de fapt, doar glasul femeii s-a oprit, intrucat gandurile ei continuau, ca si cum "niciodata" si "nimeni" s-ar fi prelungit in ecouri dezolante, triste. Apoi totul s-a schimbat si, deodata, a devenit foarte speriata, violenta si incordata.

Era inutil sa-i mai transmit ceva mintal, asa ca am incercat cu stangacie sa intaresc prin cuvinte ceea ce deja ii confirmasem.

- Niciodata nu va afla absolut nimeni, am asigurat-o cu seriozitate.

- Este foarte, foarte important, insista ea. Cum sa-ti explic?

Insa nu avea de ce sa-mi explice, fiindca intelesesem perfect sentimentul acut si presant al importantei secretului. Cuvintele ii erau totusi mult mai putin convingatoare.

- Daca vor afla si ceilalti, continua femeia, se vor purta groaznic cu ea. De aceea, trebuie sa fim siguri ca acest lucru nu se va intampla.

Sentimentul de neliniste se preschimbase brusc in ceva foarte rigid, ca un drug de fier.

- Pentru ca are sase degete? am intrebat.

- Da. Tocmai de aceea nu trebuie sa afle nimeni. Acesta va fi secretul nostru, repeta ea pe un ton foarte convingator. Promiti, David?

- Imi dau cuvantul meu. Daca vreti, pot sa si jur, am adaugat.

- Cuvantul tau imi este suficient, imi zise ea. Era o promisiune atat de solemna incat eram ferm hotarat sa nu o incalc si sa nu spun nimanui nimic - nici macar verisoarei mele, Rosalind. Desi, in sinea mea, eram intrigat de importanta evidenta care i se dadea. Din cate se parea, un simplu degetel era capabil sa provoace o anxietate impresionanta. Insa adultii, nu de putine ori, isi fac o multime de griji exagerate, disproportionate fata de cauzele care le produc. Asa ca am decis sa ma rezum la ideea principala, respectiv dorinta de discretie.

Mama Sofiei, fara sa-si manifeste trairea, continua sa ma priveasca trista pana cand ma intimida. Observandu-mi neastamparul, imi zambi binevoitoare:

- In regula, zise ea. Acesta va fi secretul nostru si nu vom mai vorbi niciodata despre el, de acord?

- Da, am consimtit eu.

Pe cararuia ce pornea din dreptul usii, m-am intors si am intrebat-o:

- Imi dati voie sa mai trec sa o vad pe Sofia? A stat in cumpana si a reflectat la intrebarea mea, dupa care incuviinta:

- Bine, dar numai daca esti sigur ca poti veni fara sa te vada nimeni.

Preceptele plictisitoare de duminica au interferat cu realitatea abia cand am ajuns in varful digului si am pornit spre casa. In acel moment le-am resimtit imediat impactul si Descrierea Omului imi reveni de la sine in minte: ". si fiecare picior va avea doua incheieturi si o talpa cu cinci degete, iar fiecare deget va sfarsi cu o unghie plata." Si tot asa, pana la final: "Iar fiecare faptura ce pare umana, dar nu-i alcatuita in acest fel, nu este umana. Nu e nici barbat si nici femeie, ci o blasfemie impotriva imaginii autentice a lui Dumnezeu si urata sub privirea Domnului."

Eram foarte tulburat si nedumerit, in egala masura. Pentru mine, asa cum mi se intiparise in minte, o blasfemie trebuia sa fie un lucru inspaimantator. Si totusi, Sofia nu era deloc infioratoare. Era o fetita obisnuita - putin mai rationala si mai curajoasa decat majoritatea copiilor. Dar, conform Descrierii.

Evident, undeva trebuia sa existe o greseala. Sa fi fost atat de important acel degetel suplimentar - sau, mai bine spus, doua mici degete, pentru ca, probabil, avea unul similar si la celalalt picior - incat sa o transforme intr-o creatura "urata sub privirea Domnului."?

Intr-adevar, incalcite erau caile oamenilor.

Am ajuns acasa pe ruta obisnuita, coborand pe un drum ingust si rar folosit, in punctul unde padurea urca pe versantul stavilarului si crestea transversal pe el. De acolo, tinandu-mi cutitul la indemana, am continuat cu mare atentie. In mod normal, ar fi trebuit sa evit padurea, pentru ca uneori - desi foarte rar - in apropierea regiunilor populate din Waknuk, isi facusera aparitia creaturi fioroase si exista posibilitatea sa intalnesc prin padure caini sau pisici salbatice. Dar, ca de obicei, singurele vietati pe care le-am auzit au fost cele mici, care se faceau indata nevazute.

Dupa aproximativ un kilometru si jumatate am ajuns la terenurile cultivate, de unde imi puteam vedea casa, aflata la trei-patru parcele distanta. Mi-am continuat inaintarea prin liziera, observand cu atentie campurile, apoi am parcurs distanta la adapostul tufisurilor si m-am oprit in dreptul ultimei parcele, unde am scrutat din nou terenul. In fata nu era nimeni, cu exceptia batranului Jacob, care strangea cu lopata gunoiul din ograda. Imediat ce s-a intors cu spatele, am traversat iute o portiune de pamant destelenit ce se intindea pana la casa, am intrat pe fereastra si m-am furisat in camera mea.

Casa noastra nu este una usor de descris. De cand a construit-o bunicul meu, Elias Strorm, in urma cu mai bine de cincizeci de ani, in varii perioade i s-au adaugat mai multe aripi si dependinte. Astfel, intr-o parte erau soproanele, magaziile, grajdurile si hambarele, iar in cealalta, spalatoriile, laptaria, depozitele de branza si cascaval, odaile zilierilor si asa mai departe, pana cand constructiile adiacente ajunsesera sa cuprinda trei sferturi din batatura spatioasa ce se intindea la adapost de vant in fata casei si care avea ca particularitate o groapa de gunoi exact in centru.

La fel ca toate casele din regiune, caminul nostru era construit din busteni solizi, negeluiti, dar, cum era cea mai veche cladire din zona, spatiile goale din peretii exteriori fusesera astupate cu caramizi si pietre luate din ruinele cladirilor Strabunilor, iar zidurile interioare erau tencuite cu chirpici.

Bunicul meu, asa cum mi l-am imaginat atunci cand mi-l descrisese tata, parea un om virtuos, auster si foarte plictisitor. Insa, mai tarziu, am reusit sa-mi formez o imagine care se apropia mai mult de realitate, chiar daca era mai putin vrednica de laude.

Elias Strorm era originar din rasarit, de undeva din apropierea marii. Nu stia nimeni cu certitudine de ce sosise in aceasta regiune. Dupa spusele lui, ticalosiile celor de acolo il obligasera sa porneasca in cautarea unei zone mai putin sofisticate si restrictive; dar circulau zvonuri ca, de fapt, concetatenii lui nu i-au mai putut tolera prezenta. Indiferent care ar fi fost motivul, la varsta de patruzeci si cinci de ani s-a hotarat sa porneasca spre Waknuk - pe atunci o zona de frontiera, slab dezvoltata - cu toate bunurile pe care le avea, intr-o caravana de sase carute. Era un barbat voinic si aspru, impunator si extrem de corect, capabil sa reverse focul si pucioasa Evangheliei din ochii stralucitori, peste care se arcuiau doua sprancene stufoase. Purta pe buze credinta in Dumnezeu, iar din inima, teama de diavol - desi nimeni n-ar fi putut spune care dintre acestea il inspirau si-l motivau mai mult.

La scurt timp dupa ce a inceput construirea casei, a plecat intr-o calatorie din care s-a intors proaspat insurat. Tanara mireasa era o fata timida, atragatoare si plina de viata, care avea cu douazeci si cinci de ani mai putin decat el. Din cate mi s-a spus, cand se stia nesupravegheata era la fel de dezinvolta ca un manz; iar in preajma sotului, tematoare ca un iepure.

Toate raspunsurile si actiunile sarmanei fete nu provocau altceva decat nemultumire si nu reusi sa descopere ca munca in cadrul caminului conjugal naste si sporeste iubirea; nu si-a putut ajuta sotul sa-si recastige tineretea prin vitalitatea ei si nici nu a putut compensa toate acestea conducandu-i caminul ca o gospodina experimentata.

Elias nu era barbatul care sa treaca cu vederea defectele. Astfel, in numai cateva anotimpuri i-a infrant neastamparul prin admonestari grave, i-a disipat vioiciunea si vitalitatea prin predici si a transformat-o intr-o sotie stearsa, livida si trista, care a murit docila, la un an dupa nasterea celui de-al doilea fiu.

Bunicul Elias nu s-a indoit o clipa de invatatura si morala pe care trebuia sa le insufle mostenitorilor. Astfel, credinta si principiile tatalui meu ii devenisera a doua natura si raspundeau fara sa cracneasca la ordinele unei minti pline cu exemple din Biblie si din Pocaintele lui Nicholson. Tatal si fiul erau unul intru credinta, diferenta dintre ei constand in abordarea practica, deoarece fulgerul evanghelic nu aparea si in ochii tatalui meu, iar virtutea sa era una care se incadra in legalitate.

Tatal meu, Joseph Strorm, nu s-a casatorit pana la moartea bunicului, iar dupa disparitia acestuia n-a vrut sa repete greseala parintelui sau si si-a gasit o femeie ale carei puncte de vedere erau in deplin acord cu ale sale. Mama mea avea un puternic simt al datoriei si muncea intotdeauna cu multa insufletire.

Districtul nostru, din care facea parte si casa in care locuiam, prima construita in regiune, a primit denumirea de Waknuk, ca urmare a unei traditii in care se spunea ca existase prin acele tinuturi o localitate cu acest nume, dar cu foarte, foarte multa vreme in urma, pe timpul Strabunilor. Chiar daca aceasta traditie era plina de ambiguitati, la fel ca majoritatea legendelor, existasera in zona cladiri ale caror ruine si fundatii dainuisera intacte pana cand au fost inlocuite de constructii noi. De asemenea, mai aveam si marele dig ce se intindea pana la dealurile din departare si prapastia uriasa, creatie evidenta tot a Strabunilor, care, in stilul lor de supraoameni, taiasera jumatate de munte in cautarea a cine stie ce lucruri care-i interesau. Este posibil ca locul sa se fi numit Waknuk in acele vremuri; in orice caz, Waknuk i-a ramas numele - o comunitate ordonata, pasnica si tematoare de Dumnezeu, care numara doar cateva sute de proprietati, mai mici sau mai mari.

Pe plan local, tatal meu era o persoana importanta. Cand iesise pentru prima data in evidenta, la varsta de saisprezece ani, tinand intr-o duminica o predica in biserica construita de tatal lui, in district traiau mai putin de saizeci de familii. Apoi, pe masura ce pamanturile au fost defrisate si date in folosinta agricola, din ce in ce mai multe familii au inceput sa se stabileasca in regiune. Dar chiar si dupa aceea, nu l-a intrecut nimeni. Era proprietarul cu cele mai intinse terenuri; duminicile tinea frecvent predici si explica limpede legile si preceptele randuite de providenta in diverse probleme si practici, iar in anumite zile, ca magistrat, punea in aplicare legile mirene. In restul timpului avea grija ca el, si tot ce intra sub tutela lui, sa dea exemple vrednice de urmat.

In camin, viata, asa cum era obiceiul locului, se desfasura in sufrageria spatioasa unde functionase odata si bucataria. Din moment ce aveam cea mai mare si mai frumoasa casa din Waknuk, hornul trebuia sa fie si el pe masura. Semineul impresionant era mandria familiei - desigur, mai degraba ca o constientizare a faptului ca splendidelor materiale daruite de Dumnezeu li s-a dat o intrebuintare pe masura: un fel de bucurie pentru generatiile viitoare. Vatra era din blocuri de piatra solide, iar hornul din caramizi, drept pentru care nimeni nu-si amintea sa fi luat foc deodata. Paiele de pe acoperis nu se aprinsesera, deoarece portiunea exterioara a cosului era acoperita cu singurele tigle din tinut.

Mama avea mare grija ca in sufragerie sa fie mereu ordine si curatenie. Podeaua era din bucati de caramida, roca si piatra artificiala, toate imbinate cu maiestrie. Mobila era alcatuita din cateva fotolii si in principal din mese si scaune albe de atata frecat. De peretii varuiti in alb atarnau tigai lustruite, mult prea mari ca sa poata incapea in dulapioare. Ca obiecte decorative aveam cateva placute din lemn, cu precepte gravate artistic, majoritatea din Pocainte. Pe cea din stanga semineului scria: OmulesteunicaimaginealuiDumnezeu. Pe cea din dreapta: NuingaduisafiepangaritaturmaDomnului. Pe zidul opus mai erau doua: Binecuvantati suntceiNormali si Mantuirea constainPuritate. Placa de o mai mare importanta se afla pe zidul din spate si era atarnata cu fata spre usa ce dadea in curte, altfel incat sa le reaminteasca tuturor celor care mirau: Fereste-te demutanti!

Referirile frecvente la aceste texte ma ajutasem sa le cunosc cu mult inainte sa invat sa citesc; nu pot spune cu certitudine, dar este posibil ca ele sa-mi fi fost primele lectii de citire. Le cunosteam pe de rost, la fel de bine cum le stiam si pe celelalte raspandite prin casa si care spuneau: Fapturilenormalereprezintavointa luiDumnezeu, sauimperechereaesteunicainfaptuiresfanta, ori Diavolulesteparinteleanomaliei, precum si altele despre Ofense si Blasfemii.

Multe dintre ele imi erau neclare, iar despre altele invatasem cate ceva. De pilda, despre Ofense. Asta pentru ca aparitia unei Ofense reprezenta uneori un eveniment impresionant. De obicei primul indiciu ni-l oferea tata, cand intra foarte suparat in casa si apoi, seara, ne aduna pe toti laolalta, inclusiv pe cei care lucrasera la ferma. Stateam cu totii in genunchi, iar el declama in numele nostru rugaciuni de pocainta si smerenie. A doua zi ne trezeam inainte de rasarit si ne adunam in curte. Odata cu ivirea zorilor, in timp ce psalmodiam un imn, tatal meu incepea ritualul solemn de macelarire a vitelului cu doua capete, a gainii cu patru picioare sau oricare ar fi fost Ofensa cu pricina. Insa, cateodata, era mult mai bizar decat atat.

Ofensele, evident, nu apareau doar in randul animalelor, ci uneori si in cazul porumbului sau altor cereale si legume, pe care tatal meu le smulgea din radacini si le arunca infuriat si dezgustat pe masa din bucatarie. Cand era vorba doar de cateva straturi de leguminoase, nu erau greu de distrus. Dar daca o cultura intreaga o lua anapoda, trebuia sa asteptam vremea insorita ca sa-i putem da foc, parjol pe parcursul caruia cantam imnuri si priveam cum se transforma in cenusa. Pentru mine era o priveliste foarte atragatoare.

Tatal meu era un om foarte pios, grijuliu si mereu atent la Ofense. Datorita acestui fapt, familia noastra se mandrea in district cu cele mai multe incendieri si sacrificii. Sugestiile prin care i se arata ca noi, spre deosebire de ceilalti, eram cei mai afectati de Ofense, nu faceau decat sa-l jigneasca si sa-l infurie si mai mult. Dupa cum ne explica deseori, nici lui nu-i convenea sa arunce cu banii pe fereastra, insa nu avea nici cea mai mica indoiala ca si in cazul vecinilor nostri, daca ar fi fost la fel de conștiincioși ca noi, lichidarile si parjolurile le-ar fi intrecut cu mult pe ale noastre; din nefericire, dupa parerea lui, existau si persoane cu principii mai ingaduitoare.

Asadar, am invatat inca de mic ce erau ofensele, respectiv plantele care nu aratau corect - altfel spus, care nu semanau cu sursa ce le dadea viata. De obicei, ele nu prezentau decat mici Infirmitati, dar, indiferent cat erau de nesemnificative sau de importante, intrau in categoria Ofenselor. Iar daca se intampla ca deficienta sa para la un om, atunci aveam de-a face cu o Blasfemie - acesta este termenul tehnic, pentru ca ambele faceau parte din ceea ce numeau cu totii Anomalii.

Cu toate acestea, problema Ofenselor nu era atat de usoara cum s-ar putea crede, iar de fiecare data cand apareau divergente in acest sens, inspectorul districtului era chemat imediat in ajutor. Tatal meu a apelat foarte rar la inspector, intrucat prefera sa fie precaut si sa lichideze tot ce-i trezea suspiciuni. Existau insa persoane care ii dezaprobau meticulozitatea, sustinand ca numarul Anomaliilor, diminuate considerabil si ajunse la jumatate din cate erau pe timpul bunicului meu, ar fi putut scadea si mai mult, chiar daca n-ar fi fost actiunile radicale ale tatalui meu. In orice caz, districtul Waknuk isi capatase si renumele de Tinut al Puritatii.

Teritoriul nostru nu mai era de mult unul de frontiera. Munca sustinuta si devotamentul condusesera la echilibrarea septelului si recoltelor, realizare care putea starni invidie chiar si in sanul comunitatilor din rasarit. De la noi si pana in Tinutul Salbaticiei erau mai bine de patruzeci de kilometri spre sud si sud-vest - altfel spus, spre zonele unde sansele de reproducere autentica erau mai mici de cincizeci la suta. In acele regiuni, totul crestea si se dezvolta la intamplare, pe o centura a carei latime varia intre cincisprezece si treizeci de kilometri pe anumite portiuni, iar dincolo de acestea se intindeau misterioasele Liziere, unde nu aveai nici o siguranta si unde, dupa spusele tatalui meu, "Diavolul se plimba nestingherit si legile Domnului sunt luate in deradere". Despre regiunea Lizierelor se spunea ca varia si ea ca suprafata, iar dincolo de aceasta se intindea Pustietatea, despre care nimeni nu stia nimic. Majoritatea celor care l-au aventurat pe acele meleaguri au murit acolo, iar putinii care au reusit sa ajunga acasa nu au supravietuit multa vreme.

Problemele pe care le aveam din cand in cand nu apareau din Pustietate, ci din Liziere. Oamenii din Liziere. Intr-adevar, pot fi numiti asa, fiindca, desi erau considerati Anomalii, cand nu suferisera mutatii prea grave, nu se deosebeau cu nimic de noi. Asadar, locuitorii de acolo se bucurau de foarte putine lucruri in interiorul granitelor in care traiau, motiv pentru care navaleau in teritoriile civilizate si luau grane, vite, haine, ustensile si chiar arme, daca aveau ocazia; iar cateodata rapeau si copii.

Ocazional, de doua-trei ori pe an, aveau loc mici raiduri carora nimeni nu le dadea prea mare importanta - cu exceptia celor jefuiti, desigur. De obicei, acestia aveau timp sa fuga si isi pierdeau astfel doar proviziile. Insa dupa ce se mai linisteau apele, fiecare familie contribuia cu putin si ii ajuta sa se repuna pe picioare. Odata cu trecerea timpului, granitele teritoriului au fost impinse mai departe, iar locuitorii din Liziere s-au vazut nevoiti sa traiasca intr-un spatiu din ce in ce mai mic. Cativa ani au rabdat serios de foame si, dupa o vreme, nu s-au mai multumit cu raiduri in grupuri de zece-douasprezece persoane, ci au inceput sa atace cu cete organizate, provocand pagube serioase.

In copilaria tatalui meu, parintii obisnuiau sa-i linisteasca si sa-i sperie pe copiii neastamparati cu amenintari de genul: "Daca nu stai cuminte, o chem pe Baba Maggie din Liziera. Cotoroanta are patrii ochi si vede tot ce faci; are patru urechi si aude tot ce spui; si mai are patru brate, ca sa te inhate pe loc. Asa ca fii cuminte si ascultator." Sau, la nevoie, putea fi invocata o alta creatura inspaimantatoare: "Jack Parosul, care ii duce pe copii in grota lui din Liziere, unde traieste cu intreaga familie. Cu totii au cozi lungi si sunt plini de par, din cap si pana in picioare; mananca in fiecare dimineata cate un baietel, iar seara cate o fetita." Totusi, in acele zile nu doar copiii erau inspaimantati de vecinii din Liziere. Existenta lor devenise o pacoste, iar jafurile pricinuite de acestia au stat la baza multor petitii trimise guvernului din Rigo.

Solicitarile respective ar fi putut foarte bine sa nici nu fie trimise, pentru ca oricum n-au produs efectul scontat. Insa era de asteptat, fiindca hotarul se intindea pe o distanta intre opt sute si aproape o mie de kilometri, ceea ce insemna ca nimeni nu putea banui din ce parte ar putea veni urmatorul atac, situatie in care era dificil de estimat ce ajutor practic ni s-ar fi putut acorda. Totusi, instalati comod in sediul lor, situat foarte departe in rasarit, guvernantii si-au exprimat simpatia prin fraze incurajatoare si ne-au sugerat formarea unor militii locale: propunere privita ca o desconsiderare aratata acestei comunitati, intrucat toti barbatii in putere erau membri ai poterelor neoficiale, inca din perioada largirii frontierelor.

In ceea ce priveste districtul Waknuk, locuitorii din Liziere nu provocasera daune semnificative, ci doar mici neplaceri. Incursiunea cea mai adanca nu se apropiase la mai mult de cincisprezece kilometri, dar au existat si exceptii, din ce in ce mai dese, an de an, situatii de urgenta care impuneau adunarea tuturor barbatilor si intreruperea muncii la ferma. Aceste opriri temporare erau foarte costisitoare si istovitoare; si, mai mult decat atat, provocau multa neliniste in inimile oamenilor, mai ales atunci cand incidentele aveau loc in apropierea sectorului nostru - situatie in care nimeni nu putea fi sigur ca data viitoare jefuitorii nu vor patrunde si mai adanc.

Cu toate acestea, duceam o viata linistita, in general, confortabila si activa - intrucat gospodaria noastra era foarte intinsa. Familia era compusa din parintii mei, cele doua surori, eu si unchiul Axei, dar mai erau si fetele de la bucatarie si laptaresele, unele dintre ele maritate cu muncitorii de la ferma, copiii acestora si, bineinteles, restul barbatilor - asa incat, la sfarsitul lucrului, cand ne strangeam cu totii la masa numaram peste douazeci de suflete; iar cand ne adunam pentru rugaciuni eram si mai multi, intrucat ni se alaturau si familiile din Casutele invecinate.

Unchiul Axei era de fapt ruda prin alianta, deoarece se casatorise cu una din surorile mamei mele, Elizabeth. Pe cand era marinar, Elizabeth se mutase cu el in rasarit, unde a si murit, in Rigo, in timpul calatoriei care ii lasase barbatul infirm. Chiar daca se misca destul de lent, din cauza piciorului schilodit, era un barbat priceput la toate, drept pentru care tatal meu i-a permis sa locuiasca impreuna cu noi; el mi-a fost si cel mai bun prieten.

Mama provenea dintr-o familie care numara cinci fete si doi baieti. Patru dintre ele ii erau surori bune, sora cea mai mica si cei doi baieti nefiind rude de sange cu ei. Pe Hannah, cea mai mare din ele, a izgonit-o barbatul ei, iar din acea zi nimeni nu a mai stiut nimic de ea. Acesteia ii urma ca varsta mama mea, Emily, iar dupa ea venea Harriet, maritata cu un barbat care avea o ferma in Kentak, la aproximativ douazeci si cinci de kilometri de noi. Apoi urma Elizabeth, casatorita cu unchiul Axei. Despre matusa Lilian si unchiul Thomas nu stiam nimic. Celalalt unchi, Angus Morton, avea o ferma alaturi de noi, teren care se invecina cu pamantul nostru pe o distanta de mai bine de doi kilometri, ceea ce-l infuria foarte mult pe tatal meu, fiindca nu se putea intelege cu niciun chip cu unchiul Angus, a carui fiica, Rosalind, era verisoara mea.

Desi ferma noastra ramasese cea mai mare din district, cele mai multe dintre celelalte ferme erau structurate pe aceleasi criterii si se aflau in plina dezvoltare, deoarece imbunatatirea factorului de stabilitate atragea dupa sine nevoia de extindere teritoriala. Astfel, an de an se taiau copaci si se desteleneau terenuri, pentru a fi transformate in campuri arabile. Padurile si tufisurile erau distruse de la radacina, astfel incat intreaga provincie incepuse sa semene cu batranul si indelung cultivatul ogor din rasarit.

In acele zile se spunea ca pana si locuitorii din Rigo stiau unde se afla Waknuk - si asta fara sa se ajute de harta.

Adevarul era ca locuiam la cea mai prospera ferma dintr-un district infloritor. Dar, in orice caz, la varsta de zece ani nu stiam sa apreciez acest lucru. Impresia mea era aceea a unui loc neplacut, in care se muncea asiduu si unde, daca nu erai suficient de prevazator, ti se putea da oricand ceva de facut.

In seara aceea am avut grija sa stau ascuns pana cand agitatia obisnuita a muncitorilor imi daduse de inteles ca se apropia ora cinei. In vanzoleala generala, m-am plimbat si eu de colo pana colo, privindu-i pe lucratori cum deshamau caii si ii lasau liberi. La un moment dat, clopotul de la capatul pontonului rasuna de doua ori. Portile se deschisera si oamenii intrara in curte, indreptandu-se agale spre bucatarie. M-am alaturat lor. Preceptul creste-te demutanti! ma intampina inca din prag, dar imi era mult prea familiar ca sa-mi mai trezeasca vreo emotie. Singurul lucru care ma preocupa in acel moment era mirosul imbietor al mancarii.

Din acea zi am inceput sa ma vad cu Sofia o data sau de doua ori pe saptamana. Orele de scoala aveau loc de obicei dimineata - lectii la care participau doar sase elevi, ucenici pe care una din cele cateva batrane din comunitate ii invatau sa scrie, sa citeasca si sa faca adunari. Apoi, dupa masa de pranz nu-mi era deloc greu sa ma ridic printre primii si sa ma fac nevazut, asteptand pana cand toti credeau ca primisem deja o sarcina de dus la indeplinire.

Dupa ce glezna i se refacuse complet, Sofia mi-a aratat locurile ei preferate din tinut.

Intr-una din zile ne-am dus in partea dinspre noi a digului si i-am aratat motorul cu aburi. Eram cu totii foarte mandri de el, pentru ca nu mai exista altul pe o distanta de mai bine de o suta cincizeci de kilometri. Corky, barbatul responsabil cu intretinerea masinariei, nu era la lucru, dar portile atelierului erau deschise, si am putut auzi clar huruitul ritmic, scartaiturile si pufaitul motorului. Oprindu-ne in prag, am privit in bezna din interior: era fascinanta imaginea bustenilor ce haraiau si se miscau in sus si-n jos, in timp ce in obscuritatea dinauntru o traversa uriasa se legana incet inainte si inapoi, facand o pauza dupa fiecare tur, ca si cum ar fi incercat sa-si adune fortele pentru o noua miscare. Intr-adevar, captivant - dar, dupa o vreme, plictisitor.

Zece minute ne-au fost suficiente, dupa care ne-am retras pe varful unei stive de lemne din apropierea atelierului. Am stat amandoi acolo, pe gramada de lemne ce vibra sub noi, ascultand motorul cum duduia si pufnea din greu.

- Unchiul Axei zice ca Strabunii au avut masinarii si mai bune ca asta, i-am spus Sofiei.

- Tata mi-a zis ca daca ar fi adevarate macar pe sfert lucrurile care se spun despre Strabuni, ei trebuie sa fi fost magicieni, nu oameni, ca si noi, ma contrazise Sofia.

- Dar sunt sigur ca aufost extraordinari, am insistat eu.

- Prea frumos ca sa fie adevarat. Mie asa mi-a zis tata.

- Toti spun ca erau capabili sa zboare. El nu crede asta? intrebasem mirat.

- Nu. E o copilarie. Daca ar fi putut sa zboare, inseamna ca am fi fost si noi capabili sa plutim prin aer.

- Stiau sa faca o multime de lucruri, pe care noi de-abia le invatam, am obiectat.

- Dar nu sa zboare, nega ea dand din cap. Sunt fiinte care pot sa zboare si altele care nu sunt in stare, iar noi nu o putem face.

Imi trecuse prin minte sa-i povestesc despre orasul din vis si despre obiectele care pluteau in vazduh, dar, in definitiv, un vis nu era un argument valid, asa ca am renuntat la idee. Am coborat amandoi, lasand masinaria sa scartaie si sa pufaie linistita si ne-am indreptat spre casa fetei.

John Wender, tatal Sofiei, tocmai revenise dintr-una din calatoriile sale. Din sopronul unde obisnuia sa intinda pieile pe cadre se raspandea duhoarea si razbatea un ciocanit care ii trada activitatea. Indiciile au fost suficiente ca Sofia s-o zbugheasca spre el si sa-i sara de gat. Tinand-o cu un singur brat, tatal isi indrepta spatele.

- Buna, puisorul meu, ii spuse el.

Insa pe mine ma intampinase cu mai multa seriozitate. Exista intre noi o intelegere tacita, in baza careia trebuia sa ne comportam ca doi barbati. Si asa au stat lucrurile chiar de la inceput. La prima noastra intalnire, privirea sa ma intimidase atat de mult incat n-am mai putut scoate nici o vorba. Insa, cu timpul, situatia s-a schimbat si am devenit chiar prieteni. Mi-a aratat si mi-a povestit o multime de lucruri interesante - dar cu toate acestea, il surprindeam uneori cum ma scruteaza ingrijorat.

Si nici nu era de mirare, pentru ca abia dupa cativa ani am putut recunoaste si intelege cat a fost de nelinistit in acea zi, cand, sosind acasa, afla ca Sofia isi scrantise glezna si ca dintre toti oamenii din lume, tocmai David Strorm, fiul lui Joseph Strorm, fusese cel care ii vazuse fetei piciorul. Presupun ca in acea zi a fost foarte tentat sa dea curs gandului ca un baietel mort nu putea in niciun caz sa-si incalce promisiunea. Foarte posibil ca doamna Wender sa fi fost cea care m-a salvat.

Dar sunt convins ca ar fi fost mult mai linistit daca i-as fi adus la cunostinta incidentul care a avut loc in casa mea, la o distanta de aproximativ o luna dupa ce o cunoscusem pe Sofia.

In timp ce ma jucam, mi-a intrat in palma o aschie. Dupa ce-am scos-o, mana a inceput sa-mi sangereze puternic. M-am dus numaidecat in bucatarie, dar acolo erau cu totii mult prea ocupati cu masa de seara ca sa-mi mai acorde vreo atentie, asa ca am scotocit prin sertare si am gasit o carpa murdara cu care mi-am infasurat mana. Am incercat timp de un minut sau doua sa o leg, dar fara rezultat. Atunci m-a vazut mama. Manifestandu-si fatis dezaprobarea printr-un categoric tt-tt-tt, insista sa-mi spal palma, dupa care ma bandaja cu o fasa curata, bombanind nemultumita ca a trebuit sa-i dau de lucru tocmai in momentele in care era atat de ocupata. I-am cerut iertare, adaugand imediat:

- As fi putut foarte bine sa ma leg si singur, daca as fi avut inca o mana.

Presupun ca tonalitatea vocii a fost foarte pregnanta, fiindca in camera se facu dintr-odata liniste.

Mama incremenise. Am privit scena din jurul meu: Mary se holba la mine, tinand in maini o tava cu placinta, doi fermieri isi asteptau inmarmuriti una, tatal meu tocmai dadea sa se aseze in capul mesei - si toti ceilalti ma priveau fix. I-am surprins expresia, in timp ce mina ii trecea subit de la amuzament la furie. Speriat, dar totodata incapabil sa inteleg, am continuat sa-l privesc cum isi inclesta falcile, mandibula ii aluneca in fata, iar sprancenele i se incruntau si aproape ca-i acoperisera ochii imobili si banuitori.

- Baiete, ia repeta ce-ai zis, imi ceru autoritar. Cunosteam bine acel ton, asa ca am incercat sa-mi dau rapid seama cu ce gresisem. M-am balbait, ingaimand:

- Aa. am. aa, am zis ca nu puteam sa ma leg singur.

Neincrederea din ochii parintelui lasa loc oprobriului:

- Si ti-ai dorit sa ai trei maini!

- Nu, tata. Am spus: daca as fi avut inca o mana.

- . ai fi putut sa te bandajezi. Iar daca asta n-a fost o dorinta, poti sa-mi spui ce-a fost?

- Dar am intarit prin daca, am obiectat. Eram insa speriat si mult prea intimidat ca sa mai pot justifica o formulare prin care incercasem sa-mi exprim dificultatea in care ma aflam si pe care as fi putut s-o expun in diverse moduri. Stiam ca toti ma privesc contrariati, iar in acele clipe se uitau nelinistiti spre tatal meu, in a carui privire se instalase cruzimea.

- Singurul meu baiat se roaga diavolului sa-i dea inca o mana! imi spuse pe un ton acuzator.

- Nu, eu doar.

- Baiete, taci din gura! Te-am auzit cu totii si ai face bine sa nu minti.

- Dar.

- Recunosti sau nu faptul ca ti-ai exprimat nemultumirea fata de trupul pe care ti l-a daruit Dumnezeu - forma pe care a creat-o dupa chipul si asemanarea Sa?

- Am spus daca as.

- Baiete, ai hulit si ai gasit cusur Preceptului. Te-au auzit toti cei de fata. Ce ai de spus in acest sens? Stii intr-adevar ce este Preceptul?

Am renuntat sa mai protestez, fiindca stiam bine ca tatal meu, in situatia data, nici macar n-ar fi incercat sa inteleaga. Asa ca am bombanit, ca un papagal:

- Preceptul esteimagineaDomnului.

- Care va sa zica, stii foarte bine - dar, cu toate acestea, ti-ai dorit in mod intentionat sa fii un mutant. Este strigator la cer. Baiete, ai comis o blasfemie chiar in fata parintilor tai! Ia zi, adauga pe tonul sau aspru de predicator, ce este un mutant?

- Un lucruuratsubprivireaDomnuluisi a untului, am mormait eu.

- Si exact asta ai dorit tu sa fii! Ce-ai de spus in continuare?

O certitudine chinuitoare imi spunea ca este inutil sa raspund, asa ca am pastrat tacerea si mi-am coborat ochii in pamant.

- In genunchi! porunci el. Ingenuncheati si rugati-va!

S-au conformat cu totii, iar tata isi ridica vocea:

- Doamne, am cazut in pacat. Iarta-ne ca n-am fost capabili sa-l instruim mai bine pe acest copil intru legile Tale.

Rugaciunea continua rasunator pentru mult timp. Dupa "Amin" urma o pauza, la finalul careia tata mi se adresa din nou:

- Mergi imediat in camera ta si roaga-te. Roaga-te, nefericitule, pentru o iertare de care nu esti vrednic, dar pe care Dumnezeu, in milostenia Sa netarmurita, ar putea sa ti-o acorde. Iar noi doi o sa vorbim putin mai tarziu.

Noaptea, dupa ce durerea pricinuita de vizita tatalui meu a mai scazut in intensitate, stateam intins pe pat, nedumerit. Nici macar nu-mi trecuse prin minte dorinta de a avea o a treia mana, dar chiar daca as fi dorit.? Daca era un lucru atat de groaznic sa te gandesti ca ai trei maini, atunci ce s-ar fi intamplat cu cineva care ar fi avut trei brate - sau orice alt mic lucru in neregula, cum ar fi, de pilda, un deget in plus?

Intr-un final, dupa ce-am adormit, am avut un vis:

Ne adunaseram cu totii in curte, asa cum o facuseram la ultima Purificare, cand in fata noastra astepta un vitelus fara par, care privea inocent cutitul pe care tata il tinea in mana. De aceasta data, in timp ce noi priveam si asteptam tacuti, vinovata era o fetita, Sofia, care statea desculta si incerca zadarnic sa-si ascunda multimea de degete de la fiecare picior. La un moment dat, fata incepu sa fuga de la un om la altul, implorand sa fie ajutata, insa nimeni nu schita niciun gest. Tata porni incet spre ea, cu lama cutitului stralucindu-i in mana. Sofia, din ce in ce mai speriata, plangea in hohote si continua sa alerge, parca pe dinaintea unor stane de piatra. Tata, impasibil si neindurator, se apropie si nimeni nu se arata dispus s-o ajute. La cativa pasi de ea, o incolti si intinse bratele, asa incat sa nu-i permita sa fuga pe langa el.

In clipa urmatoare incepu s-o tarasca spre mijlocul curtii. O bucatica din mingea de foc a soarelui tocmai se ridica deasupra orizontului, iar noi am inceput cu totii sa cantam. Tinand-o cu un brat, la fel ca pe vitelusul ce se zbatea neputincios, isi inalta cealalta mana si lovi fulgerator cu lama ce scanteiase in lumina rasaritului asa cum sclipise si in dimineata cand ii taiase gatul vitelusului.

Sunt sigur ca John si Mary Wender ar fi mult mai linistiti in privinta mea daca s-ar fi aflat langa mine cand m-am trezit plangand, zvarcolindu-ma speriat si incercand sa ma linistesc singur in intunericul din camera, repetandu-mi necontenit ca acea scena groaznica a fost un simplu vis; da, sunt sigur ca ar fi fost mult mai linistiti in privinta mea.

A urmat apoi o perioada de tranzitie, cand am trecut de la o stare de acalmie la una plina de evenimente. A fost un concurs de imprejurari care n-au avut o justificare logica; altfel spus, putine din acele intamplari aveau legatura unele cu altele; era mai degraba punerea in miscare a unui ciclu, asemanator celui din natura, cand un anotimp ii urmeaza altuia.

Intalnirea cu Sofia a fost primul incident; urmatorul s-a produs atunci cand unchiul Axei a aflat despre legatura infiripata intre mine si Rosalind Morton, verisoara mea vitrega. Intamplarea a facui ca tocmai el si nu altcineva sa treaca in acea zi prin preajma, exact cand vorbeam cu ea.

E foarte posibil ca instinctul de conservare sa ne fi indemnat sa pastram secretul, fiindca pe atunci nu-mi dadeam seama de existenta reala a pericolelor - de aceea, cand unchiul Axei m-a gasit in spatele unei capite, vorbind aparent cu mine insumi, n-am schitat niciun gest sa ma ascund. Cred ca statuse acolo mai bine de un minut, pana cand l-am vazut cu coada ochiului si m-am intors sa vad cine e.

Unchiul Axei era un barbat inalt, nici gras si nici slab, dar robust si calit de viata. De fiecare data cand il priveam muncind si-i vedeam palmele si antebratele vanjoase, mi se parea ca semanau putin cu cozile lustruite din lemn ale instrumentelor pe care le manuia. Insa atunci statea asa cum o facea de-obicei, sprijinindu-si mare parte din greutatea corpului pe bastonul gros care-l ajuta sa compenseze deficienta piciorului pe care si-l schilodise in voiajul pe mare. Sprancenele stufoase, putin carunte, ii erau pe jumatate incruntate, dar ridurile ii zugraveau un zambet vag pe chipul bronzat si aspru.

- Davie, baiatule, ma intreba el, cu cine vorbesti atat de inflacarat? Cu zanele, cu spiridusii sau cu iepurasii?

Am negat, scuturand din cap. S-a apropiat schiopatand si s-a asezat alaturi, molfaind intre dinti un pai din capita.

- Te simti singur? continua el. - Nu, deloc, i-am raspuns.

Din nou, se incrunta putin:

- N-ar fi mai placut sa discuti cu copiii de varsta ta? imi sugera el. Nu crezi ca ar fi mai interesant, decat sa stai aici si sa vorbesti de unul singur?

Am sovait, dar pentru ca era unchiul Axei, cel mai bun prieten pe care il aveam printre adulti, i-am raspuns:

- Dar nu vorbeam singur.

- Cum asa? intreba nedumerit.

- Discutam cu un copil de-o seama cu mine. Incruntandu-se inca o data, ma privi uimit:

- Cu cine?

- Cu Rosalind, i-am raspuns.

Se opri pentru o clipa, uitandu-se dojenitor la mine.

- Hm - n-am vazut-o prin preajma, remarca el.

- Ah, pai, nu-i aici, i-am explicat. Este acasa la ea - mai bine spus in apropierea acesteia, intr-o casuta secreta pe care i-au ridicat-o fratii ei in dumbrava. Acela este locul ei preferat.

Initial n-a inteles ce-i spuneam si a continuat sa creada ca e vorba de-o fantezie, dar imediat ce am inceput sa-i explic mai clar, in timp ce ma asculta cu atentie, chipul ii deveni foarte serios. Cand am incheiat, timp de un minut sau doua pastra tacerea si, apoi, ma intreba, privindu-ma fara sa clipeasca:

- Davie, baiatule, tu nu glumesti deloc - chiar spui adevarul, nu?

- Da, unchiule Axei, l-am asigurat.

- N-ai mai spus nimanui asta, nu-i asa?

- Bineinteles. Este un secret, am confirmat, iar el se arata mai linistit.

Aruncand resturile paiului, trase altul din capita, il rontai ganditor si scuipa cateva bucatele, apoi se uita din nou spre mine.

- Davie, imi promiti ceva?

- Da, unchiule Axei.

- Uite despre ce e vorba, continua el foarte serios. Vreau sa pastrezi acest secret si sa-mi fagaduiesti ca nu vei spune niciodata, nimanui, ceea ce mi-ai zis mai devreme - niciodata. Este foarte important; mai tarziu vei intelege insemnatatea acestui lucru. Insa, pana atunci, nu trebuie sa faci nimic prin care sa-i dai cuiva de banuit. Imi promiti?

Gravitatea lui ma impresiona profund. Nu-l mai vazusem niciodata vorbind cu atata seriozitate. In momentul in care mi-am dat cuvantul, mi-am dat seama ca fagaduisem un lucru de-o importanta prea mare pentru capacitatea mea de intelegere. Pe parcursul promisiunii nu ma slabi din ochi o clipa, iar dupa aceea dadu din cap, multumit ca am vorbit serios. Ne-am strans mainile in semn de intelegere si imi zise:

- Cred ca cel mai bine ar fi sa uiti complet de acest lucru.

Reflectand putin la vorbele sale, am clatinat dezaprobator din cap.

- Unchiule Axei, nu cred ca pot face asta. Nu sta in puterile mele, fiindca totul se petrece de la sine. Mi-ar placea sa uit de el, dar.

Ma oprisem, incapabil sa exprim ceea ce voiam.

- Este ca si cum ai incerca sa uiti sa mergi, ori sa auzi, nu-i asa? intreba el.

- Ceva asemanator - si totusi diferit, am recunoscut.

Dadu aprobator din cap, reflecta cateva clipe si ma intreba:

- Auzi cuvintele in minte?

- Nu pot spune ca le "aud" si nici ca "vad" ceva. Cum sa zic - sunt un fel de forme care devin mai clare si mai usor de inteles daca ma folosesc de ajutorul cuvintelor.

- Dar trebuie neaparat sa te folosesti de cuvinte, adica sa le rostesti cu voce tare, asa cum faceai mai devreme?

- Ah, nu - doar ca, uneori, cuvintele limpezesc procesul.

- Si tot ele pot inrautati foarte mult lucrurile, pentru amandoi. Asa ca vreau sa-mi mai promiti ceva, si anume ca nu le vei mai rosti cu voce tare.

- Bine, unchiule Axei, asa am sa fac.

- Cand vei fi mai mare, o sa intelegi cat este de important, imi spuse el, dupa care insista sa-i cer lui Rosalind sa depuna aceleasi juraminte.

Nu i-am mai amintit si de ceilalti, pentru ca era deja foarte ingrijorat, insa am hotarat in sinea mea sa-i rog si pe ei sa fagaduiasca. La sfarsit mi-a strans inca o data mana, iar eu am jurat cu solemnitate sa pastrez secretul.

In aceeasi seara i-am spus despre problema noastra lui Rosalind si celorlalti, ceea ce a dus la definirea unui sentiment pe care-l incercam cu totii. Nu cred sa fi existat printre noi macar unul care, la un moment dat, sa nu se fi dat de gol si sa nu fi atras asupra sa macar o privire banuitoare. Cateva din acele priviri actionasera ca adevarate semnale de alarma si, chiar daca nu le intelegeam, fiindca erau exprimate la limita suspiciunii de dincolo de orice indoiala, ne-au aratat ca este mai bine sa ne ferim de necazuri. Nu pastraseram secretul ca urmare a vreunei intelegeri, a unui pact acceptat de comun acord, ci fiecare era precaut din instinct. Dar de aceasta data, datorita ingrijorarii si insistentei cu care unchiul Axei imi ceruse sa promit, sentimentul de primejdie se accentuase. Pentru noi era destul de vag, insa capatase totusi mai multa substanta. In plus, atunci cand am incercat sa le transmit seriozitatea manifestata de unchiul Axei, am starnit nelinistea care mocnea in mintile lor, fiindca niciunul nu se impotrivi propunerii mele. Au promis cu totii fara nici cea mai mica ezitare; de fapt, au fost chiar entuziasmati, de parca ar fi scapat de-o povara care-i apasa de multa vreme. Aceasta a fost prima noastra actiune ca grup unitar; iar recunoasterea si acceptarea responsabilitatilor pe care le aveam unii fata de altii ne-au transformat intr-o echipa. Vietile ni s-au schimbat imediat ce-am facut acest pas si am hotarat sa aparam integritatea micului nostru colectiv, chiar daca pe atunci nu intelegeam semnificatia acestui lucru. Ceea ce avea cu adevarat importanta, pentru noi, era sentimentul de impartasire.

Apoi, aproape simultan cu desfasurarea acestei intamplari personale, s-a produs un eveniment de interes general: o invazie in forta din Liziere.

Asa cum se intampla de-obicei, nu exista un plan de actiune bine pus la punct. Toti cei sositi in ajutor erau trimisi de comandamentele din diverse sectoare din regiune. Cand se dadea alarma, barbatii din districte aveau obligatia sa se prezinte la centrele locale de recrutare, unde se hotara ce masuri trebuiau luate, in functie de zona si de proportia atacului. Metoda era eficienta numai in cazul raidurilor mici, fiindca pentru acestea si fusese conceputa. Prin urmare, cand in randurile locuitorilor din Liziere au aparut lideri capabili sa initieze invazii organizate, noi nu aveam un sistem de aparare care sa le poata bloca inaintarea sau macar sa o intarzie. Astfel, vandalii patrundeau nestingheriti pe un front larg, exterminand sau punand pe fuga micile noastre grupuri de ostasi rasfirati pe ici, pe colo, dupa care jefuiau in voie pe o distanta de patruzeci de kilometri, sau chiar mai mult.

Dar fortele noastre erau organizate mai bine, intrucat ne aliasem cu districtele vecine pentru a preintampina extinderea frontului si pentru a ne apara flancurile. De asemenea, oamenii nostri erau inarmati cu arme de foc, in timp ce invadatorii, chiar daca aveau cateva pistoale furate, se bazau in cea mai mare parte pe arcuri, cutite si sulite. Cu toate acestea, pentru ca avansau pe spatii largi, confruntarile cu ei nu erau deloc usoare. Spre deosebire de fiintele umane obisnuite, erau mai indemanatici si mai priceputi in arta camuflarii, asa incat reuseau deseori sa avanseze cel putin douazeci de kilometri pana cand sa poata fi opriti si obligati sa lupte.

Pentru mine a fost deosebit de interesant. Cand locuitorii din Liziere ajunsesera la mai putin de doisprezece kilometri, curtea noastra din Waknuk deveni una din taberele militare din regiune. Tata, al carui brat fusese strapuns de o sageata intr-una din campaniile recente, ajuta la alcatuirea plutoanelor de voluntari. Timp de cateva zile a fost mare agitatie: recrutii erau selectionati si repartizati, apoi plecau mandri la lupta, in vreme ce femeile din gospodarie isi luau ramas-bun, fluturandu-si batistele in urma lor.

Dupa ce-au plecat toti, inclusiv muncitorii nostri, pret de o zi la ferma a domnit o liniste mormantala. Dupa-amiaza, in curte a dat navala un singur calaret. Dupa cateva minute in care si-a tras suflarea, ne-a informat ca avusese loc o batalie incrancenata cu oamenii Lizierelor si ca unii din liderii lor fusesera capturati, iar ceilalti fugisera mancand pamantul. Dupa aceasta informatie a plecat in galop, sa duca si altora vestile bune.

La scurt timp, un mic detasament de calareti intrara in curte, escortand doi lideri din Liziere.

Am renuntat numaidecat la treaba si am alergat in batatura. La prima vedere am fost foarte dezamagit. Povestile despre Liziere imi lasasera impresia ca acolo traiau oameni cu doua capete, ori acoperiti de par din cap si pana in picioare, cu cate sase brate si sase picioare. In schimb, in curte stateau doi barbati obisnuiti, cu barbi neingrijite, toarte murdari si cu haine deosebit de zdrentuite. Unul din ei era scund si avea parul blond, in smocuri taiate cu cutitul. Insa am avut un soc in momentul in care l-am vazut pe celalalt. Am fost atat de surprins, incat am continuat sa ma holbez inmarmurit: daca prizonierul ar fi fost imbracat in haine decente si i s-ar fi tuns barba, ar fi aratat exact ca tatal meu.

Scrutand de pe cal imprejurimile, ma observa imediat; initial ma trecuse cu vederea, dar reveni brusc si ma privi intens. In ochi ii aparuse o privire ciudata, pe care nu o intelegeam.

Deschise gura, ca si cum ar fi vrut sa spuna ceva, exact in clipa in care iesira din casa si alte persoane - printre care si tatal meu, cu bratul bandajat prins de gat.

Parintele se opri in prag si examina ceata de calareti, observandu-l si el pe barbatul din mijlocul acestora. Pret de o clipa il privi fix, la fel ca si mine. Apoi roseata din obraji ii disparu brusc, iar pe chip ii aparura pete mari, palide.

Am privit spre prizonier. Statea absolut nemiscat pe cal, iar expresia chipului parca imi strapunse pieptul. Nu mai vazusem niciodata ura intruchipata: ridurile care ii brazdau fata, ochii scanteietori, dintii la fel ca ai unei fiare. Imaginea pur si simplu m-a izbit; o revelatie ingrozitoare si monstruoasa a unui lucru pe care nu-l cunoscusem pana atunci si care mi s-a intiparit in minte pentru totdeauna.

Apoi, tata, privind ca si cum se trezea dupa o boala, se sprijini cu bratul sanatos de tocul usii si intra inapoi in casa.

Una din escorte taie funia care lega bratele captivului. Imediat ce prizonierul descaleca, am inteles si eu ce era in neregula cu el. In orice caz, nu faptul ca era mai inalt cu aproape jumatate de metru decat toti ceilalti. Daca picioarele i-ar fi fost normale, nu ar fi depasit inaltimea tatalui meu, respectiv de aproximativ un metru si optzeci de centimetri. Insa atat picioarele, cat si bratele foarte lungi si subtiri, il faceau sa arate ca o faptura pe jumatate om, pe jumatate paianjen.

Paznicul care-l avea in grija ii dadu ceva de mancare si o halba cu bere. Cand captivul se aseza pe banca, genunchii ii ajunsesera la nivelul umerilor. In timp ce molfaia din paine si branza, examina inca o data curtea. In scurta sa inspectie, ochii ii poposira din nou asupra mea si ma saluta cu mana. M-am prefacut ca nu-l vad, dar imi facu din nou semn. Rusinat ca mi-era teama de el, m-am apropiat incet si precaut - avand grija sa raman in ilara razei de actiune a bratelor ca de paianjen.

- Pustiule, cum te cheama? ma intreba.

- David, i-am raspuns. David Strorm. Incuviinta din cap, ca si cum l-ar fi multumit raspunsul.

- Barbatul din pragul usii, cel cu bratul bandajat, este cumva tatal tau, Joseph Strorm?

- Da, am confirmat.

Dadu inca o data din cap, apoi privi casa si dependintele.

- Inseamna ca aici suntem in Waknuk, nu?

- Da, i-am raspuns.

Nu stiu daca m-ar mai fi intrebat si alte lucruri, pentru ca in acel moment o voce imi striga sa plec de langa el. Putin mai tarziu, s-au urcat pe cai si au plecat mai departe, dar nu inainte ca prizonierului sa-i fie din nou legate mainile. Bucuros sa-i vad plecati, i-am privit cum se indreptau spre districtul Kentak. Astfel, prima mea intalnire cu cineva din Liziere n-a fost deloc una captivanta, ci tulburator de neplacuta.

Ulterior, am aflat ca prizonierii din Liziere reusisera sa scape chiar in acea noapte. Nu-mi mai amintesc cine mi-a spus, dar stiu bine ca n-a fost tatal meu. Nu l-am auzit nici macar o singura data sa faca referire la acea zi, dar nici eu n-am avut curajul sa-l intreb despre asta.

Mai tarziu, cand inca nu ne reveniseram bine de pe urma invaziei si oamenii isi reluasera lucrul la ferma, tata s-a vazut implicat intr-o noua cearta cu unchiul meu vitreg, Angus Morton.

Diferentele de temperament si de opinii au mentinut ani de zile acel razboi latent. Tata isi exprimase clar parerea, declarand ca principiile lui Angus, daca ar fi avut vreunele, ar fi fost atat de ingaduitoare incat ar fi reprezentat o reala amenintare pentru corectitudinea si virtutea comunitatii; Angus nu a intarziat sa-i raspunda, afirmand ca Joseph Strorm nu-i altceva decat un pedant insensibil si un bigot exagerat. Asadar, izbucnirea unui conflict era foarte posibila, iar ultimul dintre fusese iscat de achizitionarea de catre Angus a doi cai uriasi.

Umblau zvonuri cum ca ar exista in districtul nostru cai uriasi, desi nimeni nu vazuse niciunul. Aceste zvonuri il nelinistisera deja pe tatal meu, iar faptul ca Angus devenise posesorul catorva exemplare nu era deloc unul laudabil; prin urmare este posibil sa se fi dus in inspectie cu aceste prejudecati.

Indoielile i-au fost confirmate imediat ce-a dat ochii cu creaturile imense, inalte in greaban de peste doi metri si jumatate. In acel moment a stiut ca sunt anormale si le-a intors dezgustat spatele, plecand direct catre casa inspectorului, cerandu-i acestuia sa le distruga de indata, ca Ofense.

- De data asta n-ai avut noroc, ii spuse vesel inspectorul, bucuros ca macar o data pozitia ii era incontestabila. Animalele au fost aprobate de guvern si, in orice caz, nu se mai afla sub jurisdictia mea.

- Nu cred asa ceva, raspunse tata. Dumnezeu n a creat niciodata cai de-o asemenea statura. Guvernul nuputea accepta asa ceva.

- Uite c-au facut-o, ii confirma inspectorul. Si, mai mult decat atat, adauga el multumit, Angus, care cunoaste bine regiunea, mi-a zis ca a reusit sa dovedeasca si puritatea acestei rase.

- Orice guvern care aproba astfel de creaturi nu poate fi decat corupt si imoral, ii raspunse tata.

- Posibil, admise inspectorul, dar este hotararea guvernului.

Tata il privi maniat.

- Este foarte usor sa vezi motivul pentru care unii au interes sa-i accepte, continua el. O asemenea fiara poate munci cat doi sau chiar trei cai obisnuiti - multumindu-se cu mai putin decat dublul hranei pe care-o primeste un armasar. Sunt intr-adevar foarte profitabili, fapt care reprezinta un motiv in plus ca sa fie acceptati - dar asta nu inseamna ca sunt normali. Eu stiu bine ca un astfel de animal nu este una din creatiile Domnului - iar daca nu-i apartine Lui, atunci este o Ofensa si, ca atare, trebuie distrusa.

