Chipul mortii

Prefata de Stephane Courtois.

Marius Oprea (n. 1964, Targoviste) este licentiat in istorie la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti; specializari in arheologie si istorie medie romaneasca. Doctorand in istorie cu tema Rolul si evolutia Securitatii (1948-l964). A publicat un volum pe teme de istoria vechilor carti romanesti (Plimbare pe Ulita Tipografiei, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1996) si un volum de poezii (Solo de tamburina, Paralela 45, Pitesti, 2000), care a primit premiul de debut al ASPRO. Este autorul a peste o suta de articole privand aspecte din istoria Securitatii, care au fost publicate in presa, difuzate la Radio "Europa Libera" sau incluse in culegeri de studii si publicatii academice. In prezent, coordoneaza programele de cercetare ale Institutului Roman de Istorie Recenta, este consilier al primului-ministru pe probleme de securitate nationala, iar din aprilie 2006 este presedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania. A publicat: Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente, 1949-l989, Polirom, Iasi, 2002 (premiata de Asociatia Editorilor din Romania drept cea mai buna carte de istorie a anului); Ziua care nu se uita. 15 noiembrie 1987, Brasov (In colaborare cu Stejarel Olaru), Polirom, Iasi, 2002; Securistii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca politie politica. Studiu de caz: arhiva Comitetului Municipal de Partid Brasov (coordonator), Polirom, Iasi, 2002; Mostenitorii Securitatii, Humanitas, Bucuresti, 2004; "L'heritage de la Securitate: Terreur en Roumanie", in Le jour se leve. L'heritage du totalitarisme en Europe (1953-2005) (volum coordonat de Stephane Courtois), Les Editions du Rocher, Paris, 2006; Zorba si Catedrala, Humanitas, Bucuresti, 2006.

Vladimir Bukovski s-a nascut la 30 decembrie 1942 in orasul Belebei, R. S. S. A. Baskira, dintr-o familie de intelectuali. Se confrunta de timpuriu cu regimul concentrationar sovietic - dupa cum povesteste, primul sentiment de opozitie fata de sistemul comunist l-a avut imediat dupa moartea lui Stalin, in 1953, cand a simtit ca "din moment ce zeul e mort, putem sa facem ce vrem". In perioada 1963 - februarie 1965 este arestat pentru detinerea de literatura anti-sovietica, publicata in samizdat. Medicii sovietici l-au diagnosticat ca fiind paranoic, ceea ce a determinat internarea lui intr-un spital special pentru tratament obligatoriu. In decembrie 1965 este arestat din nou, fiind acuzat de organizarea unei demonstratii pentru drepturile omului in Piata Puskin din Moscova. In ciuda eforturilor KGB-ului de a stopa astfel de adunari publice necontrolate de PCUS, manifestarea a capatat un caracter anual. In urma celei de-a doua arestari, Bukovski a fost diagnosticat ca suferind de schizofrenie, fiind din nou internat intr-o clinica de psihiatrie. In ianuarie 1967 este arestat pentru a treia oara si condamnat la 3 ani de munca silnica in lagar, pentru "activitati antisovietice". In perioada 1970-l971 incepe sa stranga documente pentru a dezvalui "tratamentele" aplicate disidentilor politici, documente pe care, in 1971, reuseste sa le trimita in Occident, Asociatiei Internationale a Medicilor Psihiatri. Reactia autoritatilor nu se lasa asteptata, asa incat in 1971 este acuzat de propaganda antisovietica" si condamnat la 2 ani inchisoare, 5 ani munca fortata si 5 ani de exil intern. In 1976, Vladimir Bukovski este eliberat din inchisorile sovietice in cadrul unui schimb cu comunistul Chilian Luis Corvalan. Ajuns in Occident, Bukovski isi continua cu succes campania de dezvaluire a crimelor din spitalele psihiatrice din URSS, determinand, in 1983, retragerea sovieticilor din Asociatia Internationala a Medicilor Psihiatri. In 1981 absolva Universitatea din Cambridge, iar in 1986 isi ia doctoratul in neurofiziologie. In 1992, in cadrul unui proces intentat de Partidul Comunist din Rusia impotriva lui Boris Eltan, Vladimir Bukovski a fost solicitat (chiar de catre presedintele rus) sa devina consultant impotriva comunistilor. Cu aceasta ocazie, are acces la numeroase documente strict secrete ale Biroului Politic al PCUS, pe care, cu un laptop si un scaner portabil, reuseste sa le copieze, publicandu-le ulterior pe Internet. In felul acesta, devine persona non grata in propria lui tara. Se stabileste la Cambridge, in Marea Britanie. Este co-fondator (in anul 2004) al Comitetului 2008, organizatie democratica avand ca scop asigurarea, in Rusia anului 2008, a unor alegeri prezidentiale corecte. Dintre lucrarile publicate, amintim: To Build a Castle: My Life As a Dissenter (1979); Cette lancinante douleur de la liberie: Letares d'un resistant russe aux Occidentaux (1981); Les Pacifistes contre la paix: Nouvelle letare aux Occidentaux (1982); To Choose Freedom (1987); Judecata la Moscova (1995).