- In aprobarea oficiala scrie ca rasa a fost obtinuta prin imperecheri normale, intre parteneri de talie mare. In orice caz, chiar te provoc sa gasesti la ei o trasatura care sa poata fi considerata gresita, contracara inspectorul.

- Oricine arsustine acest lucru, odata ce a vazut cat sunt de eficienti, ii raspunse tata. Dar sa stii ca exista un cuvant pentru acest tip de gandire.

Inspectorul ridica din umeri.

- Indiferent ce spunem noi, insista parintele meu, nu inseamna ca sunt normali. Un cal de-o asemenea inaltime este nefiresc - iar neoficial nu poti nega, stii si tu acest lucru, la fel de bine ca si mine. Cine stie unde o sa ajungem, daca incepem sa acceptam tot felul de fiinte despre care stim clar ca nu sunt normale. O comunitate care traieste cu frica de Dumnezeu nu-si poate nega credinta doar pentru ca asupra ei se fac presiuni dintr-un birou guvernamental de licente. Chiar daca guvernantii nu stiu, aici suntem multi cei care cunoastem cum a dorit Dumnezeu sa arate creatiile Sale.

Inspectorul ii zambi si-i sugera:

- Asa cum ati stiut si in privinta pisicii lui Dakers?

Tata il privi din nou infuriat. Pisica familiei Dakers, iata, continua sa-i faca neplaceri chiar si dupa moarte.

In urma cu aproximativ un an, auzise ca sotia lui Dakers avea o pisica fara coada. Dupa cateva investigatii, afland ca pisica nu-si pierduse coada in timpul vietii, ci se nascuse fara coada, a infierat-o mediat si, facand uz de pozitia sa de magistrat, i-a cerut inspectorului sa emita de indata o autorizatie prin care sa-i ingaduie s-o extermine, ca pe-o ofensa. Inspectorul, fara tragere de inima, i-a aprobat cererea, dar familia Dakers a facut cu promptitudine apel. Intr-un caz atat de simplu, acea taraganare ii jignise peste masura principiile tatalui meu, drept pentru care a avut grija sa duca personal a indeplinire nimicirea pisicii familiei Dakers, cat timp solutionarea se afla in continuare in litigiu. Dupa ce-a primit o notificare in care i se aducea la cunostinta ca exista o specie de pisici fara coada recunoscuta oficial, reactia sa a fost una penibila si intrucatva costisitoare. Fara niciun pic de bun-simt, in loc sa-si prezinte demisia din scaunul de magistrat, a preferat sa-si ceara scuze in public.

- Insa acum, ii spuse el inspectorului, avem de-a face cu o problema intr-adevar importanta.

- Uite ce e, ii zise inspectorul calm. Rasa este aprobata. Iar perechea despre care vorbim a fost deja omologata. Daca acest lucru nu-ti este suficient, atunci impusca-i - pentru ca tu vei suporta consecintele.

- Ai datoria morala sa emiti un ordin impotriva acestor asa-zisi cai, insista tata.

Saturandu-se, inspectorul ii spuse raspicat:

- Datoria mea este sa-i apar de prosti si de bigoti.

Nu stiu daca tata l-a lovit cu adevarat pe inspector, dar trebuie sa fi fost foarte aproape. Timp de cateva zile a fost extrem de nervos si, in duminica urmatoare, am primit cu totii o dojana serioasa referitoare la acceptarea si tolerarea mutantilor care pangareau neprihanirea comunitatii noastre. Ne-a cerut tuturor sa-l boicotam pe proprietarul Ofenselor, speculand pe tema imoralitatii oficialitatilor si facand aluzie ca unii dintre ei sunt chiar simpatizanti ai mutantilor, incheind emfatic si defaimand un anume demnitar, ca pe un lingusitor imoral, aservit stapanilor corupti si reprezentant local al Fortelor Raului.

Chiar daca inspectorul n-a avut la dispozitie un amvon din care sa-i raspunda, au circulat pretutindeni cateva din replicile sale taioase referitoare la persecutie, sfidarea autoritatii, bigotism, fixatii religioase, acuzatii de calomnie si consecintele certe pe care le-ar avea o actiune directa impotriva hotararii guvernului.

Foarte posibil ca acest ultim punct sa-l fi domolit pe tatal meu si sa-l fi indemnat sa se rezume la vorbe. Isi facuse deja o multime de probleme cu pisica familiei Dakers, iar bietul animal nici nu avusese o valoare reala; in schimb, caii uriasi erau animale foarte scumpe si, in plus, Angus nu era genul de om care sa renunte la pedepse, ori la recompense.

Asadar, gradul ridicat de frustrare facea din casa noastra un loc tocmai bun de parasit si cat mai rapid posibil.

Curand, dupa ce se reinstaurase linistea in teritoriu si locul nu mai era bantuit de tot felul de indivizi, parintii Sofiei i-au dat voie sa hoinareasca din nou prin imprejurimi, iar eu ma alaturam ei de fiecare data cand puteam pleca de acasa neobservat.

Sofia, evident, nu putea merge la scoala. Ar fi fost demascata rapid, chiar si cu un certificat fals. Insa parintii ei, desi o invatasera sa scrie si sa citeasca, nu aveau acasa nici o carte, drept pentru care nu-i puteau fi de prea mare ajutor. Acesta a si fost motivul pentru care discutam - sau, cel putin, eu vorbeam - foarte mult in peregrinarile noastre, cand incercam sa-i explic ce invatasem din cartile pe care le citisem.

Lumea, dupa cum ii povestisem, era considerata un loc foarte intins si rotund, probabil. Teritoriile civilizate - in care Waknuk nu reprezenta decat un district minor - purtau numele de Labrador. Desi nu eram foarte siguri, acesta era numele pe care noi credeam ca-l purtasera Strabunii. Cea mai mare parte a uscatului era inconjurata de-o cantitate vasta de apa, pe care o numeam mare, o sursa inepuizabila de pesti. Din toti cei pe care ii cunosteam, cu exceptia unchiului Axei, nimeni nu vazuse marea, pentru ca pana acolo era un drum foarte lung, respectiv aproape cinci sute de kilometri spre est, nord sau nord-vest. Insa daca o luai spre sud, ori spre sud-vest nu ajungeai la mare, ci in Liziere si, de acolo, direct in Pustietatea din care nu scapa nimeni.

Se mai spunea, de asemenea, desi nimeni nu stia cu certitudine, ca Labradorul fusese pe vremea Strabunilor un tinut rece, dar atat de rece incat nimeni n-ar fi putut supravietui aici multa vreme - o regiune folosita pentru cultivarea copacilor si pentru minerit. Dar asta a fost cu multa, multa vreme in urma: o mie de ani, doua sau chiar mai mult. Toti isi dadeau cu parerea, insa nimeni nu stia cu exactitate. Era greu de spus cate generatii au trait in salbaticie dupa sosirea Napastei si inceputul istoriei scrise. Din perioada barbarismului supravietuisera doar Pocaintele lui Nicholson, iar acest lucru se datorase simplului fapt ca fusesera sigilate intr-un cufar din piatra, unde zacusera probabil cateva secole. Iar de pe vremea Strabunilor nu ne ramasese decat Biblia.

Cu exceptia informatiilor obtinute din aceste doua carti, trecutul indepartat, dincolo de cele trei secole consemnate istoric, era complet necunoscut. Din acel neant rasarisera cateva franturi de legenda, alterate serios in urma transmiterii lor succesive prin diverse minti. Se pare ca datorita acestei indelungate traditii orale am primit numele de Labrador, intrucat denumirea nu era mentionata nici in Biblie si nici in Pocainte, ceea ce inseamna ca ar fi putut exista un sambure de adevar in privinta frigului, predominant candva pe aceste meleaguri, desi in prezent nu aveam decat doua luni reci pe an - situatie de care ar fi putut fi raspunzatoare Napasta, asa cum de altfel tot ea putea fi responsabila pentru aproape tot ce se petrecea.

Multa vreme s-a discutat asupra subiectului daca erau populate si alte parti ale lumii, in afara de Labrador si marea insula Newf. Se credea ca teritoriile care suferisera din plin urgia Napastei apartineau Pustietatii, regiune in care, in unele locuri, patrunsesera adanc fasii din tinutul Lizierelor. Erau zone abominabile, pagane si, bineinteles, imposibil de civilizat in prezent - dar, din moment ce granitele Pustietatii isi incepusera retragerea, insemna ca intr-o buna zi colonizarea lor va deveni posibila.

Chiar daca nu cunosteam foarte multe despre lumea in care traiam, era totusi un subiect mult mai interesant decat Etica pe care ne-o preda un batran la lectiile de duminica dupa-amiaza. Etica era o disciplina prin care invatam ce trebuie sa facem si ce nu. Majoritatea interdictiilor erau similare cu cele pe care mi le explicase tata, insa unele din motivatii difereau, asa ca totul era destul de confuz.

Conform Eticii, umanitatea - adica noi, populatia din teritoriile civilizate - se afla in plin proces de revenire in gratiile providentei; drumul extenuant si dificil pe care il urmam cu totii ne conducea catre piscurile de pe care decazusem. De pe aceasta carare autentica se ramificau multe poteci false, care pareau deseori mult mai facile si mai atractive, dar toate sfarseau pe marginea prapastiei sub care se intindea abisul eternitatii. Exista o singura cale veritabila pe care trebuia sa mergem, astfel incat, la timpul potrivit si cu ajutorul lui Dumnezeu, sa putem recastiga tot ce-am pierdut, insa drumul era atat de incert si intesat cu atat de multe capcane, incat fiecare pas trebuia facut cu deosebita precautie; un traseu mult prea primejdios, pentru ca oamenii sa se poata baza pe propria lor judecata. Numai autoritatile, ecleziastice si laice, se aflau in pozitia de a judeca si hotari daca pasul urmator conducea catre o redescoperire si nu prezenta niciun fel de riscuri, ori daca ii indeparta de la re-ascensiune, fiind, prin urmare, pacatos.

Aveam de ispasit pedeapsa pe care Napasta o revarsase asupra lumii, trebuia sa parcurgem cu credinta un urcus indelungat si, intr-un final, daca rezistam ispitelor ivite in cale, aveam sa fim rasplatiti cu iertarea si reintoarcerea in Epoca de Aur. Astfel de penitente au mai existat si in trecut: izgonirea din Rai, Potopul, ciuma bubonica, nimicirea Sodomei si Gomorei, Robia. Napasta a fost o pedeapsa asemanatoare lor, dar si cea mai teribila dintre toate, pentru ca atunci cand a lovit, a facut-o cu o forta in care s-au combinat toate dezastrele de pana atunci. Nu ni se dezvaluise motivul pentru care fusese trimisa, dar, judecand dupa evenimentele precedente, se pare ca in acele vremuri lumea trecea printr-o etapa de intensa aroganta si paganism.

Majoritatea preceptelor, argumentelor si exemplelor din Etica erau condensate pentru noi in felul urmator: datoria si telul omului in lume sunt sa lupte fara contenire impotriva relelor pe care Napasta le-a revarsat asupra lui. Dar, mai presus de toate, el trebuie sa se asigure ca mentine forma umana potrivit modelului divin, astfel incat sa i se permita intr-o buna zi sa-si redobandeasca locul de cinste pe care - ca imagine a Domnului - fusese asezat.

Cu toate acestea, Sofiei nu i-am vorbit prea mult despre aceasta parte a Eticii, insa nu pentru ca as fi inclus-o in categoria Anomaliilor, desi trebuia sa admit ca nu se incadra perfect in prototipul imaginii autentice. Prin urmare, am considerat ca este mai intelept sa evit acest aspect, fiindca oricum erau o multime de alte lucruri despre care puteam discuta.

Nimeni nu parea sa-si faca griji in privinta mea cand ma faceam nevazut prin Waknuk. Era de-ajuns sa ma vada hoinarind fara niciun tel si, cu totii, isi aminteau imediat de treburile gospodariei.

Perioada care a urmat a fost una buna, insorita, dar si cu ploi suficiente, astfel incat fermierii nu aveau de ce se plange, in afara de faptul ca erau presati de timp si trebuiau sa recupereze munca intrerupta de invazie. Cu exceptia ovinelor, rata de aparitie a Ofenselor, dupa nasterile de primavara, a fost una neobisnuit de mica. Normalitatea holdelor l-a determinat pe inspector sa nu harazeasca arderii decat un singur camp, care ii apartinea lui Angus Morton. Nici chiar in randul legumelor nu existau multe defecte, iar acolo unde aparusera, cele mai multe erau, ca de obicei, la solanacee. In general, anotimpul parea sa stabileasca un record al Puritatii, iar condamnarile au fost atat de rare, incat pana si tatal meu se aratase intrucatva multumit, anuntand cu prudenta intr-una din cuvantarile sale, ca districtul Waknuk urma sa dea in acel an o lovitura serioasa Fortelor Raului, si, de asemenea, ca aveam datoria sa ne aratam recunostinta, fiindca rasplata pentru adoptia si utilizarea cailor uriasi o platise chiar proprietarul acestora si nu intreaga comunitate.

Intrucat erau cu totii foarte ocupati, reuseam sa dispar devreme si, pe parcursul zilelor lungi de vara, sa hoinaresc cu Sofia prin locuri si mai indepartate, insa de fiecare data eram foarte precauti si mergeam numai pe carari putin cunoscute, pentru a evita orice intalniri. Educatia si mediul in care crescuse ii imprimasera Sofiei o timiditate instinctiva fata de straini. De aceea, se facea nevazuta inainte ca necunoscutul sa ajunga in campul nostru vizual. Singurul adult cu care se imprietenise fusese Corky, mecanicul motorului cu abur. Toti ceilalti erau periculosi.

Intr-una din zile am descoperit in susul paraului un loc unde malurile erau pline de pietris. Acolo imi placea sa-mi dau jos incaltarile, sa-mi suflec pantalonii si sa vantur apa, cercetand crapaturile pietrelor si baltoacele dintre bolovani, in vreme ce Sofia ma urmarea visatoare de pe lespedea mare si neteda ce iesea din apa.

A doua oara ne-am dus acolo inarmati cu un ulcior pentru o eventuala captura si cu doua mici navoade pe care le innadise doamna Wender. Am intrat in apa cu intentia sa prind cateva mici creaturi ce semanau cu crevetii, in timp ce Sofia se chinuia sa-i prinda de pe mal. Nu se descurca foarte bine, asa ca, dupa o vreme renunta si se aseza, privindu-ma invidioasa. Apoi, cu mult curaj, isi dadu jos un pantof si-si privi ganditoare piciorul gol. Dupa un minut isi scoase si celalalt pantof, isi ridica deasupra genunchilor pantalonii din bumbac si intra in apa. S-a oprit apoi pret de o clipa, reflectand si privindu-si degetele piciorului asezai deasupra pietricelelor lustruite de apa. Atunci am strigat:

- Vino aici, fiindca sunt pietricele si mai frumoase.

A inceput sa inainteze, razand vesela.

Dupa ce ne-am saturat de joaca, ne-am asezat pe stanca plata si am asteptat sa ni se usuce picioarele in razele soarelui.

- Nu sunt chiar oribile, nu-i asa? intreba ea, privindu-si critica degetele.

- Nu sunt deloc ingrozitoare. Pe langa ele, degetele mele arata ca niste cioturi, i-am spus cu sinceritate - observatie care i-a facut deosebita placere.

Dupa cateva zile ne-am dus din nou in acelasi loc. Am pus ulciorul pe stanca plata, alaturi de incaltari si am inceput sa pescuim. Din cand in cand, alergam sprinteni si puneam in recipient prada, uitand complet de orice altceva - asta pana in momentul in care am auzit o voce:

- Salut, David!

Mi-am ridicat privirea, in timp ce Sofia incremenise in apropierea mea.

Baiatul care striga statea pe mal, chiar pe stanca unde ne asezasem lucrurile. Il cunosteam bine. Era Alan, fiul fierarului, John Ervin; si era aproape cu doi ani mai mare decat mine. Insa nu mi-am pierdut cumpatul.

- Ah, salut, Alan! i-am raspuns fara niciun entuziasm.

Am inaintat pana spre stanca si i-am luat pantofii Sofiei.

- Hei, prinde-i! I-am strigat inainte sa-i arunc. Pe unul il prinse, iar celalalt cazu in apa, dar reusi sa-l pescuiasca.

- Ce faci aici? intreba Alan.

I-am raspuns ca prindeam un fel de creveti si am iesit nepasator din apa, direct pe lespedea stancoasa. Nu-mi placuse niciodata de Alan, nici chiar in momentele lui cele mai bune si cu atat mai putin in imprejurarea de fata.

- Nu-s buni de nimic. Ai face mai bine sa prinzi pesti, imi zise el dispretuitor.

Isi indrepta atentia spre Sofia, care, cu cativa metri mai in fata, venea spre mal, tinandu-si pantofii in mana.

- Cine e? intreba Alan.

Nu i-am raspuns si am inceput sa ma incalt, rastimp in care Sofia si disparu dincolo de tufisuri.

- Zi-mi, cine e fata? repeta el. Doar n-o fi una din.

In acel moment se opri brusc. Mi-am ridicat privirea spre el si l-am vazut uitandu-se in jos, langa mine. I-am urmat rapid directia privirii, tintuita asupra urmei umede a unei talpi. Putin mai devreme, in timp ce se aplecase pentru a-si pune captura in urcior, Sofia isi sprijinise un picior pe piatra. Semnul era suficient de umed cat sa arate clar tiparul celor sase degete. Am lovit ca din greseala vasul si semnul a fost sters de-un mic suvoi de apa si creveti care se zbateau neputinciosi, dar in sinea mea stiam, cu un sentiment de repulsie, ca raul fusese deja facut.

- Oho! spuse Alan, si in ochi ii aparu o stralucire care nu-mi placea deloc. Cine e? ma intreba el din nou.

- O prietena de-a mea, i-am raspuns.

- Si cum o cheama? Nu i-am spus.

- Eh, oricum o sa aflu eu, adauga el ranjind.

- Asta nu e treaba ta, i-am zis.

Fara sa ma ia in seama, se intoarse si privi in lungul malului, catre locul in care Sofia disparuse in spatele tufisurilor.

Am pornit in fuga si m-am napustit asupra-i. Era mai solid ca mine, insa pentru ca l-am luat prin surprindere ne-am prabusit amandoi, intr-o inclestare de brate si picioare. Tehnica mea de lupta se rezuma doar la ce invatasem din cateva scurte incaierari. Asa ca n-am facut altceva decat sa lovesc fara intrerupere, cu furie si inversunare. Intentia mea era sa castig un rastimp de cateva minute pentru Sofia, astfel incat sa aiba ragaz sa se incalte si sa se ascunda mai bine; stiam din proprie experienta ca daca obtinea un cat de mic avantaj, nu mai putea fi gasita. Insa adversarul isi reveni rapid din buimaceala, ripostand cu cateva lovituri pe care mi le aplica direct in figura si care m-au facut sa uit complet de Sofia si sa ma napustesc cu si mai mare disperare asupra lui.

Ne-am rostogolit intr-o parte si in alta, pe un mic petic de iarba. Desi continuam sa-l lovesc si sa ma lupt cu furie, statura lui incepuse sa-si spuna cuvantul si, in scurt timp, devenise din ce in ce mai sigur pe el, in vreme ce eu ma simteam din ce in ce mai neputincios. Cu toate acestea, reusisem ceva: il impiedicasem sa porneasca pe urmele Sofiei. Dupa cateva clipe, cu toate eforturile mele, obtinu superioritatea si ma coplesi cu o ploaie de pumni. Am incercat sa-i tin piept si sa ripostez, insa nu-mi mai ramasese altceva de facut decat sa-mi ridic bratele si sa-mi protejez capul. Apoi, deodata, am auzit un icnet si loviturile au contenit, iar Alan se prabusi inert peste mine. L-am impins intr-o parte si m-am ridicat in capul oaselor, moment in care am vazut-o pe Sofia stand in fata mea si tinand in mana un pietroi colturos.

- L-am lovit bine de tot, spuse ea mandra si putin surprinsa. Crezi c-a murit?

Intr-adevar, il pocnise serios. Alan zacea alb la fata, un firicel de sange i se scurgea pe obraz, dar respira, ceea ce insemna ca nu murise.

- Vai mie! se impacienta ea brusc, scapand piatra din mana.

L-am privit pe Alan si apoi ne-am uitat unul la celalalt. Cred ca am avut amandoi intentia sa-l ajutam, insa ne-a fost frica.

"Nimeni nu trebuie sa afle. Nimeni!" imi spusese cat se poate de clar doamna Wender. Iar baiatul din fata noastra aflase. Acest lucru m-a inspaimantat si mai mult.

Am sarit in picioare, i-am intins mana Sofiei si am tras-o dupa mine.

- Hai sa mergem, i-am zis grabit.

John Wender ne-a ascultat povestea cu atentie si rabdare.

- Esti sigur ca a vazut? Nu este posibil ca indiscretia lui sa se fi datorat faptului ca Sofia era o straina? intreba el la sfarsit.

- Nu, i-am raspuns. A vazut urma talpii si de aceea a vrut s-o prinda.

Parintele incuviinta incet din cap.

- Inteleg, confirma el, in timp ce eu ma minunam cat era de calm.

Ne-a privit fix. In ochii larg deschisi ai Sofiei licarea un amestec de neliniste si emotie, in vreme ce ai mei aveau probabil in jurul lor doua cercuri rozalii, din care porneau dare de lacrimi sterse. Tatal fetei isi intoarse capul si intalni privirea neclintita a sotiei sale.

- Draga mea, ii spuse el, mi-e teama ca pana aici ne-a fost. Asta e.

- Oh, Johnny.

Chipul doamnei Wender era palid si vadit tulburat.

- Imi pare rau, Martie, dar stii si tu foarte bine acest lucru. Stiam cu totii ca, mai devreme sau mai tarziu, avea sa vina si ziua asta. Slava Domnului ca am fost si eu aici. Cat timp iti trebuie ca sa te pregatesti?

- Nu mult, Johnny. Am tinut intotdeauna la indemana lucrurile de stricta necesitate.

- Bine. Atunci, hai sa impachetam.

Se ridica si ocoli masa pana la ea. A luat-o in brate, a ingenuncheat si a sarutat-o. Ochii femeii se umezira.

- O, Johnny, dragul meu. De ce esti atat de bun cu mine, dupa cate neplaceri ti-am facut.?

Barbatul o opri cu un nou sarut. Se privira cateva clipe, apoi, fara sa scoata un cuvant, isi indreptara amandoi atentia spre Sofia.

Doamna Wender reveni la atitudinea ei obisnuita. Ducandu-se sprintena pana la unul din dulapuri, scoase ceva de mancare si aseza bucatele pe masa.

- Mai intai va spalati, ne ceru ea, iar dupa aceea mancati tot. Sa nu lasati o firimitura pe masa.

In timp ce ma spalam, i-am adresat intrebarea care imi statea de multa vreme pe buze:

- Doamna Wender, daca este vorba numai de degetele Sofiei, de ce nu i le-ati amputat cand era mica? Pe atunci nu ar fi durut-o prea mult si nimeni n-ar fi aflat nimic.

- David, ar fi ramas semne, cicatrici care ar fi dat imediat de banuit. Hai, grabeste-te si mananca-ti portia, imi raspunse ea, plecand grabita in cealalta camera.

- O sa plecam de aici, mi se destainui Sofia, cu gura plina cu placinta.

- Plecati de aici? am repetat absent, incuviinta din cap:

- Mami mi-a zis mereu ca o sa plecam, daca afla cineva. Atunci cand mi-ai vazut degetele era cat pe ce sa plecam.

- Si. adica, plecati chiar acum? Si nu va mai intoarceti niciodata? am intrebat, descurajat.

- Da, asa cred.

Imi fusese foarte foame, dar pofta mi-a trecut pe loc. Stateam pe scaun si plimbam absent mancarea prin farfurie. Agitatia si zgomotele din cealalta parte a casei capatasera valente ingrozitoare. Am privit peste masa, catre Sofia. Simteam cum dumicatul imi ramane in gat.

- Unde? am continuat trist.

- Nu stiu - dar cred ca undeva departe, imi raspunse ea.

Sofia continua sa-mi vorbeasca printre imbucaturi, in vreme ce pe mine nodul in gat nu ma mai lasa parca nici sa respir. Deodata, lumea se facuse mohorata si sumbra. Nimic din ce cunosteam nu mai avea sa fie la fel. Perspectiva singuratatii ma napadea necrutatoare si ma luptam din greu sa-mi retin lacrimile.

Priveam cuprins de amaraciune cum doamna Wender aduce pe rand traiste si ranite pe care le lasa la usa, apoi pleaca inapoi in camera. Domnul Wender veni de afara si lua cateva bagaje, iar sotia reveni si-o lua pe Sofia in cealalta camera. Cand domnul Wender s-a intors din nou, ca sa ia si alte lucruri, l-am urmat afara.

Cei doi cai, Spot si Sandy, asteptau rabdatori, avand deja prinse in chingi cateva bagaje. Mi-am exprimat surprinderea ca nu plecau cu caruta.

John Wender nega din cap, spunandu-mi:

- Caruta ne-ar obliga sa mergem numai pe drumuri batatorite, dar cu acesti cai de povara putem sa ne alegem orice traseu dorim.

L-am urmarit cum prindea in curele si alte bagaje si mi-am facut curaj.

- Domnule Wender, i-am zis, va rog, pot sa vin si eu?

Se opri si se intoarse spre mine. Ne-am privit cateva momente, apoi, incet si cu parere de rau, clatina din cap. Observase cu siguranta lacrimile din ochii mei, pentru ca imi puse mana pe umar.

- Davie, hai sa intram putin, zise, conducandu-ma in casa.

Doamna Wender statea in centrul sufrageriei si privea in jur, ca si cum ar fi incercat sa vada daca nu cumva uitase ceva.

- Martie, baiatul vrea sa vina cu noi, spuse domnul Wender.

Asezandu-se pe un scaun fara spatar, isi desfacu bratele spre mine. M-am dus la ea, incapabil sa rostesc vreun cuvant. Privind pe deasupra capului meu, spuse:

- Oh, Johnny! Tatal lui e un om nemilos! Mi-e foarte teama pentru baiat.

Aflandu-ma atat de aproape de ea, i-am putut percepe gandurile. Chiar daca se derulau cu mare repeziciune, erau totusi mult mai usor de inteles decat cuvintele. Vedeam clar ce simtea si cat de mult isi dorea, cu sinceritate, sa merg cu ei; o vedeam cum, fara sa dea vreo atentie motivelor, ajunsese la concluzia ca nu pot si ca nu trebuie sa-i urmez. Imi primisem raspunsul final, inainte ca John Wender sa-si formuleze afirmatia in cuvinte.

- Stiu, Martie. Dar mi-e teama pentru Sofia - si pentru tine. Daca vom fi prinsi, o sa fim acuzati atat de rapire, cat si de tainuire.

- Johnny, nici nu vreau sa ma gandesc ca ar putea sa mi-o ia pe Sofia.

- Draga mea, insa nu este numai atat. Odata ce vor afla ca am parasit districtul si ca vom intra in responsabilitatea altora, nu le va mai pasa prea mult de noi. Dar daca Strorm isi va pierde baiatul, vor rascoli kilometri intregi si ma indoiesc ca am mai avea sansa sa scapam. Ne vor haitui oriunde ne-am duce. Si cred ca am dreptate sa afirm ca nu ne permitem sa o expunem pe Sofia acestui risc.

Doamna Wender pastra tacerea pentru cateva clipe. Intelegeam cum incadreaza argumentele primite in informatiile deja cunoscute. In acel moment ma stranse si mai tare in brate.

- David, intelegi despre ce vorbim? Daca ai veni cu noi, tatal tau s-ar infuria atat de rau, incat nu am mai avea nici o posibilitate sa o ducem pe Sofia la adapost. Sa stii ca imi doresc sa ne insotesti, dar nu pot accepta acest lucru, de dragul Sofiei. De aceea, te rog, David, nu te pierde cu firea. Tu esti unicul ei prieten si o poti ajuta numai daca-ti pastrezi curajul. Poti face asta pentru ea, nu-i asa?

Vorbele ii erau o reproducere stangace a gandurilor, mult mai limpezi si categorice. Am fost nevoit sa accept acea decizie inevitabila. Nu mai tiveam incredere nici macar in propriile-mi cuvinte, usa ca n-am facut decat sa confirm, dand din cap si lasand-o sa ma imbratiseze asa cum mama mea n-a lasat-o niciodata.

Pregatirile de plecare se incheiasera cu putin inainte de lasarea intunericului. Dupa ce-au terminat, domnul Wender ma trase deoparte.

- Davie, imi zise el ca de la barbat la barbat, stiu cat de mult tii la Sofia. Ai avut grija de ea ca un adevarat cavaler, dar acum o mai poti ajuta doar intr-un un singur fel. Vrei s-o ajuti?

- Da, i-am raspuns. Ce trebuie sa fac, domnule Wender?

- Uite despre ce e vorba. Dupa ce vom pleca, sa nu te duci imediat acasa. Crezi ca ai putea sa ramai aici pana maine dimineata? Asa vom avea timp sa ne indepartam si sa o ducem la adapost. Vrei sa faci asta pentru ea?

- Da, am raspuns eu increzator.

Am dat amandoi mana, ceea ce m-a facut sa ma simt mai puternic si mai responsabil - spre deosebire de ziua in care fetita isi scrantise glezna.

Revenind in casa, Sofia imi intinse palma stransa.

- Pentru tine, David, imi zise ea, punandu-mi in mana un carliont castaniu, legat cu o panglica galbena. Continuam sa privesc inmarmurit cadoul ei, moment in care isi puse bratele in jurul gatului meu si ma saruta, mai degraba cu patima decat cu retinere. Tatal ei o ridica si o aseza in spinarea primului dintre caii incarcati cu bagaje.

Doamna Wender se apleca si ma saruta si ea.

- La revedere, dragul nostru David, imi spuse si, cu degetul aratator, imi mangaie cu gingasie obrazul julit. Nu te vom uita, incheie ea, cu ochii stralucind.

Au pornit la drum. Brat la brat cu sotia si cu pusca in spinare, John Wender conducea caii. La marginea padurii s-au oprit si mi-au facut cu mana. Le-am raspuns cu acelasi gest, apoi si-au continua! Drumul. Ultima imagine a fost a Sofiei, care imi tot facea cu mana pana cand au fost inghititi de intunericul de sub coroanele copacilor.

Cand am ajuns acasa, soarele se inalta pe cer si oamenii plecasera de mult pe ogoare. In curte nu era nimeni, cu exceptia poneiului inspectorului, priponit de stalpul din apropierea usii - ceea ce-mi dadu de inteles ca tata era acasa.

Speram ca absenta mea sa fi fost suficienta, mai ales ca avusesem parte de-o noapte ingrozitoare, imi incepusem scurtul sejur foarte increzator si curajos, dar darzenia ma parasise odata cu lasarea intunericului. Nu mai dormisem niciodata in alta parte decat in camera mea, unde totul imi era cunoscut si familiar. Caminul gol al familiei Wender imi lasase impresia ca-i plin de tot felul de sunete ciudate. Gasisem niste lumanari, pe care le-am aprins si am pus cativa busteni pe foc, si astfel locul mi se paruse mai putin stingher - dar numai putin, fiindca zgomotele stranii continuasera in interiorul si exteriorul casei.

Multa vreme am ramas pe scaun, cu spatele la zid, astfel incat sa nu ma poata lua cineva sau ceva prin surprindere. Curajul ma parasise de nenumarate ori; au fost momente in care cu greu m-am abtinut sa nu fug cat mai departe de acel loc. Imi place sa cred ca m-au tinut acolo promisiunea si dorinta de a o sti pe Sofia in siguranta; insa, totodata, imi amintesc cat era de intunecat afara si cat de stranii mi se pareau zgomotele si forfota din bezna.

Noaptea se asternuse ca o perspectiva a terorii, dar nu survenise niciun incident. Pasii care pareau ca se furiseaza pe afara nu dezvaluisera nimic privirii mele; nici ciocaniturile si tarsaielile ocazionale n-au fost preludiul vreunei intamplari nefericite. E drept ca toate acele zgomote ramaneau inexplicabile, dar, de asemenea, din fericire pentru mine, au fost mai presus de orice alta manifestare si, in pofida recurentei lor, dupa o vreme, m-am surprins clipind somnoros, in timp ce ma balansam pe taburet. Luandu-mi inima in dinti, m-am ridicat si m-am indreptat cu foarte mare precautie spre pat. L-am traversat fulgerator de-a busilea si m-am postat recunoscator cu spatele la perete. O vreme, am privit lumanarile si umbrele lor sprintare proiectate prin colturile casei, intrebandu-ma ce-mi ramanea de facut in momentul in care vor disparea, cand, deodata, chiar audisparut, iar razele soarelui au inceput sa lumineze puternic interiorul.

La micul dejun am mancat din painea pe care o gasisem in casa familiei Wender, dar pana sa ajung acasa, foamea ma cuprinsese din nou. In orice caz, foamea trebuia sa mai astepte, fiindca primul lucru pe care-l intentionam era sa ma furisez tiptil in camera mea, cu slaba speranta ca absenta mea ar fi putut trece neobservata, asa incat sa pot pretinde ca am dormit mai mult decat trebuia. Insa n-am avut noroc, pentru ca, in timp ce traversam in goana curtea, Mary ma vazu prin fereastra bucatariei.

- Vino-ncoace imediat, striga ea. Te-am cautat cu totii peste tot. Unde-ai fost?

Apoi, fara sa mai astepte raspunsul meu, adauga:

- Tata este foarte suparat pe tine. Ai face bine sa te duci de indata la el, inainte sa se infurie si mai rau.

Tata statea impreuna cu inspectorul in camera de protocol din fata, rareori folosita. Din cate se parea, ajunsesem intr-un moment crucial. Inspectorul arata la fel ca intotdeauna, insa tatal meu parca era turbat.

- Vino aici! se rasti el de-ndata ce ma vazu in pragul usii.

M-am apropiat fara nici o tragere de inima.

- Unde-ai fost? intreba pe un ton poruncitor. Ai lipsit toata noaptea. Pe unde-ai umblat?

Nu i-am raspuns.

A continuat sa ma asalteze cu alte sase intrebari, privindu-ma de fiecare data si mai fioros pentru ca nu-i raspundeam.

- Sa stii ca incapatanarea nu te va ajuta la nimic. Spune-ne cine era acel copil - Blasfemia aia cu care te-ai jucai ieri? urla el.

Am pastrat tacerea. Tata ma privi cu o ferocitate cum nu mai vazusem niciodata in ochii lui. M-a speriat foarte tare.

Inspectorul interveni si el, spunandu-mi pe un ton calm si normal:

- David, sa stii ca tainuirea unei Blasfemii - adica ascunderea unei anomalii umane - este un lucru foarte, foarte grav. Oamenii se duc la inchisoare pentru asa ceva. Fiecare om are obligatia sa-mi raporteze orice tip de Ofensa - chiar daca nu este sigur - astfel incat sa pot hotari ce masuri trebuie sa iau. Este extrem de important - cu atat mai mult cu cat este vorba de o Blasfemie. Iar in cazul de fata, din cate se pare, nu exista nici o indoiala - asta daca nu cumva s-a inselat tanarul Marvin. El spune ca fetita avea sase degete la picioare. Este adevarat?

- Nu, i-am raspuns scurt.

- Minte, interveni tatal meu.

- Inteleg, zise inspectorul calm. Ei bine, daca baiatul s-a inselat, inseamna ca nu conteaza daca stim sau nu cine este fetita, nu-i asa? continua el pe acelasi ton intelegator.

Nu i-am raspuns, deoarece considerasem ca tacerea e cea mai sanatoasa alegere. Asa ca ne-am privit in tacere.

- Nu am nici o indoiala ca ma intelegi. Daca nuesteadevarat. insista el persuasiv, moment in care tata l-a intrerupt:

- O sa ma ocup eu de el. Baiatul asta minte cu nerusinare.

Apoi mi se adresa ferm:

- Treci in camera ta.

Am ezitat, fiindca stiam bine ce insemna acest lucru, insa mai stiam ca tata, in starea de iritare in care se afla, ar fi luat aceeasi decizie, indiferent daca as fi vorbit sau nu. Mi-am inclestat falcile si m-am intors sa plec. Parintele porni in urma mea, luand de pe masa un bici.

- Acela este biciul meu, ii spuse aspru inspectorul.

Tata parea sa nu-l fi auzit, asa ca inspectorul se ridica:

- Am spus ca este biciul meu, repeta el pe un ton taios si categoric.

Tata se opri si, foarte nervos, arunca biciul inapoi pe masa. Privindu-l cu dispret pe inspector, se intoarse si porni in urma mea.

Nu stiu unde era mama - probabil ca si ei ii era frica de tata. Mary a fost cea care a venit la mine si, in timp ce-mi ingrijea spatele, imi alina suferinta cu cateva soapte. Ajutandu-ma sa urc in pat, varsa cateva lacrimi si apoi imi dadu cu lingura putina supa. Cata vreme mi-a stat alaturi am incercat sa afisez o mina de bravura, dar, imediat ce-a plecat, lacrimile mi-au udat zdravan perna. Numai ca nu au fost provocate de durerile fizice, ci de amaraciune, dispret si umilinta. Deprimat si jalnic, am strans in pumn fundita galbena si zuluful castaniu carliontat, suspinand:

- Sofia, n-am avut ce face. N-am putut sa rezist.

Seara, dupa ce-mi mai revenisem putin, am auzi imediat apelul lui Rosalind. Si ceilalti erau nerabdatori sa afle ce se intamplase, asa ca le-am povestit despre Sofia. Oricum, nu mai era un secret. I-am simtit cat erau socati si am incercat sa le explic ca o persoana care sufera de-o anomalie - de fapt, de o deviatie minora - nu este in niciun caz o fiinta monstruoasa, asa cum ni se spusese. O asemenea faptura nu e diferita de noi - cel putin, in cazul Sofiei, eram convins ca asa stateau lucrurile.

Mi-au ascultat explicatiile cu multe retineri, pentru ca lucrurile pe care le invataseram cu totii nu le permiteau sa accepte asa ceva - desi nu aveau nici o indoiala ca tot ce le spuneam era pentru mine cat se poate de veridic. Nimeni nu poate minti cand vorbeste prin ganduri. Initial s-au impotrivit noii idei pe care le-am propus-o, si anume ca o Anomalie nu este intotdeauna dezgustatoare si malefica - dar fara prea mult succes. In imprejurarile de fata nu mi-au putut oferi prea multa consolare si nu mi-a parut deloc rau cand au renuntat, unul cate unul - ceea ce imi daduse de inteles ca adormisera.

Si eu eram obosit, dar somnul se lasa asteptat. Am stat intins si mi-am imaginat cum Sofia si parintii ei inaintau anevoios spre sud, catre siguranta indoielnica din Liziere, sperand din tot sufletul ca se vor indeparta suficient de mult, astfel incat tradarea mea sa nu le mai poata pricinui niciun rau.

In cele din urma, somnul si-a facut aparitia, insotit de-o multime de vise. Chipuri si oameni s-au perindat fara incetare intr-o sumedenie de scene, intr-una din ele ne aflam iarasi cu totii in curte, iar tata starpise o Ofensa, in persoana Sofiei - moment in care m-am auzit strigandu-i sa inceteze si m-am trezit. Mi-a fost teama sa adorm din nou, dar am adormit si, de asta data, totul a fost diferit. Am visat acelasi minunat oras de la tarmul marii, cu strazile, casele si obiectele care pluteau in vazduh. Desi nu-l mai visasem de ani de zile, arata neschimbat si, intr-un fel destul de ciudat, chiar ma linistise.

Dimineata, foarte distanta si critica, mama a venit si ea sa ma vada, dar Mary a fost cea care a preluat initiativa si a hotarat sa nu cobor din pat, cerandu-mi ferm sa stau pe burta si sa nu ma intorc, asa incat sa mi se vindece mai repede spinarea. I-am urmat intocmai instructiunile, pentru ca era mult mai confortabil sa stau asa cum imi ceruse, intins pe burta, am reflectat la pregatirile pe care le aveam de facut cand voi fugi de-acasa, odata ce ma voi inzdraveni. Hotarasem ca ar fi cel mai bine sa fac rost de un cal si, in acest sens, mi-am petrecut intreaga dimineata nascocind un plan prin care sa fur unul si sa plec fara intarziere spre Liziere.

Inspectorul reveni dupa-amiaza si imi aduse o punga cu dulciuri. M-am gandit la inceput sa incerc sa-l trag de limba bineinteles, fara sa dau de banuit - si sa-l fac sa-mi povesteasca despre lumea Lizierelor; in definitiv, ca expert in Anomalii, el ar fi trebuit sa cunoasca zona mai bine ca oricine. Dar, reflectand mai profund, am hotarat ca nu este intelept sa fac asa ceva.

A fost destul de bun si de intelegator cu mine, insa venise in calitate oficiala. Adresandu-si intrebarile intr-un mod cat se poate de prietenos si molfaind o bomboana, ma intreba:

- De cand o cunosti pe fetita familiei Wender? Si cum o cheama de fapt?

I-am raspuns, pentru ca in situatia de fata nu mai avea importanta.

- De cata vreme stiai ca Sofia nu este normala?

N-am considerat ca adevarul ar mai putea inrautati lucrurile, asa ca am recunoscut:

- De multa vreme.

- Si anume, de cand?

- Cred ca de aproape sase luni.

Isi ridica sprancenele si ma privi cu seriozitate.

- E foarte grav, imi zise. Este ceea ce noi numim complicitate la tainuire. Stiai ca faci un lucru rau, nu-i asa?

Coborandu-mi ochii, m-am intors foarte jenat sub privirea sa impasibila, dar m-am oprit imediat, pentru ca spatele incepuse sa ma doara foarte rau.

- Dar ea nu semana deloc cu deviatiile despre care se vorbeste in biserica, am incercat sa-i explic, in plus, erau doua degete foarte micute.

Luand inca o bomboana, inspectorul imi intinse punga.

- ". si fiecare picior va avea cinci degete", imi cita el. Iti amintesti, nu?

- Da, am recunoscut, indurerat.

- Ei bine, fiecare fragment al descrierii este la fel de important ca toate celelalte; iar daca un copil nu se incadreaza acestei descrieri, atunci nu-i uman si inseamna ca nu are suflet. Nu e creat dupa chipul si asemanarea Domnului, ci este o imitatie, iar in imitatii exista intotdeauna nereguli. Numai Dumnezeu poate sa dea nastere perfectiunii. Asadar, cu toate ca anomaliile se aseamana cu noi in multe feluri, ele nu pot fi umane, ci sunt ceva cu totul diferit.

Reflectand putin, i-am raspuns:

- Dar Sofia nueste diferita - in niciun fel.

- O sa intelegi cand vei fi mai mare; dar pentru ca stii bine descrierea omului, trebuie sa-ti fi dat seama ca Sofia are un defect. De ce nu i-ai spus tatalui tau, sau mie?

I-am povestit despre visul in care tata o trata pe Sofia la fel ca pe Ofensele de la ferma. Inspectorul ma privi ganditor cateva secunde, dupa care incuviinta din cap.

- Inteleg, imi zise el. Insa Blasfemiilor nu li se aplica acelasi tratament ca Ofenselor.

- Dar ce se intampla cu ele? l-am intrebat. A evitat sa-mi raspunda, adaugand:

- Sa stii ca sunt obligat sa-ti trec numele in raportul meu. Dar pentru ca tatal tau te-a pedepsit deja, as putea sa-ti omit numele. In orice caz, problema ramane una foarte grava. Diavolul isi trimite printre noi Anomaliile, ca sa ne dezbine si sa ne indeparteze de Puritate. Cateodata este foarte viclean si creeaza imitatii aproape perfecte, iata de ce trebuie sa fim intotdeauna cu bagare de seama si sa raportam imediat, chiar si cea mai mica greseala. Pe viitor, vei tine minte acest lucru, imi promiti?

M-am ferit sa-l privesc in ochi. In definitiv, un inspector era o persoana importanta. Dar, chiar si asa, nu puteam crede ca Diavolul o trimisese pe Sofia in calea mea. De asemenea, imi venea foarte greu sa cred ca acele doua degetele ar fi putut da nastere unei diferente atat de categorice.

- Sofia este prietena mea cea mai buna, i-am raspuns.

Inspectorul continua sa ma fixeze cu privirea, dupa care ofta, dand usor din cap:

- Loialitatea, intr-adevar, este o mare virtute, insa trebuie sa nu uiti ca exista totodata si o loialitate falsa. Intr-o buna zi vei putea intelege importanta unei loialitati si mai marete. Neprihanirea Rasei.

In acel moment se deschise usa si tatal meu intra in camera.

- I-au prins - pe toti trei, i se adresa el inspectorului, aruncandu-mi o privire dispretuitoare.

Inspectorul se ridica imediat si iesira amandoi, in vreme ce eu ramasesem cu ochii atintiti spre usa inchisa. Mustrarile de constiinta m-au izbit atat de puternic, incat m-am cutremurat. Suspinele imi inecau respiratia si lacrimile imi curgeau siroaie pe obraji. Am incercat sa ma stapanesc, dar fara rezultat. Vestile ingrozitoare aduse de tatal meu m-au facut sa uit complet de durerile de spate si mi-au strapuns pieptul, aproape sufocandu-ma.

In scurt timp, usa se deschise din nou. Stateam cu fata spre perete si auzeam pasi traversand camera. Am simtit pe umar atingerea unei palme si glasul inspectorului, care imi zise:

- N-a fost vina ta, pustiule. Tu n-ai avut nici o legatura. O patrula i-a prins din intamplare, la treizeci de kilometri de aici.

Cateva zile mai tarziu, i-am spus ferm unchiului Axei:

- O sa plec pentru totdeauna de aici. Oprindu-se din treaba, isi privi ganditor ferastraul.

- Eu n-as face asa ceva, ma sfatui el. Stiu ca, de obicei, lucrurile nu decurg asa cum iti doresti. In plus, continua el dupa o scurta pauza, unde ai vrea sa fugi?

- Tocmai asta vroiam sa te intreb, i-am spus. Imi raspunse, dand din cap dezaprobator:

- Indiferent in ce district ai ajunge, sa stii ca iti vor cere Certificatul de Normalitate, fiindca numai asa pot sa stie cine esti si de unde vii.

- Dar nu si in Liziere, i-am raspuns. Ma privi fix:

- Dumnezeule, nu cred sa-ti doresti cu adevarat sa ajungi acolo. In Liziere nu exista mai nimic - nici macar hrana suficienta. Majoritatea locuitorilor mor de foame, tocmai de aceea si recurg la raiduri. Nici sa nu te gandesti, fiindca acolo ti-ai petrece majoritatea timpului luptand pentru supravietuire - si te-ai considera norocos daca ai ramane in viata.

- Dar trebuie sa mai existe si alte locuri, am insistat.

- Doar sa gasesti un vapor care sa te primeasca la bord - dar chiar si asa.

Oprindu-se, isi clatina din nou capul.

- Din propria mea experienta, continua el, pot sa-ti spun ca daca fugi de un lucru din simplul motiv ca nu-ti place, poti fi sigur ca nu vei gasi altul care sa-ti fie pe plac. Insa e cu totul altceva daca urmaresti un tel - iar tu, ce tel ai putea avea? Te rog sa ma crezi, aici este mult mai bine decat in majoritatea locurilor. Nu, Davie, nu sunt deloc de acord cu ideea ta. Altfel vor sta lucrurile cativa ani mai tarziu, cand vei fi barbat in toata puterea si vei fi in stare sa-ti porti de grija. Parerea mea este sa mai rezisti o vreme; in orice caz, e mult mai bine sa ramai locului, decat sa dai ocazia sa fii prins si adus inapoi cu forta.

Avea perfecta dreptate. Invatasem deja semnificatia reala a cuvantului "umilinta" si, pentru moment, nu mai voiam sa am parte de asa ceva. Insa din vorbele sale intelesesem ca problema destinatiei nu va fi una usor de rezolvat, nici cand voi ajunge la maturitate. Din cate se parea, cel mai intelept era sa ma documentez din timp despre lumea exterioara Labradorului. Prin urmare, l-am rugat sa-mi spuna cum este acolo.

- Groaznic, imi raspunse. Este tinutul faradelegilor si al celor fara de Dumnezeu.

Era exact genul de raspuns formal pe care mi l-ar fi dat si tatal meu. Am fost dezamagit sa-l aud tocmai pe unchiul Axei vorbind in acest fel si i-am spus in fata. El imi zambi.

- Dragul meu Davie, asa este, ai dreptate. O sa-ti povestesc mai multe, cu conditia sa nu ciripesti si altora ce-ti dezvalui.

- Vrei sa spui ca-i un secret? am intrebat mirat.

- Nu chiar, imi raspunse. Insa cand oamenii sunt obisnuiti sa creada ca anumite lucruri nu pot si nu trebuie sa fie decat asa cum le considera ei, in timp ce predicatorii fac tot posibilul sa le intareasca aceste convingeri, atunci, daca incerci sa le deschizi ochii, nu vei avea parte in niciun caz de multumiri, ci numai de reprosuri si necazuri. In Rigo, marinarii au fost printre primii care au descoperit asta si nu mai discuta decat intre ei despre acele tinuturi. Din moment ce restul locuitorilor doresc sa creada ca in exterior predomina Pustietatea, ii lasa in pace; stiu ca divergentele de opinie nu pot schimba realitatea si astfel nu tulbura pacea si linistea colectivitatii.

- In cartile mele, i-am zis eu, scrie ca dincolo de hotare se intind Lizierele necurate si Pustietatea.

- Exista si alte carti, in care scrie contrariul, dar pe acestea nu le poti gasi oriunde - de fapt, nu pot fi gasite nici in Rigo, daramite in aceste tinuturi izolate. De asemenea, nu trebuie sa ai incredere in tot ce spun marinarii - pentru ca, deseori, nu poti fi sigur ca macar doi dintre ei vorbesc despre acelasi loc, chiar daca sunt convinsi ca o fac. Insa, odata ce-ai vazut chiar si o mica parte din ea, iti vei da seama ca lumea este un loc mult mai straniu decat arata din Waknuk. Prin urmare, vei tine totul pentru tine - promiti?

L-am asigurat ca nu voi spune nimanui.

- In regula. Ei bine, atunci fii atent. incepu el. In celelalte parti ale lumii poti sa ajungi navigand din Rigo, in josul raului, pana cand acesta intalneste marea. De acolo, se spune ca nu-i bine sa pornesti drept inainte, adica spre rasarit, pentru ca marea ori se continua la infinit, ori se sfarseste brusc si cazi in neant. Dar nimeni nu stie cu siguranta. Daca o iei spre nord, de-a lungul coastei, apoi catre apus si miazazi, ajungi de cealalta parte a Labradorului. Iar daca inaintezi numai spre miazanoapte, ajungi in tinuturi foarte reci, unde exista multe insule mari, pe care nu traiesc decat pasari si creaturi marine. Se spune ca in nord-est exista un pamant intins unde plantele nu sunt anormale, iar animalele si oamenii nu arata ca niste anomalii, dar femeile sunt foarte inalte si puternice. Ele conduc si fac toata munca in acel tinut. De asemenea, se mai spune ca isi tin barbatii in custi pana cand implinesc douazeci si patru de ani, dupa care ii mananca - soarta impartasita si de marinarii care au ghinionul sa naufragieze pe acele tarmuri. Insa aceste informatii tin de domeniul legendelor, din moment ce n-a existat nimeni care sa se fi intors cu bine de acolo si care sa confirme sau sa nege aceste povesti. Eu nu am mers decat spre sud - unde am fost de trei ori. Dupa contopirea raului cu marea, o iei la dreapta si inaintezi de-a lungul tarmului doua sute de mile, pana la Stramtoarea Newf. Cand cheiul se mai lateste, mentii cursul de-a lungul coastei insulei Newf si ancorezi in portul Lark, pentru provizii de apa proaspata si alimente - dar numai daca iti permit locuitorii din Newf. De acolo pornesti spre sud-est si, in scurt timp, cu tarmul ca reper la tribord, ajungi in tinutul Pustietatii sau intr-una din zonele foarte rele ale Lizierelor. Vegetatia este luxurianta, insa daca navighezi la mica distanta de coasta, vei vedea ca aproape toate plantele sunt anormale. Majoritatea animalelor, comparativ cu specimenele pe care le cunoastem, arata atat de straniu incat nici pot fi trecute in clasa Ofenselor. Dupa ce navighezi o zi sau doua, incep sa se inmulteasca tarmurile Pustietatii. In scurt timp, dupa ce traversezi apele unui golf larg, ajungi intr-un loc unde nu mai exista luminisuri: in insasi inima imensei Pustietati. Marinarii s-au speriat foarte tare cand au vazut pentru prima oara acele tinuturi. Cu totii aveau sentimentul ca parasisera regiunea Puritatii si se indepartasera de Dumnezeu, ajungand intr-un loc unde El nu-i mai putea ajuta. Stiau foarte bine ca, daca pun piciorul pe pamantul Pustietatii, nu mai au cale de scapare, dar niciunul dintre ei nu se astepta sa-l vada atat de aproape. Dar ceea ce i-a ingrijorat cel mai mult - nelinistindu-i si pe cei de acasa, cand le-au povestit - a fost faptul ca acele lucruri, contrare legilor naturale ale lui Dumnezeu, se dezvoltau si infloreau ca si cum ar fi avut acest drept. Intr-adevar, la inceput trebuie sa fi fost o priveliste ingrozitoare. Acolo poti vedea varfurile gigantice si deformate ale porumbilor ce cresc mai inalti decat copaceii; pe stanci se dezvolta saprofite impresionante, ale caror radacini lungi de-un stanjen flutura in vant ca niste smocuri de par; in unele locuri sunt colonii de ciuperci care, la prima vedere, arata ca niste galeti albi uriasi; sau poti vedea plante suculente cu tepi lungi de peste trei metri si cu tulpini bulbucate, mari cat casele. Pe falezele stancoase se inalta plante ce-si trimit la mai bine de treizeci de metri in mare odgoanele verzi si butucanoase; imagine care te face sa te intrebi daca sunt plante de uscat ajunse in apa salina, ori plante marine care au reusit, cumva, sa se catere pe coasta tarmului. Exista sute de lucruri ciudate, in mijlocul carora arareori poti gasi macar un lucru normal. Este o jungla de Anomalii intinsa pe kilometri intregi. Chiar daca par sa nu existe multe animale, ocazional poti vedea cate unul care nu seamana cu nimic din ce cunoastem noi. Zburatoarele sunt destul de numeroase, dar majoritatea fac parte din regnul marin; totusi, in cateva randuri au fost observate in departare obiecte ce pluteau in vazduh si ale caror miscari nu semanau deloc cu ale pasarilor. Este un tinut misterios, nefast; iar toti cei care il vad inteleg de indata ce s-ar fi intamplat si pe meleagurile noastre in lipsa inspectorilor si Legilor Puritatii. Este groaznic - dar se poate si mai rau. Mai spre sud exista zone unde cresc plante oribile si diforme, iar mai incolo sunt regiuni de coasta de patruzeci, cincizeci sau chiar saizeci de kilometri, unde nu creste absolut nimic. Tarmul este complet arid - negru, salbatic si pustiu. Pamantul seamana mai degraba cu un vast desert de mangal. Falezele sunt de fapt stanci ascutite si golase. In mare nu sunt pesti, alge si nici macar sedimente sau impuritati, iar unei corabii care s-a aventurat in acele ape i-au disparut imediat depunerile si scoicile de pe carena. De asemenea, pasarile lipsesc cu desavarsire. Cu exceptia valurilor ce se sparg de plajele negre, nu se zareste nici o alta miscare. Este un loc sinistru. Din acest motiv, capitanii cer in mod expres marinarilor sa evite acele zone, iar matelotii rasufla usurati ca nu sunt nevoiti sa-si puna in pericol vietile. Totusi, lucrurile nu par sa fi stat intotdeauna astfel. Un comandant de vas a avut cutezanta sa se aventureze foarte aproape de tarm, unde au vazut mari ruine din piatra. Cu totii au fost de acord ca simetria daramaturilor era mult prea constanta ca sa fie vorba de structuri naturale si au crezut ca sunt ramasitele unuia din orasele Strabunilor. Insa nimeni nu stie mai mult despre toate acestea. Majoritatea membrilor echipajului au murit ori si-au pierdut mintile, si nici o alta nava nu a mai riscat sa se apropie de acele tinuturi. Coasta Pustietatii se intinde pe sute si sute de kilometri si are din loc in loc limbi de pamant aride si negre. De fapt, pustiul este imens, pentru ca primii oameni care s-au aventurat pe-acolo, au renuntat si au facut imediat cale-ntoarsa, convinsi fiind ca nu vor mai avea unde sa-si poata improspata proviziile de apa si de mancare. Toti cei care s-au intors si au povestit ce-au vazut, erau siguri ca la fel stateau lucrurile pana la capatul pamantului. Predicatorii si preotii au fost foarte multumiti la auzul unor asemenea vesti, fiindca informatiile se incadrau perfect in invataturile lor si astfel, pentru o vreme, nimeni nu a mai fost interesat de explorarea acelor regiuni. Dupa un timp, curiozitatea a reinviat si corabii mai rezistente au reinceput sa navigheze spre sud. Un martor ocular, pe nume Marther, a scris urmatoarele intr-un jurnal pe care de altfel l-a si publicat: "Coastele Negre par sa fie regiunile extreme ale Pustietatii. Cum orice incercare de apropiere este sortita mortii, nimeni nu poate spune nimic sigur despre ele, cu exceptia faptului ca sunt zone complet sterpe, chiar daca prin unele locuri, in negura noptii, se zaresc uneori licariri slabe. In orice caz, aceste observatii au fost facute de la mare distanta si nu confirma viziunea Partidului Bisericii de Aripa Dreapta, cum ca ar fi efecte ale unei anomalii de nestavilit. Nu exista nici o dovada ca ar reprezenta o forma de infectare sau inflamare a suprafetei pamantului, menita sa se raspandeasca in toate regiunile impure. Mai degraba contrariul pare plauzibil. Altfel spus, asa cum Tinutul Salbaticiei isi restrange hotarele si, incet-incet, Pustietatea cedeaza in fata terenurilor locuibile din Liziere, tot asa si teritoriile intunericului se contracta in interiorul Pustietatii. De la o asemenea departare, observatiile n-au putut fi detaliate, dar ne-au semnalat totusi prezenta unor vietati, creaturi dintre cele mai profane, care isi au contributia lor in acest proces si cotropesc fara mila acea teribila pustietate." Acesta a fost doar un fragment din jurnalul care i-a provocat lui Marther o multime de probleme din partea clericilor ortodocsi, fiindca in afirmatiile sale, departe de a le infiera, sugera ideea ca anomaliile efectuau, chiar si foarte incet, o munca de regenerare. Datorita altor sase erezii, Marther s-a vazut trimis in judecata, moment in care s-a inceput si o campanie ampla de interzicere a viitoarelor explorari. In toiul acelui scandal, in portul din Rigo sosi o corabie considerata de mult pierduta, Temerarul. Vasul era ingrijorator de deteriorat, putini dintre membrii echipajului supravietuisera, panzele ii erau toate peticite, catargul de-abia mai statea drept dar, chiar daca arata si mirosea groaznic, si-a dobandit triumfator onoarea de a fi primul vapor care a ajuns in tinuturile de dincolo de Coastele Negre. Iar pentru a sustine cu dovezi acest fapt, avea la bord o multime de obiecte, inclusiv ornamente si bijuterii din aur, argint si cupru, precum si o mare varietate de mirodenii. Obiectele au fost acceptate, dar mirodeniile au provocat o multime de controverse, caci nu se stia clar daca proveneau din plante anormale sau erau rezultate din cereale pure. Habotnicii au refuzat sa le atinga, de teama ca nu cumva sa fie pangariti, in timp ce altii au preferat sa creada ca erau chiar mirodeniile la care Biblia facea referire. Oricare ar fi fost adevarata lor natura, au fost suficient de profitabile cat sa-i convinga si pe altii sa navigheze in cautarea lor. Teritoriile din sud nu sunt civilizate. Majoritatea oamenilor care traiesc acolo nu acorda prea mare atentie pacatelor si, din acest motiv, nici nu starpesc Anomaliile; sunt si cativa care se tem de pacat, dar intr-un fel destul de confuz. Foarte multi nu se rusineaza de mutanti si nu-si fac deloc griji daca progeniturile lor sunt anormale, atata timp cat sunt capabile sa invete sa-si poarte singure de grija. In alte parti, poti gasi Anomalii care se considera perfect normale. Exista un trib unde barbatii si femeile nu au deloc par pe corp; acolo parul este privit ca fiind semnul diavolului. Intr-un alt trib, oamenii au toti parul alb si ochii roz. Intr-o alta colectivitate, nu sunt considerate fiinte umane decat persoanele care au toate degetele, atat la maini, cat si la picioare, unite prin membrane; iar in alta parte nu li se permite sa procreeze decat femeilor care au mai mult de doi sani. Sunt insule unde traiesc numai oameni foarte solizi, iar in altele doar persoane uscative; de asemenea, se mai spune ca pe unele insule, atat barbatii, cat si femeile ar fi putut trece drept imagini perfecte ale lui Dumnezeu, daca o boala nu le-ar fi innegrit complet pielea - acesta fiind un zvon mult mai credibil decat cel in care se zice ca ar exista o specie de Anomalii ai carei membri au blana, coada, traiesc numai in copaci si s-au pipernicit atat de mult, incat rareori depasesc inaltimea de jumatate de metru. In orice caz, tinuturile sunt mult mai ciudate decat iti poti imagina; dar, odata ce le-ai vazut, intelegi ca orice este cu putinta in acele parti, pericolele pandesc la tot pasul. Pestii si celelalte creaturi din ocean sunt mult mai mari si mai feroce decat cele din zonele noastre. In plus, nu stii niciodata cum te vor primi Anomaliile cand cobori pe tarmurile lor. In unele locuri oamenii sunt prietenosi; in altele, te intampina cu sageti otravite. Pe una din insule, bastinasii folosesc bombe cu praf de piper, infasurat in frunze, iar imediat ce ti-au afectat ochii, te asalteaza cu sulitele. Sunt teritorii unde nu poti avea nici o siguranta. In regiunile unde oamenii sunt prietenosi, nu intelegi o iota din ce incearca sa-ti spuna si nici ei nu inteleg nimic din ce vrei sa le transmiti, insa daca ii asculti mai atent vei vedea ca multe din cuvintele lor seamana cu ale noastre, doar ca sunt diferit pronuntate. De asemenea, mai poti afla si alte lucruri surprinzatoare. De pilda ca, la fel ca si noi, au legende asemanatoare despre Strabuni, in care se spune ca acestia erau capabili sa zboare, ca stiau sa construiasca orase plutitoare, ca puteau vorbi unii cu altii chiar daca se aflau la sute de kilometri departare, si asa mai departe. Insa faptul cel mai ingrijorator este ca majoritatea celor de acolo - indiferent ca au cate sapte degete, ori patru brate, ca sunt plini de par, ori ca au cate sase sani, sau orice altceva ar fi in neregula cu ei - sunt convinsi ca numai rasa lor reprezinta imaginea autentica a Strabunilor, in vreme ce toti ceilalti sunt simple Anomalii. Cand auzi prima data un asemenea lucru, nu poti sa nu te gandesti ca este o stupiditate, dar odata ce intalnesti din ce in ce mai multi oameni la fel de convinsi ca si noi. ei bine, incepi sa intri la banuieli si sa te intrebi: avem o marturie certa referitoare la imaginea autentica? In Biblie nu scrie nimic despre oamenii vremurilor trecute si, de asemenea, nu este data nici o descriere a Omului. Descrierea fiintei umane ne-a oferit-o Nicholson, in Pocainte, unde chiar autorul recunoaste ca a scris cartea cateva generatii dupa Napasta, fapt pentru care nu poti sa nu te intrebi daca el stia cu adevarat ca este o fiinta autentica, ori doar isi inchipuia ca ar fi.

Unchiul Axei mi-a povestit despre meleagurile sudice mult mai multe decat puteam tine minte, informatii foarte interesante in felul lor, dar care nu-mi spuneau nimic despre ceea ce voiam sa stiu. Asa ca l-am intrebat direct:

- Unchiule Axei, acolo exista orase?

- Orase? repeta el. Ei bine, pe ici, pe colo, poti gasi cate un orasel - poate chiar la fel de mare ca si Kentak, dar altfel construit.

- Nu, am reluat. Eu m-am referit la orase mult mai mari. Si i-am descris apoi orasul din visul meu, dar fara sa-i spun ca era un vis.

Ma privi curios si-mi raspunse:

- N-am auzit sa existe asa ceva pe-acolo.

- Poate ca sunt mai departe - mult mai departe decat ai ajuns dumneata, am insistat.

Nega, clatinand din cap:

- Nu poti merge mai departe pentru ca marea este plina de ierburi - mase compacte de alge, cu tulpini cat paramele. Nici o corabie nu poate trece, iar daca ai ghinionul sa te impotmolesti in ele, iti e foarte greu sa mai iesi.

- Si esti absolut sigur ca nu exista niciun oras?

- Bineinteles. Daca ar fi existat am fi auzit pana acum de el.

Raspunsul sau ma dezamagise. Din cate se parea, evadarea mea in sud, presupunand ca as fi gasit o corabie care sa ma duca pana acolo, ar fi fost o solutie mult mai buna decat fuga in Liziere. Sperasem pentru scurt timp dar m-am vazut nevoit in acel moment sa revin la ideea ca orasul din vis era una din creatiile Strabunilor.

Unchiul Axei mi-a vorbit apoi si despre indoielile care ii incoltisera in inima, rezerve referitoare la imaginea autentica a omului. Insista destul de mult asupra acestui subiect, dar dupa un timp se opri si ma intreba direct:

- Davie, intelegi de ce iti spun toate astea? Nu eram foarte sigur ca intelegeam. Mai mult decat atat, nu-mi facea placere sa admit ca exista vreo lacuna in riguroasa mea invatatura religioasa - asa ca mi-am reamintit o fraza pe care o auzisem de nenumarate ori:

- Ti-ai pierdut credinta? Unchiul Axei pufni si se stramba.

- Vorbe-n vant! Imi raspunse, reflectand in tacere pentru o clipa. Ti-am spus toate astea, continua el, ca sa intelegi ca daca cineva spune ca un lucru e asa, asta nu dovedeste ca asa si e. Repet: nimeni, dar nimeninucunoaste cu adevarat care este imaginea autentica. Doar cred cu totii ca stiu - asa cum credem si noi ca stim, dar, din cate se pare, e posibil ca Strabunii sa nu fi fost nici ei imagini autentice. Se intoarse si ma privi lung, insistent, si continua: Prin urmare, cum as putea eu sau oricine altcineva sa fim siguri ca, de fapt, "anomalia" pe care o aveti voi doi, tu si Rosalind, nu va plaseaza mult mai aproape de imaginea autentica decat sunt ceilalti oameni? Foarte posibil ca Strabunii sa fi fost totusi fapturi create dupa chipul si asemanarea Domnului, intrucat unul din lucrurile care se spune despre ei este ca puteau vorbi de la distanta unii cu altii. Noi nu suntem capabili sa facem asa ceva - dar tu si Rosalind puteti. Davie, ia gandeste-te: voi ati putea fi mult mai aproape de imaginea autentica decat suntem noi.

Am ezitat pret de un minut, dupa care m-am hotarat:

- Unchiule Axei, nu este vorba doar de Rosalind si de mine. Mai sunt si altii.

Ma privi foarte surprins.

- Si altii? intreba mirat. Despre cine e vorba? Si cati sunt?

Am negat din cap:

- Nu-i cunosc - adica, nu stiu cum ii cheama, pentru ca numele nu au forme mintale, de aceea nici nu ne-au interesat vreodata. Stii pur si simplu cine gandeste in momentul respectiv, asa cum stii cine vorbeste. Iar pe Rosalind am gasit-o din intamplare.

A continuat sa ma priveasca foarte serios si tulburat.

- Si cati sunteti? insista el.

- Opt, i-am raspuns. Eram noua, dar unul dintre ei nu ne-a mai contactat cam de-o luna. De fapt, unchiule Axei, asta si vroiam sa te intreb - crezi ca l-a descoperit cineva? Pentru ca s-a oprit brusc. Ne-am intrebat cu totii daca o fi aflat careva. Stii ce-l asteapta daca il gasesc.

M-am oprit, lasandu-l sa deduca singur urmarea.

- Nu cred sa-l fi descoperit, imi raspunse clatinand din cap, pentru ca am fi auzit negresit daca s-ar fi intamplat asa ceva. Poate ca s-a mutat. Locuia prin apropiere?

- Cred - dar nu stiu exact. Sunt totusi convins ca daca se muta ne-ar fi spus.

- Iar daca ar fi fost prins, v-ar fi informat imediat, nu-i asa? Dupa cum vad eu, pentru ca s-a petrecut asa de brusc, poate fi vorba de un accident. Vrei sa incerc sa aflu?

- Da, chiar te rog, pentru ca suntem cu totii foarte speriati.

- In regula, consimti el. O sa vad ce pot face. Spui ca era baiat si ca, probabil, nu locuia departe de noi. Iar totul s-a petrecut in urma cu o luna. Altceva?

Nu mai stiam mare lucru, dar i-am povestit tot ce stiam. Dorinta sa de a ne ajuta ma mai linistise putin. Cum trecuse o luna de zile fara sa mai apara vreun incident asemanator, nu eram foarte ingrijorati, dar nici total lipsiti de griji nu puteam spune ca eram.

Inainte de a ne desparti, unchiul a tinut sa-mi repete ca nimeni nu putea sti cu certitudine care este imaginea autentica.

Mai tarziu, am inteles de ce a insistat si, totodata, mi-am dat seama ca nici nu-l interesa prea mult aceasta imagine. Nu pot spune daca a fost intelept ca a cautat sa ne alunge atat nelinistea, cat si simtul de inferioritate care mocneau in noi si asteptau sa ne dam seama ca eram altfel decat ceilalti. Probabil ar fi fost mai bine sa aiba rabdare - desi, pe de alta parte, poate ca a reusit sa ne mai linisteasca zbuciumul trezirii.

In orice caz, pentru moment hotarasem sa nu fug de acasa - mai ales ca dificultatile cu care urma sa ma confrunt imi pareau intr-adevar colosale.

Pentru mine, aparitia surorii mele, Petra, a fost o mare surpriza, dar pentru ceilalti a fost un fapt obisnuit.

In casa noastra, cu o saptamana sau doua inainte de eveniment, domnise o asteptare confuza, plutitoare, care ramasese nedeclarata si nerecunoscuta, insa, pentru mine, senzatia ca mi se ascundea ceva ce avea sa se intample a persistat pana in noaptea cand am auzit plansetul unui bebelus. Sunetele patrunzatoare si inconfundabile rasunasera chiar din interiorul casei, unde, cu numai o zi inainte, nu exista niciun prunc. Totusi, dimineata nimeni nu a facut nici o referire la zgomotele care tulburasera linistea noptii. Intr-adevar, nimeni n-ar fi indraznit sa discute deschis despre acea chestiune, pana cand inspectorul nu elibera certificatul prin care sa ateste ca este un copil in imagine autentica. Daca, din nefericire, bebelusul ar fi contravenit imaginii si nu ar fi fost apt sa primeasca un certificat, ar fi continuat cu totii sa-l ignore, iar regretabilul incident ar fi fost considerat ca si inexistent.

La primele raze de lumina, tata a trimis un grajdar sa-l cheme pe inspector si, in asteptarea acestuia, toti membrii casei incercau sa-si ascunda nelinistea sub pretextul ca incepeau o zi obisnuita de munca.

Prefacatoria scadea odata cu trecerea timpului, caci grajdarul, in loc sa revina insotit de inspector, asa cum era de asteptat in cazul unei persoane marcante si influente cum era tatal meu, se intorsese doar cu mesajul politicos prin care inspectorul il anunta ca va face tot posibilul sa-si faca timp sa-l viziteze in cursul zilei.

Nu este intelept nici macar pentru o persoana cinstita si virtuoasa sa se certe cu inspectorul local si sa-l jigneasca in public. Un inspector are intotdeauna la dispozitie o multime de cai prin care poate contraataca.

Tata s-a enervat foarte rau si cu atat mai mare i-a fost furia cu cat conventiile sociale nu-i permiteau sa admita motivul pentru care era nervos. In plus, stia foarte bine ca inspectorul dorise dinadins sa-l enerveze. Asa ca si-a petrecut ziua plimbandu-se in jurul casei si prin curte, explodand cand si cand pentru tot felul de chestiuni minore, drept pentru care toti fugeau din calea lui si munceau cu deosebita sarguinta, astfel incat sa nu-i atraga atentia.

Cata vreme un copil nu era examinat si aprobat oficial, nimeni nu indraznea sa anunte o nastere; si cu cat intarzia mai mult anuntul oficial, cu atat rauvoitorii aveau mai mult timp la dispozitie pentru a nascoci tot felul de motive care ar justifica amanarea. Oamenii de vaza au grija sa obtina certificatul cat mai repede posibil. Si pentru ca nu puteam sa mentionam cuvantul "bebelus" sau sa facem referiri indirecte la el, am fost nevoiti cu totii sa pretindem ca mama statea in pat datorita unei raceli usoare sau unei alte indispozitii.

Mary, sora mea, se ducea din cand in cand in camera mamei, iar in restul timpului incerca sa-si ascunda ingrijorarea strigand cu autoritate la fetele din gospodarie. Dorinta de a nu pierde declaratia oficiala, atunci cand avea sa fie facuta, m-a silit sa stau prin apropiere. Tata pandea ca un adevarat vanator.

Suspansul era amplificat si de faptul ca toti stiau ca, nu demult, in doua situatii similare, nu fusese acordat niciun certificat. Tata - de altminteri, la fel ca si inspectorul - era la curent cu speculatiile referitoare la pozitia pe care o va adopta in momentul in care, asa cum ii permitea legea, s-ar fi vazut nevoit sa o izgoneasca pe mama de acasa, in caz ca evenimentul de fata ar fi fost unul nefericit, intre timp, deoarece era nepoliticos si nedemn sa trimitem iarasi dupa inspector, nu ne ramasese altceva de facut decat sa suportam cu stoicism suspansul.

Dupa-amiaza, inspectorul si-a facut in sfarsit aparitia, in mersul agale al poneiului sau. Tata isi lua inima in dinti si-i iesi in intampinare, sufocat parca de stradania de a fi politicos. Inspectorul insa nu se grabea deloc. Descaleca tacticos si porni incet spre casa, discutand despre vreme. Tata, al carui chip se facuse stacojiu de furie, il lasa in grija surorii mele, care-l conduse in camera mamei. A urmat apoi cea mai cumplita asteptare cu putinta.

Mary ne-a povestit ulterior ca pe tot parcursul examinarii extrem de minutioase si indelungate, inspectorul fredonase si exclamase ca pentru sine cate un "ia uite!" sau "aha!" in cele din urma, iesise impasibil din camera si se asezase la masa, in salonul aproape gol, plangandu-se ca penita condeiului nu este buna. Intr-un final, scosese din geanta un formular si, cu miscari incete, incepuse sa scrie in calitate oficiala ca bebelusul era o fiinta umana femeiasca, lipsita de orice forma detectabila de anormalitate. Dupa ce termina, privi ganditor hartia pret de cateva momente, ca si cum n-ar fi fost pe deplin multumit. Inainte de a o data si semna, statuse putin in cumpana, dupa care presarase cateva firisoare de nisip si, arborand un vag aer de nesiguranta, i-o inmanase tatalui meu, pe care asteptarea il dusese la exasperare. Inspectorul, evident, nu avusese nici o indoiala, pentru ca altminteri ar fi cerut ca fata sa fie examinata de un alt inspector - iar tatal meu stia foarte bine acest lucru.

Asa a fost recunoscuta existenta Petrei si, in scurt timp, am fost instiintat formal ca am o noua surioara, drept pentru care mi s-a incuviintat sa o vad in patutul ei, asezat langa al mamei.

Cand am vazut cat de rozalie si de zbarcita era, n-am putut sa nu ma intreb cum de-a putut fi inspectorul atat de sigur ca nu are nimic. In orice caz, nu parea sa aiba nimic in neregula, asa ca isi obtinuse pe buna dreptate certificatul. Nimeni nu l-ar fi putut blama pe inspector, fiindca fetita arata la fel de normal ca orice nou-nascut.

In timp ce ne uitam pe rand la ea, de afara se auzi dangatul clopotului din grajd, asa cum cerea obiceiul. Toti muncitorii de la ferma isi oprira lucrul si, in scurta vreme, ne adunaram in bucatarie pentru rugaciunile de multumire.

La doua sau poate trei zile de la nasterea Petrei am descoperit intamplator o pagina din istoria familiei mele, eveniment pe care as fi preferat totusi sa nu-l cunosc.

Asteptam linistit in camera mea, odaie situata langa dormitorul parintilor, unde mama continua sa ramana la pat. Era o chestiune de sansa dar si de strategie, fiindca fusese ultima mea descoperire. Dupa masa de pranz obisnuiam sa ma retrag acolo si sa astept pana plecau toti pe la treburile lor, apoi eram liber sa ma furisez afara, fara sa mai primesc astfel nici o sarcina pentru dupa-amiaza; iar pana atunci nimanui nu-i trecuse prin cap sa ma caute tocmai in odaia mea. Tot ce aveam de facut era sa raman locului aproximativ jumatate de ora. Chiar daca, in general, camera imi oferea destula intimitate, in acea perioada trebuia sa fiu foarte precaut, pentru ca peretele din chirpici era fisurat si, daca nu mergeam tiptil, mama ar fi putut sa ma auda imediat.

In ziua aceea, tocmai credeam ca le acordasem lucratorilor suficient ragaz sa plece la munca, cand in curte aparu o sareta. In momentul in care a trecut prin dreptul ferestrei, am observat ca fraiele erau tinute de matusa Harriet.

O vedeam pentru a noua sau a zecea oara, fiindca locuia in Kentak, la peste douazeci de kilometri de noi, iar tot ce stiam despre ea era ca-mi placea ca om. Era cu trei ani mai mica decat mama si, chiar daca nu se deosebeau ca infatisare, rasaturile mai calde ale matusii Harriet ii schimbau semnificativ fizionomia. De cate ori ma uitam la ea imi imaginam ca si mama ar fi putut arata asa - sau, cel putin, asa mi-ar fi placut mie. Era o persoana cu care puteai discuta, fiindca nu aborda acea atitudine respingatoare si rigida prin care cineva asculta numai ca sa corecteze.

M-am aplecat precaut pe fereastra si am vazut-o cum isi leaga calul, ia din brisca o bocceluta alba si intra in casa. Inauntru nu intalnise pe nimeni, pentru ca in scurt timp pasii ei trecura prin fata usii mele si am auzit clicul clantei de la camera alaturata.

- Oh, Harriet! se auzi vocea surprinsa a mamei, nu tocmai incantata. Ai sosit atat de repede! Sa nu-mi spui ca ti-ai adus si bebelusul cu tine!

- Emily, am fost nevoita, ii raspunse matusa Harriet, acceptand reprosurile din glasul mamei mele. N-am avut ce face. Am auzit ca ai nascut prematur si - vai, ia te uita unde era! Emily, este minunata. O fetita fermecatoare. Si, dupa o scurta pauza, adauga: Si a mea este frumoasa, nu-i asa? Nu-i o scumpete?

A urmat o serie de felicitari reciproce, care nu m-au interesat deloc. Pe atunci nu mi se parea ca bebelusii arata cu adevarat diferit unii de altii.

- Draga mea, ii spuse mama, chiar mabucur pentru tine. Henry trebuie sa fie incantat.

- Bineinteles, ii raspunse matusa Harriet, a carei amaraciune o puteam observa pana si eu.

- Am nascut-o acum o saptamana, continua ea grabita. Nu stiam ce sa fac. Apoi, cand am aflat ca si tu ai nascut prematur si ca ai tot fetita, m-am simtit ca si cum Dumnezeu mi-ar fi raspuns rugaciunilor. Se opri si adauga aparent indiferenta: I-ai obtinut certificatul?

- Desigur. Intonatia mamei era aspra, parca pregatita pentru contraatac.

Cunosteam bine aceasta mladiere a exprimarii. Cand i se adresa din nou, vocea ii capata o nuanta tulburatoare.

- Harriet! ii ceru ea severa. Tu nu ai primit certificatul?

Matusa nu-i raspunse, insa am avut impresia unui oftat inabusit.

Mama ii zise, pe un ton rece si categoric:

- Harriet, da-mi copilul - vreau sa-l vad mai bine.

Pret de cateva secunde n-am putut auzi decat doua-trei suspine din partea matusii mele. Apoi, nesigura in glas, spuse:

- Este atat de mic. vezi? Nu-i mare lucru.

- Nu-imare lucru! se rasti mama. Dupa ce ca ai avut nerusinarea sa-ti aduci monstrul in casa mea, acum indraznesti sa-mi spui ca nu-imare lucrul!

- Un monstru! Glasul matusii Harriet sunase ca si cum ar fi fost palmuita. Vai mie! se vaita ea, continuand sa geama incet.

Dupa scurt timp, mama ii spuse:

- Nici nu-i de mirare ca n-ai indraznit sa-l chemi pe inspector.

Matusa Harriet continua sa planga, iar mama nu i se mai adresa decat dupa ce suspinele aproape incetasera:

- Harriet, as vrea sa-mi spui de ce ai venit aici. De ce l-ai adus la mine?

Matusa Harriet isi sufla nasul si-i raspunse insensibila si apatica:

- Dupa nastere - adica, imediat ce-am vazut-o - am vrut sa ma sinucid. Stiam ca nu o vor accepta, desi este vorba de o deviatie minora. Insa am renuntat la acest gand, deoarece am sperat sa o pot salva. O iubesc. Este un copilas incantator - cu exceptia acelui amanunt. Spune-mi, nu am dreptate?

Mama pastra tacerea si matusa Harriet continua:

- Nu stiam cum as fi putut s-o salvez, insa am sperat. Stiam ca, pana cand mi-o vor lua, am dreptul s-o tin langa mine - macar pentru perioada de o luna de zile dupa care sunt obligata sa-i instiintez. Asa ca am hotarat sa o pastrez pana atunci.

- Si Henry? Ce spune?

- El. el mi-a zis ca trebuie sa o declaram imediat. Dar nu l-am lasat, Emily - n-am putut. N-amfostinstare. Dumnezeule, nu pentru a treia oara! Am tinut-o langa mine si m-am rugat, m-am rugat zi si noapte si am sperat. Iar cand am auzit ca si tu ai nascut prematur, m-am gandit ca Dumnezeu mi-a raspuns in sfarsit rugaciunilor.

- Da, Harriet, ii spuse cu raceala mama, insa ma indoiesc ca momentul nasterii ar putea fi raspunzator. Si, de fapt, accentua ea, nu inteleg ce vrei sa spui.

- M-am gandit, continua descurajata matusa Harriet, fortandu-se sa-si gaseasca cuvintele, m-am gandit ca daca mi-as lasa fetita la tine si as imprumuta-o pe a ta.

Mama pufni foarte surprinsa. Dupa cate se parea, ramasese fara grai.

- Doar pentru o zi sau doua; pana cand obtin certificatul, starui matusa Harriet. Tu esti sora mea, Emily - esti singura persoana care ma poate ajuta sa-mi pastrez copilul.

Matusa izbucni iarasi in plans. Dupa o pauza indelungata, am auzit din nou vocea mamei:

- De cand sunt pe lume n-am auzit ceva mai revoltator. Sa vii si sa-mi propui sa devin partasa la un act imoral si criminal. Harriet, trebuie sa-ti fi pierdut mintile - daca iti imaginezi ca-ti voi imprumuta.

Se opri brusc, pentru ca recunoscuse pe hol mersul apasat al tatalui meu.

- Joseph, continua ea, in momentul in care tata intra in camera. Da-o afara. Cere-i sa paraseasca imediat casa - si sa ia si chestia aia cu ea.

- Draga, ii raspunse tata consternat, dar e vorba de sora ta, Harriet.

Mama ii explica in detaliu situatia. In tot acel rastimp, matusa Harriet nu scoase un cuvant. In cele din urma, tata o intreba cu inima indoita:

- Este adevarat? Acesta-i motivul pentru care ai venit aici?

Matusa Harriet ii raspunse incet si foarte obosita:

- Este a treia oara. Imi vor lua copilasul, asa cum i-au luat si pe ceilalti. N-as mai putea suporta inca o data asa ceva. Sunt sigura ca Henry o sa ma denunte si isi va gasi apoi o alta sotie, una care sa-i poata darui copii normali. Atunci nu voi mai avea nimic - absolut nimic. Am venit totusi la voi, in speranta ca voi primi ajutor, macar din mila. Emily este singura persoana care ma poate ajuta. Dar acum. acum vad cat de nesabuita am fost sa sper asa ceva.

Nimeni nu adauga nimic.

- Foarte bine - va inteleg si am sa plec, incheie ea pe un ton descurajat.

Dar tatal meu nu era omul care sa nu-si sustina punctul de vedere:

- Nu inteleg cum de ti-a trecut prin minte sa vii aici cu o asemenea sugestie, intr-un camin unde domneste credinta si frica de Dumnezeu. Si, cu atat mai rau, nu dai dovada nici macar de un dram de rusine sau cainta.

Matusa Harriet ii raspunse categorica:

- De ce-as face una ca asta? Nu am facut nimic de care sa-mi fie rusine. Nu mi-e rusine de nimic - doar ca ma simt infranta.

- Nu ti-e rusine!? repeta tata. Nu iti este rusine ca ti-ai batut joc de Creatorul tau - si ca ai incercat sa-ti ispitesti propria sora intr-o conspiratie criminala?!

Inspirand profund, se lansa intr-o predica demna de amvon:

- Dusmanii Domnului ne impresoara si incearca sa-L loveasca prin noi. Acestia lupta necontenit sa deformeze imaginea autentica si cauta sa ne pangareasca rasa prin ale noastre consoarte slabe. Femeie, ai pacatuit - priveste in inima ta si iti vei vedea pacatul. Sacrilegiul tau ne-a slabit defensiva si aprig ne-a lovit prin tine inamicul. Chiar daca porti pe rochie crucea protectoare, nu ai pastrat-o permanent si in inima ta. N-ai vegheat fara intrerupere la mentinerea puritatii si, iata, a aparut o Anomalie. Iar o deviatie a imaginii autentice, oricat de minora ar fi ea, devine o blasfemie. Ai dat nastere unei spurcaciuni.

- Nu e decat un bebelus neajutorat!

- Da, un copil care, daca ti s-ar indeplini voia, ar creste si s-ar inmulti, contaminand totul, pana cand in jurul nostru nu ar fi decat mutanti si hidosenii. Iata ce s-a intamplat in locurile unde fermitatea si credinta au fost slabe; dar aici nu se va intampla niciodata asa ceva. Stramosii nostri au apartinut rasei pure si ne-au transmis cu deplina incredere aceasta sacra mostenire. Iar tu vrei sa-ti permitem sa ne pangaresti? Si sa zadarnicim truda stramosilor? Femeie, rusine sa-ti fie! Acum, pleaca! Mergi acasa cu umilinta si nu cu dispret. Declara-ti copilul, asa cum iti cere legea. Pocaieste-te, ca sa fii iertata si roaga-te, pentru ca nu putine iti sunt pacatele. Nu numai ca ai blasfemiat dand nastere unei imagini false, ci, in aroganta ta, te-ai impotrivit legii si ai pacatuit cu buna stiinta. Eu sunt milostiv si nu te voi acuza de nimic. Numai tie iti revine datoria sa-ti purifici constiinta; sa te arunci in genunchi si sa te rogi din toata inima sa-ti fie iertate intentiile de a pacatui si toate celelalte pacate de care te faci vinovata.

Am auzit doi pasi usori. Bebelusul scoase un usor scancet in clipa in care matusa Harriet il lua in brate. Pornind spre usa, ridica zavorul si se opri.

- Bine, ma voi ruga, le zise ea. Ma voi ruga. Facu o pauza si continua pe un ton mai ferm si mai aspru: Ma voi ruga Domnului sa-și reverse milostenia asupra acestei lumi ingrozitoare, sa-i compatimeasca pe cei slabi si sa-i iubeasca pe cei nefericiti si nenorociti. Il voi intreba daca aceasta ii este voia, ca un copilas sa sufere si sa fie damnat pentru o mica pata. Si, de asemenea, ma voi ruga Lui si ii voi cere sa franga inimile fatarnicilor.

In acel moment usa se inchise si am auzit-o pasind incet pe coridor.

M-am indreptat tiptil spre fereastra si am vazut-o iesind. Dupa ce-si aseza cu grija bocceluta in sareta, ramase locului cateva secunde, privind spre copil; apoi, dezlegand calul, urca pe capra si-si lua bocceluta in poala, acoperind-o cu mantia si protejand-o cu unul din brate.

In momentul in care s-a intors, mi-a imprimat in minte o imagine pe care n-am s-o uit niciodata: bebelusul i se legana pe brat, mantia ii era pe jumatate desfacuta, dezvaluind partea superioara a crucii cafenii impletita din snururi pe rochia maro inchis, iar chipul ii era ca de granit, cu ochi care priveau orbi inspre casa.

Smuci haturile, si se pierdu in zare.

In spatele meu, din cealalta camera se auzi vocea tatei:

- A mai comis si-o erezie pe deasupra! Ii putem trece cu vederea incercarea de substituire a pruncilor, pentru ca femeilor le vin idei ciudate in asemenea imprejurari. Chiar eram hotarat sa-i ignor comportamentul, cu conditia sa declare copilul. Dar erezia este o cu totul alta problema. E la fel de periculoasa ca orice femeie nerusinata; nu mi-as fi putut inchipui vreodata ca una din surorile tale sa fie atat de josnica. Stiind bine ca si tu ti-ai ispasit penitentele de doua ori, i-a trecut prin minte sa te faca partasa la aceasta marsavie! In casa mea nu voi accepta niciodata asemenea vorbe profanatoare.

- Poate ca nu stia ce spune, ii raspunse mama, nesigura.

- Atunci e timpul sa afle. Si este de datoria noastra s-o ajutam.

Mama incerca sa-i raspunda, dar glasul i se franse brusc si incepu sa planga. Nu o auzisem niciodata plangand. Tata continua sa-i explice necesitatea mentinerii Puritatii, atat in cuget si simtiri, cat si in suflet - fapt de-o deosebita importanta pentru femei. Cand m-am furisat afara, el continua sa predice.

Nu mi-am putut astampara sentimentul de curiozitate referitor la acel "mic detaliu" de care se facea vinovat pruncul - si m-am intrebat daca nu cumva era vorba despre un degetel in plus, ca in cazul Sofiei. Insa nu am aflat niciodata.

A doua zi, cand am aflat si eu ca in rau fusese gasit trupul matusii Harriet, nimeni nu a facut vreo referire la bebelus.

In seara zilei cand am primit vestea, tata a cuprins in rugaciunile noastre si numele matusii Harriet, dar dupa aceea nu l-a mai rostit niciodata. Disparuse definitiv din memoria tuturor, mai putin dintr-a mea. Chiar daca ii auzisem doar vocea, in minte mi-a ramas imaginea clara a unei staturi drepte, a unui chip istovit de speranta si a un glas care spunea cu fermitate:

- "Nu mi-e rusine de nimic - doar ca ma simt infranta." Si, de asemenea, mi-o amintesc asa cum am vazut-o ultima data, cand ne privea casa.

Nu mi-a spus nimeni cum a murit, dar banuiam eu ca moartea ei nu se datora unui accident. Nu intelegeam multe din lucrurile pe care le auzisem si, cu toate acestea, a fost cel mai tulburator incident din viata mea - eveniment care, dintr-un temei necunoscut, m-a alarmat si infricosat mai mult decat suferisem pentru Sofia. Cateva nopti la rand am visat-o pe matusa Harriet cum plutea in rau si-si tinea strans la piept bocceluta alba, in timp ce apa ii misca lin parul in jurul chipului livid, ai carui ochi larg deschisi nu mai vedeau nimic. Si m-a ingrozit.

Totul se intamplase din simplul motiv ca bebelusul ei era putin diferit de ceilalti copii. Avea ceva in plus, ori ii lipsea ceva si nu se conforma perfect Descrierii. Acel "mic detaliu" il facea anormal, diferit de ceilalti oameni.

Un mutant, dupa cum il numise tatal meu. Un mutant!. M-am gandit la cateva din textele gravate pe placute si mi-am amintit de predicatorul care venise in vizita si tunase dispretuitor din amvon: "Blestemat fiemutantul!"

Mutantii sunt blestemati. Mutantul, dusman nu numai al omului, ci al tuturor speciilor lasate de Dumnezeu; samanta diavolului ce incearca fara incetare sa incolteasca si sa dea roade, ca sa distruga ordinea divina si sa ne transforme tinutul, fortareata vointei Domnului pe Pamant, in haosul obscen al Lizierelor - un loc al faradelegilor, precum teritoriul sudic despre care imi povestise unchiul Axei, unde plantele, animalele si asa-zisele fiinte umane nu dadeau nastere decat unor monstri, unde bunurile autentice fusesera inlocuite de creaturi abominabile si vegetale oribile, iar spiritele malefice il batjocoreau pe Dumnezeu cu tot felul de fantezii obscene.

O diferenta nesemnificativa, dar acel "mic detaliu" a reprezentat primul pas.

In noptile urmatoare m-am rugat cu deosebita ravna.

"O, Dumnezeule", imploram eu, "te rog, Doamne, te rog mult, lasa-ma sa fiu ca toti ceilalti oameni, pentru ca nu vreau sa fiu diferit. Fa ca dimineata, cand ma trezesc, sa fiu ca orice om, te rog, Doamne, te implor!"

Insa dimineata, cand ma verificam si vedeam ca puteam sa o contactez imediat pe Rosalind sau pe oricare membru al grupului, stiam ca rugaciunea nu ma schimbase cu nimic. Eram aceeasi persoana de seara trecuta si, la fel ca intotdeauna, trebuia sa merg in bucatarie si sa-mi mananc micul dejun in fata placutei care incetase parca sa mai faca parte din mobilier si care parea sa ma infrunte fatis: "Blestemat fiemutantul, infata omuluisi a luiDumnezeu!"

Iar eu continuam sa mananc foarte speriat.

Dupa cea de-a cincea noapte in care rugaciunile n-au produs niciun efect, unchiul Axei ma aborda imediat ce ma ridicasem de la masa, cerandu-mi sa-l urmez si sa-l ajut la repararea unui plug. Am muncit amandoi vreo doua ore, dupa care a hotarat sa luam o pauza si am iesit din fierarie, asezandu-ne la soare sprijiniti cu spatele de perete. Mi-a dat o bucata de turta din ovaz si, pentru un minut sau doua, am molfait amandoi in tacere. Atunci, mi-a spus:

- Ei bine, Davie, hai sa auzim.

- Ce sa auzim? am intrebat prosteste.

- Ce anume te necajeste atat de mult incat, in ultimele doua zile, arati de parca ai fi bolnav. Ce te framanta? V-a descoperit cineva?

I-am raspuns ca nu si s-a aratat foarte linistit.

- Atunci, zi-mi, ce se intampla cu tine?

I-am povestit despre matusa Harriet si despre bebelusul ei. Cu putin inainte de a incheia povestirea, ma podidi plansul - m-am simtit insa foarte alinat ca mi-am putut deschide sufletul.

- La plecare, chipul ei m-a impresionat enorm, i-am zis unchiului. Nu mai vazusem pe nimeni sa arate asa. Si o tot vad plutind pe apa.

Mi-am ridicat privirea spre el. Figura ii era la fel de inversunata cum o stiam, iar colturile gurii putin lasate.

- Deci despre asta era vorba. zise el, dand incet din cap.

- Si totul din cauza ca bebelusul era diferit, i-am repetat. Dar a mai fost si Sofia. Atunci insa nu intelegeam clar. Unchiule Axei. sunt foarte speriat. Ce-mi vor face cand or sa afle ca si eu sunt diferit.?

Punandu-si mana pe umarul meu, ma incuraja:

- Nimeni nu va afla vreodata. In afara de mine, nu stie nimeni - iar in privinta mea nu trebuie sa-ti faci griji.

Dar vorbele sale n-au mai fost la fel de linistitoare ca ultima data.

- In plus, mai este si baiatul care a incetat sa mai comunice cu noi, i-am reamintit. Sa-l fi descoperit pe el?

Unchiul clatina din cap:

- Davie, poti sta linistit in aceasta privinta. In perioada de care mi-ai zis a murit un baietel de vreo noua ani, pe nume Walter Brent. Sarmanul, se juca prin zona unde se taie copaci si un bustean i-a curmat viata.

- Unde? am intrebat.

- Cam la cincisprezece-saisprezece kilometri de aici, la o ferma in Chipping, imi raspunse el.

Mi-am amintit: Chipping era zona care se potrivea punctului din care primeam mesajele si, in plus, acesta era genul de accidente care ar fi putut justifica oprirea sa brusca si inexplicabila. Fara sa-i port dusmanie bietului Walter, am crezut si am sperat ca acesta fusese motivul disparitiei sale.

Unchiul Axei reveni la subiectul precedent.

- Nimeni nu te poate descoperi, pentru ca nu ai un defect vizibil - ei pot afla numai daca le permiti acest lucru. Davie, daca esti precaut, nu vor afla niciodata.

- Ce i-au facut Sofiei? l-am intrebat din nou. A refuzat sa-mi raspunda si a continuat:

- Tine minte ce-ti spun. Ei doar cred ca sunt imagini autentice - insa nu pot fi siguri. In plus, ce conteaza daca Strabunii aratau sau nu la fel ca noi? Ah, da, stiu ca oamenilor le place sa povesteasca despre cat de mareti erau si cat de minunata era lumea lor si ca, intr-o buna zi, ne vom bucura si noi de toate acele lucruri. Sunt multe absurditati in aceste povesti si, chiar daca exista in ele un sambure de adevar, ce rost are sa ne chinuim atat de mult sa mergem pe acelasi fagas? Ce s-a ales de ei si de lumea lor cea minunata?

- " Dumnezeu a trimis Napasta asupra lor", am citat eu.

- Da, sigur. Vad ca ti-ai insusit cum trebuie cuvintele predicatorilor, nu-i asa? Este foarte usor sa afirmi asta, dar nu-i deloc usor sa accepti, mai ales daca ai vazut putin lumea si efectele acelei urgii. Napasta nu a insemnat o serie de uragane, furtuni, potopuri si parjoliri asa cum scrie in Biblie, ci un fel de suma a lor - si ceva mult mai rau decat atat. Asta a dat nastere Pustietatii, Coastelor Negre si ruinelor care licaresc in negura noptii. Foarte posibil ca distrugerea Sodomei si Gomorei sa fi fost un precedent, doar ca de aceasta data amploarea dezastrului a fost mult mai mare - insa nu pot intelege de ce se denatureaza lucrurile care au ramas dupa ea.

- Cu exceptia Labradorului, i-am zis.

- Nu, ma corecta el, nu cu exceptia Labradorului - ci maiputin in Labrador si Newf, spre deosebire de toate celelalte locuri. Ce-ar fi putut provoca acea distrugere colosala? Si de ce s-a produs? Pot intelege ca Dumnezeu, infuriat de atitudinea oamenilor, este capabil sa distruga toate fiintele, ori chiar intreaga lume; dar nu pot pricepe rostul acestei instabilitati si toate aceste anomalii - este ceva total absurd.

Nu i-am putut intelege dificultatea in care se afla. In definitiv, Dumnezeu, fiind atotputernic, poate sa faca orice vrea. Am incercat sa-i explic unchiului Axei acest punct de vedere, insa el nega, clatinand din cap:

- Davie, baiatule, trebuie sa credem ca Dumnezeu este sanatos la minte - pentru ca altminteri am fi pierduti. Iar tot ce s-a petrecut acolo - continua el, aratand larg cu mana spre orizont - nu a fost deloc un lucru normal. Intr-adevar, catastrofa a existat, dar a fost ceva mult inferior intelepciunii lui Dumnezeu. Asadar, ce-a fost? Ce anume ar fi putut s-o provoace?

- Insa Napasta. incepusem eu sa-i raspund. Unchiul Axei ma opri, foindu-se:

- Un simplu cuvant, o oglinda prafuita ce nu mai reflecta nimic. Le-ar prinde tare bine predicatorilor sa vada acest fapt. Chiar daca nu l-ar intelege, poate ca i-ar pune pe ganduri si i-ar indemna sa se intrebe: "Ce facem? Despre ce predicam? Cum erau de fapt Strabunii? Ce-au facut ei de-au reusit sa atraga asupra lor si asupra intregii lumi acest dezastru ingrozitor?" Si, dupa un timp. Poate ca vor fi capabili sa-si raspunda: "Oare avem dreptate? Napasta a transformat lumea intr-un loc sinistru; asadar, mai putem spera sa construim aici o societate similara cu cea pierduta de Strabuni? Ar fi intelept sa incercam asa ceva? Si ce vom obtine daca, dupa cine stie cate straduinte, vom primi rasplata unei noi Napaste?" Fiindca, baiatule, este foarte limpede: oricat ar de minunati fi fost Strabunii, n-au fost suficient de intelepti sa evite greselile. Nu stie nimeni si nici nu cred ca va sti vreodata cand au actionat cu chibzuinta si cand au gresit.

Multe din cele spuse imi intrasera pe-o ureche si-mi iesisera pe alta, insa am simtit ca am prins esenta, asa ca i-am zis:

- Unchiule, dar daca nu incercam sa fim ca Strabunii si sa reconstruim lucrurile pierdute, atunci ce putem face?

- Ei bine, in loc sa visam la o lume pierduta, im putea incerca sa fim noi insine si sa construim o societate adaptata acestor vremuri.

- Nu cred ca inteleg, i-am raspuns. Vrei sa spui ca trebuie sa nu mai dam importanta Imaginii sau Descendentei Autentice? Sa nu ne mai intereseze deloc Anomaliile?

- Nu chiar, imi zise el privindu-ma piezis. Cunosti deja erezia comisa de matusa ta; ei bine, inseamna ca o poti afla si pe cea infaptuita de unchiul tau. Spune-mi, cum vezi tu ca trebuie sa fie un om adevarat?

Am inceput sa-i rostesc Descrierea, insa ma opri dupa numai cinci cuvinte:

- Nu! O figurina din ceara poate avea toate aceste caracteristici, dar va continua sa ramana o simpla papusa din ceara - am dreptate?

- Da.

- Asadar, ceva dinauntrul sau il face pe om sa fie cu adevarat om.

- Sufletul? i-am sugerat eu.

- Nu. Sufletele sunt ca daniile stranse de biserici si a caror valoare nu este cu nimic mai mare decat a cuielor. Nu - omul este om datorita mintii; ar asta e o calitate, nu un obiect. Mintile nu au toate aceeasi valoare; unele sunt mai elevate, altele mai ignorante - si cu cat sunt mai rafinate, cu atat sunt mai valoroase. Intelegi ce-ti spun?

- Nu.

- Davie, uite cum stau lucrurile. In ceea ce priveste majoritatea anomaliilor, admit ca preotii au dreptate, intr-o mai mica sau mai mare masura.

- Dar nu din motivele pe care le sustin ei. Au dreptate, deoarece majoritatea anomaliilor nu sunt bune. Sa presupunem ca i-ar permite unei fiinte anormale sa traiasca la fel ca noi - la ce bun. Faptul ca are o duzina de maini si de picioare, ori doua capete, sau ochi care sa vada ca lunetele, i-ar conferi cumva mai multe calitati umane? Nu, evident. Omul si-a capatat forma fizica - sau, imaginea autentica, dupa cum se spune - cu mult inainte sa stie ca este om. Iar dupa aceea, a devenit cu adevarat uman datorita unui proces launtric. El a descoperit ca detinea ceva ce nu exista in nici o alta faptura: capacitatea de a judeca. Acest fapt l-a ridicat instantaneu la un nou nivel. La fel ca toate celelalte animale, si el dispunea de o structura fizica adecvata, insa mai poseda o calitate: mintea. Facultate pe care a inceput sa si-o dezvolte inca din primele momente in care a descoperit-o. Era singurul lucru pe care si-l putea dezvolta cu folos; dezvoltarea calitatilor mintale era unicul fagas care i-ar fi putut aduce avantaje sigure.

Unchiul Axei se opri ganditor, apoi continua:

- Pe cea de-a doua corabie am intalnit un doctor care mi-a vorbit despre aceste lucruri si, cu cat reflectam mai mult la vorbele lui, cu atat mai mult imi dadeam seama ca avea dreptate. Acum, dupa cum vad eu, intr-un fel sau altul, tu, Rosalind si ceilalti v-ati dezvoltat o noua caracteristica a mintii. Ar fi complet stupid sa ne rugam la Dumnezeu sa va priveze de aceasta calitate; ar fi ca si cum ne-am ruga sa va orbeasca sau sa va asurzeasca. Davie, stiu cat este de dificila situatia cu care va confruntati, dar spaima si tristetea nu va vor ajuta sa iesiti cu bine la liman. Si nu va fi deloc usor. Din moment ce asta este realitatea, trebuie sa va acceptati situatia, sa o infruntati cu fermitate si sa hotarati cum va puteti folosi mai bine de acest dar, fara sa va periclitati in niciun fel viata.

Atunci, evident, nu l-am inteles intru totul. Unele din invataturile sale mi-au ramas in minte, iar pe celelalte le-am reconstruit din memorie, in cursul discutiilor ulterioare. Dar, mai tarziu, am inceput sa inteleg mai bine, in special dupa ce-a inceput Michael scoala.

In acea seara le-am povestit si celorlalti despre tragicul accident suferit de Walter. Chiar daca ne-a parut rau pentru el, ne-am simtit mult mai linistiti cand am aflat ca totul se datorase unui eveniment nefericit. Un alt lucru straniu a fost acela ca baiatul era ruda indepartata cu mine, pentru ca numele bunicii mele fusese tot Brent.

Ulterior, am considerat ca este mai intelept sa ne cunoastem numele, astfel incat sa nu mai trecem prin incertitudini similare.

Asadar, ramasesem doar opt - de fapt, inteleg prin asta ca eram opt copii capabili sa vorbim in expresii mintale; mai erau si altii care puteau transmite cateva imagini, insa atat de slabe si de marginite incat nu-i puneam la socoteala. Ei semanau mai degraba cu o persoana aproape oarba, capabila sa distinga cel mult diferenta intre zi si noapte. Expresiile mintale ocazionale pe care le primeam de la ei erau involuntare si mult prea neclare si tulburi pentru a avea vreo noima.

Ceilalti sase erau Michael, care locuia la vreo patru kilometri in nord; Sally si Katherine, ale caror camine se aflau in fermele invecinate, la trei kilometri de noi, chiar pe granita districtului alaturat; Mark, la mai bine de paisprezece kilometri spre nord-vest; Anne si Rachel, doua surori care traiau intr-o ferma la vest de noi, la putin mai mult de doi kilometri. Anne era pe atunci cea mai mare si implinise treisprezece ani. Walter Brent, cu sase luni mai mic decat Anne, fusese cel mai tanar dintre noi.

Faptul ca ajunsesem sa ne si cunoastem a reprezentat a doua etapa in castigarea increderii si sprijinului reciproc. Odata cu trecerea timpului am descoperit ca textele si avertizarile impotriva mutantilor isi diminuasera considerabil caracterul amenintator si se reintegrasera in decor. Insa n-as putea spune ca amintirile despre matusa Harriet si Sofia se estompasera, ci, mai degraba, ca nu-mi mai apareau in minte atat de des si de infricosator.

De asemenea, am fost ajutat si de faptul ca, in scurta vreme, atentia mi-a fost indreptata spre alte lucruri noi si importante.

Educatia, dupa cum am mai spus, era destul de sumara; in afara de exercitiile elementare de aritmetica, scriam, citeam din cateva carti simple, precum si din Biblie si Pocainte, ale caror fragmente nu erau deloc usor de priceput. Cu alte cuvinte, instruirea de care beneficiam nu era una serioasa. Probabil acesta a si fost motivul care i-a nemultumit pe parintii lui Michael si care au hotarat sa-si trimita copilul la o scoala din Kentak. Acolo, a invatat o multime de lucruri, de care batranele noastre invatatoare nici macar nu auzisera. A fost normal din partea lui sa doreasca sa ne destainuie si noua cunostintele sale. La inceput n-a fost foarte clar, iar distanta dintre noi, mult mai mare decat eram obisnuiti, ne-a dat ceva batai de cap. Totusi, comunicarea se limpezise dupa numai cateva saptamani de practica si, incepand de atunci, ne-a transmis aproape tot ce invata - relatandu-ne uneori chiar si acele informatii pe care nici el nu le intelegea prea bine, dar care i se clarificau imediat ce reflectam cu totii la ele. Am fost foarte bucurosi sa aflam ca Michael si datorita modestului nostru ajutor - era mereu primul din clasa.

Eram deosebit de multumit ca invatam si aflam lucruri noi, cunostinte care-mi clarificau o multime de necunoscute si care ma ajutau sa inteleg multe din cele spuse de unchiul Axei, chiar daca asta generase, in mod inevitabil, prima serie de complicatii, de care nu aveam sa scapam niciodata. Astfel, am inteles destul de repede cat de dificil era sa tinem minte doar ceea ce ne ajuta cu adevarat sa cunoastem. Am avut nevoie de multa stapanire de sine ca sa pot pastra tacerea in fata unor erori banale, ori sa pot asculta cu rabdare motivatii stupide bazate pe conceptii eronate, ori sa efectuez o munca in modul obisnuit, cand stiam sigur ca exista o cale mai buna si mai eficienta.

Bineinteles, au existat si momente mai dificile: cate o remarca rostita din neglijenta si care isca ridicari de sprancene, usoara iritare din ton la adresa celor carora trebuia sa le arati respect, unele sugestii nechibzuite; insa greselile au fost rare, fiindca incepuseram cu totii sa simtim tot mai acut pericolul. In concluzie, datorita precautiei, norocului si reactiilor prompte am reusit sa evitam suspiciunile directe si sa traim in urmatorii sase ani doua vieti paralele, fara sa ne periclitam foarte mult existenta.

De fapt, totul a decurs normal pana in ziua in care am descoperit ca, in loc de opt, deveniseram brusc noua membri.

A fost bizar ca nou-venita sa fie tocmai Petra, sora mea cea mica - deoarece parea absolut normala. Niciunul dintre noi nu a banuit nimic. Era un copil vesel si frumos, cu bucle scurte, aurii. Parca o si vad in hainutele ei imaculate, alergand vioaie de colo pana colo, nesigura pe picioare si strangand in mana o uratenie de papusa cu ochii sasii, dar pe care o iubea patimas. O faptura deosebit de gingasa, predispusa ca orice copil la cazaturi, lacrimi, chicoteli, momente de seriozitate si o incredere molipsitoare. Imi era nespus de draga - si toata lumea cauta sa o rasfete, inclusiv tatal meu, dar cu un insucces fermecator. N-am avut nici cea mai mica banuiala ca ar fi diferita, pana cand, ca din senin, incidentul s-a produs.