In amintirea lui Horatiu Vulcu, cel care a vazut prea devreme chipul mortii.

Prefata.

Nu este prea frumos sa vorbesti despre propria opera in prezentarea cartii unui prieten, dar incep totusi discutarea modului in care astazi este privit comunismul pornind de la experienta pe care am avut-o cu publicarea Cartii negre (Le livre noir du communisme, coordonata de Stephane Courtois, a aparut in traducere romaneasca la Editura Humanitas, Bucuresti, in 1998). A fost o mare surpriza. Mai intai, cartea a fost tradusa in aproape toate limbile tarilor europene, asa ca am fost peste tot unde ea a aparut. Au avut loc dezbateri, m-am intalnit cu numerosi istorici. A fost foarte interesant pentru mine, deoarece publicarea cartii si dezbaterile care i-au urmat mi-au revelat multe lucruri, mi-au aratat cum si in ce masura fiecare societate are legatura cu vechiul regim comunist, cum fiecare are propria ei istorie a comunismului: Franta o are pe a ei, la fel Romania sau Rusia. Comunismul a fost un fenomen unic, cu forme diverse de manifestare si rezultate diferite asupra societarii. Pentru mine a fost foarte interesant sa observ ca in fiecare tara exista relatii specifice cu istoria comunismului. Apoi, desigur, reactiile cu privire la carte nu au fost peste tot aceleasi. In unele tari a fost foarte bine primita - de exemplu, in Romania, unde Cartea neagra s-a tradus in 1998 (a fost, practic, a doua traducere din franceza in Europa, aparand aici chiar inainte de a fi editata in Germania) si s-a vandut foarte bine; din pacate, nu a cunoscut pana acum o a doua editie. Dar, de departe, cel mai mare succes l-am avut in mica Estonie, unde presedintele republicii a scris prefata la versiunea estoniana, iar primul-ministru era el insusi autorul un capitol din carte despre crimele comunismului.

Exista deci pareri diametral opuse, oficiale sau neoficiale, in legatura cu aceasta problema. E minunat, e aproape perfect, s-ar putea spune: iata premisele unei adevarate dezbateri! Dar lucrurile nu stau intotdeauna asa, si cel mai bun exemplu Il am la mine acasa. Dupa aparitia Cartii negre a comunismului, in presa franceza de stanga, extrem de puternica, s-au dezlantuit asupra mea si a celorlalti autori atacuri furibunde. S-au publicat inclusiv caricaturi in care scuturam, cu un suras satanic, globul pamantesc, din care cadeau in abis oamenii, printre care se numara si un Lenin indurerat. A fi de stanga si francez inseamna, in cele mai multe cazuri, a fi complet leninisto-stalinist. Nu se poate intra nicicum in dialog cu acesti oameni: devin complet nebuni daca este pus in discutie, in vreun fel, comunismul; cu toate acestea, adevarul despre miturile lor fondatoare trebuie facut public, chiar intr-un mediu cultural ostil. A dezvalui crime, fie ele comise si in numele unui ideal (cel al luptei de clasa), este o problema de constiinta.