In acea zi eram la seceris. Sase oameni coseau in brazde ordonate douasprezece pogoane de pamant. Tocmai ii dadusem coasa altui barbat si, ca sa ma mai odihnesc putin, ajutam la formarea snopilor, cand, fara niciun avertisment, am ramas pur si simplu socat. Nu mai traisem niciodata asa ceva. Cu numai un moment inainte, legam relaxat spicele in manunchiuri si le asezam vertical, iar in clipa urmatoare, parca ma lovise ceva in moalele capului. Foarte posibil sa ma fi si clatinat pe picioare. Apoi, imediat si-a facut aparitia durerea, o cerinta care zvacnea ca un carlig de undita infipt direct in creier. In buimaceala primelor momente, nici macar nu ezitasem sa-i dau ascultare; m-am conformat nauc si am dat drumul snopului, rupand-o la fuga peste camp, prin fata catorva chipuri estompate si uluite. Am continuat sa alerg, fara sa stiu de ce, dar stiind ca era ceva urgent; am traversat jumatate din cele douasprezece pogoane, pana la poteca, apoi am sarit gardul si am coborat povarnisul Pasunii Estice, mergand direct spre rau.

Am inaintat anevoie de-a lungul povarnisului si dupa ce am trecut peste o mica movila, am zarit unul din terenurile lui Angus Morton, camp care se intindea de partea cealalta a raului si care era strabatut de-o carare ce ducea la podet si pe care am vazut-o pe Rosalind gonind ca vantul.

Mi-am continuat coborarea pana la malul apei si am trecut de pod, in josul raului, spre baltile mai adanci. Fara nici cea mai mica urma de indoiala, am ocolit buza celui de-al doilea iaz si am plonjat, in cateva clipe ajunsesem in zona adanca a apei, destul de aproape de Petra, care se tinea cu putere de un arbust crescut pe malul abrupt al curentului. Copacelul se incovoiase pana peste margine si radacinile erau pe punctul de a iesi din pamant. Din cateva miscari de brate am ajuns langa ea si am luat-o de subsuori.

Impulsul slabi din intensitate si se stinse. Mi-am tras surioara catre o portiune mai accesibila a malului. Imediat ce-am simtit fundul apei si m-am sprijinit in picioare, am vazut-o pe Rosalind privindu-ma uimita din spatele catorva tufisuri.

- Cine e? ma intreba ea cu glasul tremurand, punandu-si palma pe frunte. Cine a fost in stare de asa ceva?

I-am raspuns.

- Petra? repeta ea, privindu-ma sceptica. Mi-am dus sora pe mal si am pus-o pe iarba.

Chiar daca era epuizata si pe jumatate constienta, nu parea sa se fi ranit.

Rosalind se apropie si ingenunche pe iarba, de cealalta parte a fetitei. I-am privit amandoi rochita uda leoarca si buclele murdare si incalcite, dupa care ne-am uitat mirati unul la celalalt.

- Nici eu nu stiam, i-am zis. Nu aveam nici cea mai vaga idee ca este ca noi.

Rosalind ii cuprinse obrajorii in palme, tinandu-i la tample degetele aratatoare. Clatinandu-si incet capul, ma privi tulburata si-mi spuse:

- Nu-i la fel ca noi. Ni se aseamana, dar nu in intregime. Niciunul dintre noi nu poate ordona in asa maniera. Ne intrece cu mult.

Intre timp, sosisera si ceilalti; unii ma urmasera de pe camp, iar altii venisera din cealalta directie, intrebandu-se probabil ce anume o indemnase pe Rosalind s-o zbugheasca din casa ca si cum ar fi izbucnit un incendiu. In timp ce-mi ridicam sora, ca sa o duc acasa, unul dintre barbatii de la seceris ma scruta foarte nedumerit.

- Cum de-ai stiut? intreba el. Pentru ca eu n-am auzit nimic.

Rosalind ii raspunse, privindu-l revoltata:

- Cum?! La cat de tare a strigat, trebuie sa fi rasunat pana la jumatatea districtului Kentak - doar un surd n-ar fi auzit-o!

Barbatul isi manifesta indoiala dand din cap, dar faptul ca, din cate se parea, erau doua persoane care auzisera strigatul de ajutor, constituise o confirmare suficienta pentru a-i alunga rezervele.

Eu n-am comentat, fiindca incercam sa alung ingrijorarea celorlalti, transmitandu-le sa aiba rabdare pana cand eu sau Rosalind ramaneam singuri, astfel incat sa le putem raspunde fara sa trezim niciun fel de suspiciuni.

In aceeasi noapte, pentru prima data dupa ani de zile, am retrait visul din copilarie, doar ca de aceasta data, in clipa in care lama cutitului strafulgerase in mana dreapta a tatalui meu, anomalia care se zbatea in stransoarea bratului sau stang nu era un vitelus, si nici Sofia - ci Petra. M-am trezit lac de sudoare si infricosat.

A doua zi am incercat sa-i transmit Petrei cateva ganduri. Consideram ca este important sa afle cat mai repede cu putinta ca nu trebuie sa se dea de gol. Mi-am dat toata osteneala, insa n-am putut stabili contactul cu ea. Si ceilalti au incercat, dar fara sa primeasca vreun raspuns. Ma intrebasem la un moment dat daca nu ar fi bine s-o avertizez prin cuvinte rostite, insa Rosalind s-a opus acestei idei.

"Probabil ca reactia i-a fost provocata de panica", imi transmise ea. "Daca acum nu e constienta de aceasta capacitate, foarte posibil sa nici nu stie ce s-a intamplat, asa ca ar fi un risc inutil sa-i vorbesti despre asta. Si nu uita ca are doar sase ani. Nu cred ca este corect si nici sigur sa o impovarezi, atata timp cat nu-i absolut necesar acest lucru."

Punctul de vedere al lui Rosalind a fost primit cu un asentiment general. Cu totii stiam ca nu-i deloc usor sa ne supraveghem incontinuu fiecare cuvant, iar noi aveam in spate o experienta de ani de zile. Asa ca am hotarat sa amanam instiintarea Petrei pana in momentul in care o impunea situatia, ori pana cand mai crestea si putea intelege clar importanta avertismentului; dar pana atunci trebuia totusi sa o testam ocazional, ca sa vedem daca poate intra in contact cu noi, altminteri nu aveam de ce sa intervenim in cursul firesc al lucrurilor.

Pe atunci nu vedeam niciun motiv pentru care sa tulburam apele; oricum, nu aveam alta solutie. Daca nu continuam sa ramanem ascunsi, am fi fost exterminati.

In anii urmatori am invatat multe despre oamenii din jurul nostru si despre convingerile lor. Ceea ce parea un fel de joc alarmant in urma cu cinci sau sase ani, acum, cu cat intelegeam mai multe despre el, cu atat devenea de-a dreptul inspaimantator. Esential, nu se schimbase. Cu toate acestea, daca doream sa supravietuim, interesul nostru principal era sa ne pastram ascunsa capacitatea si sa traim, sa actionam si sa vorbim in asa fel incat sa nu ne deosebim cu nimic de ceilalti oameni. Aveam un talent, un dar care - dupa cum Michael se plansese amarnic in acest sens - in loc sa fie, asa cum te-ai fi asteptat, o binecuvantare, era doar cu putin mai bun decat un blestem. Cel care se supunea orbeste normelor era fericit, caci nu se simtea strain - spre deosebire de noi. Din acest motiv nici nu puteam privi cu incredere si speranta o viata plina de minciuni, prefacatorii si ipocrizie - pentru ca eram condamnati la o existenta obscura, fara sa avem libertatea sa vorbim deschis, ori sa ne folosim practic de cunostintele detinute. Mai ales perspectiva unei vieti traite intr-un cerc restrans il irita pe Michael mult mai mult decat pe noi. Iar imaginatia il ducea si mai departe, oferindu-i o viziune mai limpede a frustrarilor pe care aveam sa le traim, insa fara sa fie capabil sa ofere o solutie mai buna decat cea acceptata de noi toti. In ceea ce ma privea, faptul ca intelesesem dezavantajele motivatiei supravietuirii a fost suficient ca sa-mi ocupe tot timpul; pe atunci abia incepusem sa percep spatiul gol lasat de absenta pozitivismului. Pe masura ce cresteam, simteam pericolul tot mai acut, dupa ce inerenta acestuia se cristalizase in fiinta mea intr-o dupa-amiaza de vara, cu un an inainte sa aflam despre Petra.

A fost o perioada foarte proasta. Pierduseram trei recolte, la fel ca si Angus Morton. In district fusesera arse in total treizeci si cinci de ogoare.

Comparativ cu ultimii douazeci de ani, aceasta a fost cea mai inalta rata de anomalii, in special in randurile cornutelor - si nu doar la ferma noastra, ci in toate. Din padurile invecinate pandeau si atacau pisici salbatice de diferite dimensiuni - ceva cu totul neobisnuit pana atunci. Saptamanal era chemat in judecata cate un om acuzat ca incercase sa tainuiasca recolte anormale, ori ca sacrificase si consumase din septel Anomalii nedeclarate si, pentru ca neplacerile sa fie si mai mari, nu mai putin de trei districte acuzasera atacuri in forta din partea locuitorilor din Liziere. Dupa ce agitatia cauzata de aceste ultime evenimente s-a potolit, intamplarea a facut sa-l aud pe batranul Jacob bombanind de unul singur, in timp ce strangea gunoiul in curte.

- Ce-i asta? l-am intrebat, oprindu-ma langa el. Infipse furca in gramada de gunoi, sprijinindu-si o mana pe coada acesteia. De cand il stiam, batranul aduna gunoiul - si nu cred sa fi facut vreodata altceva. Isi intoarse chipul brazdat de riduri, cu mustatile-i tot atat de albe ca parul argintiu, infatisare care imi amintea de fiecare data de profetul Ilie.

- Fasole, imi raspunse el. Acum sunt in neregula si afurisitele astea de legume. Mai intai au fost cartofii, apoi rosiile, dupaaceea salata si, deastadata, blestematele astea de pastai. N-am avut niciodata un an atat de rau. Am mai avut si anii trecuti recolte stricate, dar cine a mai auzit ca fasolea sa fie napastuita?

- Sunteti sigur? am intrebat.

- Bineinteles ca-s sigur! Crezi ca la varsta mea nu stiu cum artrebui sa arate fasolea?

Figura incadrata de suvite argintii a batranului ma privi cu asprime, asa ca l-am aprobat imediat:

- S-ar parea ca avem parte de un an rau.

- Rau? E un dezastru! Saptamani intregi de munca s-au dus pe apa sambetei, pentru ca porcii, oile si vitele au infulecat nutreturi bune, numai ca sa dea nastere unor scarbosenii. Cand sunt chemati la oaste, barbatii fug incolo si incoace, iar eu nu-mi mai pot vedea de ale mele, pentru ca trebuie sa am grija si de sarcinile lor. Pana si micuta mea gradina a fost napastuita. Groaznic! Ai dreptate. Si, dupa cum vad eu, va fi si mai rau. Apoi, batranul dadu din cap si repeta cu o satisfactie sinistra: Da, va fi mult mai rau.

- De ce? l-am intrebat.

- E o pedeapsa, imi raspunse. Si o merita cu totii, pentru ca nu mai exista principii morale. Uita-te la tanarul Ted Norbet. Fiindca a dosit zece purcelusi, din care a mancat opt pana sa fie prins, primeste doar o mica amenda. O fapta care-l face pe batranul lui sa se rasuceasca in mormant. Stii ce-ar fi patit parintele lui - nu spun ca a facut asa ceva, Doamne fereste - dar stii ce i s-ar fi intamplat daca ar fi indraznit sa faca una ca asta?

Am negat, clatinand din cap.

- O duminica intreaga ar fi fost facut de rusine in public, plus o saptamana de penitente si, pe deasupra, i s-ar fi luat o zecime din toate bunurile, imi raspunse inversunat batranul. Pe atunci, nimeni nu indraznea una ca asta - dar acum. Cui crezi ca-i pasa de-o amarata de amenda? continua el, scuipand dezgustat in gramada de gunoi. Si la fel e peste tot. Pretutindeni nu vezi decat lene si delasare, pentru ca toti se multumesc doar sa dea din gura. Insa Dumnezeu nu se lasa batjocorit. Atitudinea lor va avea ca rezultat o noua Napasta; iar ceea ce traim acum este doar inceputul. Ma bucur ca sunt batran si ca nu voi apuca sa vad decaderea. Dar, tine minte ce-ti spun, ea va veni negresit. Reguli guvernamentale nascocite in rasarit de un grup de smiorcaiti slabi de inger si palavragii fricosi - asta este problema noastra. O clica de politicieni insipizi si fete bisericesti care ar fi trebuit sa stie mai bine; oameni de stat care nu au trait nici macar o zi in tinuturile nesigure, care nu stiu nimic despre ele si care n-au vazut in viata lor un mutant, distrug an de an legile Domnului, socotind ca au mai multa minte decat noi. Nici nu-i de mirare ca avem parte de-un asemenea sezon, trimis ca avertisment - dar cati dintre ei baga de seama avertizarea? continua batranul, scuipand din nou. Cum isi inchipuie ei ca a fost asigurat si civilizat sud-vestul pentru copiii Domnului? Cum cred ei ca au fost tinuti sub control mutantii si ridicate standardele Puritatii? In niciun caz prin amenzi simbolice, pe care oricine le poate plati saptamanal fara sa-i pese. Dezvoltarea s-a realizat prin cinstirea si respectarea legii, prin pedepsirea ferma a tuturor celor care o incalcau, astfel incat sa simta pe pielea lor pacatul comis. In tineretea tatalui meu, femeia era biciuita daca dadea nastere unui copil cu imagine neautentica. Iar daca zamislea gresit de trei ori, isi pierdea certificatul de puritate, era scoasa in afara legii si apoi vanduta la targ. Pe atunci, toti erau foarte atenti la puritatea si la rugaciunile lor. Tata mi-a povestit ca aveau mult mai putine probleme cu mutantii, iar cand aparea vreunul, era imediat ars - la fel ca orice alta anomalie.

- Ars! am exclamat.

Batranul ma privi fulgerator in ochi:

- Nu asta-i calea de purificare a anomaliilor? intreba infuriat.

- Desigur, am consimtit eu, insa numai in privinta cerealelor si septelului, pentru ca.

- A treia categorie este cea mai rea dintre toate, se rasti el, fiindca prin acestea isi bate joc Diavolul de imaginea autentica. Bineinteles ca trebuie arsi, asa cum faceam odata. Si, la ce-am ajuns? Sentimentalistii din Rigo, pentru ca nu au avut niciodata de-a face cu acestia, au dat decretul ala spurcat: "Chiar daca nu sunt umani, ei arataaproape umani si, prin urmare, exterminarea sau executia va semana cu o crima, fapt care ii tulbura pe oameni." Asa ca, datorita catorva minti slabe, care nu au avut credinta si tarie de caracter, au aparut noi legi referitoare la anomaliile care par umane. Acestea nu mai sunt purificate, ci li se permite sa traiasca si sa moara natural. Astfel, exemplarele sunt expulzate din randurile noastre si exilate in Liziere, iar copiii sunt abandonati acolo, si cum le-o fi norocul - si astea cica sunt hotarari milostive. Guvernantii au avut macar bunul-simt sa-i priveze de capacitatea de inmultire - desi sunt convins ca exista cativa care se impotrivesc chiar si acestui lucru. Asa ca nu trebuie sa ne mai mire faptul ca locuitorii din Liziere se inmultesc tot mai mult, ceea ce inseamna raiduri mai dese si mai intense, incursiuni care ne fac sa pierdem timp si bani - pierdem totul din pricina sentimentalismului cu care se evita esenta problemei. Care-i logica atunci cand afirmi ca "Blestemat estemutantul" si apoi te porti cu el ca si cum ti-ar fi frate vitreg?

- Dar mutantii nu sunt de vina pentru.

- " Nu sunt de vina", imi zambi dispretuitor batranul. Nici pisicile salbatice nu sunt de vina pentru cum arata, dar tot le omoram - fiindca nu ne permitem sa le avem prin preajma. Pocaintele spun ca puritatea creatiilor Domnului este mentinuta prin foc, dar acum, pentru blestematul asta de guvern nu mai este suficient doar atat. Ce n-as da sa vina zilele de demult, cand fiecare era liber sa-si indeplineasca datoria si sa pastreze tinutul pur! Da, ne indreptam vertiginos catre o noua Napasta.

Maniat, batranul continua sa bombane ca un antic profet apocaliptic.

- Nici nu mai vorbesc despre tainuirile din ultima vreme - si vor incerca din nou, fiindca nu i-a invatat nimeni minte; femeile care zamislesc Blasfemii se duc la biserica si se vaicaresc putin, spunand cat de rau le pare si promitand ca nu vor mai face asa ceva; caii uriasi ai lui Angus Morton, "aprobati oficial", reprezinta o adevarata batjocura la adresa Legilor Puritatii; un inspector pacatos, care nu-i interesat decat sa-si pastreze slujba si sa nu-i supere pe sefii din Rigo - si apoi se mai plang oamenii ca avem parte de perioade vitrege.

Si a continuat sa mormaie nemultumit si sa scuipe dezgustat - un batran puritan plin de venin.

L-am intrebat pe unchiul Axei daca mai existau si altii cu aceleasi convingeri ca ale batranului Jacob. Imi raspunse scarpinandu-si ganditor obrazul:

- In randul batranilor sunt destui. Ei inca mai cred ca responsabilitatea este a fiecaruia, personal - asa cum era pe vremea cand nu existau inspectori. Mai sunt si persoane de varsta mijlocie, dar majoritatea prefera sa lase lucrurile asa cum sunt. Nu sunt atat de porniti cum erau parintii lor si cred ca metodele folosite cu multa vreme in urma nu au prea mare importanta, de vreme ce mutantii nu se pot inmulti si lucrurile decurg bine. Insa daca mai au parte de cativa ani de instabilitate, asa cum s-a intamplat anul acesta, sunt convins ca nu vor mai privi situatia cu atata liniste.

- Dar de ce apar in anumiti ani atat de multe anomalii? l-am intrebat.

- Nu stiu, imi raspunse dand din cap. Se spune ca vremea ar fi de vina. Cand avem o iarna grea, cu vijelii care sufla dinspre sud-vest, anomaliile cresc semnificativ - dar nu in anul imediat urmator, ci in celalalt. Unii zic ca ar veni ceva din Pustietate.

Nimeni nu stie cu certitudine, insa este posibil ca asta sa fie motivul. Batranii cauta sa se foloseasca la maximum de aceste semne si privesc nenorocirea actuala ca pe un avertisment, o reamintire a Napastei trecute si a celei care va veni, daca nu mergem pe drumul cel bun. Si anul urmator va fi unul rau, iar oamenii vor pleca si mai mult urechea la ele. Atunci vor fi mult mai vigilenti si mai categorici fata de tapii ispasitori, incheie el, dus pe ganduri si privindu-ma lung.

I-am priceput aluzia si am transmis-o si celorlalti. Intr-adevar, sezonul a fost aproape la fel de pacatos ca si cel de dinainte si chiar existase tendinta de a fi cautati tapi ispasitori. Comparativ cu vara anterioara, oamenii erau mai putin toleranti fata de tainuiri, fapt care ne-a amplificat anxietatea pe care oricum am fi resimtit-o, dupa descoperirea Petrei.

Dupa incidentul petrecut la rau, timp de o saptamana am fost foarte atenti la zvonuri sau banuieli, dar nu am aflat nimic suspect. Din cate se parea, acceptasera cu totii ideea ca atat eu, cat si Rosalind, auzisem din directii diferite strigatele de ajutor ale micutei - strigate care, de la acea distanta, trebuie sa fi fost destul de estompate. Asa ca ne mai linistiseram putin - dar nu pentru multa vreme. Cam dupa o luna, aparu o noua sursa de framantari:

Anna anunta ca se casatoreste.

Cu totii observaseram la Anne o umbra de dispret cand ne-a dat aceasta veste.

La inceput am crezut ca glumeste. Ne era greu sa credem si nici nu voiam sa ne gandim ca ar putea vorbi serios. In primul rand, pentru ca tanarul ales era Alan Ervin, acelasi Alan cu care ma batusem pe malul paraului si care o daduse in vileag pe Sofia. Parintii Annei aveau in proprietate o ferma ceva mai mica decat cea din Waknuk; Alan era fiul fierarului, iar tatal sau isi dorea ca si baiatul lui sa-i imbratiseze meseria. Fizicul il ajuta in acest sens, fiindca era inalt si robust, dar atat si nimic mai mult. Parintii Annei, evident, trebuie sa fi avut ambitii mai mari pentru fiica lor - la fel cum aveam si noi. Dar gresiseram.

Intr-un fel sau altul, Anne reusise sa-si convinga parintii sa-i accepte dorinta, drept pentru care logodna a fost recunoscuta oficial, moment in care ne-am alarmat foarte tare. Brusc, ne-am vazut nevoiti sa analizam consecintele unei asemenea actiuni si, chiar daca eram destul de tineri, am gasit suficiente motive care sa ne nelinisteasca. Michael a fost primul care i se-a adresat Annei:

- Nu poti face asa ceva, Anne. Gandeste-te la diferentele dintre voi. Ar fi ca si cum ti-ai lega intreaga viata de un infirm. Anne, gandeste-te bine si ia in calcul efectele viitoare.

Fata ii raspunse iritata:

- Sa stii ca nu sunt proasta. Normal ca am analizat totul - si am facut-o mult mai bine ca tine. In definitiv, sunt femeie si am dreptul sa ma casatoresc si sa am copii. Stii foarte bine ca in grupul nostru sunt cinci femei si trei barbati. Prin urmare, vrei cumva sa spui ca doua dintre noi nu trebuie sa se marite? Sa nu avem niciodata caminele noastre, in care sa ne crestem copiii? Dar daca nu ai aceasta intentie, inseamna ca doua dintre noi vor fi nevoite sa se marite cu barbati normali. Il iubesc pe Alan si intentionez sa ma casatoresc cu el. De fapt, ar trebui sa-mi fiti recunoscatori, fiindca va simplific problemele.

- Nu asta urmaresc, argumenta Michael. Nu putem fi singuri. Trebuie sa mai existe si altii ca noi - undeva, dincolo de raza noastra de receptie. Daca mai asteptam.

- De ce sa mai astept? Exista posibilitatea sa pierd ani de zile, ori chiar sa-mi irosesc viata. L-am gasit pe Alan, iar tu vrei sa-mi irosesc cei mai frumosi ani in asteptarea cuiva care s-ar putea sa nu apara niciodata - sau de care sa nu-mi placa. Imi ceri sa renunt la Alan si sa risc sa pierd totul. Ei bine, nu am de gand sa fac asa ceva. Nu eu am cerut sa fim asa cum suntem; si, prin urmare, am dreptul sa primesc de la viata la fel de mult ca oricare alta persoana. Stiu ca nu va fi usor, dar crezi ca mi-ar placea mai mult sa ma complac an de an in aceasta situatie? Nu-i usor pentru niciunul dintre noi, insa lucrurile nu vor sta in niciun caz mai bine daca doua fete din grupul nostru renunta definitiv la iubire si speranta. Voi sunteti trei baieti si va puteti insura cu cate o fata din grup. In acest caz, ce se va intampla cu celelalte doua - cu tinerele ramase pe dinafara? Vor fi izolate complet. Asadar, consideri ca trebuie sa dea cu piciorul la tot ce le poate oferi viata? Michael, tu esti cel care nu a reflectat si nu a analizat situatia. Eu stiu exact ce vreau; iar in ceea ce-i priveste pe ceilalti, nu pot spune care le sunt intentiile, pentru ca, nefiind indragostiti - cu exceptia lui Rosalind si a lui David - nu se confrunta cu aceasta traire si nu pot intelege.

Vorbele ii erau in parte adevarate - insa, chiar daca nu examinam toate problemele inainte de aparitie, eram pe deplin constienti de cele care nu ne slabeau deloc si dintre care cea mai importanta era stringenta disimularii, a desfasurarii unei existente sufocante in mijlocul familiilor noastre. Cu totii urmaream sa scapam de aceasta povara intr-o buna zi si, chiar daca aveam cateva idei clare despre cum am putea face asta, stiam ca mariajul cu o persoana normala ar fi devenit in scurt timp de nesuportat. Pozitia pe care o aveam in caminele noastre era destul de neplacuta - fapt datorita caruia stiam ca este aproape imposibil sa traiesti o viata alaturi de-o persoana careia nu-i apar niciun fel de expresii mintale. In primul rand, pentru ca fiecare dintre noi se va simti mult mai apropiat si va avea mult mai multe in comun cu restul membrilor grupului decat cu persoana cu care se casatoreste. Un asemenea mariaj va fi unul de forma, intrucat sotii vor fi separati de ceva mult mai serios decat un limbaj diferit, un obstacol care a fost si va ramane tainuit. O astfel de uniune ar fi plina de suferinta, neincredere reciproca si nesiguranta; eram siguri ca ne asteapta o viata in care va trebui sa avem grija permanenta de a ne masura cuvintele - si stiam cu totii destul de bine ca scaparile ocazionale sunt inevitabile.

Ceilalti oameni par atat de ingusti si sunt aproape imperceptibili, in comparatie cu aceia pe care ii cunosteam prin expresiile lor mintale; si nu cred ca persoanele "normale", care nu-si pot impartasi gandurile, vor putea intelege vreodata cat suntem de unitari. Cum sa inteleaga ei ce inseamna "congruenta gandirii", cand doua sau mai multe minti pot reflecta la unison si pot realiza ceea ce una singura nu este capabila? In plus, noi nu suntem nevoiti sa ne impotmolim in ambiguitatea cuvintelor; chiar si daca am vrea, ne este foarte dificil sa falsificam ori sa simulam un gand; si, pe de alta parte, ne este aproape imposibil sa nu ne intelegem unii cu ceilalti. Asadar, ce-am putea obtine de pe urma unei relatii cu un "normal" pe jumatate stupid si care abia daca e capabil sa ghiceasca sentimentele sau gandurile altcuiva?

Nimic altceva decat frustrare si nefericire - stari carora, mai devreme sau mai tarziu, le va urma o greseala fatala; sau, o serie de mici lapsusuri care vor da nastere suspiciunilor.

Anne intelesese aceste aspecte la fel de bine ca si noi, dar se prefacea ca le ignora si incepuse sa-si sfideze conditia refuzand la un moment dat sa ne mai raspunda - desi nu puteam spune cu certitudine daca isi blocase in totalitate mintea, ori continua sa ne asculte fara sa ia parte la discutii. Banuiam ca prima solutie i-ar fi stat in caracter, dar, pentru ca nu eram siguri, nu mai puteam discuta liberi ce aveam de facut in aceasta situatie. Posibil sa nici nu fi existat o solutie concreta. Eu, unul, n-am putut gasi o rezolvare. Rosalind, de asemenea, a fost si ea pusa in incurcatura.

Rosalind se facuse o tanara inalta si zvelta. Era draguta si avea o fizionomie care nu putea trece neobservata; gratia cu care se misca si comportamentul o faceau foarte atragatoare. Cativa tineri din regiune i-au simtit farmecul si chiar au curtat-o. A fost politicoasa cu ei, dar nimic mai mult. Posibil sa-i fi intimidat, deoarece competenta, hotararea si increderea ferma in propriile-i puteri i-au facut pe pretendenti sa-si indrepte cautarile in alta directie. Oricum, nu s-ar fi incurcat cu niciunul dintre ei. Probabil datorita faptului ca, dintre noi toti, ea a fost cea mai socata de hotararea Annei.

Pe atunci obisnuiam sa ne intalnim pe ascuns, riscand nu de putine ori. Nimeni in afara de ceilalti membri, cred, nu banuia nimic despre relatia noastra. Cand ne intalneam faceam dragoste pe furis si ne intrebam tristi daca va veni o vreme cand nu vom mai fi nevoiti sa ne ascundem iubirea. Cu toate acesta, situatia Annei ne amplifica si mai mult nefericirea. Pentru amandoi era de neconceput casatoria cu un "normal", fie el cel mai bun si mai binevoitor dintre ei.

Singura persoana careia i-am putut cere sfatul a fost unchiul Axei. Si el, la fel ca toti ceilalti, aflase de casatoria ce avea sa urmeze, insa a fost surprins sa auda ca Anne era membra a grupului nostru, veste care il intrista foarte mult. Dupa ce a rumegat indelung informatia, mi-a raspuns, clatinand din cap:

- Nu, Davie, n-o sa mearga. Aici aveti dreptate. Cunosteam acest aspect inca de acum cinci-sase ani, dar am sperat ca poate n-o sa se ajunga niciodata la o asemenea situatie. Cred ca aveti mari probleme, fiindca altminteri nu mi-ai fi cerut parerea, nu-i asa?

Am confirmat, cu o miscare a capului:

- Nu vrea sa ne asculte deloc si a incetat chiar sa ne mai raspunda. Ne-a zis ca totul s-a terminat. Ea nu si-a dorit sa fie diferita de ceilalti, iar acum vrea sa fie la fel ca ei, atat cat se poate. A fost prima noastra cearta serioasa, si la sfarsit ne-a spus ca ne uraste si ca detesta felul in care suntem - de fapt, asta a incercat sa ne transmita, pentru ca mesajul a fost putin diferit. Il doreste pe Alan atat de mult incat este ferm hotarata sa nu lase nimic sa-i stea in cale. Nu stiam ca un om l-ar putea dori pe altul cu atata ardoare. Este asa de inversunata si atat de orbita incat nu-i pasa de consecinte. Nu stiu ce putem face.

- Crezi ca nu-i in stare sa traiasca la fel ca un om normal si sa intrerupa definitiv legatura cu voi? ma intreba unchiul Axei. Ar fi prea dificil?

- Ne-am gandit la acest aspect. Oricare dintre noi poate refuza sa raspunda, asemeni unui om care nu vrea sa mai vorbeasca si care poate sa traiasca mult si bine in tacere. Dar, in situatia ei, ar insemna un legamant al tacerii luat pentru tot restul vietii. Altfel spus, nu-si va putea uita natura, pentru ca, apoi, sa se transforme intr-un om normal. Noi nu credem ca asa ceva este posibil. Michael i-a explicat ca ar fi o situatie similara cu a unei femei care, din dorinta de a se marita cu un ciung, incepe sa pretinda ca are doar o mana. Aceasta inchipuire nu o va ajuta la nimic - si, bineinteles, nu va avea forta sa se prefaca multa vreme.

Unchiul Axei reflecta cateva momente.

- Sunteti siguri ca este indragostita nebuneste de acest Alan?

- Nu mai este in apele ei, i-am raspuns, si nu mai gandeste asa cum o facea mai demult. Inainte de a inceta sa ne mai raspunda, expresiile mintale ii erau puternic impregnate de acest sentiment.

Unchiul Axei isi manifesta dezaprobarea dand inca o data din cap.

- Atunci cand doresc sa se marite, femeilor le place sa creada ca sunt indragostite; este un fel de justificare, o scuza care le ajuta sa-si pastreze respectul de sine, imi explica el. Nu este niciun rau in asta; oricum, cele mai multe dintre ele se vor folosi de toate iluziile posibile ca sa-si poata pastra casnicia. Dar cu totul altfel stau lucrurile in cazul unei femei care iubeste. Ea traieste intr-o lume unde vechile perspective i s-au modificat semnificativ. O astfel de persoana nu mai vede nimic altceva in fata ochilor si nu mai poti pune baza pe ea. Pentru ea, situatia este perfect logica si clara; pentru ceilalti, evident, trairile ei nu par intru totul firesti; din punct de vedere social este periculos. Iar cand vorbim si de un sentiment de vinovatie care trebuie depasit si, foarte posibil, ispasit, atunci e cu atat mai riscant pentru cineva care.

Se opri brusc si chibzui in tacere, dupa care continua:

- Davie, este mult prea riscant. Remuscare. abnegatie. sacrificiu de sine. dorinta de purificare - toate acestea vor apasa foarte greu pe umerii ei. Povara pe care si-o va lua, nevoia de a fi ajutata si de a avea pe cineva caruia sa-i impartaseasca durerea. Davie, mai devreme sau mai tarziu, mi-e teama ca.

Exact la fel gandeam si eu.

- Ce putem face? am repetat trist. Se intoarse si ma privi serios.

- Cat sunteti de motivati? Unul dintre voi a pornit pe un drum la capatul caruia o sa pericliteze viata tuturor celor opt membri ai grupului. Bineinteles, nu cred ca o va face intentionat, dar raul provocat va fi unul deosebit de grav. Chiar daca intentioneaza sa va fie loiala, va pune in mod deliberat viata in primejdie, pentru propriile ei interese. Gandeste-te: cateva cuvinte rostite in somn vor fi suficiente. Asadar, are ea dreptul moral sa puna in pericol sapte vieti, doar fiindca doreste neaparat sa se marite cu acel barbat? am ramas putin surprins:

- Ei bine, daca privesti asa.

- Exact asa privesc. Are acest drept?

- Noi am facut tot posibilul s-o convingem, i-am raspuns, mult prea neconvingator.

- Si ati dat gres. Iar acum ce urmeaza? Veti da totul uitarii si va veti vedea linistiti de treburile voastre, pana in ziua cand, fara sa aveti habar, o sa va dea de gol?

- Nu stiu.

A fost tot ce i-am putut raspunde.

- Fii atent, imi zise calm unchiul Axei. Am intalnit mai demult un marinar care plutise in deriva zile intregi, dupa ce-i arsese corabia. In barca cu care se salvase alaturi de alti cativa nu avusesera prea multa mancare, iar apa nu le ajunsese decat pentru foarte putin timp. Unul dintre supravietuitori bause apa de mare si turbase. Bietul om, nemaistiind ce face, a inceput sa strige si sa-si ameninte colegii, iar la un moment dat a incercat chiar sa rastoarne barca. In cele din urma, fiindca n-au putut sa-l potoleasca, au fost nevoiti sa-l arunce in mare. Apoi, mancarea si apa le-a ajuns celorlalti trei, pana cand au reusit sa atinga tarmul. Chiar daca nu ar fi scapat de el, nebunul oricum ar fi murit - si, cel mai probabil, i-ar fi impartasit si ei soarta.

Am clatinat cu hotarare din cap, raspunzandu-i categoric:

- Nu putem face asa ceva.

Unchiul continua sa ma fixeze cu privirea.

- Sa stii ca lumea in care traiesti nu-i deloc ospitaliera si intelegatoare - in special cu aceia care sunt diferiti, imi raspunse el. Dar, la urma urmelor, este posibil sa nu fiti genul de supravietuitori.

- Nu-i vorba doar de atat. Daca Alan ar fi fost singurul care sa ne pericliteze viata, ne-am fi putut descotorosi de el. Insa aici este vorba de Anne si nu-i putem face una ca asta - dar nu fiindca este fata, pentru ca la fel ar fi stat lucrurile cu oricare dintre noi; pur si simplu nu putem. Suntem mult prea apropiati. De ea si de ceilalti ma simt mai apropiat decat sunt de surorile mele. Mi-e foarte greu sa-ti explic.

M-am oprit si am incercat sa gasesc un exemplu prin care sa-l fac sa priceapa ce sentimente aveam unii fata de ceilalti. Insa nu am reusit sa gasesc un mod mai clar de exprimare. N-am putut decat sa-i vorbesc, dar fara sa-l impresionez prea mult.

- Unchiule Axei, nu ar fi doar o crima, ci ceva mult mai grav: ca si cum ne-am silui pentru totdeauna o particica din noi. Nu putem face asa ceva.

- In acest caz, veti avea cate o sabie deasupra capului, imi raspunse el.

- Stiu, am recunoscut cu tristete. Dar nu asta e solutia, pentru ca o sabie launtrica ar fi mult mai ingrozitoare.

De teama ca nu cumva Anne sa ne asculte gandurile, n-am putut discuta cu ceilalti despre aceasta alternativa; insa stiam dinainte verdictul. Imi era clar ca unchiul Axei ne propusese cea mai eficienta solutie; si, de asemenea, mai stiam ca imposibilitatea ei de realizare insemna tocmai recunoasterea neputintei.

Anne nu ne mai transmitea nimic, iar noi nu o mai puteam receptiona si continuam sa nu stim daca avusese sau nu taria sa nu ne mai receptioneze. De la sora ei, Rachel, aflasem ca nu mai dadea ascultare decat cuvintelor si facea tot posibilul sa se comporte ca un om normal, din toate punctele de vedere; dar asigurarile surorii nu au fost destul de convingatoare ca sa putem comunica intre noi fara niciun fel de retineri.

In saptamanile urmatoare, autoizolarea Annei ne intarise ideea ca renuntase sa mai fie diferita si ca devenise intr-adevar o persoana normala. Ziua nuntii a trecut fara probleme, iar ea si Alan s-au mutat in casa pe care le-o facuse cadou tatal ei, undeva la marginea proprietatii sale. Din cand in cand, mai auzeam zvonuri referitoare la nechibzuinta de a se marita cu un barbat aflat sub statutul ei, dar in rest n-au existat decat foarte putine comentarii.

In urmatoarele luni n-am mai aflat nimic despre ea, cu exceptia faptului ca-i ceruse surorii sa-si mai rareasca vizitele - de parca ar fi urmarit cu nerabdare sa intrerupa si ultima legatura pe care o mai aveam cu ea. Ca urmare, nu puteam decat sa speram ca i se implinise dorinta si ca, in ciuda temerilor noastre, era intr-adevar fericita.

In ceea ce ma privea pe mine si pe Rosalind, am avut astfel ragaz sa acordam mai multa atentie problemelor noastre. La scurt timp dupa ce intelesesem ca urma sa ne casatorim, niciunul dintre noi nu a mai dat atentie acestui fapt. A fost unul din acele lucruri ce par predestinate, in deplin acord cu legea naturii si cu dorintele noastre, si pe care simteam ca il cunoastem si asteptam dintotdeauna. Insa perspectiva ne-a ademenit inainte s-o constientizam. Eu nu m-am gandit niciodata ca s-ar putea intampla altfel, deoarece, cand doi oameni cresc si gandesc impreuna atat de apropiati cum am fost noi, si cand ostilitatea din jurul lor ii face sa se apropie si mai mult, ei se simt atrasi unul de celalalt cu mult inainte de a sti ca se iubesc.

Iar in momentul in care stiu ca se iubesc, afla brusc ca sunt situatii in care nu difera absolut deloc de persoanele normale. Si, de asemenea, ca sunt nevoiti sa se confrunte cu aceleasi obstacole ca si acestia.

Galceava dintre familiile noastre - cearta care devenise publica odata cu aparitia cailor uriasi - dura de-acum de ani buni. Tata si unchiul meu vitreg, Angus, parintele lui Rosalind, purtau un adevarat razboi de gherila. In stradaniile lor de a obtine un avantaj fata de celalalt si in speranta descoperirii celei mai mici Ofense sau Anomalii, isi supravegheau reciproc fermele ca niste adevarati soimi, fiind totodata bine-cunoscut faptul ca ii recompensau gras pe informatorii care le aduceau vesti despre neregulile din teritoriul adversarului.

Tata, hotarat sa mentina un nivel mai inalt de corectitudine decat Angus, facuse o sumedenie de sacrificii personale. De pilda, desi ii placeau foarte mult rosiile, a renuntat definitiv sa mai cultive plante din familia instabila a solanaceelor; si, din acel moment, am inceput sa cumparam de la altii cartofi si rosii. Si alte specii au fost trecute pe lista neagra, fiindca nu prezentau siguranta si necesitau costuri destul de mari - dar, chiar daca aceasta stare de fapt contribuise la aparitia unor standarde inalte in ambele ferme, buna intelegere intre vecini nu s-a putut restabili.

Era mai mult ca sigur ca niciuna din parti nu ar fi acceptat sub nici o forma o uniune a familiilor noastre.

Pentru noi, situatia se inrautatea din ce in ce mai mult. Mama lui Rosalind incercase deja sa-i gaseasca fetei un sot; in vreme ce mama mea cantarise din ochi vreo doua-trei fete, fara insa a fi deloc multumita.

Amandoi eram siguri ca niciuna din tabere nu avea habar de relatia noastra. Intre membrii familiilor Strorm si Morton nu aveau loc decat scurte dialoguri caustice, iar singurul acoperis sub care se intalneau si stateau linistiti era cel al bisericii. Cu Rosalind ma intalneam ocazional si eram de fiecare data foarte discreti.

Daca nu faceam ceva sa schimbam situatia, impasul in care ajunsesem parea ca se va prelungi foarte mult. Exista o solutie la care am fi putut recurge, daca am fi fost convinsi ca mania lui Angus avea sa se manifeste sub forma unei casatorii impuse cu arma, insa nu aveam nici o certitudine in acest sens. Atat de apriga era dusmania pe care i-o purta familiei Strorm, incat - consideram noi - era foarte posibil sa fie tentat sa-si foloseasca pusca intr-un cu totul alt mod. In plus, chiar daca onoarea ar fi fost pastrata cu forta, stiam cu certitudine ca tot am fi fost renegati de familiile noastre.

Am discutat si analizat pe indelete o solutie a dilemei, fara sa ajungem la vreun rezultat, nici chiar dupa ce trecuse jumatate de an de la casatoria Annei.

In ceea ce priveste restul grupului, descoperiseram ca primul semnal de alarma isi pierduse din intensitate in cele sase luni care-i urmasera. Dar asta nu inseamna ca am fost linistiti; tihna disparuse inca din prima zi in care ne descoperiseram conditia, asa ca a trebuit sa ne obisnuim cu o viata in care pericolul era latent si, odata cu trecerea crizei create de Anne, am fost nevoiti sa ne deprindem cu o existenta in care amenintarile nu ne slabeau nici o clipa.

Apoi, pe cararuia de pe ogorul ce ducea spre casa lui, intr-o duminica, la amurg, a fost gasit cadavrul lui Alan, cu gatul strapuns de o sageata.

Rachel a fost prima care ne-a dat vestea si am ascultat-o ingrijorati cum incerca s-o contacteze pe sora ei. Fata si-a folosit toata puterea de concentrare, insa fara niciun rezultat. La fel cum o facuse in ultimele opt luni, mintea Annei continua sa ramana ferecata. Nu mai transmitea nimic, nici macar in momentele de suferinta.

- O sa ma duc la ea, ne spuse Rachel, fiindca trebuie sa aiba pe cineva care sa-i fie alaturi.

Am asteptat nerabdatori mai mult de un ceas. Intr-un final, Rachel ne-a contactat foarte tulburata.

- Nu vrea sa ma vada. Nici macar nu mi-a dat drumul in casa. Pe o vecina a primit-o, dar pe mine nu. Mi-a strigat sa plec imediat de acolo.

- Se gandeste probabil ca unul din noi este vinovatul, veni prompt raspunsul lui Michael. A facut vreunul dintre voi asa ceva - sau, cel putin, stiti ceva despre asta?

Unul dupa altul, raspunsurile noastre negative au venit rapid si categoric.

- Trebuie sa o oprim sa mai creada asta, conchise Michael. Incercati sa stabiliti legatura cu ea.

Ne-am dat cu totii silinta sa o contactam, insa nu am primit niciun raspuns.

- Nu-i bine, admise Michael. Rachel, trebuie sa gasesti o modalitate prin care sa o instiintezi in scris. Alege-ti cu grija cuvintele, astfel meat sa priceapa ca nu suntem responsabili pentru aceasta nenorocire, si scrie-i in asa fel incat sa nu inteleaga nimeni altcineva.

- Bine, o sa incerc, raspunse Rachel sovaielnica.

Un ceas mai tarziu, ne-a contactat din nou.

- N-a mers. I-am dat vecinei biletelul si am asteptat, dar nu pentru mult timp, fiindca femeia a iesit la usa si mi-a zis ca Anne l-a rupt fara ca macar sa-l fi deschis. Acum este si mama acolo si incearca s-o convinga sa vina acasa.

Michael nu se grabi sa-i raspunda. Apoi, ne sfatui:

- Trebuie sa ne pregatim pentru ce-i mai rau. Fiti gata sa fugiti daca va fi nevoie - insa fara sa treziti vreo banuiala. Rachel, incearca sa afli tot ce poti si instiinteaza-ne imediat daca se intampla ceva.

Eu nu stiam ce-as fi putut face. Petra era in patul ei si nu as fi putut-o trezi fara sa fiu observat. In plus, nu eram convins de necesitatea unei asemenea actiuni, intrucat Anne nu ar fi avut de ce sa-si inchipuie ca micuta a avut vreun rol in uciderea lui Alan. In definitiv, sora mea putea fi considerata doar potential una dintre noi - asa ca m-am rezumat la imaginarea unui plan sumar, spunandu-mi ca trebuie sa astept avertismente mai serioase inainte de a fugi amandoi de acasa.

Cand Rachel ne contacta din nou, toti cei din casa se dusesera la culcare.

- Eu si mama ne ducem acasa, ne-a zis ea. Anne i-a gonit pe toti si a ramas acum singura. Mama a vrut sa ramana cu ea, dar Anne, coplesita de durere, a devenit pur si simplu isterica si i-a facut pe toti sa plece. Nimeni nu a insistat sa ramana, de teama ca nu cumva sa izbucneasca si mai tare. I-a spus mamei ca stie cine este responsabil pentru moartea lui Alan, dar ca nu-i va dezvalui numele.

- Crezi ca facea referire la noi? In fond, sugera Michael, este posibil ca Alan sa fi intrat intr-un conflict de care noi sa nu stim nimic.

Rachel era mai mult decat neincrezatoare:

- Daca ar fi fost numai atat, cu siguranta ca m-ar fi lasat sa intru si nu ar fi tipat la mine sa ies afara, in orice caz, maine dimineata ma voi duce din nou la ea, sa vad daca nu si-a schimbat parerea.

Pentru moment a trebuit sa ne multumim cu atat. Asa ca ne-am putut relaxa cateva ore.

A doua zi, Rachel ne-a povestit ce s-a intamplat in acea dimineata:

Se trezise la un ceas dupa revarsatul zorilor si pornise spre casa Annei, traversand campul. Odata ajunsa acolo, a ezitat putin, fiindca nu-i facea deloc placere sa fie primita cu acelasi strigat de repulsie cu care fusese intampinata in ziua precedenta. Insa nu avea rost sa stea locului si sa se holbeze la casa, asa ca si-a facut curaj si a ciocanit. Sunetul belciugului din usa rasuna in interior, iar fata astepta - dar fara rezultat.

A scuturat inca o data inelul de fier, cu mai multa vigoare. Niciun raspuns.

S-a speriat si a batut cu putere in usa, ascultand atenta. Apoi, de-a dreptul inspaimantata, a dat incet drumul verigii si a pornit spre casa vecinei care statuse cu Anne in ziua precedenta.

Cu ajutorul unui bustean din stiva de lemne, au reusit sa intre in casa deschizand obloanele unei ferestre. Pe Anne au gasit-o sus, in dormitorul ei, atarnand de-o grinda.

Au dat-o imediat jos si au intins-o pe pat, dar trecuse prea mult timp pentru ca s-o mai poata ajuta. Vecina o acoperi cu un cearsaf.

Rachel a simtit ca traieste un cosmar. Vecina o lua de brat si o conduse spre usa. Trecand prin dreptul mesei, femeia observase o foaie de hartie impaturita.

- Probabil este pentru tine sau pentru parintii vostri, ii spusese ea, punandu-i foaia in palma.

Rachel a privit-o buimaca si a citit adresa de pe exterior.

- Dar nu-i pentru. raspunsese ea, instinctiv. Realizand in acel moment ca femeia nu stia sa citeasca, se oprise, prefacandu-se ca verifica mai atent ce scrie.

- Ah, desigur - o sa le-o dau lor, a asigurat-o ea, punand in buzunarul din fata al rochiei mesajul care nu-i era adresat nici ei si nici parintilor lor, ci inspectorului.

Sotul vecinei a fost cel care a condus-o acasa. Dupa ce le-a dat parintilor cumplita veste, Rachel s-a retras sa citeasca scrisoarea in camera pe care, odinioara, inainte de casatorie, Anne o impartise cu ea.

Ne denuntase pe toti, inclusiv pe Rachel si chiar pe micuta Petra, acuzandu-ne ca am planuit impreuna uciderea lui Alan si ca unul din noi, fara sa-i mentioneze numele, l-a dus la indeplinire.

Rachel a citit-o de doua ori, dupa care o transforma in scrum.

Tensiunea se mai domolise dupa o zi sau doua. Sinuciderea Annei fusese o tragedie, insa n-a privit-o nimeni cu suspiciune. O tanara sotie, insarcinata cu primul ei copil, si-a pierdut cumpatul ca urmare a socului provocat de moartea sotului in imprejurari deloc normale; o alegere lamentabila, dar nu de neinteles.

Moartea lui Alan nu a putut fi atribuita nimanui, ramanand si pentru noi un mister, la fel cum era pentru toti ceilalti. Cercetarile au scos la iveala mai multe persoane care ii purtau pica, insa niciuna dintre acestea nu il ura atat de mult incat sa recurga la crima si, de asemenea, n-a existat nici macar un singur suspect care sa nu poata dovedi cert ca se afla intr-o cu totul alta parte in intervalul de timp in care fusese ucis Alan.

Batranul William Tay recunoscuse ca era una din sagetile sale, dar, in definitiv, toti cumparau sageti de la el. N-a fost o sageata folosita in concursuri si nu avea nimic particular; era o sageata normala de vanatoare, asa cum puteau fi gasite cu zecile in fiecare casa. Oamenii, desigur, barfeau si faceau speculatii, pentru ca trebuie sa fi lansat cineva zvonul cum ca Anne n-a fost intru totul devotata sotului ei si ca, in ultimele saptamani, parea sa se teama foarte mult de el. Spre si mai marea durere a parintilor fetei, barfa capatase amploare si raspandise ideea ca Anne a fost cea care a slobozit sageata ucigasa, dupa care s-a sinucis datorita remuscarilor sau fricii de a nu fi prinsa. Insa nici aceasta supozitie n-a avut viata lunga, disparand din lipsa de dovezi concrete. Astfel, in numai cateva saptamani, barfitorii s-au vazut nevoiti sa treaca la alte subiecte, iar misterul a fost catalogat drept insolvabil. Sau, la fel de bine, ar fi putut sa fi fost un simplu accident, al carui vinovat n-a indraznit sa-si recunoasca fapta.

Am fost foarte atenti la zvonurile sau banuielile care ar fi putut indrepta atentia asupra noastra, dar fiindca n-au existat astfel de neplaceri, si pentru ca interesul general se potolise, ne-am bucurat si noi de putina relaxare.

Cu toate ca nelinistea ascutita pe care o resimtisem timp de aproape un an de zile mai scazuse putin, umbra ei continua sa ne tulbure - era un mic semnal de alarma care ne intensifica sentimentul ca ne-am dezbinat si ca siguranta tuturor sta in mainile fiecaruia dintre noi.

Moartea Annei ne-a indurerat foarte mult, dar suferinta ne-a fost atenuata de sentimentul ca o pierduseram deja cu ceva vreme in urma. Totusi, Michael era singurul care parea ca nu impartaseste usoara noastra relaxare, pentru ca ne spusese limpede:

- Unul din noi n-a fost suficient de puternic.

In acel an, inspectiile de primavara au fost favorabile. Din tot districtul, numai doua ogoare au fost trecute pe lista de purificare si niciunul dintre acestea nu apartinea tatalui meu, ori unchiului vitreg, Angus. Ultimii doi ani fusesera atat de rai incat toti cei care au ezitat in primul an sa scape de animalele predispuse sa nasca progenituri anormale, le-au exterminat in anul urmator, iar rata normalitatii s-a mentinut la un nivel inalt si aici. Mai mult decat atat, optimismul si perspectiva unui an rodnic i-au imboldit pe oameni sa devina mai prietenosi si mai veseli. Pana la sfarsitul lunii mai, foarte multi fermieri au facut prinsoare ca numarul specimenelor anormale va fi atat de mic, incat se va stabili un nou record. Chiar si batranul Jacob fusese nevoit sa admita ca nemultumirea divina era pentru moment inactiva. "Milostiv este Domnul", spuse el, pe un ton dezaprobator. "Le mai da o ultima sansa. Sa speram ca se vor indrepta, pentru ca altfel ne va fi foarte rau anul viitor. Si, de fapt, inca nu e timpul pierdut sa se strice totul si in acest an."

Insa n-a existat niciun semn al declinului. Legumele tarzii pastrau acelasi grad inalt de normalitate ca si cerealele. Vremea, de asemenea, parea hotarata sa participe la obtinerea unei recolte bogate, iar inspectorul isi petrecea atat de mult timp in linistea biroului sau, incat oamenii incepusera chiar sa-l indrageasca.

Noi, la fel ca si toti ceilalti, ne asteptam la o vara linistita, in care aveam mult de trudit - si probabil chiar asa ar fi fost, daca n-ar fi intervenit Petra.

La inceputul lui iunie, inspirata din cate se parea de spiritul de aventura, a facut doua lucruri despre care stia foarte bine ca sunt interzise. Mai intai, desi era neinsotita, a plecat calare pe ponei dincolo de granita proprietatii noastre; apoi, nu s-a multumit sa se limiteze doar la campurile deschise, ci a trecut la explorarea padurii.

Dupa cum am mai spus, padurile de langa Waknuk sunt considerate destul de sigure, dar nu poti conta prea mult pe asta. Pisicile salbatice ataca rareori si o fac numai cand sunt lihnite de foame; in general, prefera sa fuga. Dar chiar si asa, nu e deloc intelept sa te aventurezi acolo fara o arma, deoarece vietati mult mai mari pot inainta prin fasiile impadurite din Liziere - acele limbi de padure ce se intercaleaza in Tinutul Salbaticiei, care de altfel e curat si defrisat in unele portiuni - de unde se pot strecura foarte usor in terenurile noastre impadurite.

Chemarea Petrei a aparut la fel de brusc si de neasteptat ca si prima data. Si, chiar daca nu a fost generata de aceeasi violenta si spaima convulsiva, a fost destul de intensa; iar tulburarea si anxietatea erau suficient de puternice cat sa produca receptorului un serios disconfort. In plus, copila nu se putea controla deloc, ci isi transmitea pur si simplu emotia, cu o forta care estompa totul ca o pata amorfa uriasa.

Am incercat sa le spun si celorlalti ca pornesc in ajutorul ei, dar nu am reusit sa o contactez nici macar pe Rosalind. Mi-e foarte greu sa descriu o stare atat de coplesitoare: este ca atunci cand nu-ti poti auzi glasul din pricina unui zgomot asurzitor si, totodata, incerci sa privesti printr-o ceata densa. Iar ca lucrurile sa stea si mai rau, nu-mi oferea nici o imagine sau macar un indiciu al cauzei care o provoca; incercarea de a explica prin cuvinte un sens ori o traire este intotdeauna sortita esecului, dar as putea spune ca semana intrucatva cu un strigat nerostit de protest. Era o emotie-reflex, negandita si necontrolata; si cred ca nici fata nu stia clar ce face. Era ceva instinctiv. Un semnal de alarma, care venea de undeva din departare.

Am parasit in fuga fieraria unde lucram si mi-am luat pusca - pe care o tineam atarnata in apropierea usii de la intrarea in casa - intotdeauna incarcata si pregatita in caz de pericol, in numai cateva minute mi-am inseuat calul si am purces la drum. Una din calitatile certe ale chemarii era directia spre care ma indrepta. Imediat ce-am apucat-o pe cararea de iarba, i-am dat pinteni calului si am pornit in galop spre Padurile Apusene.

Daca Petra si-ar fi oprit pentru cateva minute apelul alarmant si coplesitor - atat cat sa am timp sa iau legatura cu restul grupului - consecintele ar fi fost cu totul altele - de fapt, cred ca ar fi lipsit cu desavarsire. Insa nu a facut-o. A continuat sa-l transmita cu o atare intensitate, ca simteam ca trebuie sa-i descopar sursa cat mai repede cu putinta.

O portiune de drum nu mi-a mers bine deloc. La un moment dat am cazut de pe cal si am pierdut ceva timp pana sa-l prind. In padure, solul era prea tare pentru galop, caci poteca era curatata periodic de ierburi, fiind folosita deseori ca scurtatura. Am urmat-o si eu, pana cand mi-am dat seama ca ma abatusem prea mult. Desisul de catina la care ajunsesem era mult prea des ca sa pot trece prin el, asa ca am fost nevoit sa ma intorc si sa caut o alta carare. Directia nu-mi punea niciun fel de probleme, fiindca Petra nu ma slabea deloc. In cele din urma, am reusit sa gasesc o cararuie ingusta si halucinant de serpuitoare, acoperita de crengi pe sub care a trebuit sa calaresc aplecat pe grumazul calului. Intr-un final, hatisul se limpezi, ceea ce mi-a permis sa inaintez nestingherit. Dupa aproximativ patru sute de metri am trecut printr-o alta portiune de tufe si am iesit intr-o poiana.

Petra nu era acolo, dar atentia mi-a fost atrasa imediat de poneiul ei - patrupedul zacea cu gatlejul sfartecat, in capatul celalalt al luminisului. O creatura ingrozitoare sfasia si infuleca din pulpa acestuia cu atata nesat, incat nici nu auzise ca ma apropiam.

Fiara era brun-roscata, baltata cu pete galbene si maro-inchis. Picioarele cu talpi uriase ii erau si ele acoperite de blana, iar labele din fata, pe care avea sange inchegat, aveau gheare lungi si incovoiate. Blana mitoasa care ii atarna pe coada, o facea sa arate ca o pana uriasa. Chipul ii era rotund, cu ochi galbeni, sticlosi. Urechi mari si clapauge, iar nasul aproape carn. Din maxilarul superior coborau peste mandibula doi incisivi impresionanti, iar cu ei si cu ghearele sfarteca lacoma poneiul.

Mi-am scos incet pusca de la spate, dar miscarea i-a atras indata atentia. Isi intoarse capul si ramase ghemuita, fixandu-ma din priviri, cu botul manjit de sange. Ridicandu-si coada, incepu s-o legene incet intr-o parte si alta. Am tintit si, exact in momentul in care fiara sari, o sageata i se infipse in gat. Saltul continua, iar creatura se zvarcoli in aer si ateriza in patru labe, tintuindu-ma feroce cu ochii ei galbeni. Speriindu-se, calul se ridica pe picioarele de dinapoi si pusca mi se descarca in aer, dar inainte sa apuce sa se incordeze pentru un nou salt, doua sageti o lovira in piciorul din spate si in cap. Pret de o clipa ramase nemiscata, apoi se prabusi.

Cu arcul in maini, Rosalind intra in luminis de undeva din dreapta mea. Michael aparuse din cealalta parte si, pentru a nu risca deloc, isi tinea arcul incordat, fara sa slabeasca din ochi creatura. Chiar daca eram foarte aproape unul de celalalt, Petra se afla si ea in preajma si continua sa ne copleseasca.

- Unde e? intreba Rosalind cu voce tare.

Privind in jurul nostru, am zarit-o pe micuta la patru metri, intr-un pomisor. Statea pe o craca si se tinea cu amandoua mainile de trunchi. Rosalind isi struni calul pana sub copac si ii spuse copilei ca poate sa coboare. Petra insa parea incapabila sa se miste. Am descalecat, m-am suit in copac si am ajutat-o sa coboare pana la inaltimea de la care Rosalind reusi sa o ia in brate. Rosalind o aseza in sa, cu fata spre ea, si incerca sa o calmeze, dar Petra privea fix spre poneiul ei drag. Suferinta fetitei se amplifica.

- Trebuie sa o oprim, i-am zis lui Rosalind. Altfel ii va aduce pe toti aici.

Dupa ce se asigura ca fiara este moarta, Michael ni se alatura si o privi ingrijorat pe fetita.

- Nu are nici cea mai vaga idee ca ea face acest lucru. Nu este un semn de inteligenta; pare sa urle inspaimantata in sinea ei. Ar fi mai bine pentru ea sa se descarce cu voce tare. Hai s-o ducem in alta parte, unde sa nu-si mai poata vedea calutul.

Am dus-o in spatele unui rand de arbusti, unde Michael ii vorbi calm si incerca s-o incurajeze, dar Petra nu parea sa inteleaga, fiindca nu domolise deloc acel semnal de tulburare si spaima.

- Poate ca vom avea succes daca ii transmitem simultan acest gand, le-am sugerat eu. Liniste-blandete-relaxare. Gata, sunteti pregatiti?

Am incercat un sfert de minut, dar tulburarea Petrei nu se opri decat pentru o clipa, dupa care ne asalta din nou.

- Nu merge, spuse Rosalind, renuntand.

Ne-am privit neputinciosi. Sablonul mintal se schimbase putin: amplitudinea primejdiei se diminuase, dar consternarea si durerea erau in continuare coplesitoare. In acel moment, Petra incepu sa planga. Rosalind o cuprinse cu bratul si o trase aproape de ea.

- S-o lasam sa se descarce, zise Michael.

In timp ce asteptam sa se linisteasca, lucrul de care ma temeam, s-a intamplat. Rachel isi facuse si ea aparitia in luminis, iar cateva clipe mai tarziu venise un alt baiat. Nu-l mai vazusem pana atunci, dar stiam ca el trebuie sa fie Mark.

Nu ne mai intalniseram niciodata fata in fata, pentru ca stiam ca este riscant. Si eram aproape sigur ca urmau sa mai vina doua fete, pentru a intregi astfel o adunare pe care hotarasem sa nu o realizam niciodata.

Le-am explicat verbal numaidecat ce se intamplase, cerandu-le sa plece imediat, impreuna cu Michael, pentru ca nu cumva sa fim vazuti impreuna. Langa Petra urma sa raman doar eu si Rosalind, si sa incercam cu orice chip s-o calmam pe fetita.

Ceilalti trei au inteles situatia si dupa cateva clipe au plecat fiecare in directii diferite - in vreme ce noi continuam sa o linistim pe fetita, desi fara prea mult succes.

Dupa zece minute alte doua tinere, Sally si Katherine, si-au facut aparitia printre arbusti. La fel ca si ceilalti, au venit calare, tinandu-si arcurile pregatite de atac. Sperasem sa se fi intalnit cu unul din cei plecati mai inainte si sa le fi intors din drum, dar era clar ca sosisera pe o ruta diferita.

Fetele s-au apropiat si au privit-o mirate pe Petra. Le-am explicat si lor situatia, tot in cuvinte, rugandu-le sa plece degraba. In momentul in care isi intoarsera caii, dand sa plece, un barbat solid, calare pe o iapa murga intra in poiana.

Strainul isi struni calul, examinandu-ne din sa.

- Ce se intampla aici? intreba el pe un ton banuitor.

Cum era un strain pentru mine, nu m-a impresionat deloc. Asa ca i-am raspuns prin intrebarea cu care sunt abordati de obicei necunoscutii. Iritat, isi scoase actul de identitate, perforat pentru anul in curs, si ne-am asigurat astfel ca niciunul dintre noi nu este in afara legii.

- Si ce faceti voi aici? repeta strainul. Primul impuls a fost sa-i spun sa-si vada de treburile lui, insa mi-am dat seama ca in circumstantele date, diplomatia este varianta cea mai chibzuita. I-am explicat ca fusese atacat poneiul surorii mele si ca raspunseseram chemarilor ei de ajutor - dar barbatul nu parea sa-mi accepte explicatia. Ma iscodi cu privirea, dupa care se intoarse catre Sally si Katherine.

- Sa zicem ca asa e. Dar pe voi doua ce v-a facut sa goniti pana aici?

- Tot strigatele copilei, ii raspunse Sally.

- Eu n-am auzit niciun strigat - si am fost la mica distanta in urma voastra.

Sally si Katherine se privira reciproc. Sally ridica din umeri.

- Dar noi le-am auzit, ii zise ea scurt.

Se parea ca venise vremea sa intervin si eu.

- La cat de tare a strigat, cred ca s-a auzit pe kilometri intregi. Si nu mai pun la socoteala racnetele sarmanului ponei.

L-am condus din spatele micului palc de arbusti si i-am aratat calutul sfartecat, precum si fiara responsabila pentru atac. S-a aratat destul de surprins, ca si cum nu s-ar fi asteptat la aceasta dovada, insa n-a fost multumit si a insistat sa-i aratam certificatele Petrei si lui Rosalind.

- Ce inseamna asta? am intrebat.

- Nu stii ca pe aici misuna spioni din Liziere? imi raspunse el.

- Nu stiam. Dar aratam noi oare ca locuitorii Lizierelor?

Imi ignora intrebarea.

- Ei bine, chiar au spioni. Noi avem ordin sa-i cautam, pentru ca de aici pornesc problemele - si cu cat stati mai departe de padure, cu atat sunt mai mici sansele sa-i intalniti.

Nemultumit, isi intoarse privirea spre ponei si se uita apoi la Sally.

- Cred ca a trecut mai bine de jumatate de ora de cand calutul a incetat sa mai racneasca. Cum de-ati reusit sa nimeriti exact in acest loc?

Sally isi ridica vag sprancenele.

- Fiindca asta era directia din care rasunau ragetele, si pe masura ce ne-am apropiat, am putut auzi si tipetele fetitei, ii explica ea simplu.

- Si ati facut foarte bine ca le-ati urmarit, am intervenit si eu. Daca nu s-ar fi intamplat sa fim noi mai aproape, cu siguranta ca voi i-ati fi salvat viata. Dar totul s-a rezolvat cu bine si, din fericire, fetita este teafara. Este totusi foarte speriata si trebuie sa o duc acasa. Va multumim ca ne-ati sarit in ajutor.

Fetele pricepusera imediat aluzia. Ne-au felicitat pentru salvarea Petrei, i-au urat insanatosire grabnica si au pornit la drum. Insa strainul nu se grabea sa plece - arata vadit nemultumit si putin nedumerit. Totusi, nu avea de ce sa se agate. Ne arunca tuturor o privire iscoditoare prelunga, lasandu-ne impresia ca ar vrea sa mai spuna ceva, dar se razgandi. Intr-un final, isi repeta sfatul si ne ceru sa stam cat mai departe de padure, apoi porni in aceeasi directie in care plecasera si surorile. Imediat ce strainul disparu printre copaci, Rosalind ma intreba nelinistita:

- Cine e?

Tot ce i-am putut spune a fost numele din actul barbatului, Jerome Skinner. Nu-l cunosteam, iar numele noastre pareau sa nu-i spuna nimic. As fi intrebat-o pe Sally, dar nu-mi permitea ecranul ridicat de Petra. Separarea de ceilalti imi dadea un sentiment straniu, de parca as fi fost legat la ochi, si ma facea sa ma intreb ce vointa trebuie sa fi avut Anne, ca sa se inchida complet in ea insasi, atatea luni de zile.

Rosalind, tinandu-si bratul drept in jurul Petrei, porni spre casa la pas. Dupa ce-am luat saua si fraul de pe calut, am recuperat sagetile din trupul creaturii si am pornit in urma fetelor.

Odata ajunsi acasa, Petra a fost dusa in pat. Pe tot parcursul dupa-amiezii si pana dupa inserat, nelinistea ei s-a manifestat sporadic, continuand la fel de iritanta pana aproape de ora noua, cand se domoli brusc si disparu.

- Slava Domnului. In sfarsit a adormit, veni remarca unuia dintre noi.

- Cine e Skinner? am intrebat nelinistiti, in acelasi timp, si eu si Rosalind.

Sally ne raspunse:

- E nou pe aici. Insa tatal meu il cunoaste. Are o ferma in vecinatatea padurii prin care am trecut azi. Ghinionul a facut sa ne vada si sa se intrebe de ce galopam printre copaci.

- Dar de ce a fost atat de suspicios? intreba Rosalind. Stie ceva despre expresiile mintale? Nu credeam ca vreunul dintre ei sa fie in stare de asa ceva.

- Stati linistiti, fiindca l-am testat eu si nu poate nici sa le creeze, nici sa le receptioneze, ii raspunse Sally.

Tiparul caracteristic lui Michael isi facu simtita prezenta, intrebandu-ne despre ce discutam. Dupa ce i-am explicat, el ne lamuri:

- Unii oameni au o vaga idee ca ar fi posibil un asemenea lucru. Insa ce cunosc ei este ceva foarte rudimentar, un fel de transfer emotional al impresiilor mintale. Cei care cred in acest fenomen, il numesc telepatie, dar majoritatea au mari indoieli in privinta existentei ei reale.

- Si o considera cumva o anomalie? am intrebat.

- Greu de spus. Nu stiu daca a ridicat cineva aceasta intrebare. Din punct de vedere teoretic s-ar putea sustine ca o imagine autentica ar trebui sa fie capabila de asta, din moment ce Dumnezeu are capacitatea sa citeasca mintile oamenilor. S-ar putea argumenta ca este o calitate pe care oamenii au pierdut-o temporar, ca o pedeapsa suplimentara pe langa Napasta - dar nu as risca pentru nimic in lume sa apar cu o astfel de justificare in fata completului de judecata.

- Individul parea totusi sa suspecteze ceva, interveni Rosalind. Ati mai intalnit si pe altii atat de iscoditori?

I-am raspuns toti cu un "nu" categoric.

- In regula, continua ea. Insa trebuie sa fim foarte atenti, sa nu se mai intample una ca asta. David, incearca sa-i explici Petrei, in cuvinte, si invat-o sa se controleze. Iar daca mai apare cumva aceeasi perturbare, ignorati-o daca puteti, sau, in caz contrar, nu-i raspundeti. Lasati totul in seama mea si a lui David. Daca va fi o chemare necontrolata, asa cum s-a intamplat intaia data, primul care ajunge la ea trebuie sa gaseasca o metoda prin care s-o adoarma - si, imediat ce inceteaza constrangerea, ceilalti trebuie sa se intoarca la treburile lor si sa evite pe cat posibil sa se dea de gol. Nu trebuie sub nici o forma sa ne mai lasam stransi laolalta, fiindca este posibil ca data viitoare sa nu mai fim la fel de norocosi. Sunteti cu totii de acord?

Dupa ce si-au dat consimtamantul, ceilalti s-au retras, lasandu-ne pe mine si pe Rosalind sa aflam care ar fi cea mai buna modalitate prin care s-o abordez pe Petra.

A doua zi m-am trezit devreme si primul lucra pe care l-am remarcat a fost, din nou, tulburarea Petrei. Dar de aceasta data avea o calitate diferita; panica lasase loc suferintei pentru moartea poneiului. De asemenea, intensitatea era mult scazuta, spre deosebire de ziua anterioara.

Am incercat sa intru in legatura cu ea si, chiar daca nu m-a inteles, am perceput pret de cateva secunde o incercare de verificare si o usoara urma de nedumerire. M-am dat jos din pat si m-am dus in camera ei. S-a bucurat ca i-am tinut companie; iar pe masura ce discutam, tulburarea launtrica scadea. Inainte sa plec, i-am promis ca o sa mergem dupa-amiaza la pescuit.

Nu-mi este deloc usor sa explic in cuvinte cum putem crea expresii mintale inteligibile. Fiecare dintre noi descoperise singur; iar la inceput, desigur, am fost cu totii foarte stangaci, dar am castigat experienta in momentul in care ne-am descoperit reciproc si am inceput sa invatam din practica. In schimb, cu Petra lucrurile stateau cu totul altfel. Inca de varsta de numai sase ani si jumatate, manifestase o forta de proiectie diferita de a noastra si aproape colosala - insa nu-si constientiza puterea si, prin urmare, nu si-o putea controla. Mi-am dat toata silinta sa-i explic, dar, chiar daca avea aproape opt ani, mi-a fost foarte greu sa-i transpun situatia in cuvinte simple, pe care sa le poata intelege. Stand amandoi pe malul apei si privindu-ne plutele, am incercat timp de o ora sa o lamuresc, dar fara niciun rezultat. In tot acest rastimp, micuta devenise deja mult prea plictisita pentru a mai incerca sa inteleaga. Era limpede ca trebuie sa adopt o noua tactica.

- Hai sa ne jucam ceva, i-am sugerat. Inchide ochii si tine-i strans inchisi. Imagineaza-ti ca privesti intr-o fantana foarte, foarte adanca si complet cufundata in bezna. Intelegi?

- Da, imi raspunse Petra, strangandu-si puternic pleoapele.

- Buun. Acum, gandeste-te la intunericul de acolo si la cat de indepartat este fundul fantanii. Nu te gandi la nimic altceva si priveste intunericul. Pricepi?

- Da, imi reconfirma ea.

- Acum, fii atenta.

Mi-am imaginat un iepuras care isi stramba nasucul. Petra chicoti. Era un semn bun: cel putin stiam ca putea receptiona. Am anihilat iepurele si m-am gandit la un catelus, apoi la cativa pui de gaina si la o sareta trasa de un cal. Dupa un minut sau doua, deschise ochii consternata.

- Unde sunt? intreba ea, uitandu-se in jur.

- Nicaieri, i-am raspuns. Toate au fost simple imagini, lucruri gandite. Asta este jocul nostru. Acum o sa inchid si eu ochii. O sa privim amandoi in fantana, gandindu-ne la bezna dinauntrul ei. Dupa aceea e randul tau sa-ti inchipui o imagine pe fundul acesteia, asa incat sa o pot vedea si eu.

Mi-am indeplinit constiincios rolul, deschizandu-mi complet mintea. A fost o greseala din partea mea, fiindca in acea clipa aparu o lumina orbitoare, care lasa impresia generala ca am fost lovit de fulger. Stupefactia si confuzia m-au facut sa ma clatin pur si simplu pe picioare, fara sa am nici cea mai mica idee despre imaginea pe care si-o inchipuise. Ceilalti au intervenit imediat, protestand violent. Le-am explicat in cateva cuvinte jocul nostru.

- Atunci fii mai atent si nu-i mai da voie sa faca una ca asta, imi transmise suparat Michael. Era cat pe ce sa-mi dau cu toporul in picior, fir-ar sa fie.

- Eu mi-am ars mana la ibric, interveni Katherine.

- Linisteste-o. Domoleste-o cumva, veni si indemnul lui Rosalind.

- Nu-i deloc speriata, le-am raspuns. Dimpotriva, e chiar foarte calma. Dar se pare ca asa este ea.

- Posibil, insa nu este un comportament normal, raspunse Michael. Trebuie sa inceteze.

- Stiu - fac tot posibilul s-o ajut. Nu-mi dati si voi o idee? am intrebat.

- Bineinteles, imi raspunse Rosalind. Data viitoare sa ne avertizezi inainte sa-si inceapa concentrarea.

Recapatandu-mi fortele, mi-am indreptat atentia spre Petra.

- Esti prea violenta, i-am zis. Incearca de aceasta data sa-ti formezi o imagine mica. Inchipuie-ti ceva foarte mic si indepartat, in culori calde si frumoase. Nu te grabi; incepe incet si cu delicatete, ca si cum ai plasmui-o dintr-o panza de paianjen.

Petra incuviinta din cap si inchise ochii.

- Fiti atenti ca incepe! I-am avertizat pe ceilalti, asteptand si sperand ca va urma ceva de care sa ne putem feri.

Chiar daca de aceasta data n-a fost mai grava decat o explozie minora orbitoare, am reusit totusi sa-i percep forma.

- Un peste! I-am zis. Un peste cu coada pleostita.

Petra rase incantata.

- Un peste, fara indoiala, interveni Michael. Va descurcati bine. Dar trebuie in continuare sa o inveti sa-si diminueze pana la unu la suta forta folosita in ultima imagine, pentru ca altfel ne vom alege cu creierele prajite.

- Acum, hai, arata-mi tumie ceva, imi ceru Petra si lectia continua.

In dupa-amiaza urmatoare am avut o noua sesiune. Era o munca violenta si epuizanta, dar progresam. Petra incepuse sa inteleaga modul in care se pot realiza expresiile mintale - desigur, o facea ca un copil, asa cum era de asteptat, insa, in ciuda distorsiunilor, creatiile ei nu erau de nerecunoscut. Dificultatea principala o reprezenta controlul fortei, fiindca in momentul in care se inflacara, impactul era pur si simplu coplesitor. Ceilalti s-au plans ca nu puteau munci deloc pe parcursul exercitiilor noastre, spunandu-mi ca se simt ca si cum in minte le-ar rasuna niste bubuituri groaznice. Spre sfarsitul lectiei, i-am zis Petrei:

- Acum o sa-i cer lui Rosalind sa-ti trimita o imagine. Stai cu ochii inchisi, la fel ca mai inainte.

- Unde-i Rosalind? intreba ea, privind in jur.

- Nu este aici, dar asta nu are nici o importanta in cazul expresiilor gandite. Hai, priveste cu atentie intunericul si nu te gandi la nimic.

- Iar voi, am adaugat mintal, intru beneficiul tuturor, sa nu mai interveniti. Lasati-i cale libera lui Rosalind si nu ne intrerupeti. Hai, Rosalind, profund si limpede.

Am asteptat tacuti si receptivi.

Rosalind a creat un iaz inconjurat de trestie, iar pe apa a pus mai multe rate, amuzante si gingase, de diverse culori. Pasarile executau un fel de balet pe luciul apei, cu exceptia unei ratuste mai dolofane, care isi dadea toata silinta sa intre in ritm, dar care se incurca si ramanea mereu in urma. Petra s-a bucurat nespus si a izbucnit in ras. Apoi, deodata, si-a proiectat atat de puternic incantarea, incat a sters intreaga scena si ne-a buimacit pe toti. A fost extenuant pentru toti, dar progresul fetei ne-a incurajat sa continuam.

In cea de-a patra lectie a mai facut un pas inainte si a invatat modalitatea prin care sa-si limpezeasca mintea fara sa-si inchida ochii. Pana la sfarsitul saptamanii avansasem destul de mult. Chiar daca expresiile mintale ii erau in continuare instabile si necizelate, se imbunatateau pe parcursul exercitiilor.

De-acum putea sa receptioneze cu mare usurinta formele simple, insa nu putea prinde decat foarte putine din proiectiile pe care ni le transmiteam reciproc.

- Mi-e greu sa le vad atat de rapid pe toate deodata, imi zise ea. Stiu foarte bine cand le transmiti tu, Rosalind, Michael, ori Sally, dar curg atat de repede incat nu le mai pot distinge. Iar proiectiile celorlalti sunt si maiconfuze.

- Ceilalti fiind cine - Katherine si Mark? am intrebat-o.

- A, nu. Si pe ei ii recunosc. Eu vorbesc de altii. Cei care stau departe de tot, imi raspunse putin tulburata.

Tonul ei imi daduse de inteles ca nu trebuie sa o impacientez si mai mult.

- Nu cred ca-i cunosc. Cine sunt?

- Nu stiu. Tu nu-i auzi? Uite, sunt chiar acolo, foarte, foarte departe, imi spuse aratandu-mi spre sud-vest.

Am reflectat cateva clipe si am intrebat-o:

- Si acum sunt acolo?

- Da, insa nu-s multi.

Mi-am dat toata silinta sa detectez ceva, dar fara rezultat. Asa ca am rugat-o pe ea:

- N-ai vrea sa-mi spui ce receptionezi de la ei?

S-a straduit. Era cineva, sau ceva, cu o caracteristica pe care nu o avea niciunul dintre noi. Nu era ceva inteligibil si era foarte estompat - probabil, dupa cum mi-am inchipuit, datorita faptului ca Petra incerca sa retransmita un lucra pe care nu-l putea intelege. In orice caz, n-am priceput nimic din vorbele ei; asa ca i-am cerut lui Rosalind ajutorul, dar nici ea nu s-a descurcat mai bine. Efortul vizibil depus de Petra, timp de cateva minute, ne-a determinat sa nu mai continuam in aceasta directie.

In ciuda predilectiei Petrei de a incheia mereu cu ceea ce, in termeni verbali, ar putea fi descris ca un strigat asurzitor, eram cu totii mandri de progresul pe care-l facea. Mai mult, eram foarte entuziasmati - ca si cum am fi descoperit un talent necunoscut, harazit a ajunge un mare cantaret; doar ca in cazul ei era vorba despre ceva mult mai semnificativ.

- Intr-adevar, ne spuse Michael, va fi deosebit de interesant - cu conditia sa nu ne termine de tot, pana cand invata sa se controleze.

La masa de seara, cam la zece zile dupa ce Petra isi pierduse poneiul, unchiul Axei ma ruga sa-l ajut sa termine de reparat o roata, cat mai era lumina. La prima vedere, cererea sa parea una intamplatoare, dar in ochii lui era ceva care ma imboldi sa-i accept rugamintea fara sa mai stau pe ganduri. L-am urmat afara si ne-am dus in spatele capitei, acolo unde nu puteam fi auziti si nici vazuti. Prinzand un pai intre dinti, ma privi foarte serios.

- Davie, baiatule, ai fost cumva neatent? intreba el.

Existau multe lucruri in privinta carora as fi putut sa fiu neatent, insa, dupa cum ma intrebase, stiam exact la ce se refera.

- Nu, i-am raspuns.

- Atunci, poate unul dintre voi? continua el. Raspunsul meu a fost acelasi.

- Hm, mormai el. In acest caz, ai idee de ce se intereseaza de voi Joe Darley?

Nu stiam despre ce vorbeste si i-am spus.

- Nu-mi place deloc, imi zise el, dand din cap.

- A intrebat doar de mine, sau si de ceilalti?

- De tine - si de Rosalind Morton.

- Oh, i-am raspuns putin nelinistit. Dar daca este vorba doar de Joe Darley. O fi aflat ceva despre noi si acum urmareste sa provoace unui scandal?

- Posibil, consimti rezervat unchiul Axei. Pe de alta parte, Joe a fost informatorul inspectorului, individ pe care il folosea de fiecare data cand voia sa-si desfasoare pe ascuns cercetarile. Nu-mi inspira deloc incredere.

Nici mie nu-mi placea Joe. Insa din moment ce nu ne abordase direct, nu vedeam de unde ar fi putut procura vreo informatie incriminatoare. I-am explicat unchiului ca nu avea nimic de care sa se lege si care sa-i permita sa ne incadreze pe Lista Anomaliilor.

Unchiul Axei nega, clatinand din cap:

- Listele raman permanent deschise adaugirilor si nu exclud nimic. Nu poti include in ele milioanele de lucruri care sepot intampla, ci doar pe cele mai frecvente. Pentru a fi inserat un nou caz, trebuie mai intai sa existe un precedent. Iar sarcina inspectorului este sa vegheze si sa solicite inceperea unei anchete imediat ce informatiile primite il autorizeaza sa faca acest lucru.

- Si noi, i-am spus, ne-am gandit la eventualele consecinte. Chiar daca vor exista banuieli in privinta noastra, nu vor sti ce anume sa caute. Iar noi nu trebuie sa facem altceva decat sa ne aratam foarte consternati, la fel ca orice alta persoana normala. Ce-a aflat Joe, sau oricine altcineva, nu sunt dovezi concrete, ci simple supozitii.

Unchiul nu parea deloc convins.

- Mai este si Rachel, sugera el. A fost destul de devastata dupa sinuciderea surorii ei. Crezi ca ar fi putut.?

- Nu, i-am raspuns cu convingere. Pe langa faptul ca s-ar fi autodenuntat, am fi stiut daca incerca sa ne ascunda ceva.

- Ei bine, dar mai este si micuta Petra. L-am privit mirat si l-am intrebat:

- De unde stii de Petra? Pentru ca eu nu ti-am zis nimic.

Dadu multumit din cap:

- Va sa zica este si ea. Stiam eu.

- Cum de-ai aflat de ea? am repetat nelinistit, gandindu-ma cine ar mai putea avea o banuiala similara. Ti-a spus ea?

- Ah, nu, am descoperit intamplator, imi raspunse el, facand o pauza si adaugand: Am aflat indirect, de la Anne. V-am zis eu ca nu-i bine s-o lasati sa se marite cu individul ala. Sa stii ca exista femei care nu sunt multumite pana cand nu se pun intru totul la dispozitia sotilor, devenind sclavele lor. Anne facea parte din aceasta categorie.

- Doar nu vrei sa spui ca i-a dezvaluit lui Alan secretul nostru?

- Ma tem ca a facut-o, confirma el, dand din cap. Si chiar mai mult decat atat - i-a spus despre voi toti.

L-am privit neincrezator:

- Unchiule Axei, doar nu vorbesti serios!

- Davie, baiatule, nu glumesc. Poate ca nu a intentionat sa va deconspire. Dar, fiind genul care nu poate sa tina un secret in pat, este posibil sa nu-i fi spus decat despre ea - iar restul numelor sa le fi dezvaluit sub amenintarea bataii. In definitiv, important este ca Alan stia.

- Sa presupunem ca asa e, dar cum ai aflat tu ca el stia? l-am intrebat si mai nelinistit.

Imi raspunse evocator:

- Pe faleza din Rigo exista cu ceva vreme in urma o spelunca destul de profitabila, al carei proprietar era un tip pe nume Grouth. Personalul bombei era format doar din trei femei si doi barbati, cu totii foarte ascultatori si devotati. Daca patronul ar fi intentionat sa spuna tot ce stia, unul din barbati ar fi fost imediat spanzurat, pentru ca se razvratise pe o corabie in largul marii, iar doua dintre fete ar fi fost executate pentru crima. Despre faptele celorlalti nu stiu nimic, insa ii avea pe toti la cheremul lui. Era un local in care santajul functiona pe fata. Toate ponturile pe care le aflau barbatii, ajungeau imediat la urechile patronului. Avea grija ca fetele sa fie foarte dragute cu marinarii care-i frecventau taverna si, de asemenea, sa le ia tot ce capatau de la acestia. L-am vazut cu ochii mei cum le trata si cum le supraveghea cu o expresie de satisfactie malitioasa.

- Fiindca stia ca ii apartin si ca nu puteau face absolut nimic in acest sens. De exemplu, o singura incruntare era suficienta pentru ca femeile sa inceapa imediat sa danseze. Unchiul Axei se opri si reflecta putin apoi continua: E foarte greu sa-ti inchipui ca, din toate locurile posibile, ai putea vedea aceeasi expresie tocmai in biserica din Waknuk, nu-i asa? Si eu am fost foarte surprins s-o vad acolo. Dar privirea nu ma insela. Chipul ii reflecta exact aceeasi rautate, in timp va studia: pe Rosalind, apoi pe Rachel, pe tine si pe micuta Petra. Nu era interesat de nimeni altcineva - doar de voi patru.

- Este posibil sa te fi inselat, fiindca o simpla expresie.

- Nu si acea expresie, ma opri el. Oh, nu, pentru ca o cunosteam foarte bine si m-a facut sa-mi reamintesc instantaneu de spelunca din Rigo. In plus, daca nu aveam dreptate, cum de-am putut afla de Petra?

- Si, ce-ai facut?

- M-am dus acasa si m-am gandit putin la Grouth si la traiul lipsit de griji pe care il ducea, precum si la alte doua-trei lucruri. Apoi, mi-am pus o noua coarda la arc.

- Deci, tu ai fost! am rabufnit.

- Davie, era singura cale. Bineinteles, stiam ca Anne va banui ca unul din voi este vinovatul. Insa nu va putea denunta, fara sa se implice pe ea si pe sora ei. Exista acest risc si a trebuit sa mi-l asum.

- Riscul insa era cat pe ce sa se transforme in realitate, i-am raspuns, continuand apoi sa-i povestesc despre scrisoarea adresata de Anne inspectorului.

- Sarmana fata - nu mi-am inchipuit ca ar putea merge atat de departe, imi zis el dand din cap. In orice caz, trebuia actionat cat mai repede - fiindca Alan nu era deloc prost. Sunt convins ca intentiona sa-si pazeasca spatele. Inainte de a incepe santajul, s-ar fi asigurat sa lase undeva o marturie scrisa, despre care sa stiti si voi, si care sa fie deschisa numai in eventualitatea mortii sale. Situatia ar fi fost extrem de neplacuta, pentru voi toti.

Cu cat analizam mai profund, cu atat realizam cat ar fi fost de grav.

- Unchiule Axei, ti-ai asumat un risc enorm pentru noi.

Imi raspunse ridicand din umeri:

- Comparativ cu pericolul la care erati expusi, riscul meu a fost minor.

Revenind la problema actuala, am subliniat:

- Dar investigatiile actuale nu pot avea nimic de-a face cu Alan, deoarece au trecut prea multe saptamani de la moartea lui.

- Si, mai mult decat atat, nu este genul de informatie pe care Alan s-o fi impartasit altcuiva, daca avea intr-adevar intentia sa profite de pe urma ei, consimti unchiul Axei, apoi continua: Cert este ca nu se stiu prea multe, fiindca altminteri s-ar fi cerut pana acum o investigatie si, inainte sa poata face asa ceva, trebuie sa se asigure ca au dovezi solide. Inspectorului nu-i convine sa ajunga intr-o postura de inferioritate in fata tatalui tau - si nici chiar in fata lui Angus Morton, de altfel. Insa nimic din toate astea nu ne apropie de motivul pentru care ati devenit dintr-odata atat de interesanti.

Vorbele lui m-au facut sa ma gandesc la posibilitatea ca situatia sa fi fost provocata chiar in ziua mortii poneiului. Unchiul Axei stia de moartea calutului surorii mele, dar nimic mai mult - ar fi insemnat sa-i dezvalui ca si Petra era diferita, iar noi doi aveam o intelegere tacita conform careia, cu cat stia mai putin despre grupul nostru, cu atat ar fi avut mai putine de ascuns in caz de probleme. Dar pentru ca aflase deja despre Petra, i-am descris incidentul in intregime. Nu parea a fi o sursa, insa, in lipsa altui fagas, a luat nota de numele barbatului.

- Jerome Skinner, repeta unchiul nu foarte optimist. Foarte bine, o sa vad ce pot afla despre el.

In aceeasi noapte ne-am consultat cu totii, dar fara sa ajungem la un rezultat concludent. Michael incheie:

- Ei bine, daca tu si cu Rosalind sunteti siguri ca n-ati trezit suspiciuni in district, atunci singurul vinovat este individul din padure.

Michael nu se obosea sa-i proiecteze numele pe litere, "Jerome Skinner", ci il reprezenta printr-o expresie mintala.

- Prin urmare, daca el este sursa necazurilor, mai mult ca sigur ca i-a impartasit banuielile inspectorului din district, care trebuie sa fi trimis la randul lui un raport oficial inspectorului din districtul vostru. Ceea ce inseamna ca mai multe persoane se intereseaza deja de voi, in vreme ce pe-aici vor curge intrebarile despre Sally si Katherine. Problema este ca toti vor fi mult mai banuitori decat de obicei - si asta datorita zvonurilor ca se pregateste ceva de amploare in Liziere. Sa vad ce o sa aflu maine si o sa va tin la curent.

- Si noi, ce-am putea face? interveni Rosalind.

- Pentru moment, nimic, sosi sfatul lui Michael. Daca nu gresim in ceea ce priveste sursa problemei, inseamna ca va impartiti in doua grupuri: Sally si Katherine intr-unul, iar in celalalt esti tu, David si Petra; noi ceilalti trei nu suntem implicati. Asadar, cautati sa nu iesiti cu nimic in evidenta, pentru ca riscati sa-i intaratati si sa le intariti banuielile. Daca in cele din urma se ajunge la inceperea unei anchete, trebuie sa avem posibilitatea sa indepartam suspiciunile comportandu-ne cat se poate de simplu, asa cum de altfel ne-am si inteles. Petra este punctul nostru slab, fiindca e prea mica si nu poate intelege. Daca vor incepe cu ea, vor reusi mai mult ca sigur sa o pacaleasca si sa o traga de limba - ceea ce ar putea echivala cu sterilizarea si deportarea noastra in Liziere.

- Petra este persoana-cheie. Nutrebuie sa puna mana pe ea. E foarte posibil ca asupra ei sa nu planeze nici o banuiala, dar o pot suspecta din simplul motiv ca a fost cu voi. Daca auziti ca se intereseaza cineva de ea, nu mai stati pe ganduri si luati-o imediat de acolo - fiindca daca o prind, intr-un fel sau altul, o vor face sa vorbeasca.

- Foarte probabil ca totul sa fie un foc de paie, dar, in caz ca situatia se agraveaza, David, tie iti revine responsabilitatea sa nu permiti sa fie luata pentru nimic in lume la intrebari. Chiar de va fi nevoie sa omori pe cineva, nu sta pe ganduri. Gandeste-te ca ei nu vor sovai, daca vor fi pusi in situatia sa ne anihileze. Si nu uita ca, in momentul in care se pun in miscare, o fac pentru a ne distruge - daca nu prin metoda cea mai lenta, atunci se vor multumi si cu o anihilare fulgeratoare.

- Iar in cel mai rau caz, in situatia in care vezi ca nu mai ai nici o posibilitate sa o scapi, mai bine i-ai curma zilele, in loc sa o lasi sa fie sterilizata si surghiunita in Liziere. Intelegi? Sunteti cu totii de acord?

Toti ceilalti si-au exprimat pe rand acordul.

In ceea ce ma priveste, cand m-am gandit la micuta Petra, mutilata si izgonita in Liziere, lasata in voia sortii, sa piara ori sa supravietuiasca, n-am putut sa nu fiu in asentimentul lor.

- In regula, continua Michael. Si, pentru mai multa siguranta, ar fi bine ca voi patru si cu Petra sa fiti pregatiti sa o luati din loc imediat ce va fi necesar.

Michael isi continuase apoi in detaliu explicatia.

Dificil de spus ce-am fi putut face. O miscare fatisa ar fi fost suficienta sa ne puna pe toti in pericol. Ghinionul nostru a fost ca n-am primit mai devreme cu doua sau trei zile informatia referitoare la investigatie.

Discutia pe care am purtat-o cu ceilalti si indemnul lui Michael au facut ca amenintarea descoperirii sa para mult mai reala si mai iminenta decat fusese pe parcursul discutiei avute in acea seara cu unchiul Axei. Acestea mi-au readus in atentie ideea ca, intr-o buna zi, tot vom ajunge sa ne confruntam cu inevitabilul - respectiv, cu alarma care nu se va opri imediat ce va fi inceput sa sune, lasandu-ne sa ne continuam viata aproape neschimbati. Stiam ca nelinistea lui Michael se amplificase in ultimul an, ca si cum ar fi simtit ca timpul se scurge in defavoarea noastra - senzatie pe care o traiam si eu in acele momente. Asa ca, inainte de a merge la culcare, am facut unele pregatiri: mi-am pus deoparte un arc si vreo doua duzini de sageti, iar intr-o traista am pus cateva paini si o bucata de cascaval. Mai hotarasem sa pregatesc a doua zi un pachet cu imbracaminte si incaltari de rezerva, precum si cu alte lucruri necesare, pe care sa-l ascund afara, intr-un loc uscat si la indemana. Apoi, urma sa-i iau si Petrei cateva hainute, doua paturi si un recipient pentru apa si, de asemenea, nu trebuia sa uit cutia cu iasca.

Inca mai enumeram in minte toate lucrurile trebuincioase, cand am adormit.

Nu cred sa fi trecut mai mult de trei ore pana in clipa in care m-a trezit clicul zavorului. Era o noapte fara luna, dar lumina stelelor a fost suficienta pentru a-mi dezvalui in pragul usii o silueta mica, invesmantata intr-o camasa alba de noapte.

- David, imi zise ea. Rosalind.

Insa nu mai era nevoie sa-mi spuna, fiindca Rosalind incepuse deja sa-mi transmita impacientata:

- David, trebuie sa plecam imediat - nu mai pierde o clipa. Le-au luat pe Sally si pe Katherine.

Michael interveni peste ea.

- Grabiti-va, cat mai aveti timp! Pe fete le-au luat prin surprindere. Daca au aflat de calitatile noastre inseamna ca vor incerca sa trimita simultan cate o echipa si la voi - inainte sa puteti fi avertizati. Pe Sally si pe Katherine le-au luat in acelasi timp, acum zece minute. Dati-i zor!

- Ne intalnim mai jos de moara. Hai, nu mai pierde vremea, adauga si Rosalind.

I-am spus Petrei in soapta:

- Imbraca-te cat de repede poti. Si incearca sa nu faci un zgomot.

Foarte posibil sa nu fi inteles perfect expresiile mintale, dar le percepuse cu siguranta caracterul stringent. Confirma din cap si se furisa tiptil pe holul cufundat in intuneric, in timp ce eu m-am imbracat fulgerator si am strans sul paturile de pe pat. Bajbaind prin obscuritatea camerei, mi-am luat arcul, sagetile si traista cu mancare si-am pornit spre usa.

Petra era deja imbracata. I-am mai luat din dulap cateva hainute si i le-am infasurat in paturi.

- Sa nu-ti pui deocamdata pantofii, i-am soptit. Tine-i in mana si mergi dupa mine, tiptil, ca o pisica.

Afara, am lasat jos bagajele si ne-am incaltat. Petra incepuse sa-mi spuna ceva, dar mi-am dus degetul in dreptul buzelor si i-am transmis imaginea iepei noastre negre, Sheba. Fetita consimti din cap si am traversat amandoi curtea in varful picioarelor. Exact in clipa in care deschisesem usa grajdului, un zgomot distant m-a obligat sa incremenesc si sa ascult atent.

- Cai, imi sopti Petra.

Intr-adevar, erau cai. Mai multe perechi de copite si, vag, clinchetul zabalelor.

Nu mai aveam vreme sa cautam saua si fraul iepei, asa ca am dus-o de capastru pana afara si am incalecat de pe un bustean. Datorita bagajelor, Petra nu mai avea loc in fata mea, drept pentru care urca in spate si ma cuprinse cu bratele de mijloc.

Fara sa facem un zgomot, am iesit prin spatele curtii si am pornit pe ulita ce cobora spre malul raului, in timp ce pe drumul de sus tropotul cailor ne vestea ca se apropiau de casa.

- Ai plecat? am intrebat-o pe Rosalind, dandu-i de stire ce-am facut noi.

- Sunt plecata de zece minute, fiindca eu am avut totul pregatit, imi raspunse pe un ton de repros. Am incercat tot posibilul sa te contactam. Norocul nostru ca s-a trezit Petra.

Captandu-i gandul si dorind sa afle ce se intampla, Petra interveni entuziasmata, provocand o explozie de scantei.

- Mai incet, draga mea. Fii mai blanda, protesta Rosalind. O sa-ti spunem imediat, adauga ea, facand o pauza pentru a-si reveni dupa efectul orbitor.

- Sally.? Katherine.? intreba ea. Au raspuns amandoua.

- Acum ne duc la inspector. Suntem foarte surprinse si inocente. E bine sa ne comportam asa?

Michael si Rosalind le-au confirmat.

- De asemenea, continua Sally, credem ca ar fi mai bine sa incetam comunicarea. In acest fel ne va fi mult mai usor sa ne comportam ca doua persoane normale si complet nevinovate. De aceea, nu incercati sa ne contactati.

- In regula, dar vom ramane receptivi, ii transmise Rosalind, si-si indrepta imediat gandurile spre noi: David, grabeste-te. La ferma s-au aprins deja luminile.

- Stai linistita, suntem pe drum, i-am raspuns. Le va lua ceva timp pana cand vor descoperi in bezna de afara pe ce drum am apucat-o.

- Dar caldura din grajd ii va ajuta sa-si dea seama ca nu puteti fi departe, remarca ea.

Am privit in urma, sus, spre casa. La una din ferestre era lumina si cineva legana un felinar, iar din departare rasuna vag vocea unui barbat care ne striga. Odata ajunsi pe malul raului, pe o distanta de aproape un kilometru ne-am continuat drumul la trap, pana la vad - si de acolo, inca patru sute de metri, pana la moara. Pentru eventualitatea ca ar fi fost cineva treaz inauntru, am considerat ca este mai prudent sa trecem la pas prin dreptul ei. Din spatele zidului auzisem un caine legat in lant, care nu latrase. Percepeam sentimentul de usurare al lui Rosalind venind de undeva din fata.

Pornind din nou la trap, dupa cateva clipe, am observat o miscare sub copacii de pe marginea drumului. Am indreptat-o pe Sheba intr-acolo, exact unde ne astepta Rosalind - dar nu singura, ci impreuna cu cei doi cai uriasi ai tatalui ei. Creaturile masive si foarte inalte aveau atarnate de spinare cosuri mari din rachita. Rosalind statea intr-unul din acestea, tinandu-si arcul la indemana, asezat pe marginile cosului.

Cand ne-am apropiat de ea, se apleca sa vada ce-am adus.

- Da-mi paturile, imi zise intinzand bratele. In traista ce ai?

Auzindu-mi raspunsul, ma intreba dezaprobator:

- Vrei sa spui ca asta e tot ce-ai reusit sa iei?

- N-am mai avut timp, m-am scuzat eu.

Dupa ce aranja paturile deasupra jugului de care erau suspendate cosurile, am ridicat-o pe Petra pana cand s-a putut prinde de mainile lui Rosalind. Avantul pe care i l-am dat a ajutat-o sa urce in spinarea calului si sa se cuibareasca pe perna formata din paturi.

- Ar fi bine sa mergem impreuna, imi spuse autoritara Rosalind. Ti-am lasat loc liber in celalalt cos, de unde poti sa aperi flancul stang, adauga ea dand drumul unei scarite din franghie, ce atarna de umarul stang al bidiviului urias.

Am descalecat, am indreptat-o pe Sheba spre casa si am indemnat-o s-o ia din loc plesnind-o incet peste gat, dupa care m-am catarat stangaci in celalalt cos. Imediat ce mi-am retras piciorul din inelele scaritei, Rosalind o smuci si o lega sus. Nici nu ma asezasem bine in cos, ca Rosalind scutura haturile si porniram la drum, urmati de cel de-al doilea cal legat cu o funie.

Am continuat la trap pentru scurta vreme, dupa care am parasit drumul si am inaintat pe langa un parau. Cand am ajuns la unul din afluentii acestuia, am pornit in susul curentului inferior. Schimbandu-ne directia, am traversat la pas o zona mocirloasa, pana in dreptul altui parau. De-a lungul albiei lui am mers mai bine de un kilometru, dupa care am deviat spre alta portiune mlastinoasa si accidentata, pana cand tropotele copitelor ne-au anuntat ca intrasem pe un teren bolovanos. Am incetinit si mai mult, in timp ce caii ne conduceau strecurandu-se printre stanci. Am inteles atunci ca Rosalind alesese deliberat un traseu pe care sa ni se piarda urma. Posibil sa-mi fi proiectat gandul fara sa vreau, pentru ca ea imi raspunse imediat, intrucatva cu raceala:

- Bine ca nu mi-a trecut si mie prin cap sa dorm mai mult si sa gandesc mai putin.

- Incepusem pregatirile, am protestat eu, iar astazi urma sa termin totul. Nu mi se parea o situatie atat de stringenta.

- Intr-adevar, pentru ca atunci cand am incercat sa te contactez, dormeai ca un bebelus. Mai bine de doua ore mi-a luat mie si mamei sa pregatim cosurile si sa le inseuam pe cai, in vreme ce tu sforaiai linistit.

- Mama ta? am intrebat mirat. Stie si ea?

- Nu chiar totul, dar a banuit ceva, cu destul timp in urma. Nu stiu cat anume a aflat, pentru ca nu mi-a vorbit niciodata despre asta. Insa cred ca o multumea faptul ca nu este nevoita sa recunoasca acest lucru prin cuvinte. Cand i-am spus seara trecuta ca s-ar putea sa fiu nevoita sa plec, a inceput sa planga - dar fara sa fie cu adevarat surprinsa. Nici macar nu a incercat sa ma impiedice sau sa ma intrebe din ce motiv. Simteam ca, undeva adanc in mintea ei, stia ca va veni si ziua cand va fi nevoita sa ma ajute, si, iata, chiar a facut-o.

Am reflectat putin la vorbele ei, fiindca nu-mi imaginam ca mama noastra sa fie in stare sa faca un asemenea lucru pentru Petra. Desi a plans dupa ce-a izgonit-o pe matusa Harriet. Iar matusa Harriet fusese mai mult decat hotarata sa incalce Legea Puritatii. La fel ca si mama Sofiei. Toate acestea m-au facut sa ma intreb cate mame ar fi in stare sa inchida ochii in fata unor lucruri care nu se abat cu adevarat de la Descrierea Imaginii Autentice - ca sa nu mai vorbesc despre acelea pentru care ar trebui sa incalce serios legea, sa-l pacaleasca pe inspector. Si m-am gandit, de asemenea, daca mama, in sinea ei, este trista sau bucuroasa ca ani luat-o cu mine pe Petra.

Inaintand pe traseul sinuos ales de Rosalind, ani trecut prin alte tinuturi pline de pietre si peste cateva paraie, iar in cele din urma ne-am opintii caii pe o costisa abrupta si, de acolo am intrat in padure. Curand dupa aceea am apucat-o pe langa un drum ce ducea spre sud-vest - n-am riscat si am continuat sa mergem in paralel cu el, pana la ivirea zorilor, moment in care ne-am retras si mai adanc in padure. In primul luminis intalnit, am impiedicat caii si i-am lasat sa pasca.

Dupa ce-am mancat niste paine cu cascaval, Rosalind imi zise:

- Din moment ce te-ai odihnit atat de bine mai devreme, nu cred sa ai ceva impotriva daca faci primul de paza.

S-au cuibarit amandoua comod intre paturi si in scurta vreme au adormit.

M-am asezat in apropiere, tinandu-mi arcul pe genunchi si avand la indemana sase sageti infipte in pamant. Nu se auzea nimic in afara de ciripitul pasarilor, miscarile razlete ale cate unui animal mic si rumegatul constant al cailor uriasi. Soarele incepea sa-si strecoare lumina si caldura printre ramurele. Din cand in cand ma mai ridicam si dadeam ocol micutei liziere, foarte precaut si cu o sageata pregatita in arc. Chiar daca nu gasisem nimic suspect, patrularea ma ajuta sa nu adorm.

Dupa vreo doua ore, am fost contactat de Michael.

- Unde sunteti? intreba el. I-am explicat cat am putut de clar.

- Si incotro va indreptati?

- Spre sud-vest, i-am raspuns. Ne-am gandit ca este mai bine sa dormim ziua si sa inaintam noaptea.

Fiind de acord cu planul nostru, adauga:

- Problema este ca vor fi multe patrule prin zona, asta datorita temerii ca urmeaza un atac din liziere. Nu cred ca a fost intelept din partea lui Rosalind sa ia caii uriasi - este suficient sa-i zareasca cineva, ori chiar sa vada o urma de copita, si vestea se va raspandi mai iute ca fulgerul.

- Caii obisnuiti au viteza acestora numai pe distante scurte, i-am amintit, iar ca rezistenta nici nu se pot compara.

- Da, s-ar putea ca robustetea lor sa va ajute. David, iti spun sincer ca vei avea nevoie de toata prezenta ta de spirit. O sa iasa mare nebunie! Se pare c-au aflat despre voi mult mai multe lucruri decat ne-am fi inchipuit, cu toate ca nu stiu nimic despre mine, Mark sau Rachel. Insa toate acestea i-au nelinistit serios. Vor trimite potera dupa voi. Asa ca m-am gandit sa ma ofer imediat voluntar si sa nascocesc un raport in care sa le spun ca ati fost vazuti indreptandu-va spre sud-est. Dupa ce ne vom intoarce fara nimic concret, Mark va prelua conducerea altui grup si va porni spre nord-vest. Iar daca se intampla cumva sa fiti vazuti, nu lasati iscoada sa scape - pentru nimic in lume. Insa nu-l impuscati, fiindca ne-au dat ordin sa nu folosim armele de foc decat in situatii de urgenta, sau numai pentru semnalizare - si fiecare foc de arma va face obiectul unei anchete.

- E-n regula, pentru ca nu avem arme de foc, i-am raspuns.

- Cu atat mai bine, pentru ca nu veti fi supusi tentatiei sa le folositi - insa ei cred ca sunteti inarmati.

Hotarasem sa nu iau cu mine o arma de foc, in parte si datorita zgomotului pe care l-ar fi facut, dar mai ales pentru ca sunt lente la incarcat, grele de carat si complet inutile daca ramai fara praf de pusca. Sagetile sunt silentioase si, chiar daca nu bat la aceeasi distanta ca plumbii, poti trage cel putin zece pana cand adversarul apuca sa-si incarce arma.

Mark interveni si el:

- V-am auzit. La momentul potrivit voi avea grija sa raspandesc zvonul ca ati pornit inspre nord-vest. Asa am sa fac. Insa tu, Michael, nu-l raspandi pe-al tau pana cand nu-ti spun eu. Presupun ca Rosalind doarme, nu-i asa David? Te rog sa-i transmiti sa ma contacteze dupa ce se trezeste.

L-am asigurat ca asa voi face si am incetat cu totii transmisia. Mi-am continuat plantonul pentru alte doua ore si am trezit-o pe Rosalind. Petra nici macar nu s-a clintit, asa ca m-am asezat alaturi si nu cred c-a durat mai mult de un minut pana am adormit.

Am avut probabil un somn usor sau poate ca a fost o simpla coincidenta faptul ca m-am trezit receptand gandul chinuitor al lui Rosalind.

- Michael, l-am ucis. E mort de-a binelea.

In acel moment se lasa coplesita de un gand confuz si inspaimantator.

Michael ii raspunse calm si linistitor:

- Rosalind, nu te speria. N-ai de ce sa te framanti, fiindca ai fost nevoita sa actionezi astfel, intre noi si ceilalti a inceput razboiul, un conflict pe care nu l-am iscat noi. Nu uita ca avem acelasi drept la existenta ca si ei. Rosalind draga, nu-ti mai face griji - ai facut ce trebuia.

- Ce s-a intamplat? am intrebat, ridicandu-ma. M-au ignorat - sau poate ca erau prea ocupati ca sa-mi raspunda. Asa ca am privit in jurul meu: Petra dormea langa mine; caii uriasi pasteau linistiti.

Michael interveni din nou:

- Rosalind, ascunde-l intr-o groapa si acopera-l cu frunze.

Dupa o scurta pauza, Rosalind ii urma sfatul, putin mai linistita dar vadit tulburata.

M-am ridicat si, luandu-mi arcul, am traversat luminisul in directia in care simteam ca se afla Rosalind. Ajuns la marginea copacilor, mi-am dat seama ca o lasasem singura pe Petra si m-am oprit.

Rosalind aparuse in scurt timp din spatele tufisurilor. Mergea incet si-si curata sageata cu o mana de frunze.

- Ce s-a intamplat? am repetat.

Parea sa-si fi pierdut din nou controlul asupra expresiilor mintale, confuze si distorsionate de emotie. Apropiindu-se, imi spuse in cuvinte:

- Era un barbat. Descoperise urmele cailor si pornise dupa noi. Michael mi-a zis. Of, David, n-am vrut sa fac asa ceva, dar aveam de ales.?

Ochii i se umplusera de lacrimi. Am imbratisat-o si mi-a plans pe umar. N-am putut s-o ajut altfel, decat, ca si Michael, consoland-o ca fapta ei fusese absolut necesara.

Ne-am intors incet inapoi si ea se aseza alaturi de Petra, care dormea linistita.

- Rosalind, unde-i este calul? A fugit? am intrebat-o.

Imi nega din cap:

- Nu stiu. Posibil sa fi venit calare, dar cand l-am surprins urmarindu-ne, mergea pe jos.

Am hotarat sa fac cale intoarsa si sa ma asigur ca nu-si lasase calul priponit undeva pe drumul parcurs de noi. M-am intors aproape un kilometru fara sa gasesc nici calul si nici alte urme recente, in afara celor lasate de bidiviii uriasi. Cand am revenit in luminis, Petra se trezise si vorbea cu Rosalind.

Ziua s-a scurs incet. De la Michael sau de la ceilalti nu mai primiseram nici o veste si, in ciuda incidentului de mai devreme, era mult mai intelept sa ramanem locului si sa nu riscam sa pornim la drum pe lumina. Asa ca am asteptat.

Apoi, dupa-amiaza, se ivi ceva neasteptat.

Nu era un gand, fiindca nu avea o forma bine definita; parea mai degraba o tulburare profunda, ca un strigat de agonie. Petra icni si se arunca plangand in bratele lui Rosalind. Impactul a fost atat de puternic incat ne indurera profund. Rosalind si cu mine ne-am privit foarte mirati. Mainile imi tremurau cumplit, dar cu toate acestea, socul era atat de tulbure incat nu puteam spune de la cine provenea.

A urmat o mixtura de durere si rusine, amplificata de mahnire si deznadejde si, printre acestea, licariri caracteristice formelor care, stiam negresit, ii apartineau Katherinei. Rosalind imi lua mana si mi-o stranse puternic. Am indurat amandoi cu tarie intensitatea si presiunea durerii, pana cand acestea s-au atenuat.

In acel moment, Sally interveni brusc, transmitand valuri de iubire si simpatie pentru Katherine, dupa care, foarte indurerata, se adresa celorlalti:

- Au infrant-o pe Katherine. Au distrus-o. Oh, Katherine, draga mea. sa nu cumva s-o invinovatiti. Va rog mult, nu o blamati. A fost torturata in chip groaznic. Oricare dintre noi ar fi cedat in locul ei. Acum este complet confuza si nu poate sa ne receptioneze. Oh, Katherine, scumpa mea.

Apoi, gandurile surorii se dizolvara intr-o suferinta informa.

Imediat ii urma Michael, nesigur la inceput, dar continuand cu o severitate cum rar am vazut:

- Suntem inrazboi. Intr-o buna zi am sa-i ucid pentru ce i-au facut sarmanei Katherine.

In urmatorul ceas nu am primit alta veste. Am facut tot ce ne-a stat in putinta, desi nu am reusit sa fim foarte convingatori, pentru a o linisti si calma pe Petra. N-a inteles prea mult din ceea ce discutasem, insa gradul ridicat de alarmare a fost suficient ca sa o inspaimante.

Sally interveni inca o data - confuza, indurerata, chinuindu-se resemnata sa ne vorbeasca:

- Katherine a recunoscut; le-a spus totul si eu i-am confirmat vorbele. Chiar de n-as fi facut-o, intr-un final m-ar fi obligat sa vorbesc. Si.

Nesigura, fata ezita.

- N-as fi putut suporta. Si nu ar fi avut sens sa indur fierul inrosit in foc, din moment ce ea le dezvaluise deja secretul nostru. N-am fost capabila. Iertati-ma, va rog. iertati-ne pe amandoua.

Imediat ce si-a intrerupt proiectia, Michael ii raspunse sovaielnic si intrucatva nelinistit:

- Sally, draga mea, nu va invinovateste nimeni. Va intelegem. Insa trebuie sa stim cat de multe au aflat. Ce anume le-ati spus?

- Stiu de existenta expresiilor mintale - precum si de Rosalind si David. Erau siguri ca si ei sunt ca noi, dar asteptau sa le confirmam convingerea.

- Si de Petra?

- Da. Oh, oh, oh.! urma o rabufnire informa de cainta.

- Nu am avut ce face - sarmana Petra - fiindca oricum stiau. Au inteles imediat ca acesta era singurul motiv datorita caruia David si Rosalind au luat-o cu ei. Nici o minciuna n-ar fi putut masca acest fapt.

- Si despre ceilalti?

- Nu le-am zis nimic si i-am asigurat ca nu mai sunt si altii ca noi. Si cred ca i-am convins. Ne pun in continuare o multime de intrebari, pentru ca vor sa inteleaga mai bine fenomenul. Vor sa stie cum producem expresiile mintale si la ce distanta le putem transmite. Le-am spus insa numai minciuni, si anume ca proiectiile nu razbat la mai mult de noua kilometri, dar chiar si atunci, nu-i deloc usor sa intelegi gandurile transmise de la o asemenea distanta. Katherine este semiconstienta si, deocamdata, nu va poate apela. Tot continua sa ne asalteze cu intrebari. Daca ati vedea ce i-au facut bietei Katherine. Of, scumpa mea. Michael, picioarele ii sunt. of, vai, saracuta.

Angoasa ii invalui gandurile care se stinsera incet.

Nimeni nu a mai intervenit. Cred ca am fost cu totii socati si raniti foarte tare. Cuvintele trebuie mai intai selectate si apoi interpretate - expresiile mintale sunt traite launtric.

Cand soarele era la asfintit si incepuseram sa ne pregatim de plecare, Michael ne-a contactat din nou:

- Fiti foarte atenti, ne zise el. Toti privesc cu deosebita seriozitate aceasta problema si sunt foarte nelinistiti din cauza noastra. De regula, o Anomalie este lasata in pace daca reuseste sa fuga dintr-un district, fiindca stiu ca nimeni nu se poate stabili undeva fara un certificat prin care sa-si dovedeasca identitatea ori fara sa treaca printr-o examinare amanuntita din partea inspectorului local - drept pentru care refugiatul nu se putea retrage decat undeva in Liziere. Insa ceea ce i-a facut sa se agite atat de mult in privinta noastra este faptul ca nu aratam deloc diferiti. Am trait printre ei aproape doua decenii si nu au banuit nimic. Oriunde ne-am duce, am fi priviti ca niste oameni normali. Din acest motiv a fost emis un ordin in care sunteti descrisi toti trei si sunteti declarati oficial drept Anomalii - ceea ce inseamna ca nu mai sunteti considerati fiinte umane si nu mai aveti niciun drept sa beneficiati de protectia societatii umane. Cine va indrazni sa va ajute, in orice mod, va fi judecat ca un criminal; de asemenea, pasibili de pedeapsa sunt chiar si aceia care vor tainui informatii cu privire la locul in care va aflati. Din punct de vedere social, sunteti proscrisi - oricine va poate impusca pe loc, fara sa fie tras la raspundere. Se ofera chiar si o recompensa celui care dovedeste ca v-a ucis; dar rasplata este mult mai mare in cazul in care sunteti capturati vii.

Dupa o scurta pauza, pe parcursul careia digerasem vestea, Rosalind interveni:

- Nu inteleg. Daca le promitem ca plecam si nu ne mai intoarcem niciodata.?

- Le este foarte frica de noi. Vor sa va prinda si sa afle cat mai mult despre noi - de aceea si ofera o recompensa substantiala. Desi vor sa lase aceasta impresie, nu este vorba doar de imaginea autentica, pentru ca au inteles ca putem reprezenta un adevarat pericol pentru ei. Imaginati-va ca ar exista mult mai multe persoane ca noi, capabile sa gandeasca la unison, sa planuiasca si sa se coordoneze fara ajutorul masinariilor prin care isi transmit ei cuvintele si mesajele - in acest caz i-am surclasa fara drept de apel. Toti sunt perfect constienti de acest lucru, intru totul neplacut pentru ei; de aceea si vor sa ne extermine inainte sa apara si altii ca noi. De fapt, pentru ei este o chestiune de supravietuire - asa ca nu trebuie sa-i blamam prea mult.

- Le vor omori pe Sally si pe Katherine? Chiar daca a fost o intrebare imprudenta din partea lui Rosalind, am asteptat totusi un raspuns de la cele doua tinere. Nu am primit insa nimic. Nu stiam ce ar putea insemna acea tacere; foarte posibil sa-si fi inchis din nou mintea, ori poate ca dormeau datorita epuizarii, sau probabil erau deja moarte. Michael respinse aceasta din urma ipoteza:

- Din moment ce sunt in mainile lor, nu ar avea motive sa recurga la asa ceva. Un atare act n-ar starni decat reprosuri si condamnari. Una este sa declari un nou-nascut ca fiind non-uman, datorita unor defecte fizice, si cu totul altfel stau lucrurile in situatia noastra. Tuturor celor care le-au cunoscut pe fete de ani de zile nu le va fi deloc usor sa accepte verdictul ca nu sunt umane. Daca se va ajunge la executia lor, multi oameni vor incepe sa puna la indoiala judecata si competenta autoritatilor - asa cum o face dealtfel orice lege retroactiva.

- In schimb, noi putem fi ucisi fara sa provocam nici o reactie de nemultumire? comenta amarata Rosalind.

- Voi inca nu ati fost prinsi si nici nu va aflati printre oameni care sa va cunoasca. Pentru straini sunteti niste simple bestii in libertate.

N-am avut ce sa raspundem acestui argument, asa ca Michael continua:

- In ce directie porniti diseara?

- Tot spre sud-vest, i-am raspuns. Ne-am gandit ca urmatorul popas sa-l facem undeva in Tinutul Salbaticiei, dar fiindca a inceput sezonul de vanatoare, cred ca-i mult mai intelept sa nu ne oprim decat in Liziere.

- Ar fi cel mai bine. Daca gasiti un loc unde sa puteti ramane ascunsi, vom vedea ce putem face ca sa va inscenam moartea. O sa ma gandesc la asta. Maine voi porni cu o echipa in cautarea voastra, spre sud-est, si o sa va tin la curent. Intre timp, nu uitati: daca va intalniti cu cineva, asigurati-va ca trageti voi primii.

Dupa ce ne-am incheiat discutia, Rosalind termina de strans lucrurile si am rearanjat impreuna harnasamentul, in asa fel incat sa putem sta in cosuri mult mai confortabil decat o facuseram in noaptea precedenta. Eu m-am suit tot in stanga si, de aceasta data, Rosalind si cu Petra s-au asezat impreuna in cosul din dreapta. Rosalind se apleca si inghionti grumazul urias, dupa care am purces prevazatori la drum. Petra, care fusese foarte linistita pe parcursul pregatirilor, izbucni in plans, manifestandu-si subit zbuciumul.

Printre suspine ne-a zis ca ea nu vrea sa mearga in Liziere, in vreme ce mintea ii era nespus de tulburata de imaginea Babei Maggie, a lui Jack Parosul si a familiei acestuia, precum si a altor creaturi infricosatoare despre care se zvonea ca salasluiau prin acele regiuni.

Ne-ar fi fost destul de usor s-o linistim daca nu am fi fost si noi influentati de reminiscentele acelorasi temeri inoculate mintilor noastre inca din copilarie, ori daca am fi stiut sa-i descriem o imagine care sa corespunda realitatii si care sa mai atenueze din reputatia morbida a regiunii. Insa, asa cum stateau lucrurile, si noi, la fel ca majoritatea oamenilor, stiam prea putin pentru a fi convingatori, asa ca a trebuit sa-i suportam inca o data explozia launtrica. E drept, de aceasta data a fost o reactie mai slaba decat precedentele, iar din experientele trecute invataseram cum sa-i stavilim accesele; dar chiar si asa, efectul era extenuant. Trecuse mai bine de jumatate de ora pana cand Rosalind reusi sa-i atenueze tumultul nimicitor si, imediat, ceilalti au intervenit iritati, iar Michael ne intreba nervos:

- De data asta ce-a mai fost?

I-am explicat.

Domolindu-si nervozitatea, Michael isi indrepta atentia spre Petra si incepu sa-i transmita calm si limpede, in expresii mintale, ca Lizierele nu sunt tinuturi ale fantomelor si strigoilor, asa cum pretind oamenii. Majoritatea barbatilor si femeilor care traiesc acolo au avut ghinionul sa fie izgoniti din casele lor, de cele mai multe ori chiar din frageda pruncie, iar altii au fost nevoiti sa-si paraseasca familiile din simplul motiv ca nu arata la fel ca toti ceilalti oameni - fiind astfel obligati sa se retraga in Liziere, deoarece nicaieri altundeva n-ar fi fost lasati sa duca o viata linistita. Unii dintre ei, intr-adevar, sunt foarte ciudati si respingatori, dar nu este vina lor. Infatisarea sarmanelor fiinte ar trebui sa ne trezeasca compasiune, nu spaima. Daca s-ar fi intamplat sa avem si noi cate o ureche sau cate un deget in plus, am fi fost demult trimisi in Liziere, desi launtric ne-am fi simtit la fel cum ne simtim si acum. Nu are prea mare importanta felul in care arata oamenii, fiindca te obisnuiesti cu ei si.

Petra l-a intrerupt, intrebandu-l brusc:

- Si cine-i cealalta persoana?

- Care persoana? La cine te referi? intreba el.

- La aia care-si amesteca expresiile gandurilor cu ale tale, ii raspunse fata.

Urma o pauza. Mi-am deschis imediat mintea, dar n-am putut receptiona nici o expresie mintala. Imediat intervenira si ceilalti:

- Nu sesizez nimic, au raspuns pe rand Michael, Mark si Rachel. S-ar putea sa.

In acea clipa am fost intrerupti de semnalul violent si extrem de puternic transmis de Petra. Transpus in cuvinte, ar fi fost asemanator unui navalnic "incetati!" Drept urmare, ne-am conformat si am asteptat.

Mi-am indreptat privirea catre celalalt cos. Tinandu-si bratul in jurul Petrei, privirea lui Rosalind era atintita in jos, la chipul fetei. Cu ochii inchisi, Petra se concentra intens asupra transmisiei. Dupa cateva clipe se mai relaxa.

- Ce este? o intreba Rosalind.

Petra deschise ochii. Raspunsul i-a fost confuz, nedefinit.

- Cineva pune intrebari. Este undeva foarte, foarte departe - la mare distanta. Imi zice ca mi-a auzit gandurile de frica de mai inainte si vrea sa stie cine sunt si in ce loc. Sa-i spun?

Dupa ce ne-am consultat prevazatori, Michael ne intreba putin emotionat ce-am hotarat.

- Bine, Petra. Ii poti spune, i-am consimtit eu.

- Dar o sa fiu foarte galagioasa, pentru ca ea e departe, departe de tot, ne avertiza Petra.

Si chiar a fost o transmisie puternica. Daca ne-ar fi luat pe nepregatite, fara indoiala ne-ar fi prajit creierele. Pe tot parcursul emisiei, mi-am ecranat mintea si am cautat sa-mi focalizez atentia asupra drumului. A fost de un oarecare folos, dar n-a fost in niciun caz o bariera de netrecut. Asa cum era de asteptat din partea unui copil de varsta Petrei, expresiile au fost simple, insa au lovit cu o forta si cu o stralucire care m-au ametit si asurzit, deopotriva.

Imediat ce-au incetat, urma echivalentul unui "Ptiu!" din partea lui Michael, insotit indeaproape de echivalentul unui "Liniste!" din partea Petrei. Dupa un scurt ragaz, reincepu un succint si naucitor interludiu, la finalul caruia:

- Unde e? intreba Michael.

- Acolo, ii raspunse Petra.

- Pentru numele lui Dumnezeu.

- Fata ne arata spre sud-vest, l-am lamurit eu.

- Scumpa mea, ai intrebat-o cum se numeste acel loc? interveni Rosalind.

- Da, insa n-am inteles nimic, decat ca sunt doua parti si multa apa, ii raspunse neclar Petra, in cuvinte. Si nici ea nu intelege unde sunt eu.

- Roag-o sa-ti transmita pe litere, ii sugera Rosalind.

- Dar eu nu stiu sa citesc, se planse micuta.

- Oh, draga mea, ai dreptate, consimti Rosalind. Dar ii putem transmite noi. Uite, eu o sa-ti proiectez formele literelor, una cate una, si tu le trimiti mai departe. Vrei?

Cu inima indoita, Petra isi dadu acordul sa incerce.

- In regula, continua Rosalind. Fiti atenti! Acum incepem.

Rosalind isi imagina un "L', pe care Petra il retransmise cu o forta devastatoare. Apoi, urma un "A' si asa mai departe, pana la completarea cuvantului.

- A inteles, ne zise Petra, dar nu stie unde este Labradorul. Mi-a spus ca va incerca sa afle si a insistat sa ne transmita si literele ei, dar i-am zis ca nu are rost.

- Ba da, scumpa mea, are. Primeste-le si arata-ni-le - dar cu mare blandete, asa incat sa le putem intelege si noi.

Prima litera - "Z" - a dat nastere unei dezamagiri generale.

- Ce sa insemne aceasta? am intrebat toti deodata.

- Posibil sa o vada in oglinda, isi daduse cu parerea Michael. Mai mult ca sigur este vorba de "S'.

- Nu e "S', ci "Z', starui Petra indignata.

- Nu-i baga in seama. Continua, ii spuse Rosalind.

Dupa formarea cuvantului, Michael interveni:

- Da, restul cuvintelor ne indica cert ca este vorba de "Sealand".

- Nu cu "S', ci cu "Z', repeta Petra incapatanata.

- Scumpa mea, daca incepe cu "Z' nu inseamna nimic. "Sealand", pe de alta parte, ar putea insemna Tinutul Marii.

- Iar daca va ajuta cumva, am intervenit si eu nesigur, conform spuselor unchiului Axei, oceanul se intinde pe suprafete mult mai mari decat ne-am putea inchipui.

In acel moment Petra ne acoperi pe toti, conversand revoltata cu femeia necunoscuta, incheind, ne anunta triumfatoare:

- Este cu "Z'. Ea mi-a zis ca e diferita de "S' si ca seamana cu zumzetul albinei.

- Bine, ii spuse impaciuitor Michael. Atunci intreab-o daca sunt pe acolo intinderi mari de apa.

Petra reveni in scurt timp:

- Mi-a zis ca da. Sunt doua teritorii cu multa apa in jurul lor. Din locul in care sta, poate sa vada soarele rasarind deasupra apei, stralucind peste zeci si sute de kilometri de luciu albastru.

- In miez de noapte? intreba Michael. Trebuie sa nu fie in toate mintile.

- Dar acolo nu-i noapte, ii raspuns Petra. Mi-a aratat: este un loc cu multe case, complet diferite de cele din Waknuk si mult, mult mai mari. Si sunt o multime de carute hazlii, care curg pe strazi fara sa fie trase de cai. Iar obiectele din aer, cu vasle zbarnaitoare deasupra lor.

Recunoasterea imaginii din visele copilariei, de care aproape uitasem, m-a facut sa tresar entuziast si sa intervin, repetand cu mai multa claritate descrierea obiectelor alb-stralucitoare, in forma de peste.

- Da, exact asa sunt, consimti Petra.

- E foarte ciudat, spuse Michael. David, dar cum de-ai stiut.?

L-am intrerupt:

- Las-o pe Petra sa receptioneze tot, iar mai tarziu vom lamuri si acest lucru.

Inca o data am facut tot posibilul sa ne protejam de ceea ce parea un schimb unilateral, un monolog pe care Petra il desfasura cu deosebita intensitate si entuziasm.

Prin padure am inaintat foarte incet si precauti, deoarece nu doream sa lasam urme pe carari si poteci. De asemenea, datorita faptului ca ne tineam arcurile pregatite, trebuia sa fim foarte atenti sa nu le scapam din mana sau sa se agate in crengile pe sub care trebuia sa ne aplecam din cand in cand. Aveam putine sanse sa intalnim oameni, insa exista riscul sa da peste cine stie ce fiara aflata la vanat. Dar, din fericire, de fiecare data cand auzeam cate un animal, acesta disparea invariabil printre tufisuri. Foarte posibil sa fi fost descurajate de statura impresionanta a cailor uriasi; iar daca acesta a fost motivul, atunci aveam un avantaj cert de a contrabalansa urmele caracteristice pe care le lasam dupa noi.

Noptile de vara nu sunt lungi in acele regiuni. Ne-am continuat anevoie inaintarea, iar la primele semne ale zorilor, am poposit intr-o poiana in care sa ne putem odihni. Stiam ca era mult prea riscant sa dam jos toate harnasamentele, mai ales ca nu puteam cobori boccelele si cosurile decat daca le sustineam de un scripete suspendat pe o creanga solida, situatie in care n-am mai fi avut posibilitatea s-o stergem repede din loc. Asadar, ca si cu o zi inainte, ne-am multumit doar sa ne priponim caii.

In timp ce mancam, am discutat cu Petra despre lucrurile pe care i le aratase prietena ei. Cu cat imi dezvaluia mai mult, cu atat deveneam mai entuziasmat. Totul se potrivea aproape perfect viselor pe care le avusesem in copilarie. Vestea ca acel loc ar putea exista cu adevarat, a insemnat pentru mine o neasteptata inspiratie; stiam astfel ca nu-mi imaginasem doar una din localitatile antice ale Strabunilor, ci ca undeva in lume ele existau. In orice caz, Petra era destul de obosita, asa ca, desi as fi vrut, nu i-am pus prea multe intrebari, ci am lasat-o sa doarma, alaturi de Rosalind.

Putin dupa rasaritul soarelui, Michael m-a contactat destul de agitat:

- David, v-au luat urma. Cainele barbatului doborat de Rosalind si-a gasit stapanul si au descoperit urmele lasate de caii vostri uriasi. Echipa noastra tocmai a pornit catre sud-vest, pentru a-i ajuta pe ceilalti la vanatoare. Ati face bine s-o luati din loc. Unde sunteti?

Tot ce i-am putut spune a fost ca, dupa calculele noastre, trebuia sa ne aflam la numai cativa kilometri de Tinutul Salbaticiei.

- Atunci, nu mai pierdeti vremea, imi raspunse el. Cu cat amanati mai mult plecarea, cu atat le dati mai mult timp sa trimita un grup care sa va taie calea.

Sfatul lui m-a indemnat s-o trezesc imediat pe Rosalind si sa-i explic situatia. Zece minute mai tarziu, in timp ce Petra era inca toropita de somn, porniseram din nou la drum. De aceasta data, viteza era mult mai importanta decat prudenta, asa ca am inaintat pana cand am intrat pe un drum ce ducea spre sud si ne-am indemnat caii la trap.

Drumul era putin sinuos, dar directia ii era in general dreapta. L-am urmat fara niciun fel de probleme mai bine de cincisprezece kilometri, moment in care, imediat ce-am cotit, ne-am incrucisat cu un calaret aflat la mai putin de cincizeci de metri in fata.

Barbatul nu se indoise o clipa de identitatea noastra, fiindca isi lasa numaidecat fraiele, insfacandu-si fulgerator arcul de pe umar. Inainte sa apuce sa-si fixeze sageata in arc, noi deja traseseram. Insa, nefiind obisnuiti cu miscarile cailor uriasi, am tintit amandoi foarte departe.

Strainul se descurcase mai bine. Sageata acestuia trecuse printre noi, razant pe deasupra capului bidiviului. Eu am ratat din nou la urmatoarea incercare, dar sageata lui Rosalind nimerise direct in pieptul calului. Ridicandu-se pe picioarele de dinapoi, era cat pe ce sa-l rastoarne, dupa care se intoarse si porni ca din pusca in fata noastra. Urmatoarea mea sageata s-a infipt intr-una din crupele patrupedului, care sari intr-o parte, catapultandu-l pe calaret in tufisurile de pe marginea drumului si continuandu-si apoi drumul intr-un galop nebunesc.

Am trecut pe langa atacator fara sa incetinim. Cand copitele masive ale cailor tropaisera la nici jumatate de metru de capul sau, barbatul se tarase speriat inapoi. La urmatorul cot, am privit in spate si l-am vazut stand in picioare si ingrijindu-si ranile. Cel mai neplacut aspect al incidentului era faptul ca aveam inaintea noastra un cal ranit, fara calaret, care ar fi dat de banuit oricui l-ar fi vazut.

La mai bine de trei kilometri, padurea se termina brusc si ne-am trezit in fata unei vai inguste, dar cultivate. Pana la copacii din celalalt capat, spatiul deschis se intindea pe o suprafata de peste doi kilometri. Cea mai mare portiune a terenului era formata din izlazuri, unde, in tarcuri, pasteau oi si vite. Unul din putinele campuri arabile se afla imediat in stanga noastra. Tanara cultura parea sa fie de ovaz, insa deviase intr-un asemenea grad incat, la ferma noastra, ar fi fost arsa cu multa vreme in urma.

Privelistea ne-a incurajat, intarindu-ne certitudinea ca ne apropiam de Tinutul Salbaticiei, acolo unde nimic nu putea fi mentinut pur.

Cararea cobora o panta blanda si ducea direct catre o ferma, de fapt, o gospodarie putin mai mare decat o ingramadire de colibe si soproane. In spatiul deschis dintre ele, care se dorea a fi un fel de ograda interioara, patru sau cinci femei si vreo doi barbati stateau in jurul unui cal. Dupa atentia cu care il examinau, nu mai aveam nici o indoiala in privinta identitatii patrupedului. Era cert ca animalul de-abia sosise, intrucat discutau foarte aprinsi despre el. Ca sa nu le dam posibilitatea sa se inarmeze si sa porneasca in cautarea noastra, am decis ca este mai bine sa ne continuam inaintarea.

Fermierii au fost atat de absorbiti cu examinarea calului, incat reusisem sa parcurgem jumatate din distanta fara ca vreunul dintre ei sa ne observe. Cand unul dintre acestia isi ridicase ochii in directia noastra, ceilalti si-au intors mirati privirile. Evident, nu mai vazusera niciodata un cal urias, iar faptul ca doua animale atat de masive galopau spre ei tropaind infiorator, i-a uluit pur si simplu si i-a tintuit locului. Tabloul a fost insa modificat de calul din mijlocul grupului, pentru ca bidiviul se ridica pe picioarele de dinapoi, necheza si o lua la goana, dispersandu-i imediat pe curiosi.

Nu a fost nevoie sa tragem, fiindca s-au refugiat cu totii in spatele usilor, ceea ce ne-a permis sa trecem nevatamati prin ograda.

Drumul cotea spre stanga, insa Rosalind si-a manat calul direct catre padure. Sipcile gardurilor s-au sfaramat ca surcelele, iar noi am continuat sa galopam navalnic de-a lungul campului, lasand in spate o gramada de uluci rupte.

La marginea padurii am privit in urma. Oamenii de la ferma iesisera in curte si gesticulau in urma noastra.

Dupa sase-sapte kilometri, am intrat intr-un alt teren deschis, dar care nu semana deloc cu portiunea prin care trecuseram mai devreme. Era o zona presarata cu palcuri de arbusti si tufisuri; iarba era ghimpoasa si cu fire foarte late, iar in unele portiuni crescuse in smocuri oribile, uriase, cu lame ascutite, inalte de doi sau chiar trei metri.

Doua ore ne-am croit drum printre ele, mentinandu-ne directia catre sud-vest, pana cand am ajuns intr-o dumbrava cu arbori ciudati si destul de marisori. Zona reprezenta o ascunzatoare buna, iar pentru ca erau si portiuni neumbrite, unde crestea un soi de iarba apropiat de cel normal si care parea sa le ofere cailor furajul necesar, am decis sa poposim si sa dormim acolo.

In timp ce priponeam caii, Rosalind a intins paturile si imediat dupa aceea am inceput sa mancam cu mare pofta. Masa a decurs fara incidente pana in momentul in care Petra isi incepu atat de violent una din conversatiile ei naucitoare, incat mi-am muscat limba.

Ducandu-si mana la frunte, Rosalind isi stranse puternic pleoapele.

- Copila, fii atenta, pentru numele lui Dumnezeu! protesta ea.

- Iarta-ma. Am uitat, ii raspunse Petra, politicoasa.

Petra continua sa receptioneze, tinandu-si capul putin intr-o parte, iar un minut mai tarziu ne spuse:

- Doreste sa comunice cu unul din voi. Mi-a zis sa incercati s-o auziti, pentru ca o sa transmita foarte puternic.

- In regula, am consimtit, dar tu sa nu transmiti nimic, pentru ca altfel ne vei distruge mintile.

Mi-am dat toata straduinta, incordandu-mi la maximum puterea de concentrare, dar nu am reusit sa receptionez nimic - in afara unei licariri similare unui val de caldura.

Ne-am relaxat cu totii.

- Nu merge, le-am spus celorlalti. Petra, spune-i ca nu o putem receptiona. Pregatiti-va, pentru ca incepe!

Ne-am dat toata straduinta sa-i ecranam transmisia si, imediat dupa aceea, Petra isi domoli intensitatea gandurilor, astfel incat sa ne retransmita la un nivel suportabil ceea ce receptionase. Mesajele au fost cat mai simple posibil, asa incat Petra sa le poata receptiona, chiar daca pe unele nu le-ar fi inteles. In consecinta, informatiile care ajunsesera n cele din urma la noi, semanau mai degraba cu vorbele unui tanc, avand o multime de reiterari, menite parca sa-l asigure pe emitator ca intelegeam ce ne transmitea. Este greu de redat in cuvinte modul in care am reusit sa punem totul cap la cap, insa ideea principala a fost cea care a contat, iar aceasta fusese cat se poate de clara.

Mesajul punea accent numai pe importanta fetei. Fetita trebuia protejata, cu orice pret. In lipsa unui antrenament special, nimeni nu putea ajunge la o capacitate de proiectie atat de mare - ceea ce o transforma pe Petra intr-o descoperire ara precedent si de o deosebita insemnatate. Ajutoarele erau pe drum, insa, pana cand acestea aveau sa ajunga la noi, trebuia sa castigam timp si sa nu riscam nimic. Siguranta Petrei, nu a noastra, trebuia sa primeze.

Au mai fost si alte informatii, dar mai putin clare, invalmasite pe langa subiectul central, inconfundabil si neindoielnic.

- Ati auzit si voi? I-am intrebat pe ceilalti, mediat dupa incetarea transmisiei.

Toti mi-au confirmat, iar Michael imi zise:

- Ma tulbura un lucru. Intr-adevar, forta de proiectie a Petrei este considerabil superioara capacitatii noastre - dar nu cred sa ma insel daca spun ca interlocutoarea a parut destul de mirata de faptul ca exista printre primitivi o fiinta atat de inzestrata. Ati observat? Si parea sa faca referire directa la noi.

- Asa este, confirma Rosalind. Fara nici o urma de indoiala.

- Trebuie sa fie o neintelegere, am intervenit si eu. Petra i-a dat probabil impresia ca suntem locuitori ai Lizierelor.

In acel moment am fost brusc intrerupt de contestatia indignata a Petrei.

- Iar in ceea ce priveste ajutoarele, se pare ca si aici s-a produs o confuzie. Ea se afla undeva in sud-vest si stim cu totii foarte bine ca tinuturile Pustietatii se intind in acea directie pe sute de kilometri. Chiar daca Pustietatea, sa presupunem, sfarseste la un moment dat, cum ar putea sa treaca ajutoarele prin acele regiuni cumplite?

Rosalind a preferat sa nu argumenteze si ne-a dat un sfat simplu:

- Sa asteptam si vom vedea. Acum nu vreau decat sa ma odihnesc.

Si eu simteam nevoia sa atipesc putin, asa ca, din moment ce Petra dormise in cos aproape tot drumul, am rugat-o sa ramana treaza si sa ne trezeasca imediat ce aude sau vede ceva care ii trezeste suspiciuni. Apoi, atat eu, cat si Rosalind, am adormit, cred, inainte sa punem capul jos.

M-am trezit in timp ce Petra ma zgaltaia de umar si am vazut ca soarele nu mai avea mult pana la asfintit.

- E Michael, imi zise ea.

Mi-am limpezit mintea, focalizandu-ma.

- Iarasi v-au luat urma. Ati trecut mai devreme in galop printr-o mica ferma de la marginea Tinutului Salbaticiei. Iti amintesti?

Am confirmat, dupa care Michael continua:

- Cateva grupuri se aduna acolo si vor porni pe urmele voastre, la primele raze de lumina. Ati face bine s-o luati din loc imediat. Nu stiu ce se intampla in fata voastra, dar e posibil ca unii sa incerce sa va taie calea dinspre apus. Daca vor recurge la acest plan, vor folosi echipe mici pe timpul noptii. Nu pot risca sa formeze cordoane militare, intrucat stiu foarte bine ca prin zona iscodesc cercetasi din Liziere. Asadar, cu putin noroc, s-ar putea sa reusiti sa va strecurati printre ei.

- Am inteles, i-am raspuns obosit.

In minte imi reaparuse in acel moment o intrebare pe care voisem sa i-o adresez mai devreme:

- Ce s-a intamplat cu Sally si Katherine?

- Nu stiu. Nu am nici o informatie. Distanta a devenit destul de mare. Stie careva?

Raspunsul veni de la Rachel, clar estompat de distanta.

- De cand Katherine si-a pierdut cunostinta, n-am mai primit niciun semnal inteligibil. Eu si Mark ne temem ca. impotrivindu-se parca sa continue, Rachel se atenua voalat.

- Nu te opri, o ruga Michael.

- Ei bine, din moment ce Katherine nu mai raspunde de ceva vreme, ne-am intrebat daca mai este sau nu in viata.

- Si Sally.?

De aceasta data, sovaiala a fost si mai evidenta.

- Credem - sau mai bine zis, ne temem - ca nu cumva sa se fi intamplat ceva cu mintea ei. Am receptionat de la ea doua-trei proiectii haotice - foarte slabe, aproape imperceptibile, de aceea ne si temem.

Rachel incheiase incet, foarte indurerata. Dupa o scurta pauza, Michael continua cu expresii mintale aspre si dure:

- David, intelegi ce inseamna asta? E clar ca setem de noi si, odata ce vom ajunge pe mana lor, poti fi sigur ca sunt hotarati sa ne distruga, din dorinta de a afla cat mai multe despre calitatile noastre. De aceea, nu trebuie sa le permiti sub nici o forma sa le prinda pe Rosalind si Petra - mai bine le omori cu mana ta, decat sa ingadui sa fie capturate, intelegi?

Privind-o pe Rosalind cum dormea alaturi de mine si cum ii lucea in par purpuriul soarelui, mi-am amintit de durerea suferita de Katherine si m-a cutremurat gandul ca exista posibilitatea ca ea si Petra sa treaca prin acelasi tratament.

- Da, e clar, le-am transmis tuturor. Este cat se poate de clar.

Am simtit pentru scurta vreme incurajarile si simpatia lor, dupa care se asternu tacerea.

Petra ma privea mai mult uimita decat speriata, si ma intreba cu sinceritate, verbal:

- De ce-a zis ca trebuie sa ne omori, pe mine si pe Rosalind?

Mi-am venit iute in fire.

- Asta s-ar intampla numai in cazul in care ne-ar prinde, i-am raspuns, incercand sa-i dau impresia ca asa cerea procedura, in atare imprejurari.

Reflectand cu obiectivitate la o asemenea perspectiva, ma intreba direct:

- Dar de ce?

- Stii, ne deosebim de ei pentru ca nu sunt capabili sa creeze expresii mintale, iar oamenilor nu le place deloc sa aiba in preajma persoane diferite.

- Si de ce le este teama de noi? insista Petra. Pentru ca noi nu le facem nimic.

- Nu stiu motivul, i-am raspuns, dar e clar ca ne vor raul. E mai degraba un sentiment si nu o concluzie rationala. Si cu cat sunt mai prostuti, cu atat sunt mai convinsi ca toti trebuie sa le semene. Iar odata ce teama li se cuibareste in suflet, incep sa devina cruzi si sa le faca rau celor care sunt diferiti.

- De ce? repeta Petra.

- Pentru ca asa fac ei. Si noua ne-ar face foarte mult rau, daca ar pune mana pe noi.

- Eu nu inteleg de ce, insista Petra.

- Fiindca asa sunt oamenii. Este destul de complicat si foarte neplacut. Vei intelege cand vei fi mai mare. Important este ca nu vrem ca tu sau Rosalind sa suferiti. Iti mai aduci aminte de ziua cand ti-ai varsat pe picior apa fiarta? Ei bine, sa stii ca ar putea fi si mai rau. Moartea este o varianta mult mai buna - ar fi ca si cum ai dormi atat de profund, incat nu te-ar mai putea rani sau trezi nimeni.

Mi-am coborat privirea spre Rosalind si am contemplat-o: dormea, iar pieptul i se ridica si cobora usor. O suvita de par ii cazuse pe obraz; am dat-o incet la o parte si i-am sarutat chipul fara s-o trezesc.

Petra ma intreba:

- David, cand o sa ne omori. Am cuprins-o de dupa umeri:

- Linisteste-te, scumpa mea. Nu se va intampla acest lucru, fiindca n-o sa-i lasam sa ne prinda. Acum, hai s-o trezim, dar fara sa-i spunem nimic din ce-am discutat, pentru ca s-ar putea ingrijora foarte mult. Asadar, vom tine pentru noi acest secret, da?

- Bine, consimti Petra, tragand-o incet de par pe Rosalind.

Am hotarat sa mancam mai intai si sa pornim la drum abia dupa ce se intuneca, asa incat sa ne putem orienta dupa stele. Petra a fost neobisnuit de tacuta in timpul mesei. Initial ma gandisem ca reflecta la recenta noastra discutie, dar gresisem, fiindca renunta curand la contemplare si ni se adresa foarte vorbareata:

- Tinutul Marii trebuie sa fie un loc tare nostim. Oricine poate sa creeze acolo expresii gandite - de fapt, aproape oricine - si nimeni nu e condamnat pentru asta.

- Ah, se pare c-ati stat la suete cat timp am dormit, nu-i asa? remarca Rosalind. E bine, pentru ca ne-ati mai usurat putin situatia.

Petra ii ignora interventia, continuand:

- Nu sunt toti foarte priceputi - majoritatea sunt ca tine si ca David. Dar ea este mult mai puternica decat ceilalti; si are doi copii, despre care crede ca vor fi la fel de buni, numai ca acum sunt prea mici. Insa nu crede ca ma vor putea intrece. Mi-a spus ca eu pot sa fac expresii mintale mai puternice decat oricine altcineva, incheie ea foarte multumita.

- Nu ma surprinde deloc, ii raspunse Rosalind. Dar trebuie sa inveti sa creezi imagini corecte si nu proiectii zguduitoare, adauga ea pe un ton moderat.

Petra continua mandra:

- Daca ma straduiesc, mi-a zis ca voi fi si mai puternica, iar cand voi creste mare trebuie sa fac copii care sa-mi semene.

- Chiar asa? interveni Rosalind. Pentru ce? Dupa cate se pare, expresiile mintale nu fac decat sa creeze probleme.

- Dar nu si in Sealand, nega Petra, dand din cap. Ea mi-a zis ca acolo fiecare om doreste sa le creeze, iar cei care nu sunt foarte capabili, depun mari eforturi ca sa-si imbunatateasca proiectiile.

Am cugetat putin, amintindu-mi de povestile unchiului Axei, referitoare la tinuturile de dincolo de Coastele Negre, unde Anomaliile au convingerea ca ele sunt imagini autentice, iar toti ceilalti sunt mutanti.

- Tot ea mi-a mai spus, starui Petra, ca oamenii care comunica doar prin cuvinte, pierd foarte mult. Mi-a zis ca trebuie sa ne fie mila de ei, pentru ca, odata cu inaintarea in varsta, nu mai sunt in stare sa se inteleaga limpede unul cu celalalt. Vor fi nevoiti sa traiasca mereu singuri, niciodata impreuna in gandire.

- Nu pot spune ca in prezent ii compatimesc prea mult, am comentat eu.

- Oricum, ea mi-a zis ca trebuie sa-i compatimim, fiindca duc o viata foarte obtuza si marginita, comparativ cu persoanele capabile sa proiecteze expresii mintale, continua Petra, intrucatva sententioasa.

Am lasat-o sa vorbeasca. Multe din informatiile dezvaluite erau greu de priceput, probabil si pentru ca nici ea nu le intelesese corect, insa, chiar si asa, un lucru era sigur: locuitorii Tinutului Marii, oriunde s-ar fi aflat acesta si oricine ar fi fost ei, se considerau foarte importanti. Incepeam sa cred ca Rosalind avea dreptate cand confirmase ca "primitivii" la care se facuse referire erau chiar locuitorii din Labrador.

Sub lumina limpede a stelelor, am pornit din nou la drum, spre sud-vest, pe drumul serpuind printre cranguri si tufisuri. Tinand cont de avertismentul lui Michael, am inaintat in cea mai mare liniste si cu multa bagare de seama. Mai multi kilometri nu am auzit decat tropaitul ritmic si infundat al copitelor cailor uriasi, scartaitul slab al cosurilor si chingilor si, ocazional, miscarile cate unui animal ce se furisa iute din calea noastra.

Dupa mai bine de trei ore, in fata se intrezari un paravan intunecat, liziera unui codru de nepatruns, care se ridica inaintea noastra ca unui zid intunecat.

Intunericul nu ne permitea sa distingem desimea padurii. Prin urmare, cel mai intelept era sa ne continuam inaintarea si, daca ne convingeam la fata locului ca nu e usor de razbit, sa inaintam de-a lungul lizierei, pana cand am fi gasit un spatiu prin care sa ne putem strecura.

Ne apropiaseram la mai putin de o suta de metri, cand, fara avertisment, un foc de arma rasuna in spate, iar glontul suiera pe langa noi.

Speriindu-se, caii au facut un salt in fata si eram cat pe ce sa fiu aruncat din cos. Ridicandu-se pe picioarele de dinapoi, s-au smucit violent, rupand franghia de legatura. Calul din spate tasni direct spre padure, dar se razgandi repede si porni in stanga. Al nostru se napusti dupa el. Tot ce-mi ramasese de facut era sa ma cuibaresc in cos si sa ma tin cat puteam de bine, in timp ce goneam invaluiti in norul de tarana si pietre aruncate de copitele bidiviului din fata.

Un nou foc de arma se auzi de undeva din spate si goana se iuti.

O buna bucata de drum am continuat sa galopam navalnic, pana cand, deodata, un fulger scapara in fata, putin spre stanga noastra. La auzul impuscaturii, calul sari din fuga in lateral, coti spre dreapta si intra in padure, iar noi, imediat ce ne-am vazut printre arbori, ne-am ghemuit si mai mult in cosuri.

Sansa a facut sa patrundem printr-un loc unde tulpinile masive ale copacilor erau mai distantate, dar, chiar si asa, cursa a fost una de cosmar. Crengile plesneau si scrijeleau cosurile, in timp ce calul inainta anevoios, evitand doar arborii solizi si napustindu-se cu toata forta peste toti ceilalti, croindu-si drum printre ramurile si puietii ce trosneau si se frangeau sub greutatea patrupedului.

In cele din urma, a mai incetinit, dar impulsul de a se indeparta cat mai mult de armele de foc scazuse prea putin. Am fost nevoit sa depun eforturi deosebite ca sa nu ma ranesc serios in cos si nu am indraznit sa-mi ridic capul nici macar pentru o privire fugara, de teama sa nu fiu izbit de vreo creanga.

Nu puteam spune daca eram urmariti, insa acest lucru parea putin probabil. Una din piedici nu o constituia doar intunericul de sub coroanele arborilor, ci, in principal, faptul ca un cal obisnuit ar fi sfarsit prin a-si spinteca maruntaiele daca ar fi incercat sa galopeze printre tulpinile ascutite ca niste tepuse pe care le lasasem in urma noastra.

Calul se mai linistise si, renuntand la goana frenetica de pana atunci, incepu sa mearga la pas.

In acel moment am observat ca arborii din stanga noastra se rarisera. Rosalind, aplecandu-se peste marginea cosului, prinse haturile si indrepta bidiviul in acea directie. In scurt timp, am intrat oblic pe o portiune ingusta de teren deschis, de unde puteam vedea din nou stelele. Obscuritatea nu ne-a permis sa ne dam seama daca era o poteca naturala sau una artificiala, asa ca, dupa cateva clipe in care ne-am gandit daca sa ne asumam sau nu riscul, am hotarat ca inaintarea facila compenseaza dezavantajele pe care le-ar avea o eventuala urmarire si am pornit de-a lungul cararii, spre sud.

Cateva crengi ce-au trosnit intr-o parte ne-au indreptat imediat atentia si arcurile intr-acolo, dar cauza nelinistii era celalalt cal al nostru. Iesind din bezna la trap si nechezand parca multumit, porni in urma noastra, ca si cum ar fi fost in continuare legat de funie.

Relieful din acea regiune era accidentat. Drumul serpuitor ducea pe langa siruri de stanci, cobora piezis de-a lungul valcelelor si se intretaia cu paraie mici. Pe unele portiuni, terenul era deschis; in altele, coroanele copacilor formau bolti inalte. Asa ca, in mod inevitabil, inaintarea ne-a fost destul de lenta.

Dupa calculele noastre, trebuia sa fi ajuns deja in Liziere. Nu stiam daca urmaritorii ar risca sa se aventureze dupa noi, asa ca am incercat sa ne consultam si cu Michael, dar, neprimind niciun raspuns, am presupus ca dormea.

O alta problema o reprezenta si faptul ca nu eram siguri daca venise vremea sa scapam de caii uriasi - eventual sa-i lasam sa inainteze pe carare, iar noi sa pornim la pas intr-o directie diferita. In lipsa altor informatii ne-a fost greu sa luam o decizie. Ar fi fost o greseala fatala sa ne abandonam caii, atata timp cat nu aveam certitudinea ca urmaritorii nu se vor incumeta sa ne haituiasca si in Liziere; fara cai ne-ar fi prins negresit, caci ar fi putut parcurge in timpul zilei o distanta mult mai mare decat reusiseram noi pana in acel moment. Mai mult decat atat, eram destul de obositi, iar perspectiva unei calatorii pedestre numai imbietoare nu era. Am incercat inca o data sa-l contactam pe Michael, dar fara rezultat. O clipa mai tarziu, libertatea de alegere nu mai statea in mainile noastre.

Ajunseseram intr-una din acele portiuni unde copacii se uneau deasupra noastra si formau un tunel intunecat, pe care bidiviii l-au traversat incet si circumspecti. Deodata, de undeva de sus, ceva se pravali peste mine, trantindu-ma in cos. In lipsa unui avertisment, n-am avut nici o sansa sa-mi folosesc arcul. Socul loviturii imi taie pur si simplu rasuflarea, facandu-ma sa vad stele verzi, apoi totul se cufunda in bezna.

Mi-am revenit incet, ca un convalescent care a stat vreme indelungata intr-o stare de semiconstienta.

Rosalind ma chema; adevarata Rosalind, cea care salasluia inauntru si care se manifesta atat de rar. Cealalta, tanara practica si ingenioasa, nu era ea insasi, ci propria ei creatie. Am vazut cum a inceput s-o formeze inca de pe vremea cand era o fetita sensibila, tematoare, dar si foarte hotarata. Instinctiv a devenit constienta - probabil inaintea noastra, a celorlalti - ca traieste intr-o lume ostila si a avut grija sa se pregateasca temeinic in acest sens. Armura si-a faurit-o cu migala, za dupa za; apoi, si-a ales armele si a invatat sa le controleze cu mare dexteritate, cladindu-si totodata un caracter impecabil, de care nu se despartea o clipa si prin care, nu de putine ori, nu facea decat sa se amageasca.

Imi era limpede ca o iubeam. Ii iubeam talia inalta si zvelta, alura gatului si a capului, sanii mici si fermi, picioarele lungi si subtiri; iubeam felul in care se misca, siguranta mainilor si zambetul buzelor. Ii iubeam parul bronz-auriu, matasos, umerii ca piele ca de satin si obrajii catifelati, caldura trupului si aroma respiratiei.

Toate astea erau usor de iubit - chiar prea usor, fiindca oricine le-ar iubi.

Insa tuturor acestor calitati le erau vitale cateva masuri de protectie: crusta independentei si indiferentei, aerul de incredere, de siguranta deplina in propriile puteri, stapanirea de sine, inflexibilitatea. Aceste caracteristici nu erau menite sa dea nastere dragostei si, uneori, puteau provoca rani serioase; dar cine reusea sa le inteleaga rolul, nu putea decat sa le admire chiar si ca pe un triumf al ratiunii asupra naturii.

In acel moment, Rosalind cea reala, inlaturandu-si armura, cu inima complet deschisa, ma chema incet, parasita.

Si, din nou, cuvintele lipseau.

Cuvintele, sub condeiul unui poet, descriu vag si invariabil dragostea trupeasca, insa nu pot reda mai mult de atat.

Fluxul iubirii noastre unduia si se revarsa neintrerupt de la unul la celalalt. Iubirea mea o mangaia si o linistea. A ei, ma dezmierda. Distanta - si diferenta - dintre noi se micsora si disparu. Asa ne-am putut intalni, intrepatrunde si contopi. Nu mai existam ca indivizi separati - pentru un timp formaseram o singura fiinta. Era o evadare din izolarea celulei, o scurta simbioza, impartasindu-si intreaga lume.

Nimeni altcineva nu o cunostea pe Rosalind-cea-tainica. Doar Michael si ceilalti o zarisera sporadic, insa fara sa cunoasca pretul cu care fusese modelata Rosalind-cea-exterioara. Niciunul dintre ei nu o stia pe draga si gingasa mea Rosalind, cum tanjea dupa libertate, iubire si tandrete, speriata de propria-i putere care trebuia sa-i asigure protectie, dar si mai inspaimantata ca ar putea infrunta lumea fara ajutorul acesteia.

Timpul nu inseamna nimic. Foarte posibil sa nu fi fost impreuna decat pentru un moment. Dar importanta unui punct consta in insasi existenta lui, nu are dimensiune.

Imediat ce ne-am separat, am inceput sa constientizez lucrurile lumesti: cerul cenusiu, senzatia intensa de disconfort si, in scurt timp, intrebarile insistente din partea lui Michael, care-mi cerea ingrijorat sa-i spun ce se intamplase cu mine. M-am straduit sa-mi revin.

- Nu stiu - m-a lovit ceva, i-am raspuns. Insa acum sunt bine - doar ca ma doare ingrozitor capul si stau foarte incomod.

Nici nu mi-am incheiat bine raspunsul ca am observat cauza disconfortului: stateam ghemuit in lateral, intr-un cos care se balansa datorita miscarii.

Michael nu considera edificator raspunsul meu, asa ca isi indrepta atentia spre Rosalind.

- Au sarit din copaci direct pe noi, ii explica ea. Cred ca au fost patru sau cinci. Unul din ei a cazut chiar in spatele lui David.

- Despre cine vorbesti? intreba Michael.

- Despre locuitorii Lizierelor, raspunse ea. Am rasuflat usurat. Imi trecuse prin minte ideea ca am fost atacati de urmaritorii nostri. Eram pe punctul sa intreb ce se intampla in acele momente, cand Michael mi-o lua inainte:

- Ei au tras in voi noaptea trecuta?

Am recunoscut ca s-a tras in noi, dar imi inchipuisem ca se putea sa ne fi ajuns haitasii.

- Nu. A existat un singur grup, ne zise el dezamagit. Speram sa faca o greseala si sa va piarda urma. Toate echipele au fost mobilizate, pentru ca e prea riscant sa ne aventuram in Liziere in grupuri mici. In aproximativ patru ore ne vom strange si vom porni la drum. Vom fi in jur de o suta de persoane. Au decis ca e mai bine sa fim mai multi, pentru ca astfel, daca se va intampla sa intalnim locuitori din Liziere, le vom da o chelfaneala buna si nu vom mai avea probleme mai tarziu. Ati face bine sa scapati de caii uriasi, pentru ca nu veti putea sa va acoperiti urmele.

- Sfatul tau e putin cam tardiv, ii spuse Rosalind. Acum sunt cu mainile legate intr-unul din cosurile de pe primul cal, iar David se afla in alt cos, pe calul din spate.

- Si Petra? intreba nelinistit Michael.

- Ah, e bine. Sta langa mine, in cosul al doilea si flecareste cu barbatul care ne conduce.

- Ce s-a intamplat, de fapt? ii ceru Michael.

- Ei bine, mai intai s-au napustit asupra noastra, apoi au sarit mai multi din copaci si au strunit caii. Ne-au obligat sa ne dam jos, iar pe David l-au coborat chiar ei. Dupa ce-au discutat putin, au hotarat sa scape de noi. Asa ca ne-au suit inapoi in cosuri, si-au pus cate un om pe fiecare cal si am pornit la drum - la fel ca si pana acum.

- Vrei sa spui ca inaintati in Liziere?

- Da.

- Macar va indreptati in directia potrivita, comenta Michael. Ce atitudine au? V-au amenintat?

- Ah, nu. Au vrut doar sa fie siguri ca nu incercam sa fugim. Pareau sa stie cine suntem, insa nu stiau prea bine ce sa faca cu noi. De aceea s-au si contrazis putin, dar, din cate cred eu, interesul le este atras mai degraba de caii uriasi. Barbatul de pe calul nostru arata chiar inofensiv. Iar seriozitatea bizara de care da dovada in discutia cu Petra ma face sa cred ca e putin redus.

- Atunci, de ce nu incerci sa afli ce au de gand cu voi?

- L-am intrebat, dar nu cred ca stie. Sarcina lui este sa ne duca acolo unde i s-a cerut.

- In acest caz.

Michael parea, pentru prima oara, sa fi ramas in pana de idei.

- Ei bine, nu ne ramane altceva de facut decat sa asteptam si sa vedem ce se va intampla - insa nu strica sa-i aduci la cunostinta ca venim dupa voi.

Pentru moment se rezuma la atat.

Cu oarecare dificultate, m-am zvarcolit si rasucit pana am reusit sa ma tin pe picioare si sa ma ridic in cosul ce se balansa. Barbatul din celalalt cos imi arunca o privire amicala.

- Ptrrr! isi opri calul, tragand fraiele.

Isi desprinse de pe umar un burduf din piele si mi-l arunca, balansandu-l de cureaua cu care era legat. I-am scos dopul si am baut recunoscator, dupa care i l-am aruncat inapoi si ne-am continuat drumul.

De-acum puteam vedea si eu imprejurimile prin care treceam. Chiar daca tinutul era unul accidentat, cu paduri mai putin dese dar nici foarte rare, m-am convins chiar de la prima privire ca tatal meu avusese dreptate cand afirmase ca normalitatea era batjocorita in acele locuri. N-am putut sa identific nici macar un arbore. O multime de trunchiuri din soiuri cunoscute sustineau coroane care nu le apartineau; am vazut ramuri ce cresteau din tulpini de alt soi si purtau frunze de la o cu totul alta specie. Pentru o vreme, privelistea din stanga ne-a fost obturata de un gard parca ireal, impletit din trunchiuri imense de mur, ai carui spini atingeau dimensiunea cozilor de lopata. In alta parte, o fasie de pamant semana cu o albie de rau plina de galeti uriasi, numai ca bolovanii erau de fapt calotele ciupercilor ce se inghesuisera sa creasca de-a valma. Mai erau copaci cu tulpini prea fragile ca sa poata creste vertical si care se indoisera spre sol, intinzandu-se de-a lungul lui. Pe ici, pe colo, vazusem palcuri de arbusti miniaturali, zbarciti si nodurosi, batrani parca de secole.

Pe furis, am aruncat inca o privire catre barbatul din cosul celalalt. Nu mi se paruse nimic in neregula cu el, cu exceptia faptului ca arata foarte murdar, cu palaria lui botita si hainele zdrentuite. A observat ca-l priveam.

- N-ai mai fost prin Liziere, tinere? ma intreba el.

- Nu, i-am raspuns. Asa este peste tot? ranji, clatinand din cap.

- Nici o zona nu seamana cu alta. De-aia le si spunem Liziere. Pe aici nu creste nimic normal, deocamdata.

- Deocamdata.? am repetat.

- Fireste. In timp, totul va reveni la normal. Tinutul Salbaticiei a fost la fel ca Lizierele, dar acum s-a schimbat; asa cum si regiunile voastre au apartinut candva Salbaticiei, iar acum au devenit foarte stabile. Socotesc ca asa vrea Dumnezeu, pentru ca El are rabdare si nu-l place sa faca nimic in pripa.

- Dumnezeu? am intrebat indoielnic. Noua ni s-a spus ca Diavolul e cel care domneste in Liziere.

Barbatul dadu iar din cap.

- Asta va invata acolo. Dar lucrurile nu stau asa, baiete. Diavolul umbla nestingherit prin teritoriile voastre si are mare grija de supusii sai. Acolo toti sunt aroganti. Imaginea autentica si celelalte baliverne. Vor sa fie ca Strabunii, dar se pare ca Napasta nu i-a invatat nimic.

- Strabunii au crezut ca ei reprezinta punctul culminant al creatiei. Au avut mari idealuri si credeau ca ei cunosc cel mai bine cum ar trebui condusa lumea. N-aveau altceva de facut decat sa aranjeze totul asa cum le convenea si s-o tina tot asa; dupa care n-ar mai fi avut nici o grija, intrucat erau convinsi ca ideile lor erau mai pertinente decat ale lui Dumnezeu.

Si din nou clatina din cap.

- Dar nu le-a mers, baiete. Nici n-ar fi fost cu putinta. N-au fost ei ultimul cuvant al Domnului, asa cum se considerau. Dumnezeu nu are un ultim cuvant, pentru ca daca ar fi avut, ar fi fost deja mort. Insa El nu e mort, ci se schimba si creste neincetat, ca tot ce este viu. Si, in timp ce ei isi dadeau silinta sa indrepte viata pe un fagas al stabilitatii eterne, Cel de Sus le-a trimis Napasta ca sa-i nimiceasca si sa le aduca aminte ca existenta inseamna permanenta schimbare. Dar, dupa felul in care decurgeau lucrurile, a inteles ca n-avea sa ajunga la niciun rezultat, asa ca Si-a amestecat cartile, in ideea ca poate data viitoare ii va iesi o pasienta mai buna.

Se opri, reflectand o clipa la cele spuse, dupa care continua:

- Posibil sa nu le fi amestecat destul de bine, fiindca in unele locuri au continuat sa apara aceleasi combinatii. Sa luam ca exemplu regiunea de unde veniti voi: acolo toti urmeaza aceleasi vechi principii si sunt convinsi ca ei reprezinta cuvantul final, incercand tot posibilul sa ramana asa cum sunt si sa pastreze nealterate conditiile care au dus la aparitia Napastei. Intr-o buna zi, Dumnezeu se va satura sa tot astepte ca ei sa-si invete lectia si le va mai arata un truc, doua.

- Oh, am spus eu nesigur, fara sa-mi asum niciun risc, pentru ca mi se parea totusi foarte ciudat ca atat de multi oameni sa fie convinsi ca detin informatii certe, fie ele si contradictorii, despre viziunile sau planurile lui Dumnezeu.

Barbatul insa nu se multumi sa-si exprime propriul punct de vedere. Abia cand mi-a aratat cu mana peisajul anormal din jurul nostru, am observat ce era in neregula cu el: ii lipseau primele trei degete de la mana dreapta.

- Intr-o buna zi, conchise el, ceva tot o sa puna capat acestor neregularitati. Si va fi ceva nou, fiindca noile specii de plante conduc la aparitia unor creaturi diferite. Napasta a fost un soc purificator, un imbold al unui nou inceput.

- Dar oamenii distrug Anomaliile in zonele unde reusesc sa creasca specii normale, am subliniat eu.

- Da, incearca; si au impresia ca reusesc, imi confirma el. Se incapataneaza sa mentina cu orice pret standardele Strabunilor - dar au cu adevarat succes? Reusesc oare? Cum pot ei sti ca recoltele, legumele si fructele lor sunt identice? Nu exista si la voi dispute? Si, intr-un final, nu sunt oare acceptate intotdeauna speciile care dau cea mai mare productie? Nu sunt bovinele hibridizate, pentru a obtine exemplare mai rezistente, care sa dea mai mult lapte ori mai multa carne? Desigur, pot nimici anomaliile evidente, dar esti sigur ca Strabunii ar recunoaste macar una din speciile actuale? Eu nu sunt sigur deloc. Evolutia nu poate fi oprita, ai sa vezi. Intr-adevar, putem impiedica si distruge, putem incetini si devia procesul in propriul nostru interes, dar el va continua. Uita-te si tu la caii vostri.

- Ei sunt aprobati de guvern, i-am raspuns categoric.

- Bineinteles. Exact ceea ce spuneam.

- Daca asa stau lucrurile, atunci nu vad de ce a mai fost necesara Napasta, am obiectat eu.

- Pentru ca alte forme de viata sa continue sa mearga in directia imprimata de aceasta, imi raspunse el. Dar nu si oamenii, cel putin nu aceia care fac parte din tagma Strabunilor sau poporului tau, care cauta sa nimiceasca orice schimbare si incearca sa restrictioneze procesul evolutiv, atata vreme cat au aroganta sa se creada perfecti. Dupa cum sustin chiar ei, ei sunt singurii care detin imaginea autentica. In consecinta, daca ei sunt imaginea perfectiunii, inseamna ca ei insisi sunt Dumnezeu; si, fiind Dumnezeu, isi aroga dreptul de a porunci: "Pana aici! Niciun pas mai departe!" De fapt, acesta si este cel mai mare pacat al lor: incearca sa-i ia Vietii viata.

Ultimele fraze le rostise afisand o mina in totala discrepanta cu cea de pana atunci, iar eu ma intrebam daca nu cumva dadusem peste un alt gen de fanatic. Prin urmare, am hotarat sa orientez conversatia spre un plan mai practic si l-am intrebat din ce motiv ne aflam in captivitate.

N-a parut foarte sigur, insa mi-a raspuns ca asa procedau ori de cate ori un strain patrundea pe teritoriul Lizierelor.

Am reflectat la cele spuse si am intrat apoi in legatura cu Michael:

- Ce ne sfatuiesti sa le spunem? Fiindca, din cate imi inchipui, va urma o examinare. Vor vedea ca suntem normali din punct de vedere fizic, asa ca va trebui sa le explicam motivul pentru care suntem urmariti.

- Cel mai bine e sa le spuneti adevarul, dar cu cat mai putine detalii, ne sfatui Michael. Adoptati tactica folosita de Sally si Katherine. Destainuiti-le atat cat sa-i convingeti.

- In regula, am consimtit. Petra, ai inteles? Spune-le ca-mi trimiti doar mie si lui Rosalind imagini mintale. Sa nu amintesti nimic de Michael sau de cei din Sealand.

- Oamenii din Sealand ne vor veni in curand in ajutor. Nu mai sunt foarte departe, imi zise ea, foarte sigura pe sine.

Michael primi vestea cu scepticism:

- Minunat - daca vor putea ajunge. In orice caz, nu spui nimic despre ei.

- Bine, incuviinta Petra.

Ne-am sfatuit apoi daca sa le spunem celor doua garzi despre intentia urmaritorilor de a veni dupa noi si am hotarat ca nu strica sa-i instiintam.

Barbatul din celalalt cos nu se arata deloc surprins la aflarea vestii.

- Foarte bine. Noua ne convine, raspunse el si, fara sa-mi dea alte lamuriri, ne-am continuat lent inaintarea.

Petra isi relua conversatia cu prietena ei din departare. Iar pentru ca se afla la o distanta neindoielnic mai mica, n-a mai fost nevoita sa transmita cu aceeasi forta, ceea ce mi-a permis sa ma concentrez puternic si sa receptionez franturi din mesajul celeilalte interlocutoare. Rosalind le-a receptat si ea, dupa care s-a concentrat foarte puternic si i-a transmis o rugaminte. Straina isi amplifica proiectia si ne raspunse clar, aratandu-se bucuroasa ca am luat in sfarsit legatura si, de asemenea, parea dornica sa afle mai mult decat ii putea spune Petra.

Rosalind ii explica situatia in care ne aflam si incheie spunandu-i ca nu parem a fi intr-un pericol iminent. Sfatul strainei sosi imediat:

- Fiti totusi prevazatori. Consimtiti la tot ce va spun si cautati sa castigati timp. Insistati asupra pericolului care va pandeste din partea urmaritorilor. Mi-e greu sa va dau un sfat mai bun, fiindca nu cunosc tribul care v-a capturat. In unele comunitati este dispretuita normalitatea aspectului fizic. Asa ca n-ar strica sa exagerati si sa-i convingeti ca, launtric, sunteti foarte diferiti de semintia voastra. Cea mai importanta este insa fetita. Trebuie sa-i pastrati integritatea cu orice pret. Nu am mai intalnit pe nimeni cu o putere de proiectie atat de intensa, la o varsta atat de frageda. Cum o cheama?

Rosalind ii transmise fiecare forma a literelor, dupa care intreba:

- Dar voi cine sunteti? Si unde este Tinutul Marii?

- Suntem Oamenii Noi - asemeni voua. Cei care pot gandi ca un tot unitar. Noi vom construi o noua lume - complet diferita si de a Strabunilor si de a salbaticilor.

- Sa fim oare oamenii pe care si-i doreste Dumnezeu? am intervenit si eu, simtind ca ne indreptam spre un taram familiar.

- Nu pot spune nimic in acest sens. Dar cine ar putea? Stim insa ca suntem capabili sa construim o lume mai buna decat cea in care au trait Strabunii - acele fiinte semi-umane, putin mai ingenioase si mai rasarite decat barbarii, care traiau separate si nu puteau comunica decat prin cuvinte. Deseori, limbajele si convingerile diferite ii izolau si mai mult. Unii erau in stare sa gandeasca pentru sine, dar fara sa-si poata depasi individualitatea. Cateodata, isi puteau impartasi emotiile, insa nu reuseau sa gandeasca unitar. La fel ca si animalele, in caz de pericol se intelegeau de minune unii cu altii; dar cu cat isi complicau mai mult societatea, cu atat deveneau mai neputinciosi. Nu aveau resursele care sa le permita sa ajunga la un consens general. Invatasera sa coopereze constructiv numai in grupuri mici; in colectivitati mari erau distructivi. Lacomi, au ravnit la o multime de lucruri, refuzand apoi sa-si asume responsabilitatea pentru ele. Au creat probleme grave si, dupa aceea, si-au varat capul in nisipul credintelor orbesti. Intre ei, sa stiti, n-a existat intelegere sau comunicare reala. Nici chiar cei mai straluciti dintre ei nu si-ar fi putut depasi statutul de animale, e drept, aproape sublime, dar atat si nimic mai mult.

- Oricum n-ar fi reusit sa supravietuiasca. Daca nu ar fi provocat aparitia Napastei, care i-a nimicit aproape in intregime, ar fi continuat sa se inmulteasca la fel de inconstienti ca niste animale, pana cand ar fi ajuns in sapa de lemn, sfarsind in cele din urma prin infometare si barbarie. Intr-un fel sau altul, erau sortiti pieirii, deoarece specia lor a fost una inadecvata.

In acel moment imi revenise in minte ideea ca locuitorii Tinutului Marii au o parere mult prea buna despre ei insisi. Pentru cineva care a crescut intr-un mediu atat de strict, asa cum eram eu, o asemenea lipsa de respect fata de Strabuni era foarte greu de inghitit. In timp ce ma framantam cu aceste lucruri, Rosalind intreba direct:

- Dar voi, de unde sunteti?

- Stramosii nostri au avut norocul sa locuiasca pe o insula - mai bine spus, pe doua insule izolate. Desi efectele Napastei au fost mai putin violente decat in celelalte zone, nu au scapat nici ei de consecintele acesteia. Separandu-se de restul lumii, au regresat pana la salbaticie. Apoi, nu se stie cum, si-a facut aparitia neamul celor care pot gandi la unison. In timp, cei mai capabili dintre ei i-au gasit pe altii mai putin priceputi si le-au aratat cum sa-si dezvolte aceasta capacitate. Prin urmare, a fost normal ca aceste persoane sa se casatoreasca intre ele si sa-si intareasca astfel semintia. Mai tarziu, au descoperit si in alte locuri creatori de expresii mintale. Atunci au inteles cat au fost de norocosi - deoarece au descoperit ca oamenii ca ei erau persecutati chiar si in locurile unde anomaliile fizice nu aveau prea mare importanta. Multa vreme n-au putut face nimic pentru a-si ajuta semenii din alte locuri - desi unii s-au incumetat sa porneasca in barci spre Sealand si chiar au ajuns acolo - dar ulterior, imediat ce am avut din nou mijloacele, am reusit sa-i aducem in siguranta langa noi. Acum incercam acelasi lucru ori de cate ori intram in legatura cu cineva ca noi - insa n-am mai avut niciodata un contact de la o asemenea distanta. Imi este foarte dificil sa tin legatura cu voi. Poate ca mai tarziu imi va fi mai usor, dar acum sunt nevoita sa ma opresc. Aveti mare grija de copila, fiindca este unica si extrem de importanta. Protejati-o cu orice pret.

Imaginile se pierdusera treptat, lasand un gol in urma lor. Insa Petra interveni imediat. Chiar daca nu intelesese in mare parte mesajul, fragmentul final al acestuia il pricepuse foarte bine.

- Sunt in regula, anunta ea multumita, cu un entuziasm putin exagerat.

Ne-am cutremurat putin, dar ne-am revenit repede.

- Rasfatato, fii mai atenta - pentru ca n-ai ajuns inca sa-l intalnesti pe Jack Parosul, ii spuse Rosalind, domolind-o putin si adaugand: Michael, ai receptionat tot ce ne-a spus?

- Da, ii raspunse Michael, cu o oarecare retinere. A fost foarte rautacioasa si ne-a cam luat de sus, dupa parerea mea. Parca facea morala unor copii. Nu vad cum ar putea ajunge la voi atat de repede ca sa va fie de ajutor, pentru ca in cateva minute pornim dupa voi.

Caii uriasi tropaiau monoton, in vreme ce peisajul - pentru cineva obisnuit sa respecte decenta formelor - continua sa fie tulburator si alarmant. Unele plante erau la fel de fantastice ca si cele despre care unchiul Axei povestise ca exista in sud; pe de alta parte, practic, nimic nu era cunoscut sau macar adecvat. Haosul era atat de pronuntat incat nu mai avea nici o importanta daca un arbore anume era o anomalie sau doar un simplu hibrid, asa ca am rasuflat usurat cand am iesit din codri si ne-am continuat drumul in spatiu deschis - cu toate ca, nici acolo arbustii nu erau omogeni sau usor de identificat, iar iarba arata si ea destul de ciudat.

Ne-am oprit o singura data, ca sa mancam si sa bem apa, insa dupa nici jumatate de ora am pornit din nou la drum. Dupa vreo doua ore, trecand prin mai multe zone impadurite, am ajuns pe malul unui rau de marime medie. Pe partea noastra, terenul cobora spre apa intr-un mal rapos si abrupt, iar in cealalta parte era alcatuit dintr-un lant de faleze mici, rosietice.

Am pornit in aval, mergand pe creasta malului. Dupa vreo patru sute de metri, intr-un loc marcat de un copac hidos, ca o uriasa para lemnoasa, ale carui crengi cresteau ca un smoc in varf, o viroaga macinase malul si formase o cararuie pe care caii puteau sa coboare. Am traversat oblic raul, indreptandu-ne spre un defileu sapat printre stancile din fata. Odata ajunsi acolo, defileul se dovedi a fi doar putin mai mare decat o trecatoare, atat de ingust in unele locuri, incat cosurile se frecau de pereti si de abia ne-am putut strecura prin el. Dupa aproximativ o suta de metri, drumul se largea si incepea sa urce.

In locul unde peretii pasului se pipernicisera in maluri, sapte sau opt barbati ne asteptau cu arcurile in maini. La vederea cailor uriasi au amutit de uimire, pregatiti sa fuga. In dreptul lor am oprit.

Barbatul din celalalt cos imi facu semn din cap.

- Baiete, hai, da-te jos, imi spuse el.

Petra si Rosalind coborau deja de pe calul din fata.

Imediat ce-am pasit pe sol, calaretul isi inghionti calul si patrupedele se pusera greoi in miscare. Petra ma stranse nervoasa de mana, insa pentru moment, barbatii zdrentuiti si murdari pareau interesati mai mult de cai decat de noi.

Grupul nu parea sa prezinte vreun pericol. Una din mainile care tineau arcul avea sase degete; capul unuia dintre barbati arata ca un ou maro lustruit, complet span; un altul avea maini si picioare uriase; neregularitatile celorlalti erau probabil ascunse sub zdrente.

Rosalind si cu mine am avut acelasi sentiment de usurare cand am vazut ca nu n-aveam de-a face cu cine stie ce personaje grotesti, asa cum ne asteptaseram. Petra, de asemenea, si-a recapatat putin curajul cand a vazut ca niciunul dintre straini nu corespundea descrierii traditionale a personajului fictiv Jack Parosul. Dupa ce-au urmarit caii pe cararea ce se pierdea in spatele copacilor din fata, si-au indreptat atentia spre noi. Doi dintre ei ne-au cerut sa-i urmam, iar ceilalti ramasera locului.

Cateva sute de metri am mers pe o poteca prin padure si am ajuns intr-o poiana. In dreapta strajuia un perete de vreo doisprezece metri inaltime, format din aceleasi stanci rosietice. Zidul trebuie sa fi fost partea din spate a crestei ce demarca raul, iar intreaga fatada era plina de cavitati, cu scari impletite din crengi ce duceau la deschizaturile superioare.

In portiunea plana din fata erau inghesuite mai multe corturi si colibe rudimentare, iar intre ele mocneau doua focuri la care se pregatea mancare. Cativa barbati in haine zdrentuite si multe femei sleampete umblau de colo-colo, fara sa se grabeasca.

Ocolind cocioabele si gramezile de gunoi, am ajuns la cortul cel mai mare. Materialul parea o invelitoare veche pentru capite - dobandita probabil in urma unui raid - si era fixat pe un schelet de prajini legate cu funii. In timp ce ne apropiam, un barbat asezat pe un scaun chiar in fata intrarii isi ridica privirea spre noi. Chipul strainului m-a facut sa tresar speriat pentru o clipa - fiindca semana perfect cu tatal meu. L-am recunoscut imediat - era acelasi "om-paianjen" pe care il vazusem captiv in Waknuk, in urma cu sapte sau opt ani.

Insotitorii ne-au impins in fata lui. Ne-a privit pe toti trei si i-a masurat din cap pana in picioare silueta dreapta si supla a lui Rosalind, intr-un mod care ma lasa totusi indiferent - ca si pe Rosalind, de altfel. Pe mine ma studie cu mai mare atentie, dupa care dadu multumit din cap.

- Iti amintesti de mine? intreba el.

- Da, i-am raspuns.

Luandu-si privirea de la mine, rataci o vreme in directia palcului de cocioabe si baraci, dupa care ma privi din nou.

- Nu prea seamana cu Waknuk-ul, imi zise el.

- Nu prea, am consimtit.

Reflecta in tacere, o vreme, apoi continua:

- Stii cine sunt eu?

- Cred ca da. Cred ca am descoperit. Ridicandu-si intrebator o spranceana, am incercat sa fiu mai explicit:

- Tata a avut un frate mai mare, despre care toti crezusera ca era normal - asta pana la varsta de trei sau patru ani. Atunci i s-a anulat certificatul si a fost izgonit.

Incuviinta incet din cap.

- Dar n-a fost chiar asa, raspunse el. Mama l-a iubit foarte mult. Doica il indragea si ea la fel de mult. Cand au venit sa-l ia de acasa, au descoperit ca baiatul disparuse deja - insa, desigur, au trecut totul sub tacere. Au musamalizat totul, prefacandu-se ca nu s-a intamplat nimic.

Se opri si reflecta din nou, dupa care adauga:

- Fiul lor cel mai mare. Mostenitorul de drept. Waknuk-ul ar trebui sa fie al meu - si chiar ar fi fost, daca n-ar fi existat asta.

Intinzandu-si bratul lung, il privi pentru o clipa, dupa care isi lasa mana jos si se uita la mine:

- Stii care ar trebui sa fie lungimea unui brat de om?

- Nu, am recunoscut.

- Nici eu. Insa cineva din Rigo stie foarte bine, vreun expert al imaginii autentice. Asa ca am pierdut proprietatea din Waknuk si am ajuns sa-mi duc viata ca un salbatic in mijlocul salbaticilor. Esti fiul lor cel mai mare?

- Singurul lor fiu. Am avut un frate mai mic, dar.

- N-a obtinut certificatul, nu? am incuviintat din cap.

- Asadar, si tu ai pierdut Waknuk-ul!

La acest aspect nu ma gandisem. Oricum, nu sperasem sa mostenesc proprietatea parintilor, pentru ca nu ma slabise nici o clipa sentimentul de nesiguranta, perspectiva, aproape certa, ca intr-o buna zi aveam sa fiu descoperit. Aceasta expectativa salasluise in mine prea multa vreme ca sa mai pot simti resentimentul care-i provoca strainului atat de multa amaraciune. Din moment ce lucrurile se rezolvasera, eram bucuros ca scapasem cu bine - ceea ce-i spusesem si lui. Nefiind insa deloc multumit de vorbele mele, ma scruta ganditor.

- Nu ai curaj sa lupti pentru drepturile ce ti se cuvin? intreba putin acuzator.

- Din moment ce tu esti mostenitorul real, nu pot lupta pentru ceva ce nu-mi apartine. Ceea ce vreau sa spun este ca m-am saturat sa traiesc pe ascuns.

- Dar aici si noi ne ascundem, imi raspunse el.

- Posibil, dar puteti fi voi insiva. Nu sunteti nevoiti sa va duceti viata in fatarnicie. Nu trebuie sa va controlati clipa de clipa si sa ganditi de fiecare data de doua ori inainte sa deschideti gura.

Incuviinta incet din cap.

- Am auzit si noi de situatia voastra. Avem mijloacele noastre de informare, imi spuse. Dar nu inteleg de ce sunt atat de porniti impotriva voastra.

- Cred ca ii deranjam mai mult decat anomaliile obisnuite, pentru ca nu au niciun mijloc prin care sa ne identifice, i-am explicat. Isi inchipuie probabil ca sunt mai multi asa ca noi, pe care nu i-au descoperit, si vor sa ne prinda ca sa-i dam in vileag pe toti.

- Un motiv in plus ca sa nu va lasati prinsi, spuse el.

Stiam ca Michael intrase in contact cu noi si ca Rosalind ii raspundea, insa nu puteam purta doua discutii deodata, asa ca am lasat-o pe ea sa comunice.

- Asadar, vin dupa voi pana in Liziere? cati sunt? intreba el.

- Nu stiu sigur, i-am raspuns, gandindu-ma cum sa folosesc in avantajul nostru informatiile pe care le detineam.

- Din cate-am auzit, ar trebui sa dispuneti de mijloacele prin care sa puteti afla, imi spuse el.

Ma intrebam cat de multe stia despre noi si daca aflase despre Michael - ceea ce parea putin probabil. Coborandu-si putin pleoapele, continua:

- Baiete, ai face bine sa nu te joci cu noi. Ei va urmaresc pe voi, iar fuga voastra ne-a provocat si noua neplaceri. De ce-ar trebui sa ne pese de voi? Ne este foarte usor sa-l punem pe unul din voi in drumul haitasilor si sa aflam.

Petra intelesese imediat aluzia si interveni panicata:

- Sunt mai mult de-o suta de barbati, raspunse ea.

Barbatul o privi ganditor pentru un moment.

- Asadar, printre ei este unul ca voi - exact cum banuisem, zise el, dand iarasi din cap. Au trimis o suta de barbati dupa trei fugari. Cam multi. inteleg. adauga el, indreptandu-si privirea spre mine: N-au existat in ultima vreme zvonuri referitoare la problemele care s-ar putea ivi din Liziere?

- Ba da, am recunoscut. Zambi multumit.

- Noua ne convine. Incercand sa va prinda pe voi, iata ca s-au hotarat, pentru prima data, sa ia initiativa si sa ne invadeze. Cert este ca vor porni pe urmele voastre. Aveti idee la ce distanta sunt?

Consultandu-ma cu Michael, am aflat ca grupul principal mai avea de strabatut cativa kilometri pana cand sa ajunga la echipa care trasese spre noi si speriase caii. Dificultatea consta insa in transmiterea exacta a pozitiei urmaritorilor. Interlocutorul imi intelese dificultatea si nu paru foarte tulburat.

- Este si tatal tau cu ei? intreba el.

Era o intrebare pe care avusesem grija sa nu i-o adresez lui Michael. Nici de aceasta data n-am adresat-o, ci m-am multumit sa-i raspund printr-un simplu "nu". Observasem cu coada ochiului ca Petra dorea sa spuna ceva, dar Rosalind interveni si-o opri imediat.

- Pacat, spuse omul-paianjen. Speram de multa vreme sa-l intalnesc pe tatal tau si sa ne infruntam de pe pozitii egale. Existau zvonuri ca s-ar afla printre urmaritori, dar poate ca nu este un veritabil aparator al imaginii autentice, asa cum i s-a dus vestea.

Continua sa ma fixeze patrunzator cu privirea si, pentru ca nu-i adresasem lui Michael intrebarea, simteam solidaritatea si intelegerea lui Rosalind ca o strangere de mana.

Apoi, destul de brusc, isi indrepta atentia spre Rosalind. Ea, la randu-i, il privi la fel: increzatoare, ferma, si-l tintui cu raceala secunde bune. Deodata, spre marea mea surprindere, ceda. Isi cobori ochii, se imbujora si zambi usor.

Dar barbatul gresise. Nu era o capitulare in fata celui puternic, a invingatorului. Aversiunea, repulsia fusese cea care ii franse din interior mijloacele de aparare. Percepusem in mintea ei imaginea barbatului, exagerata si oribila. Temerile pe care si le ascunsese atat de bine, explodasera si era pur si simplu ingrozita; insa nu ca o femeie subjugata de un barbat, ci ca un copil infiorat de o monstruozitate. Petra, de asemenea, captase imaginea involuntara si tipa speriata.

M-am napustit cu toata forta spre barbat, rasturnandu-i scaunul si trantindu-l la pamant. Cele doua garzi din spate au sarit imediat pe mine, dar, inainte sa ma imobilizeze, apucasem sa-i aplic o lovitura in plin.

Omul-paianjen se ridica in capul oaselor si-si masa falca. Ranji la mine, dar in niciun caz pentru c-ar fi fost amuzat.

- Asta iti face onoare, atat si nimic mai mult, recunoscu el, ridicandu-se pe picioarele sale ca niste catalige. Inca n-ai vazut femeile noastre, nu-i asa, baiete? Sa le privesti bine cand pleci si poate ca vei intelege. In plus, asta de aici poate face copii. De multa vreme imi doream sa am si eu mostenitori - chiar si cu riscul ca vor arata intrucatva ca tatal lor. Ranji scurt si apoi se incrunta: Baiete, ar fi mai bine sa iei lucrurile asa cum sunt. Fii rezonabil, pentru ca eu nu ofer nimanui o a doua sansa. Apoi isi indrepta privirea spre barbatii care ma tineau: Descotorositi-va de el, spuse. Iar daca nu intelege sa stea departe de noi, impuscati-l.

Smucindu-ma puternic, cei doi m-au intors si am pornit la drum. La marginea poienii, unul dintre ei imi indica directia dandu-mi un sut in spate.

- Sa nu care cumva sa te opresti, imi spuse. M-am ridicat si m-am intors, insa celalalt ma lua in catarea sagetii pe care o avea pregatita si-mi facu semn din cap s-o iau din loc. M-am supus si am inaintat - dar numai cativa metri, pana cand am reusit sa ma fac nevazut printre copaci; dupa aceea am facut pe furis cale-ntoarsa.

Exact la asta se si asteptau, fiindca m-au prins imediat. Insa nu m-au atacat cu sagetile, ci s-au multumit sa ma bata serios si sa ma arunce inapoi in catinis. Imi amintesc cum am planat in aer, dar nu tin minte si aterizarea.

Cineva sau ceva ma tinea de subsuori si ma tara incet. Crengutele se indoiau si ma plesneau incet peste fata.

- Sss. sopti o voce in spatele meu.

- Opreste-te un minut si o sa-mi revin, am murmurat si eu.

Miscarea inceta. Pentru o clipa am stat intins si, adunandu-mi fortele, m-am rasucit apoi pe burta. O femeie, o tanara, de fapt, statea ghemuita si ma privea.

Soarele aproape ca asfintise, iar sub copaci era destul de intunecat - asa ca n-am putut s-o vad prea bine. Parul brunet ii cadea pe obrajii arsi de soare, iar ochii negri, stralucitori, ma priveau cu sinceritate. Corsajul rochiei maronii, uzate, era zdrentuit, plin de pete. Rochia nu avea maneci, dar ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost lipsa crucii. Nu mai statusem niciodata fata in fata cu o femeie care sa nu aiba insailata pe rochie crucea ocrotitoare. Arata ciudat, chiar indecent. Ne-am privit reciproc cateva secunde.

- David, nu ma recunosti, spuse ea trista. Pana in acel moment nu o recunoscusem. Dar felul in care imi rostise numele, m-a facut sa tresar.

- Sofia! Oh, Sofia. imi zambi.

- Dragul meu David, continua ea. Te-au ranit rau?

Am incercat sa-mi misc bratele si picioarele, insa erau tepene si ma dureau in mai multe locuri, la fel ca si bustul si capul. Pe obrazul stang am simtit o pata de sange inchegat, dar nu simteam sa am nimic rupt. Am dat sa ma ridic, Sofia insa ma opri, punandu-si mana pe bratul meu.

- Inca nu. Mai asteapta pana se intuneca, imi zise continuand sa ma priveasca. V-am vazut cand v-au adus. Pe tine, pe fetita si pe cealalta tanara - cine e, David?

Intrebarea Sofiei ma readuse brusc in simtiri. Le-am apelat innebunit pe Rosalind si Petra, dar fara rezultat. Simtindu-mi panica, Michael interveni ferm - si usurat, totodata.

- Slava cerului ca ti-ai revenit. Ne-ai speriat foarte rau. Linisteste-te. Sunt bine amandoua, doar ca au fost foarte obosite si acum dorm.

- Si Rosalind.?

- Ti-am zis, e in regula. Ce s-a intamplat cu tine?

I-am explicat pe scurt. Dialogul n-a durat mai mult de cateva secunde, dar suficient pentru ca Sofia sa-mi arunce o privire curioasa.

- David, cine este tanara? repeta ea.

I-am spus ca Rosalind e verisoara mea. Privindu-ma atenta in timp ce-i raspundeam, dadu incet din cap.

- O vrea pentru el, nu-i asa? intreba ea.

- Asa ne-a spus, am confirmat inversunat.

- Ea poate sa-i ofere copii? insista Sofia.

- De ce vrei sa ma chinuiesti? am intrebat-o.

- Deci o iubesti, continua ea.

Din nou. un simplu cuvant. Cand doua minti au invatat sa se contopeasca, fara sa mai pastreze macar un gand pentru sine, fiecare absorbind atat de mult din cealalta incat nu mai poate fi niciodata solitara; cand se ajunge la o viziune unitara, iubind ca printr-o singura inima, exultand intr-o unica fericire; cand in acele clipe de unitate nu mai exista nimic separat, cu exceptia trupurilor ce tanjesc unul dupa celalalt. ce semnificatie mai poate avea un cuvant in astfel de trairi? Cuvintele sunt total inutile.

- Ne iubim, i-am raspuns.

Sofia incuviinta din cap. Lua cateva ramurele si le rupse intre degete, privindu-si falangele bronzate.

- Sa stii ca el a plecat, imi spuse ea. S-a dus la lupta. Asa ca fata este in siguranta, pentru moment.

- Acum doarme, i-am raspuns. Dorm amandoua.

Isi ridica mirata privirea:

- De unde stii?

Am lamurit-o concis, cat am putut de simplu. Ma asculta continuand sa rupa crengutele, dupa care dadu iarasi din cap.

- Da, mi-aduc aminte. Mama mi-a spus ca simtise ceva. fiindca uneori o intelegeai inainte sa apuce sa vorbeasca. La asta te referi?

- Da. Banuiesc ca si mama ta avea intr-o oarecare masura aceasta capacitate, numai ca nu o constientizase.

- Trebuie sa fie un lucru minunat, imi zise ea putin visatoare. E ca si cum ai avea mai multi ochi in interior.

- Cam asa ceva, am confirmat. Mi-e dificil sa-ti explic. Dar sa stii ca nu e intotdeauna placut. Cateodata te poate rani destul de tare.

- Anormalitatea este intotdeauna traumatizanta, spuse ea, continuand sa stea pe vine si sa-si priveasca pierduta mainile pe care si le tinea in poala.

- Daca o sa-i daruiasca urmasi, pe mine nu o sa mai ma vrea, zise ea intr-un final.

Afara era inca suficienta lumina ca sa-i observ o lacrima pe obraz.

- Sofia, draga mea, esti indragostita de barbatul ala. care arata ca un paianjen?

- Oh, te rog, nu-i spune asa - fiindca niciunul dintre noi nu-si poate schimba conditia. Il cheama Gordon. Si este foarte bun cu mine, David. Chiar ma indrageste. Dar ca sa intelegi ce-ti spun ar trebui sa ai la fel de putin ca si mine. Tu nu stii ce inseamna singuratatea si nu poti intelege pustietatea ingrozitoare care pandeste in jurul nostru. I-as fi daruit copii cu cea mai mare bucurie, daca as fi putut. Of, de ce ne-au facut una ca asta? De ce nu m-au ucis? Ar fi fost mult mai uman.

Se aseza fara sa scoata un sunet. De sub pleoapele inchise lacrimile i se prelingeau pe obraji. I-am luat mana intr-ale mele si mi-am amintit scena despartirii: tatal ei, inaintand la brat cu sotia, silueta micuta ce-mi facea semn cu mana, in timp ce dispareau in spatele copacilor; dezolarea care ma coplesise, umezeala unui sarut ce-mi persista pe obraz, carliontul cu panglica aurie pe care-l tinusem in palma. O priveam si inima imi plangea indurerata.

- Sofia, i-am zis. Scumpa mea Sofia. Nu vom ajunge pana acolo. Intelegi? Nu se va intampla una ca asta, pentru ca Rosalind nu va permite asa ceva. Ai cuvantul meu.

Deschise ochii si ma privi printre lacrimi.

- Nu poti cunoaste asa ceva despre o alta persoana. Tu doar incerci sa.

- Nu, Sofia. Chiar stiu. In ceea ce ne priveste pe noi doi, putem cunoaste foarte putin unul despre celalalt, dar in privinta lui Rosalind lucrurile stau cu totul altfel - asta si inseamna o gandire unitara.

Ma privi cu indoiala.

- Tu chiar spui adevarul? Pentru ca nu inteleg.

- Cum ai putea? Insa te asigur ca nu mint. Chiar am simtit ce sentimente avea in privinta paian. a barbatului acela.

Continua sa ma priveasca, putin nelinistita.

- Inseamna ca nu-mi poti vedea gandurile? intreba ea, vag tulburata.

- Nu mai mult decat poti sa afli tu ce gandesc, am asigurat-o. Sa nu-ti inchipui ca este un fel de spionaj. Mai degraba e ca si cum ti-ai putea exprima verbal gandurile, desigur, numai daca doresti asta - iar daca nu, poti foarte bine sa le tii numai pentru tine.

Spre deosebire de discutiile purtate cu unchiul Axei, mi-a fost mult mai dificil sa-i explic, dar m-am chinuit sa-mi simplific cat mai mult cuvintele, pana cand mi-am dat seama ca se intunecase de tot si ca vorbeam unei siluete pe care n-o mai distingeam. Asa ca m-am oprit:

- S-a intunecat indeajuns?

- Da. Insa am face bine sa fim in continuare cu bagare de seama, imi spuse ea. Poti sa mergi singur? Hai, ca nu mai e mult.

M-am ridicat, resimtind din plin rigiditatea si durerea provocata de contuzii, dar fara sa ma chinuie nimic altceva. Cum Sofia parea sa vada mai bine decat mine in bezna, ma lua de mana si ma conduse. Printre copaci, in stanga noastra am zarit focuri palpaind, semn ca ocoleam tabara. Ne-am continuat drumul pe langa ea, pana cand am ajuns la stanca joasa care imprejmuia partea de nord-vest a taberei si am inaintat inca vreo cincizeci de metri pe langa poalele ei. Se opri si-mi aseza mainile pe o scarita rugoasa ce era atarnata de fatada stancii.

- Urca dupa mine, imi sopti, disparand iute deasupra mea.

Am urcat prevazator pana la capatul de sus al scarii proptite de un pervaz stancos. Intinse o mana si ma ajuta sa intru.

- Aseaza-te, imi zise, dupa ce am trecut de o prispa joasa din lemn.

Se foi pe langa mine, cautand ceva. Cateva scantei imi dadusera de inteles ca umbla dupa amnar si cremene. A continuat sa scapere pana cand reusi sa aprinda doua lumanari scurte si groase, care ardeau fumegand si miroseau ingrozitor, dar m-au ajutat sa vad imprejurimile.

Pestera, sapata in roca nisipoasa, avea aproximativ cinci metri lungime si trei latime. Intrarea era acoperita cu o bucata de piele. Inauntru, intr-un colt, tavanul prezenta o fisura din care picurau stropi de apa, cam unul pe secunda, direct intr-o galeata din lemn. Excesul de apa se revarsa din galeata si se scurgea spre iesire printr-un mic sant ce strabatea grota pe toata lungimea ei. In alt colt se afla o saltea din ramurele acoperite cu piei si o patura ponosita. Mai observasem cateva strachini si alte vase de bucatarie. Langa intrare, scobitura in care se facea focul, acum stins, avea un sistem ingenios de reglare a fluxului de aer, printr-o gaura sfredelita direct spre exterior. Manerele catorva cutite si ale altor ustensile ieseau din nisele sapate in pereti. O sulita, un arc si o tolba din piele cu o duzina de sageti stateau asezate alaturi de salteaua din crengi. Cam asta era tot.

Mi-am amintit de bucataria din casa familiei Wender, de camaruta curata si luminoasa ce mi se paruse foarte primitoare, fiindca nu avea pe pereti niciun text canonic. Lumanarile palpaiau, trimitandu-si spre tavan fumul inecacios, fetid.

Sofia cufunda un vas in galeata, scoase dintr-o nisa o carpa destul de curata si se apropie de mine. Imi spala sangele de pe obraji, parul naclait si-mi examina rana.

- E doar o taietura superficiala, imi spuse pe un ton linistitor.

Mi-am spalat mainile in vas. Fata arunca apa in santuletul de scurgere, clati vasul si-l puse la loc.

- Ti-e foame, David? intreba ea.

- Foarte, i-am raspuns. Exceptand masa frugala pe care o luasem in timpul unui scurt popas, nu mancasem nimic toata ziua.

- Sa nu pleci, pentru ca nu intarzii mult, imi ceru ea si disparu in spatele paravanului de piele.

Am ramas in compania umbrelor ce dansau pe peretii stancosi si a plescaiturilor ritmice ale picaturilor de apa si mi-am zis ca, foarte probabil, acela era un lux in Liziere. "Ar trebui sa ai la fel de putin ca si mine." imi spusese Sofia, desi nu se referise in niciun caz la bunurile materiale. Pentru a scapa de singuratate si durere, am cautat compania lui Michael.

- Unde esti? Ce s-a mai intamplat? l-am intrebat.

- Peste noapte campam, fiindca e prea riscant sa inaintam pe intuneric, imi raspunse el, incercand sa-mi transmita o imagine a locului in care ajunsesera, asa cum il vazuse inainte de asfintit. Dar locul putea foarte bine sa fie oricare din cele douasprezece popasuri de pe traseul nostru.

- Inaintarea de astazi a fost anevoioasa - si istovitoare. Cei din Liziere isi cunosc bine padurile.

Ne asteptaseram la o ambuscada serioasa, insa n-au facut decat sa ne hartuiasca si sa ne atace pe furis. Ne-au ucis trei oameni si ne-au ranit alti sapte - doi dintre ei foarte grav.

- Si continuati sa veniti dupa noi?

- Da. Acum avem sentimentul ca, in sfarsit, reprezentam o forta si ca avem sansa sa le dam o lectie celor din Liziere si sa-i potolim pentru o perioada. In plus, toti trei sunteti cautati in disperare. Umbla zvonul ca mai sunt vreo doua duzini ca noi, sau chiar mai multi, imprastiati prin Waknuk si prin districtele din imprejurimi - din acest motiv vor neaparat sa va prinda si sa va aduca acasa, ca sa-i identificati pe toti. Facu o pauza, dupa care continua nelinistit si mahnit: David, adevarul e ca ma tem - mi-e foarte teama - si cred ca acasa a mai ramas doar unul.

- Unul!

- Rachel a reusit cu mari eforturi sa ma contacteze, foarte slab. Mi-a spus ca s-a intamplat ceva cu Mark.

- L-au prins?

- Nu. Ea nu crede asta, pentru ca ar fi instiintat-o imediat daca s-ar fi petrecut asa ceva. Pur si simplu s-a oprit. De mai bine de douazeci si patru de ore nu a mai transmis nimic.

- Sa fie vorba de un accident? Iti aduci aminte de Walter Brent - baietelul care a fost omorat de un bustean? Si el s-a oprit la fel de subit.

- Este posibil. Rachel insa nu stie ce sa creada si e foarte inspaimantata, fiindca ar insemna ca a ramas singura. Comunicarea a fost la limita si ne-am chinuit amandoi foarte mult. Dupa trei-patru kilometri sunt sigur ca nu vom mai putea intra in contact.

- Ciudat ca nu am receptionat nici macar parerea ta, i-am spus.

- Probabil pentru ca am comunicat in rastimpul in care iti pierdusesi cunostinta, imi raspunse el.

- Oricum, de indata ce se va trezi, Petra va putea sa intre in legatura cu Rachel, i-am reamintit eu. Din cate se pare, ea nu are nici o problema cu distanta.

- Da, asa e, uitasem complet, consimti el. O va mai incuraja putin.

Cateva clipe mai tarziu, pe sub cortina isi facu aparitia o mana ce impinse un bol de lemn prin deschizatura peșterii, apoi Sofia intra de-a busilea si mi-l dadu. Reteza din fitilele celor doua lumanari dezgustatoare si se aseza pe o piele cum nu mai vazusem, in timp ce eu incepusem deja sa ma servesc cu o lingura din lemn. Mancarea a fost una neobisnuita, alcatuita din mai multe soiuri de muguri, bucati de carne si pesmeti faramitati, dar amestecul nu a fost deloc rau, si oricum binevenit. Pot spune ca mi-a placut, aproape pana la ultima inghititura, cand am fost brusc zguduit intr-un mod atat de brutal incat mi-am varsat pe camasa tot continutul lingurii: se trezise Petra.

I-am raspuns imediat si Petra trecu subit de la neliniste la exaltare. A fost magulitor pentru mine, dar si foarte dureros. Evident, copila o trezise si pe Rosalind, fiindca ii captasem modelul gandurilor in mijlocul haosului provocat de Michael - care se intreba ce naiba se petrece - si protestele de ingrijorare ale prietenei din Sealand.

Petra se controla si nebunia inceta. Am simtit cum si ceilalti s-au destins prevazatori.

- Gata, i-a trecut? Ce-au vrut sa insemne toate acele tunete si fulgere? intreba Michael.

Petra ne raspunse imediat, straduindu-se cat putea de mult sa-si atenueze transmisia:

- Crezusem ca David e mort. Ne-am speriat ca l-au omorat.

Incepusem sa-i percep gandurile lui Rosalind, solidificandu-se dintr-un fel de vartej, in forme inteligibile. Eram coplesit, doborat, fericit si tulburat in acelasi timp. Oricat am incercat, n-am mai fost in stare sa-i raspund clar. Michael insa puse capat acestei stari.

- Nu-i deloc decent pentru ceilalti, comenta el. Daca binevoiti sa incetati, sa stiti ca mai avem si alte lucruri de discutat. Dupa o scurta pauza, continua: Bun, acum hai sa clarificam care este pozitia voastra.

Ne-am lamurit imediat. Rosalind si Petra erau tot in cortul unde le vazusem ultima data. Omul-paianjen plecase si le lasase in paza unei namile cu ochi roz si par alb. Eu le-am explicat ultimul situatia in care ma aflam.

- Foarte bine, zise Michael. Spui ca barbatul-paianjen reprezinta o autoritate acolo si ca acum e plecat la lupta. Dar stii cumva daca intentioneaza sa participe la lupta, sau doar s-a dus sa dea dispozitii active? Intreb fiindca in cel de-al doilea caz exista posibilitatea sa se intoarca in orice moment.

- Habar n-am, i-am raspuns.

Rosalind interveni brusc, aproape cu aceeasi isterie pe care o simtisem la ea si mai devreme:

- Mi-e frica de el. E complet diferit de noi. Nici macar nu se poate compara. Ar fi o atrocitate - e ca un animal. Nu as putea pentru nimic in lume. Iar daca incearca sa ma oblige, o sa ma omor.

Michael se manifesta ca o galeata plina cu apa inghetata:

- N-ai de ce sa faci un lucru atat de prostesc. Daca va fi necesar, il vei ucide pe lungan.

Cu un aer de ferma convingere ca a rezolvat aceasta problema, isi indrepta atentia in alta parte si transmise cu toata forta o intrebare prietenei Petrei:

- Crezi in continuare ca poti ajunge la noi? Raspunsul veni de la mare distanta, clar si fara efort. Era un calm si increzator "da".

- Cand? intreba Michael.

Replica veni dupa o scurta pauza, ca si cum straina s-ar fi consultat cu altcineva.

- Nu vom intarzia mai mult de saisprezece ore! ii raspunse ea increzatoare.

Scepticismul lui Michael se mai diminua si, pentru prima data, se arata dispus sa creada in posibilitatea ajutorului femeii.

- In acest caz ne mai ramane doar sa ne asiguram ca voi trei ramaneti teferi pana atunci, ne spuse el ingandurat.

- Asteptati putin. Nu va grabiti, le-am spus privind spre Sofia.

Lumanarile, desi fumegande, faceau destula lumina cat sa-mi permita sa-i vad chipul care ma privea concentrat si putin nelinistit.

- Ai "vorbit" cu ea? ma intreba Sofia.

- Si cu sora mea, i-am raspuns. Acum s-au trezit si sunt in cort, pazite de un albinos. Foarte ciudat.

- Ciudat? repeta ea nedumerita.

- Da, pentru ca ar fi fost normal sa puna o femeie care sa le pazeasca.

- Aici suntem in Liziere, imi reaminti ea cu amaraciune.

- Ah. inteleg, i-am zis stangaci. In fine, ideea e urmatoarea: crezi ca exista o modalitate prin care sa le scoatem de acolo inainte sa se intoarca el? Consider ca acum e momentul sa actionam, fiindca odata ce se va intoarce.

Am ridicat din umeri, fara sa-mi dezlipesc privirea de a ei. Apoi intoarse capul si, dupa ce contempla cateva clipe lumanarile, incuviinta:

- Da. Asa ar fi cel mai bine pentru toti - pentru absolut toti, exceptandu-l pe el. adauga ea, pe jumatate trista. Da, cred ca putem sa le scapam.

- Chiar acum?

Dadu din nou din cap aprobator, iar eu am ridicat sulita intinsa langa saltea si am cantarit-o in mana. Era destul de usoara, dar bine echilibrata. Sofia ma privi si clatina din cap.

- David, tu trebuie sa ramai aici, spuse ea.

- Dar. am inceput eu.

- Nu insista, pentru ca daca vei fi vazut, se va da alarma imediat. Eu insa n-am sa dau nimanui de banuit, chiar daca voi intra in cort.

Avea perfecta dreptate. Fara tragere de inima, am pus sulita la locul ei.

- Dar crezi ca poti sa.?

- Bineinteles, imi raspunse categorica.

Se ridica si se duse in fata unei nise, de unde scoase un cutit cu lama lata, imaculata, lucitoare, care parea sa fi facut candva parte din accesoriile e bucatarie ale unei ferme pradate. Il ascunse in cureaua fustei, lasandu-i afara doar manerul negru. Apoi, se intoarse si ma privi lung.

- David. incepu ea intr-o doara.

- Ce e? am intrebat.

Dar se razgandi si-mi raspunse cu voce schimbata:

- Vrei sa le transmiti sa nu faca niciun zgomot? Indiferent ce s-ar intampla, sa nu scoata un sunet. Spune-le sa aiba pregatite doua saluri negre si sa nu le fie teama sa ma urmeze. Crezi ca e poti face sa inteleaga?

- Desigur. Dar vreau sa ma lasi pe mine. Scutura din cap si ma intrerupse brusc:

- Nu, David. Riscul este prea mare, mai ales ca tu nici nu cunosti locurile.

Stinse intre degete lumanarile si dadu la o parte draperia de la intrare. I-am zarit pentru un moment silueta pe fundalul obscur al intrarii, apoi se facu nevazuta.

I-am transmis lui Rosalind instructiunile si am convins-o amandoi pe Petra de importanta tacerii desavarsite. Nemaiavand altceva de facut, nu-mi ramasese decat sa astept si sa ascult ritmul picaturilor in intuneric.

N-am avut insa rabdare sa astept prea mult. Asa ca m-am dus la intrare si am privit in bezna. Printre colibe licareau cateva focuri; locul nu era pustiu, pentru ca palpairile erau intrerupte din cand in cand de oamenii care treceau prin dreptul lor. Se auzea murmur de voci, fosnitul miscarilor haotice, strigatul distonant, indepartat, al unei pasari de noapte, urletul unui animal aflat la si mai mare distanta. Nimic altceva.

Asteptam cu totii. Petrei ii scapa pentru o clipa un val inform de entuziasm. Nimeni insa nu-l comenta.

Rosalind ii transmise imediat forma linistitoare a unui "este in regula", dar de care era atasat un neobisnuit sentiment de tulburare. Cel mai intelept era sa nu le distrag atentia si sa nu intreb care e cauza nelinistii.

Am ascultat atent. Nu se auzea nici o alarma si nu sesizasem nici o schimbare in freamatul general. Parca trecuse o groaza de timp pana cand am auzii pasi scrasnind pe nisipul de afara. Suportand greutatea, fusceii scaritei scrijelira incet marginea stancii. M-am retras inapoi in pestera. Rosalind ma intreba in tacere, cu oarecare indoiala:

- E totul in regula? David, esti aici?

- Da, urcati, le-am raspuns.

O figura aparu abia conturata in deschizatura grotei. Apoi, urma o silueta mai mica si, la sfarsit, a treia. Intrarea a fost acoperita la loc, iar gazda aprinse din nou lumanarile.

Toti trei, Rosalind, Petra si cu mine, am privit apoi inmarmuriti de groaza cum Sofia scoate din galeata un vas plin cu apa, si-si spala de sange bratele si cutitul.

Cele doua tinere se privira curioase si prudente. Ochii Sofiei coborara incet pe rochia maronie de lana a lui Rosalind, pe broderia cafenie in forma de cruce si poposira o clipa pe ghetele ei din piele tabacita. Se uita apoi la mocasinii sai subtiri si la fusta scurta si zdrentuita. Pe corsaj observa ca are pete noi, aparute in ultima jumatate de ora. Si-l dadu jos fara sa nici o jena si-l inmuie in apa rece, adresandu-i-se lui Rosalind:

- Trebuie sa scapi de cruce. La fel si ea, continua, aruncand o privire spre Petra. Cu ele pe piept sunteti victime sigure. Noi, femeile din Liziere, nu simtim ca ne-au ajutat. Barbatii, la fel, le detesta si ei. Poftim, ajuta-te cu asta.

Lua dintr-o nisa un cutitas cu lama subtire si i-l dadu.

Rosalind il lua sovaind si-l privi, apoi se uita in josul broderiei care nu lipsise de pe niciuna din rochiile pe care le purtase pana atunci. Sofia o privea.

- Si eu am purtat asa ceva, ii spuse ea. Dar nu m-a ajutat cu nimic.

Cu inima indoita, Rosalind isi ridica ochii spre mine. Am fost de acord, dand din cap:

- Pe aici nimeni nu pune pret pe imaginea autentica. Asa ca, riscati foarte mult daca le pastrati.

Am privit scurt spre Sofia.

- Asa e, spuse ea. Pe langa faptul ca va poate identifica oricine cu mare usurinta, reprezinta si o sfidare.

Rosalind lua cutitul si, fara nici o tragere de inima, incepu sa taie cusaturile.

- Si acum? m-am adresat Sofiei. N-ar trebui sa fugim cat de departe putem, inainte de ivirea zorilor?

Continuand sa-si inmoaie corsajul, scutura din cap:

- Nu. O pot gasi oricand pe victima si atunci vor porni imediat dupa voi. Vor fi convinsi ca voi trei l-ati omorat si ca ati fugit in padure. Ce i-ar putea face sa creada ca v-ati ascuns aici? Insa puteti fi siguri ca vor scormoni imprejurimile dupa voi.

- Ne sugerezi sa ramanem aici?

La intrebarea mea, incuviinta din cap, adaugand:

- Nu mai mult de doua sau trei zile. Apoi, indata ce-si vor fi incetat cautarile, o sa va ajut sa fugiti.

Rosalind isi ridica ingandurata ochii si intreba:

- De ce faci toate acestea pentru noi?

I-am povestit totul despre Sofia si lungan, mult mai iute decat as fi putut prin cuvinte. Dar lamuririle mele nu o multumisera intru totul. In lumina tremuratoare, ea si Sofia continuau sa se infrunte din priviri.

Sofia dadu drumul corsajului in apa din galeata si se ridica incet. Se apleca spre Rosalind, buclele negre i se leganau pe sanii goi si ochii i se ingustara.

- La naiba, ii spuse ea ranchiunoasa. Lasa-ma in pace, fir-ar sa fie.

Rosalind se incorda, pregatindu-se pentru o eventuala riposta. Mi-am schimbat imediat pozitia, asa incat sa pot interveni in caz de nevoie. Scena tinu cateva secunde bune: Sofia, se aplecase amenintator, neingrijita si pe jumatate goala, acoperita doar cu o fustita zdrentuita; Rosalind, in rochia ei maronie, cu bratul stang al crucii atarnand descusut, cu parul lucindu-i ca bronzul in lumina lumanarilor, cu privirea agera si chipul gingas indreptat putin in sus. Criza insa trecu si tensiunea scazu. Violenta se stinse din ochii Sofiei, dar fata nu schita nici o miscare. Gura i se stramba putin si incepu sa tremure, suparata si inversunata.

- Du-te naibii! repeta ea. Hai, continua sa razi de mine, cu chipul tau dragut si nesuferit. Merit sa razi de mine, pentru ca-l doresc cu adevarat - da, eu! adauga ea, razand scurt si inecandu-se. Si la ce bun? O, Doamne, ce rost are? Daca nu te-ar fi iubit pe tine, la ce i-as mai folosi - asa cum sunt?

Isi cuprinse fata in palme si ramase nemiscata, tremurand toata, apoi se intoarse si se arunca pe salteaua din vreascuri.

Privirile ni s-au indreptat spre coltul intunecat al peșterii. Unul din mocasini ii cazuse, dand la iveala o talpa maronie, soioasa, si cuta celor sase degete. M-am intors catre Rosalind si am vazut in ochii ei remuscare si groaza. Instinctiv, a dat sa se ridice, dar am oprit-o, clatinand din cap, iar ea se reaseza, sovaitoare.

Singurele sunete care umpleau spatiul peșterii erau suspinele de disperare si clipocitul picaturilor.

Petra privi spre noi, apoi catre silueta din pat si iarasi spre noi, asteptand o reactie. Vazand ca niciunul nu are de gand sa actioneze, hotari sa intervina singura. Porni spre pat si ingenunche ingrijorata la marginea lui. Atinse, sovaind, suvitele negre ale Sofiei, zise:

- Te rog. te rog, opreste-te.

O tresarire intrerupse suspinele. Dupa o scurta pauza, Sofia isi trecu bratul bronzat pe dupa umarul Petrei. Sunetele jalnice devenira mai putin deprimante. si, chiar daca nu ii mai sfasiau inima, o indurerau si o raneau.

M-am trezit fara nici o tragere de inima, amortit si rece pe podeaua stancoasa. Aproape imediat am fost contactat de Michael:

- Aveai de gand sa dormi toata ziua? privind spre iesire, am vazut o fanta de lumina ce se strecura pe sub cortina din piele.

- Cat e ceasul? l-am intrebat.

- Cred ca-i aproape opt. S-a luminat de trei ore si am si avut parte de o batalie.

- Ce s-a intamplat?

- Presimtind ca ni se pregateste o ambuscada, am trimis un grup de cercetasi. Oamenii nostri au dat peste fortele lor de rezerva, care ar fi trebuit sa suplimenteze numarul atacatorilor. Evident, au crezut ca acela e grosul armatei noastre si au atacat, iar rezultatul a fost o incaierare generala, din care noi am scapat doar cu doi sau trei oameni raniti.

- Si continuati sa veniti dupa noi?

- Da. Banuim ca se vor reorganiza undeva, dar pentru moment au disparut cu totii. Nu intampinam nici cea mai mica opozitie.

Lucrurile nici ca puteau sa decurga mai rau. I-am explicat care era pozitia noastra si ca, in timpul zilei, nu aveam nici o sansa sa iesim din pestera nevazuti. Pe de alta parte, daca am fi ramas locului si zona ar fi fost ocupata, cu siguranta ca am fi fost descoperiti in pestera.

- Dar ce se mai aude cu prietenii Petrei din Sealand? intreba el. Crezi ca ne putem baza pe ei?

Prietena Petrei ii raspunse fara intarziere, dar intrucatva rece:

- Puteti conta pe noi.

- Credeti ca va incadrati in timp? o intreba Michael. N-a intervenit nimic de natura sa va intarzie?

- Vom ajunge exact cum am spus, il asigura ea. Cam peste opt ore si jumatate. Nota vaga de aroganta ii disparu, iar gandurile i se impregnara cu un soi de uimire: Este intr-adevar un tinut inspaimantator. Am mai vazut noi zone ale Pustietatii, dar nu ne-am imaginat ca poate exista ceva atat de cumplit. Pe zeci de kilometri pamantul arata ca si cum ar fi fost acoperit cu sticla neagra; acolo nu exista nimic decat un luciu ca un ocean inghetat de cerneala. cu centuri ale Pustietatii. intretaiate de alte labirinturi sticloase, innegurate. Si continua asa, parca la nesfarsit. Oare ce s-a intamplat aici? Cum de-au reusit sa creeze un loc atat de inspaimantator.? Nu-i de mirare ca niciunul dintre noi nu a ajuns niciodata pana aici. Parca ar fi capatul lumii, hotarul Infernului. o zona pierduta definitiv si care va ramane vesnic lipsita de orice forma de viata. Dar de ce? De ce? De ce.? Stim bine ca s-au comportat ca niste pustani care aveau puteri de zei - dar sa fi fost cu totii nebuni?. muntii sunt ca niste taciuni uriasi, iar campiile arata de parca ar fi acoperite cu gheata neagra - dupa atatea secole!. e asa de sinistru. oribil. o alienare monstruoasa. E infricosator sa te gandesti ca o intreaga rasa ar putea innebuni. Daca nu am fi stiut ca sunteti de cealalta parte a haosului, am fi facut imediat cale-ntoarsa.

Petra o intrerupse brusc, invaluindu-ne in nebuloasa panicii. Nu stiam ca se trezise si nici cat anume receptase din conversatie, dar era cert ca receptionase gandul intoarcerii. M-am dus si am linistit-o, iar straina din Sealand a putut astfel s-o asigure ca ajutoarele sunt pe drum. Spaima se atenua, iar Petra isi reveni.

Michael interveni cu o intrebare:

- David, cum ramane cu Rachel?

Mi-am amintit de ingrijorarea lui din noaptea trecuta.

- Petra, draga mea, i-am zis, am ajuns prea departe ca sa o mai putem contacta pe Rachel. Nu vrei sa incerci tu s-o intrebi ceva?

Petra incuviinta.

- Am vrea sa stim daca a mai aflat ceva despre Mark, de cand a vorbit ultima oara cu Michael.

Petra transmise intrebarea si nega imediat din cap.

- Nu, zise ea. Nu mai stie nimic. Acum se simte foarte rau. Vrea sa stie daca Michael e bine.

- Spune-i ca e bine - ca de altfel si noi. Si mai spune-i ca o iubim mult si ca ne pare foarte rau ca a ramas singura, dar trebuie sa fie curajoasa - si foarte precauta. Sa nu arate nimanui ca este ingrijorata.

- Da, spune ca a inteles si ca va incerca, ne transmise Petra, ingandurata, apoi imi zise verbal: Rachel e foarte speriata. Plange amarnic in sufletul ei si-l doreste pe Michael.

- Ti-a zis ea asta? am intrebat. Petra nega din cap:

- Nu. Era un gand destul de ascuns, dar am reusit sa-l percep.

- Am face bine sa nu spunem nimic despre acest lucru, am hotarat eu. Pentru ca nu e treaba noastra. Gandurile tainuite ale unei persoane nu trebuie sa fie cunoscute si de altii, asa ca vom pretinde ca nu le-am observat.

- Bine, consimti calma Petra.

Speram sa fie bine. Cand am reflectat la aceasta problema nu eram deloc sigur ca ma interesa prea mult descoperirea gandurilor tainuite. Era totusi o chestiune care ar fi tulburat pe oricine si l-ar fi indreptat spre retrospectie.

Sofia se trezi cateva minute mai tarziu. Arata iarasi calma si stapana pe situatie, ca si cum furtuna de noaptea trecuta ar fi incetat de la sine. Ne-a trimis in fundul pesterii si a dat la o parte perdeaua ca sa-i permita luminii sa patrunda, dupa care a aprins focul in scobitura din podea. Cea mai mare parte a fumului iesea in exterior; restul compensa macar prin obscurizarea interiorului, asa incat sa nu putem fi vazuti din afara. Scoase cate un polonic cu ceva din doi-trei saculeti, varsa totul intr-un ceaun din fier, adauga niste apa si-l aseza pe foc.

- Ai grija sa nu dea in foc, ii ceru lui Rosalind, dupa care disparu pe scara exterioara.

Dupa douazeci de minute se intoarse. Arunca pe pragul de la intrare cateva turte de paine veche si urca dupa ele. Se duse direct la ceaun, amesteca incet si adulmeca fiertura.

- Probleme? am intrebat-o.

- Ah, nu in legatura cu asta, imi raspunse ea. L-au gasit pe paznic si toti cred ca tu esti faptasul. Au si efectuat o asa-zisa cautare, chiar dis-de-dimineata. Daca ar fi fost mai multi barbati disponibili, cautarea ar fi fost chiar serioasa. Acum insa au alte griji pe cap. Barbatii care au plecat la lupta se intorc in grupuri de doi sau trei. Ai cumva idee ce s-a intamplat?

I-am povestit despre ambuscada nereusita si despre disparitia sigura a rezistentei.

- Pana unde au ajuns? vru ea sa stie.

L-am intrebat pe Michael si imi raspunse rapid:

- In sfarsit am iesit pentru prima oara din padure si inaintam printr-o zona destul de accidentata.

I-am transmis informatia Sofiei si ea incuviinta din cap.

- Mai au trei ore sau chiar mai putin pana ajung la malul raului, imi spuse.

Cu acelasi polonic ne servi in castroane din terciul pregatit. Chiar daca avea un aspect respingator, la gust era bun. Painea insa era mai putin gustoasa. A spart una din turte cu o piatra si a pus bucatile in apa, fiindca altfel nu puteau fi mancate. Petra se planse ca mancarea nu e ca acasa, gand care ii reamintise ceva si, brusc, intreba:

- Michael, e si tata cu voi?

Intrebarea il luase pe nepregatite, pentru ca i-am captat raspunsul afirmativ inainte sa apuce sa-l suprime.

Am privit imediat spre Petra, sperand ca raspunsul sa nu-i provoace nici o reactie. Din fericire, asa a fost. Rosalind isi lasa castronul din maini, privindu-l tacuta.

Destul de ciudat, dar indoiala nu ofera destula protectie impotriva socului provocat de cunoastere. Nu uitasem vocea tatalui meu, doctrinara si neinduplecata. Ii stiam expresia chipului, ca si cum as fi fost de fata cand afirmase categoric:

"Da, un copil care, daca ti s-ar indeplini voia, ar creste si s-ar inmulti, contaminand totul, pana cand in jurul nostru nu vor fi decat mutanti si hidosenii. Iata ce s-a intamplat in locurile unde fermitatea si credinta au fost slabe; dar aici nu se va intampla niciodata asa ceva."

Apoi mi-am amintit raspunsul matusii Harriet:

- Ma voi ruga Domnului sa-și reverse milostenia asupra acestei lumi ingrozitoare.

Sarmana matusa Harriet, rugaciunile ei au fost la fel de inutile ca si sperantele.

O lume in care un om este in stare sa-si vaneze semenii! Cum ar mai putea fi el numit om?

Rosalind isi puse mana pe bratul meu. Sofia isi ridica privirile si, imediat ce-mi vazu chipul, mimica i se schimba brusc.

- Ce s-a intamplat? intreba ea.

Rosalind ii explica. Sofia miji ingrozita ochii, isi indrepta privirea spre Petra si apoi, incet, uimita, catre mine. Deschise gura pentru a spune ceva, dar isi cobori ochii, lasandu-si gandul nerostit. Am privit si eu spre Petra, pe urma spre Sofia, la zdrentele pe care le purta, la pestera in care stateam.

"Neprihanire. mi-am zis. Vointa Domnului. Sa-ti cinstesti parintele. Sa incerc sa-l iert sau sa-l omor cu mana mea?"

Raspunsul ma surprinse. Nu-mi dadusem seama ca transmisesem gandul tuturor.

- Lasa-l in pace, veni prompt si clara forma mintala a femeii din Sealand. Sarcina voastra este sa supravietuiti. Iar in ceea ce-i priveste pe ceilalti, nici semintia si nici modul lor de a gandi nu mai au viata lunga. Ei se considera incununarea creatiei, desavarsirea intruchipata - finalitatea dincolo de care nu mai pot evolua. Dar viata organica inseamna schimbare, transformare permanenta - tocmai de aceea si difera atat de mult de minerale. Unde sunt acum ultimii zei ai creatiei, cei care erau convinsi ca vor ramane vesnic neschimbati? Forma de viata ce dispretuieste evolutia, o face pe riscul ei; cine nu se adapteaza, dispare. Iar ideea de fiinta umana desavarsita reprezinta trufia suprema; imaginea perfecta nu-i altceva decat un mit profanator. Strabunii au provocat aparitia Napastei si au fost spulberati de aceasta. Tatal tau si cei ca el sunt doar ultimele ramasite ale stramosilor. Si, fara sa-si dea seama, au devenit deja istorie. Ei se incapataneaza sa apere formele ireprosabile si vor ajunge in curand la stabilitatea pentru care lupta cu atata inversunare, dar o vor face in singura forma posibila: un loc vesnic printre fosile.

Gandurile ii erau mai putin aspre si categorice. Desi erau impregnate cu un sentiment al compatimirii, femeia parea sa se afle intr-o dispozitie care necesita un stil profetic de prezentare, fiindca nu se opri:

- Un bebelus se simte cel mai bine la pieptul mamei, dar vine si vremea intarcarii. Descatusarea, dobandirea independentei este un proces dureros pentru amandoi; insa e absolut necesar, chiar daca ei nu-l vor accepta si vor cauta sa ramana legati unul de celalalt. De la un capat, cordonul a fost deja taiat; asadar, daca nu-l taiati si de la capatul vostru, nu veti face decat sa va creati probleme inutil. Frica si deznadejdea, indiferent ca se ascund in spatele armurii corectitudinii rigide si fanatismului ori sunt invesmantate in hainele de gala ale sadismului si barbariei reprezinta un dusman al fortei vietii. Deosebirile de gen nu pot fi depasite decat prin sacrificiu de sine; iar eu ma refer la sacrificiul lor, pentru ca al vostru nu va produce vreun rezultat. Asadar, despartirea e inevitabila, pentru ca noi avem de cucerit o noua lume; lor nu le-a mai ramas decat sa piarda o cauza deja pierduta.

Inceta brusc, lasandu-ma oarecum buimac. Rosalind, si ea, parea sa depuna ceva eforturi ca sa inteleaga. Petra insa parea foarte plictisita.

Sofia ne privi curioasa, spunand:

- Cine va priveste din exterior nu poate sa nu fie cuprins de un sentiment de neliniste. Este ceva ce ar trebui sa aflu si eu?

- Ei bine. am inceput, facand o pauza si gandindu-ma cum sa-i raspund mai clar.

- Ne-a zis sa nu ne facem griji in legatura cu tatal meu, pentru ca el oricum nu intelege - cred eu, constata Petra.

Parea un rezumat destul de bun.

- Care ea? intreba Sofia.

- Ah, una din prietenele Petrei, i-am raspuns vag, amintindu-mi ca nu-i spusesem nimic despre locuitorii din Sealand.

Sofia statea aproape de intrare, iar noi mult mai in spate, ca nu cumva sa fim vazuti de la sol. Privi afara.

- S-au intors destul de multi - cred ca majoritatea celor care au plecat. Vad ca unii sunt stransi in jurul cortului lui Gordon, iar ceilalti se indreapta intr-acolo. Inseamna ca a revenit si el.

Continua sa priveasca scena pana cand isi goli castronasul, apoi il aseza langa ea.

- Ies sa vad ce se mai aude, ne zise si disparu iute pe scara.

A lipsit o ora intreaga. Intre timp, am riscat si am privit pe furis afara, ocazie cu care l-am vazut pe omul-paianjen in fata cortului, unde isi impartea oamenii in noi echipe si le dadea instructiuni desenand scheme in tarana.

- Ce se intampla? am intrebat-o pe Sofia, de cum se intoarse. Ce plan au?

Sofia ezita putin.

- Pentru numele lui Dumnezeu, noi chiar vrem sa invinga ai tai. Insa, daca e posibil, dorim sa-l ajutam pe Michael, sa nu pateasca ceva.

- Le pregatesc o ambuscada pe malul nostru, raspunse ea.

- Ii lasa sa treaca raul?

- Da, pentru ca de partea cealalta nu pot opune o rezistenta serioasa, ma lamuri ea.

I-am sugerat lui Michael sa incerce sa ramana cat mai in urma sau, daca asta nu-i era cu putinta, sa simuleze o cadere in apa, dupa care sa se lase purtat in aval. Imi raspunse ca va analiza propunerea mea, dar ca se gandeste la o metoda de eschivare mai comoda.

Cateva minute mai tarziu, un glas striga numele Sofiei de undeva de jos.

Ea ne sopti:

- El e. Stati in spate, incheie ea grabindu-se sa coboare.

Dupa asta, vreme de mai bine de-o ora nu s-a mai intamplat nimic, si in cele din urma am fost contactati de straina din Sealand.

- Va rog sa-mi raspundeti. Acum avem nevoie sa va receptionam mai clar. Continuati sa trimiteti cifre.

Petra ii raspunse foarte energic, ca si cum ar fi fost neglijata in ultima vreme.

- Ajunge, ii transmise femeia din Sealand. Asteapta putin, continua ea, adaugand dupa o pauza: E chiar mai bine decat am sperat. Vom ajunge cu un ceas mai repede decat am estimat.

In urmatoarea jumatate de ora am mai privit de cateva ori afara. Tabara parea pustie. Printre colibe nu mai ramasesera decat batranele.

- Suntem aproape de rau, ne anunta Michael. Dupa alte douazeci de minute, reveni:

- S-au dat de gol, natafletii. Am zarit cativa care incercau sa se furiseze pe creasta falezei. Oricum n-ar fi avut mare importanta, pentru ca trecatoarea arata ca o posibila capcana. Acum s-a intrunit consiliul de lupta.

Discutiile trebuie sa se fi desfasurat rapid pentru ca, in mai putin de zece minute, Michael reveni:

- Planul e urmatorul: ne retragem imediat la adapost, pe malul opus al falezei, iar la intrarea in trecatoare lasam vreo sase oameni, care vor patrula prin fata ei, dand astfel impresia ca sunt mai multi si vom aprinde cateva focuri de tabara, prin care sa le sugeram ca intampinam unele dificultati. Ceilalti se vor imparti in doua grupuri si vor face cale intoarsa, cautand sa traverseze raul prin doua locuri diferite, in aval si in amonte, apoi ii vor prinde ca intr-un cleste. Informeaza-i, daca ai cum.

Asezarea nu era departe de faleza stancoasa a raului si era posibil sa fim prinsi la mijloc, intre cele doua grupuri care veneau pe flancuri. Dupa cum vazusem, in tabara ramasesera numai femeile, asa ca am fi putut sa traversam in siguranta locul si sa ne facem nevazuti prin padure. Dar daca dadeam peste unul din grupurile de atacatori? am cercetat inca o data imprejurimile si primul lucru pe care l-am observat a fost o duzina de femei care se inarmasera cu arcuri si infipsesera in pamant sageti, pentru a le avea la indemana. Privelistea m-a ajutat sa ma razgandesc in privinta unui sprint printre colibe.

"Informeaza-i", zisese Michael. O idee chiar buna. Dar cum? Chiar de-as fi riscat si le-as fi lasat singure pe Rosalind si Petra, n-as fi avut aproape nici o sansa sa-mi transmit informatia. In primul rand, pentru ca era inca in vigoare ordinul lunganului, prin care ceruse sa fiu omorat. Si, mai mult decat atat, nici chiar de la distanta nu puteam trece drept un locuitor al Lizierelor, ceea ce, in circumstantele de fata, ar fi reprezentat un motiv suficient ca sa fiu impuscat pe loc.

Mi-am dorit foarte mult ca Sofia sa se intoarca si am continuat sa sper vreme de un ceas - cred - ca va reveni.

- Suntem pe malul celalalt al raului, vizavi de voi si n-am intalnit pe nimeni, ne spuse Michael.

Asteptarea continua.

Deodata, din padure rasuna o impuscatura, undeva in stanga noastra. Acesteia i-au urmat alte trei sau patru, apoi se asternu linistea si, la sfarsit, alte doua focuri de arma.

Dupa cateva minute, o ceata de barbati zdrentarosi, printre care si multe femei, isi parasira locul din care aveau de gand sa lanseze ambuscada si pornira iute spre locul unde se tragea. Aratau jalnic si erau foarte murdari, cativa dintre ei vizibil anormali, insa majoritatea erau doar simple epave ale unor foste fiinte umane normale. Printre ei, nu erau mai multi de trei sau patru care sa aiba arme de foc. Restul aveau arcuri, iar cativa purtau la spate sulite prinse in teci. Fiind cel mai inalt dintre toti, omul-paianjen se distingea printre ei, iar alaturi de el mergea Sofia, tinandu-si arcul pregatit. Indiferent de gradul de organizare pe care l-ar fi avut pana atunci, acum inaintau intr-o totala dezordine.

- Ce se intampla? l-am intrebat pe Michael. Voi ati tras?

- Nu. A fost celalalt grup al nostru. Incearca sa-i atraga spre ei pe cei din Liziere, asa incat sa ne permita sa ne apropiem din spate si sa-i atacam.

- Si chiar au reusit, i-am raspuns.

Mai multe impuscaturi rasunara din aceeasi directie, ca si mai devreme, urmate de strigate si urale. Sageti ratacite cazura in partea stanga a poienii. Cativa barbati iesira fugind dintre copaci.

Brusc am fost intrebati, limpede, puternic:

- Sunteti bine?

In acel moment eram toti trei intinsi pe podea, in partea din fata a pesterii. Vedeam ce se intampla afara si existau putine sanse sa ne observe cineva sau sa-i pese cuiva de noi, in caz ca ne-ar fi vazut. Chiar si Petrei ii era foarte clar ce se petrecea. Foarte tulburata, izbucni cu disperare.

- Linisteste-te, copila, gata! o admonesta femeia din Sealand. Venim cat putem de repede.

Alta serie de sageti cazuse in partea stanga a taberei si mai multe figuri zdrentaroase se retrasera fugind, ferindu-se in fuga si adapostindu-se printre corturi si colibe. Acestora le-au urmat si altii, alungati de sageti trimise din spatele copacilor. Luptatorii din Liziere se ghemuisera inapoia adaposturilor subrede, ridicandu-se cand si cand, pentru a riposta imprecis spre siluetele aproape invizibile dintre copaci.

Din partea cealalta a luminisului o rafala de sageti ii lua prin surprindere, starnind panica printre barbatii si femeile tribului. Cei mai multi se ridicara brusc si pornira in goana spre pesterile sapate in stanca, in vreme ce eu ma pregatisem deja sa dau drumul scarii, in caz ca ar fi incercat vreunul sa se refugieze la noi.

Sase calareti iesira dintre copacii din dreapta. L-am observat pe lungan: statea in preajma cortului, tinandu-si arcul in mana si privind spre calareti. Langa el, Sofia il tragea de mantaua jerpelita, indemnandu-l sa fuga spre pesteri. O impinse in spate cu bratul drept, fara sa-si dezlipeasca privirea din directia atacatorilor. Puse din nou mana dreapta pe arc si-l incorda pe jumatate, continuand sa-i scruteze pe calareti.

Deodata, incremeni. Isi incorda arcul si tinti fulgerator. Sageata il lovi pe tatal meu in partea stanga a pieptului. Socul impactului il arunca pe crupa Shebei, de unde se rostogoli intr-o parte si aluneca spre pamant, ramanand cu piciorul drept agatat de scara seii.

Lunganul isi arunca arcul si se intoarse. Cu bratele sale lungi o insfaca pe Sofia ca intr-o cupa si o rupse la fuga. Picioarele fusiforme insa nu au apucat sa faca mai mult de trei pasi uriasi, ca doua sageti l-au lovit simultan in spate si lateral, doborandu-l la pamant.

Sofia se ridica sprintena si fugi. O sageata ii strapunse bratul drept, dar ea nu se opri, ci continua sa alerge. A doua sageata insa o lovi chiar in ceafa. N-a mai apucat sa faca niciun pas si se prabusi in tarana.

Petra nu vazuse scena pentru ca privise foarte mirata in jurul ei.

- Ce se aude? intreba ea. Ce e sunetul asta ciudat?

Straina din Sealand interveni, calma si incurajatoare:

- Nu te speria. Noi suntem. E in regula. Ramaneti acolo unde sunteti.

Auzeam si eu sunetul, ca un bubuit straniu ce se amplifica treptat. Nu-l puteam localiza, fiindca parea sa vina de pretutindeni, umpland toata atmosfera.

In luminis aparusera deja mai multi barbati, majoritatea calare. Pe multi i-am recunoscut imediat; erau persoane pe care le stiam de mic, dar care acum se unisera pentru a ne vana. Majoritatea celor din Liziere se refugiasera in pesteri si erau ceva mai eficienti tragand din adaposturile lor.

Deodata, unul din calareti striga ceva si arata spre cer.

Mi-am ridicat privirea. Cerul nu mai era limpede. Deasupra noastra plana un fel de ceata foarte deasa, in care scanteiau lumini multicolore. Mai sus, ca printr-un val, am reusit sa disting una din acele forme ciudate in forma de peste, pe care le visasem in copilarie. Pacla nu-mi permitea s-o observ in detaliu, dar ceea ce puteam sa vad era suficient cat sa-mi trezeasca amintirile: un corp alb, stralucitor, deasupra caruia vajaia un cerc semi-transparent. Coborand spre noi, devenea din ce in ce mai mare si mai zgomotos.

Uitandu-ma din nou in jos, am vazut penduland prin fata intrarii peșterii cateva fire lucitoare, asemeni urzelii de paianjen. Apoi, le-au urmat din ce in ce mai multe, licarind fulgerator, in timp ce se rasuceau si reflectau razele de lumina.

Impuscaturile incetara. In poiana, privind inmarmuriti in sus, atacatorii isi lasara pustile si arcurile. Holbandu-se infricosati si strigand alarmati, cei din stanga au sarit in picioare si s-au intors sa fuga. In dreapta, caii s-au ridicat pe picioarele din spate, nechezand speriati si pornind ca din pusca in toate directiile. Haosul se instapani in numai cateva clipe. Fugind care incotro, oamenii se ciocneau unii de altii; caii, cuprinsi de panica, calcau in picioare colibele subrede si se impiedicau de franghiile ce sustineau corturile, aruncandu-i pe calareti din sa.

L-am chemat imediat pe Michael.

- Aici suntem! i-am transmis. Vino, hai, nu mai pierde vremea.

- Vin, imi raspunse el.

Chiar atunci l-am si zarit cum se ridica in picioare, in dreptul unui cal ce dadea violent din copitele din fata. Michael privi in sus spre pestera in care stateam si ne facu semn cu mana. Se intoarse si arunca o privire scurta spre masinaria din cer. Aceasta isi continua incet coborarea, ajungand la mai putin de saizeci de metri de sol. Dedesubtul ei, pacla se transforma intr-un vartej urias.

- Vin acum, repeta Michael.

Se intoarse catre noi si porni, dar se opri imediat si incerca sa-si inlature ceva de pe brat. Palma insa ii ramasese acolo.

- Ciudat, ne spuse el. E ca o panza de paianjen, dar mult mai lipicioasa. Nu-mi pot dezlipi mana.

Gandul i se invalui brusc in panica:

- Nu pot sa-mi dezlipesc mana!

Femeia din Sealand interveni prompt, sfatuindu-l calma:

- Nu te zbate, pentru ca nu vei face decat sa te epuizezi inutil. Intinde-te daca poti si pastreaza-ti sangele rece. Nu te misca. Asteapta. Ramai nemiscat la sol, asa incat sa nu te poata cuprinde.

L-am vazut pe Michael conformandu-se instructiunii, desi gandurile ii erau departe de a fi increzatoare. Am observat insa ca peste tot in poiana oamenii se chinuiau sa-si rupa cu unghiile firele lipicioase si sfarseau prin a ramane cu mainile incleiate, acolo unde le puneau. Se zbateau asemeni unor muste cazute in melasa, in timp ce asupra lor coborau din ce in ce mai multe fire. Majoritatea se smucisera numai pentru cateva secunde, incercand alternativa adapostirii printre copaci. Nu apucau sa faca mai mult de trei pasi si picioarele le erau imediat imobilizate, sfarsind prin a fi trantiti la pamant si incorsetati de celelalte fire intinse pe jos. In timp ce se zvarcoleau si se zbateau neputinciosi, mai multe fire ii invaluiau lin de sus, pana cand ii imobilizau complet. Nici caii nu se aflau intr-o situatie mai buna. Unul nimerise cu picioarele din spate intr-o tufa mica. Cand porni in fata, o smulse cu tot cu radacina si planta i se rasuci de celalalt picior posterior, imobilizandu-i-le pe ambele. Animalul se prabusi pe o parte si, o vreme, dadu speriat din copite.

Adierea vantului indrepta direct pe dosul palmei mele o suvita ce descindea lin spre sol. Le-am cerut lui Rosalind si Petrei sa se retraga in spatele cavernei si am privit firul, dar fara sa indraznesc sa-l ating cu cealalta mana. Mi-am intors lent si prevazator palma, incercand sa inlatur substanta, razuind-o de peretele stancii. Insa n-am fost suficient de precaut. Miscarea atrase si alte fire, care incepura sa lunece si sa arcuiasca incet spre mine, prinzandu-mi palma de roca.

- Au ajuns, striga Petra verbal si mintal, deopotriva.

Obiectul alb stralucitor in forma de peste mai avea putin si descindea chiar in mijlocul poienii. Coborarea provocase dedesubtul masinariei un suflu puternic, invartejind filamentele plutitoare intr-un nor ce o invalui in intregime. Cateva fire ondulau parca sovaielnic in fata intrarii in pestera si unduira incet inauntru. Instinctiv, am inchis ochii si am simtit pe fata o atingere ca de borangic. Cand am incercat sa-mi deschid pleoapele, n-am mai reusit.

Am avut nevoie de toata puterea mea de concentrare, ca sa raman complet nemiscat, in timp ce simteam din ce in ce mai multe firisoare lipicioase, usoare ca niste fulgi, gadilandu-ma pe maini si pe fata; dar mi-a fost cu atat mai greu cu cat primele fire, asemeni unor strune firave, incepusera deja sa-mi preseze si sa-mi stranga usor pielea.

L-am receptionat pe Michael, intrebandu-se oarecum alarmat daca nu avea de-a face cu un truc si daca nu cumva ar fi fost mai bine sa fuga atunci cand avusese ocazia. Inainte sa apuc sa-i raspund, interveni straina din Sealand, linistindu-ne si rugandu-ne sa fim calmi si rabdatori. Rosalind ii accentua mesajul si Petrei.

- V-au prins si pe voi? am intrebat-o.

- Da, imi raspunse. Curentul provocat de masinarie le-a impins inauntru. Petra, scumpa mea, ai inteles ce ne-a zis. Trebuie sa nu te misti deloc.

Tremurai si vuietul de pana atunci se mai domolisera, pe masura ce masinaria incetinea. La un moment dat, zgomotul conteni brusc si-i urma o tacere aproape paralizanta. Se mai auzeau doar cateva sunete si strigate estompate. Intelesesem de indata care era cauza linistii generale, pentru ca si mie firele imi acoperisera buzele si nu-mi mai permiteau sa scot un sunet.

Asteptarea paruse interminabila. Substanta imi irita pielea si presiunea pe care o exercita devenea din ce in ce mai dureroasa.

Femeia din Sealand interveni din nou:

- Michael, numara - ca sa stiu unde esti. Michael incepu sa numere in cifre reprezentate mintal. Formele numerice continuara fara intrerupere, pana cand unul si doiul ce constituiau cifra doisprezece au inceput sa fluctueze, dizolvandu-se intr-un tipar de usurare si recunostinta. In linistea care se asternuse, l-am auzit adresandu-se verbal:

- Ei sunt in pestera aia. Uite, acolo.

Scara a scartait, fusceii au scrijelit marginea pervazului si, la scurta vreme, am auzit un suierat usor. In acel moment am simtit cum umezeala imi cuprinde chipul si mainile, iar pielea incetase sa-mi mai dea senzatia acuta de zbarcire. Primul impuls a fost sa-mi deschid ochii; la inceput, pleoapele au opus rezistenta, dar in cele din urma, incet, au cedat. Pe masura ce se dezlipeau, tot le mai simteam lipicioase.

Imbracata intr-un costum alb stralucitor, pe ultimele trepte ale scarii statea o femeie aplecata spre interior, chiar in fata mea. In aer unduiau alene cateva filamente, care insa nu se lipeau cand atingeau coiful sau umerii costumului alb. Firisoarele se retrageau onduland incet in jos. Nu reuseam sa disting decat ochii strainei, care ma priveau din spatele unor vizoare mici, transparente, intr-o mana acoperita de o manusa alba, tinea o sticla de metal din care tasnea suierand o substanta fina.

- Intoarce-te, imi transmise mintal femeia.

Imediat ce m-am intors, pulveriza de sus in jos si partea din fata a hainelor. Urca apoi ultimele doua-trei trepte ale scarii, pasi peste mine si, continuand sa pulverizeze, se indrepta spre Rosalind si Petra, aflate in spatele peșterii. In dreptul pervazului se ivira capul si umerii lui Michael. Se vedea ca si el fusese stropit cu lichidul din sticla, deoarece cateva din filamentele care-l incolacise mai devreme, stralucisera pentru un moment inainte sa dispara. M-am ridicat in capul oaselor si am privit peste el.

Masinaria trona chiar in mijlocul luminisului. Mecanismul de deasupra nu se mai invartea, asa ca am putut s-o observ pe indelete: era un fel de spirala conica, alcatuita din sectiuni deschise, fabricate dintr-un material transparent. In partile laterale ale obiectului in forma de peste erau ferestre cu geamuri, iar undeva in partea de jos era deschisa o usa.

Poiana arata ca un loc unde tesusera nenumarati paianjeni, cu toata puterea si sarguinta lor. Asemeni unei broderii, luminisul era impanzit de fire ce pareau de-acum mai mult albe decat lucioase; am avut nevoie de cateva momente pana sa-mi dau seama ca era ceva in neregula cu urzeala, fiindca, spre deosebire de panzele de paianjen, nu se clintea deloc sub actiunea brizei. Si nu doar funigeii erau imobili, ci totul era impietrit: imprastiate printre colibe, trupurile oamenilor si caii zaceau neclintiti.

Din dreapta se auzi brusc o trosnitura. Am privit intr-acolo exact in clipa in care trunchiul unui copac tanar se franse de la mai putin de jumatate de metru de la pamant si cazu. Cu coada ochiului am zarit un arbust ce se incovoia incet in fata, avand radacinile iesite din pamant. O alta tufa isi incepu si ea caderea. Una din colibe se chirci sub propria greutate si intra in colaps, apoi ii urma alta. Privelistea era nefireasca si alarmanta.

Auzeam din caverna suspinul de usurare al lui Rosalind. M-am ridicat si am pornit spre ea, iar Michael ma urma. Petra ne anunta pe un ton supus si oarecum dojenitor:

- A fost foarte neplacut.

Reprobatoare si curioasa, Petra isi indrepta privirea spre figura in combinezon alb. Femeia, terminand de pulverizat in jurul ei, isi scoase manusile si casca. In timp ce ne holbam la ea, ne-a privit pe rand.

Ochii ii erau mari, cu irisul mai mult caprui decat verde, incadrati de gene lungi si aurii. Nasul drept si narile arcuite atingeau perfectiunea unei sculpturi. Gura ii era parca putin cam mare; barbia, rotunda, dar ferma. Parul ii era mai negru decat al lui Rosalind si, foarte surprinzator pentru o femeie, era taiat pana la nivelul maxilarelor.

Insa cel mai mult ne-a impresionat cat de alb era chipul femeii. Dar nu arata palid, ci avea finetea si prospetimea smantanii proaspete, iar pometii parca ar fi fost imbujorati cu petale de trandafir. Tenul neted si lipsit de cute parea perfect, ca si cum nu l-ar fi atins vreodata ploaia sau vantul. Ne-a venit greu sa credem ca o fiinta umana ar putea arata atat de candid, de perfect.

Si nu era o tanara in floarea adolescentei - aveam in fata o femeie, probabil, la vreo treizeci de ani, nu-mi puteam da seama exact. Era insa foarte sigura pe ea si manifesta o seninatate a increderii care facea ca increderea lui Rosalind sa para aproape puerila.

Ne invita sa ne apropiem, apoi isi indrepta atentia spre Petrei. Ii zambi, dezvaluind usor albul desavarsit al dintilor.

Am perceput un sablon extrem de complex compus din bucurie, implinire, reusita, alinare, apreciere si, destul de surprinzator pentru mine, nuanta unei trairi asemanatoare venerarii. Subtilitatea mixturii era mai presus de capacitatea de intelegere a Petrei, dar o parte din aceasta fusese suficienta cat sa-i imprime o seriozitate neobisnuita si sa priveasca mirata in ochii femeii, de parca ar fi stiut intrucatva, fara sa inteleaga de ce si cum, ca se afla intr-unul din momentele cruciale ale vietii ei.

Cateva momente mai tarziu, chipul i se relaxa si Petra zambi si chicoti. Evident, intre ele avusese loc un schimb de ganduri, dar de o calitate sau la un nivel care nu mi-a permis sa-l receptionez. I-am cerut din ochi parerea lui Rosalind, insa imi nega din cap, continuand sa le priveasca.

Straina din Sealand se apleca si o ridica pe Petra. Fata in fata, se privira indeaproape. Petra isi ridica mana si-i atinse chipul femeii, ca si cum ar fi vrut sa se asigure ca nu era o inchipuire. Straina rase, o saruta si o lasa inapoi pe podea, dupa care clatina incet din cap, de parca nu i-ar fi venit sa creada.

- A meritat cu adevarat, spuse ea verbal, pronuntand cuvintele intr-atat de ciudat incat, initial, nu le intelesesem.

- Da, chiar a meritat! repeta ea, continuand in imagini mintale, mult mai usor de urmarit decat cuvintele: Nu ne-a fost usor sa obtinem permisiunea sa venim aici. Este o distanta enorma: de doua ori mai mare decat distanta parcursa de vreunul dintre noi pana acum. Si a fost atat de costisitor sa trimitem nava; nimeni nu credea ca merita sa depunem acest efort. Insa vor vedea.

Privi din nou uimita spre Petra.

- La varsta ei, si fara un antrenament prealabil, este capabila sa transmita un gand tocmai de cealalta parte a lumii!

Dadu din cap, ca si cum tot nu i-ar fi venit sa creada, dupa care se intoarse spre mine.

- Mai are multe de invatat, dar o sa-i punem la dispozitie cei mai buni dascali si, intr-o buna zi, ea va ajunge sa le dea lectii profesorilor.

Se aseza pe patul din vreascuri si piei al Sofiei. Gluga alba lasata pe spate incadra intr-un nimb splendid chipul frumos al femeii. Ne studie ganditoare pe rand si, dand din cap, se arata multumita.

- V-ati ajutat reciproc si ati reusit astfel sa avansati destul de mult; insa, veti vedea, aveti multe de invatat de la noi.

O lua de mana pe Petra si continua:

- Asadar, din moment ce nu aveti nimic de luat cu voi si nu mai exista nimic care sa ne intarzie plecarea, am face bine sa pornim la drum.

- Spre Waknuk? intreba Michael. Intrebarea insa ii era totodata si o afirmatie.

Straina, ridicandu-se si aranjandu-si tinuta, il privi nedumerita.

- Rachel a ramas singura acolo, ii explica el.

Femeia din Sealand reflecta o clipa:

- Nu sunt sigura - stai un moment, ii raspunse ea, intrand brusc in conversatie cu cineva din interiorul masinariei din poiana, dar la un nivel si cu o viteza care nu-mi permiteau sa inteleg mai nimic.

Regretand vizibil, dadu din cap:

- Ma temeam de acest lucru, raspunse ea. Imi pare rau, dar nu o putem include si pe ea.

- Nu va dura mult, pentru ca nu-i departe - cel putin, nu pentru masinaria voastra, insista Michael.

Ii raspunse clatinand din nou din cap.

- Imi pare rau. Daca am fi putut, am fi mers sa o luam si pe ea, dar avem o problema tehnica.

Drumul a fost mai lung decat ne-am asteptat, fiindca am fost obligati sa ocolim anumite zone ingrozitoare, deasupra carora n-am indraznit sa ne aventuram, nici chiar la mare inaltime. In plus, datorita evenimentelor care se precipitasera aici, am fost nevoiti sa venim mai repede decat intentionaseram.

Femeia se opri, parca intrebandu-se daca sa incerce sau nu sa ofere o lamurire ce depasea puterea de intelegere a unor primitivi ca noi.

- Masinaria de afara, continua ea, functioneaza cu combustibil. Cu cat transporta o sarcina mai grea si zboara cu viteza mai mare, cu atat consuma mai mult combustibil. Acum ne-a ramas suficient carburant cat sa ne permita intoarcerea acasa, daca mergem economic. Drumul pana in Waknuk implica o aterizare si o decolare in plus, precum si ingreunarea sarcinii cu inca o persoana, ceea ce va conduce la consumarea combustibilului inainte sa ajungem acasa. Asta ar insemna sa ne prabusim in mare si sa murim inecati. Pe voi patru va putem lua fara niciun fel de riscuri; dar trebuie sa intelegeti ca nu ne permitem inca o persoana si o aterizare suplimentara.

Straina facu o pauza si reflecta asupra situatiei. Ne explicase problema cat putuse de clar, asa ca se aseza. Statea absolut nemiscata, in costumul ei alb stralucitor, cu genunchii adusi la piept si palmele impreunate in jurul lor, asteptand, cu intelegere si rabdare sa acceptam faptele prezentate.

Dupa ce a tacut, mi-am dat brusc seama de linistea neobisnuita ce domnea in jurul nostru. Nu se auzea niciun sunet. Nu misca nimic. Parca nici frunzele copacilor nu mai indrazneau sa fosneasca. Rosalind intelese totul apoi, deodata, intreba:

- Doar. doar nu sunt toti morti? Initial nu intelesesem si am crezut.

- Ba da, ii raspunse scurt femeia din Sealand. Sunt cu totii morti. Firele de plastic se contracta pe masura ce se usuca. Cu cat victima se zbate mai mult, cu atat e invaluita mai repede si isi pierde cunostinta. Insa este o metoda mai umana decat sagetile si sulitele voastre.

Rosalind se cutremura. Foarte posibil ca si eu sa ma fi infiorat. Era o solutie demoralizanta - complet diferita de finalitatea fatala rezultata in urma unei lupte corp la corp, ori de pierderile colaterale suferite in urma unei batalii obisnuite. Dar ceea ce ne uimea si mai mult era faptul ca in mintea ei nu exista nici urma de inversunare, ori de ingrijorare, ci numai o usoara aversiune, ca si cum ar fi avut de-a face cu o situatie stringenta si inevitabila, dar nu iesita din comun. Receptandu-ne confuzia, straina dadu din cap dojenitor.

- Nu-i deloc placut sa ucizi o vietate, consimti, dar daca am pretinde ca ne putem continua viata fara sa ucidem, nu am fi decat niste ipocriti. Suntem nevoiti sa punem o bucata de carne in farfurie, sa nu le mai ingaduim legumelor sa infloreasca si semintelor sa germineze; de fapt, pentru a supravietui, sacrificam nenumarate generatii de microorganisme. Iar acest fapt nu este nici odios si nici condamnabil, ci reprezinta un simplu aspect din ciclul universal al vietii. Deoarece asa suntem nevoiti sa ne intretinem viata, avem datoria sa ne aparam specia de alte specii care doresc sa o distruga - altminteri vom disparea ca rasa. Sarmanii locuitori din Liziere au fost condamnati, desi nu din pricina vreunei fapte de-a lor, sa duca o viata mizera si plina de suferinte - intr-un loc unde nu pot avea chiar niciun viitor. Iar in ceea ce-i priveste pe cei care i-au osandit - ei bine, asa merg lucrurile. Poate nu stiti, dar au existat odinioara si alti stapani ai lumii. Reptilele uriase, de pilda. Dar si ele, atunci cand le-a venit vremea sa fie inlaturate, au fost nevoite sa plece. Va veni o zi cand vom fi obligati sa lasam locul unei specii noi. Asemeni acestor reminiscente ale Strabunilor si noi, evident, ne vom lupta din rasputeri impotriva inevitabilului. Deoarece tradarea propriei specii este intotdeauna privita ca o crima, vom face tot posibilul sa ne anihilam concurentii, obligandu-i sa-si puna in practica fortele, dupa care ne vom retrage; similar, in cazul de fata avem de-a face cu acelasi proces. Loialitatea nestramutata pe care o au fata de specia lor, nu le permite sa ne tolereze ascensiunea; iar noi, la randul nostru, pe deplin loiali semintiei din care facem parte, nu le putem accepta obstructia. Iar daca va socheaza cumva acest proces, este pentru ca nu ati reusit sa va detasati si sa intelegeti - cunoscand clar ceea ce sunteti - ce inseamna o diferenta de gen. Educatia si atasamentul va tulbura si incetoseaza mintile; voi inca ii mai priviti ca pe niste fiinte similare voua. De aceea va simtiti revoltati. Acesta este si motivul datorita caruia sunteti in dezavantaj: pentru ca ei nu sunt confuzi, ci sunt foarte alarmati si au constientizat in mod colectiv primejdia care ii ameninta. Lor le este limpede ca, daca vor sa supravietuiasca, nu au numai datoria sa impiedice degradarea speciei, ci sa o si apere de amenintarea mult mai serioasa reprezentata de aparitia speciilor superioare. Noi suntem o specie superioara si reprezentam doar inceputul evolutiei. Suntem capabili sa gandim la unison si sa ne intelegem reciproc, asa cum ei nu au reusit nicicand; stim deja cum sa ne focalizam mintal asupra unei probleme - si cine ar putea spune la ce realizari vom ajunge in viitor? Nu suntem indivizi separati, inchisi in custi din care sa comunicam prin tot felul de cuvinte inadecvate. Pentru ca ne intelegem perfect unii cu altii, nu avem nevoie de legi prin care sa privim formele de viata ca si cum ar fi niste caramizi identice; de asemenea, nu vom fi niciodata atat de aberanti incat sa ne imaginam ca putem deveni egali si identici, ca niste monede; nu suntem atat de nechibzuiti incat sa ne impotmolim orbeste in structurile rigide ale societatii si politicii; si nu suntem niste dogmatici care sa-L invete pe Dumnezeu cum sa conduca lumea. Calitatea esentiala a vietii este trairea; caracteristica fundamentala a trairii o reprezinta schimbarea; transformarea inseamna evolutie, iar noi suntem parte integranta a acestui proces. Dusmanii schimbarii, adepti ai imutabilitatii, sunt dusmanii vietii si, in consecinta, adversarii nostri implacabili. Daca sunteti in continuare socati sau mai aveti indoieli, ganditi-va putin la lucrurile pe care le-au savarsit acesti oameni care v-au invatat sa-i priviti ca pe niste semeni ai vostri. Nu cunosc prea multe despre viata voastra, dar stiu ca vechile specii sau micile comunitati care se zbat sa nu dispara traiesc dupa sabloane si reguli care difera foarte rar. Si, de asemenea, nu pierdeti din vedere ce intentionau sa va faca, precum si motivatia lor.

Ca si mai devreme, stilul ei retoric mi se paru oarecum coplesitor, dar am fost capabil sa-i urmaresc in linii mari firul logicii. Nu aveam forta care sa-mi permita sa ma detasez si sa ma consider exemplarul unei specii noi - si nu cred ca o am nici astazi. Dupa cum ne priveam eu, nu eram altceva decat niste sarmane deviatii minore; dar am gasit totusi puterea sa privesc in urma si sa analizez motivele pentru care am fost obligati sa fugim.

Am privit inspre Petra. Destul de plictisita de aceasta poliloghie, se uita visatoare la chipul frumos al strainei din Sealand, admirandu-i-l. Amintirile imi intrerupsera brusc imaginile percepute vizual - figura matusii Harriet plutind in apa, curentul ce-i unduia incet suvitele; biata Anne, atarnand fara suflare in streang; Sally, frangandu-si mainile indurerata de pierderea Katherinei si speriata de ce ar putea pati si ea; Sofia, adusa la stadiul de fiinta salbatica, prabusindu-se in tarana cu o sageata infipta in ceafa.

Oricare din aceste situatii ar fi putut reprezenta viitorul Petrei.

M-am apropiat de ea si am cuprins-o de dupa umeri.

Pe tot parcursul expunerii, Michael privise cu jind masinaria ce astepta in poiana. Chiar si dupa ce femeia din Sealand isi incheie pledoaria, el se mai holba un minut sau doua la obiectul din luminis si se intoarse oftand, contempland cateva momente podeaua din piatra pe care statea. Ridicandu-si ochii din pamant, intreba:

- Petra, crezi ca o poti contacta pe Rachel? Petra, in stilul ei impetuos, transmise imediat intrebarea.

- Da, e acolo, ii raspunse. Si vrea sa stie ce se intampla.

- Spune-i sa nu dea atentie zvonurilor care vor aparea, pentru ca noi suntem cu totii bine.

- Da, reveni Petra, a inteles.

- Vreau sa-i transmiti urmatorul mesaj, continua prudent Michael. Trebuie sa dea dovada de curaj si sa fie foarte atenta, iar nu peste mult timp, in trei sau patru zile, voi veni si o voi lua de acolo. Ii poti spune ce ti-am zis?

Petra retransmise cu energie si exactitate mesajul, dupa care astepta raspunsul. Apoi, treptat, se incrunta usor.

- Ei poftim, spuse ea putin contrariata. Fata asta s-a zapacit de tot si a inceput iarasi sa planga.

Ii cam place sa se smiorcaie, nu? Dar nu inteleg de ce, pentru ca de aceasta data gandurile tainice nu-i sunt cuprinse de tristete - pare sa planga de bucurie. Parca ar fi un copil.

Ne-am uitat cu totii la Michael, fara sa comentam.

- Ei bine, zise el defensiv, voi doi sunteti proscrisi si nu va puteti intoarce acolo.

- Dar, Michael. incepu Rosalind.

- Se simte foarte singura, spuse Michael. Tu l-ai parasi pe David? Ori, crezi ca el te-ar fi lasat acolo?

Nu mai era nevoie sa-i raspundem.

- Ai zis ca o sa o "iei de acolo", observa Rosalind.

- Exact asta si intentionez. O vreme, amputea sta in Waknuk, asteptand ziua cand noi sau poate copiii nostri vor fi descoperiti. Nu-i deloc bine.

- Sau am putea sa ne refugiem in Liziere, adauga el, privind dezgustat prin pestera si de-a latul luminisului. Dar nici aici nu e bine.

- Rachel merita un trai la fel de bun ca si noi. Dar e in regula; daca aparatul nu o poate lua, atunci va trebui sa o aduca cineva acolo.

Ascultandu-l, straina din Sealand se apleca in fata. In ochi i se putea citi intelegere si admiratie, dar femeia dadu incet din cap.

- E un drum foarte lung - si, in plus, exista acea regiune ingrozitoare, de netrecut, ii reaminti ea.

- Stiu, consimti el. Dar, din moment ce pamantul e rotund, trebuie sa existe o alta ruta.

- Va fi extrem de greu - si foarte periculos, il avertiza ea.

- Nu va fi cu nimic mai periculos decat daca am ramane in Waknuk. Pe langa toate astea, cum am mai putea locui acolo, cand stim ca exista un loc pentru oameni ca noi si ca avem unde sa ne refugiem? Cand stim asta, datele problemei se schimba radical, pentru ca de-acum stim ca nu suntem niste monstri lipsiti de sens, niste anomalii speriate care vor doar sa-si salveze pielea. Este o mare diferenta intre a lupta pentru supravietuire si a avea un tel pentru care sa traiesti.

Femeia din Sealand reflecta cateva clipe si apoi il privi iarasi in ochi.

- Cand veti ajunge la noi, Michael, ii spuse ea, fiti siguri ca o sa va primim cu bratele deschise.

Usa se inchise cu o bufnitura. Masinaria incepu sa trepideze, starni un nor de praf in intreaga poiana. Prin ferestre l-am vazut pe Michael cuprinzandu-se cu bratele, in timp ce hainele ii fluturau puternic. Pana si copacii anormali din jurul luminisului tremurau invaluiti in giulgiurile lor.

Podeaua se zgudui sub picioarele noastre. Ne-am clatinat apoi usor si solul incepu sa se indeparteze iute, pe masura ce ne inaltam din ce in ce mai repede in amurgul cerului. In numai cateva clipe masinaria se stabiliza si se indrepta spre sud-vest.

Petra era entuziasmata peste masura:

- E atat de minunat. Pot sa vad la distanta de zeci de kilometri. Oh, Michael, arati atat de mic si de caraghios acolo jos!

Din poiana, singuratica, figura miniaturala ne saluta cu mana.

- Draga Petra, ii raspunse de indata Michael, si eu ma simt putin caraghios si minuscul, dar o sa-mi treaca. Vom veni si noi dupa voi.

A fost exact ca in visele mele. Mult mai stralucitor decat fusese vreodata in Waknuk, soarele se revarsa deasupra unui vast golf albastru, unde se rostogoleau alene spre tarm randuri succesive de valuri cu creste carunte. Barci mici, unele cu vele colorate, altele cu panze albe, se indreptau si ele spre portul intesat de ambarcatiuni, inghesuite de-a lungul coastei, casele orasului se rareau progresiv spre dealurile din spate, printre gradini si parcuri verzi. Puteam vedea chiar si vehiculele minuscule ce lunecau de-a lungul bulevardelor largi, strajuite de copaci. Putin mai in interiorul uscatului, in preajma unui scuar verde, clipea dintr-un turn o lumina orbitoare, in vreme ce un obiect in forma de peste plutea spre sol.

Privelistea era atat de familiara incat imi daduse fiori. Ma temusem pentru o fractiune de secunda ca nu cumva sa ma trezesc ca visez in patul din Waknuk. I-am strans mana lui Rosalind, sa ma conving ca nu e o inchipuire.

- E aievea, nu? Vezi si tu toate astea? am intrebat-o.

- E minunat, David. Nu mi-am inchipuit vreodata ca ar putea exista ceva atat de incantator. Si mai este ceva, ce nu mi-ai spus niciodata.

- La ce te referi?

- Asculta!. Simti? Deschide-ti si mai mult mintea. Petra, draga, astampara-ti entuziasmul cateva clipe.

Mi-am focalizat atentia. Undeva sub noi, mecanicul masinariei purta o discutie cu cineva, iar pe fundal receptionasem ceva nou si necunoscut, pentru mine. In termeni sonori l-as putea asemui cu zumzetul dintr-un stup de albine; iar ca fenomen vizibil, semana cu o explozie de lumina.

- Ce e? am intrebat nedumerit.

- Nu-ti dai seama, David? Sunt oameni. Zeci si sute de oameni, la fel ca noi.

Mi-am dat seama ca s-ar putea sa aiba dreptate, asa ca am ascultat mai atent - pana in clipa in care entuziasmul Petrei rabufni si mai puternic, obligandu-ma imediat sa ma ecranez.

Ajunsi deasupra uscatului, am privit spre orasul care ne intampina de jos.

- In sfarsit, incep sa cred ca totul se petrece aievea, i-am spus lui Rosalind. Stii, in ultima vreme nu mi-ai mai stat aproape.

Isi intoarse capul. In zambetul si ochii ei stralucitori se manifesta deplin Rosalind-cea-tainica. Armura disparuse si imi ingadui sa privesc dincolo de ea. Era ca o floare ce se deschide.

- David, de data asta. incepu ea. Imaginea insa i-a fost anihilata instantaneu.

Ne-am clatinat si ne-am dus imediat mainile la tample. Pana si podeaua pe care stateam se zdruncina putin.

Proteste sosira din toate directiile.

- Oh, scuze, isi ceru Petra iertare de la membrii echipajului si de la intregul oras. Dar este teribil de minunat.

- De aceasta data, draga mea, te vom ierta, ii spuse Rosalind. Ai dreptate: este splendid.