Aceste crime pot fi astazi descrise si deci cunoscute, analizate. Este insa posibil un proces al comunismului, asa cum s-a petrecut cu nazismul? Aici cred ca este adevarata problema. Eu nu consider crimele acestor doua tipuri de regimuri totalitare ca fiind indeobste situate pe acelasi nivel, ci caut sa le compar. Desi politicieni sau publicist de stanga - chiar si premierul Lionel Jospin - spun ca nu trebuie sa punem semnul egalitatii intre comunism si nazism. Dar ce inseamna, de fapt, asta? Ce inseamna, pentru istorie, pentru un istoric, semnul egal? Nimic - el tine de matematica, nu de istorie. Este un exemplu despre felul in care pot fi rastalmacite lucrurile, din simplul motiv ca se evita, din pudoare politica, o comparare a crimelor si a modului diferit de tratare a criminalilor celor doua regimuri. Cu toate acestea, ca istorici, avem datoria sa analizam, sa evaluam, inclusiv sa comparam. Este foarte clar acum ca atat nazismul, cat si comunismul au fost doua sisteme totalitare avand aceleasi metode, structuri, acelasi tip de ideologic bazata pe excluderea violenta a celor ce nu se incadrau in sistemul de valori impus de regim si una dintre cele mai bune dovezi este colaborarea dintre cele doua impotriva Republicii de la Weimar in anii '20 - si stim care au fost rezultatele. Mai putem adauga, de data si mai recenta si cu consecinte tragice inclusiv pentru romani, alianta nazisto-sovietica din perioada 1939-l941. Si aici rezultatul a fost foarte clar: distrugerea Poloniei, stalinizarea violenta a unor teritorii ca Basarabia, nordul Bucovinei. Pentru cei ce traiau in acele timpuri era foarte clar ca Stalin si Hitler aveau aceeasi politica atat in exterior, cat si in interiorul propriilor granite. Acestea sunt fapte istorice evidente. Nu vad de ce o analiza comparativa poate privi doar politica externa a celor doua mari sisteme (nazist si comunist), iar cand vine vorba despre rezultatele politicii lor interne criminale analiza trebuie sa se opreasca si in Franta, ca peste tot, exista o delimitare foarte clara intre cei care accepta sa compare din toate punctele de vedere cele doua regimuri si cei care refuza o asemenea comparatie, considerand-o un atac la memoria victimelor Holocaustului, o blasfemie - ceea ce, lucid vorbind, nu poate fi cazul.

Dupa razboi, Occidentul a fost departe de atrocitatile comunismului. Dar la fel de departe eram, din punctul de vedere al cunoasterii, si de ceea ce se petrecuse cu evreii. Constientizarea terifiantei ucideri a lor de catre nazisti a fost perceputa de opinia publica franceza abia in anii 70. Inainte, unii auzisera cate ceva despre aceste lucruri, insa doar in contexte marginale, in unele comunitati evreiesti. Dar in urma cu aproape patru decenii, au fost aduse in fata constiintei publice toate atrocitatile petrecute in lagarele de concentrare, precum si "contributia" franceza la Holocaust. A inceput o intreaga dezbatere privand responsabilitatile Guvernului de la Vichy in aceasta problema, o activitate de constientizare a dimensiunilor crimei. Cred ca acum, fostele tari comuniste, cu deosebire Romania, pe care o cunosc in mod direct cel mai bine, se afla in situatia in care am fost noi in 1945: (ara este ca iesita dintr-un razboi, dintr-o "ocupatie sovieto-comunista", cum corect o eticheteaza Marius Oprea dintr-o alta carte a sa (Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente (1949-l989), Polirom, Iasi, 2002). Populatia este traumatizata si ranita. La inceput, dupa aceasta lunga perioada de austeritate, privatiuni, teroare, toata lumea incearca sa se simta mai bine, sa nu vorbeasca despre ceea ce s-a intamplat si sa traiasca normal tot restul vietii ramase. Sunt sigur insa ca cei care acum sunt copii se vor intreba in legatura cu crimele comunismului, asa cum s-a petrecut in cazul Frantei cu crimele comise impotriva evreilor. Cei care se nasc acum, la 15 ani isi vor intreba parintii si bunicii despre ceea ce s-a petrecut in viata lor, despre faptele lor. Munca de descoperire a istoriei recente trebuie inceputa de catre istorici; si ea deja se desfasoara, chiar daca, intr-un fel, este inca un lucru marginal pentru opinia publica. Unul dintre pionierii ei este chiar prietenul meu Marius, autorul volumului de fata, sugestiv si impresionant intitulat Chipul mortii, prin toate cardie si articolele sale privand crimele comunismului. Interesul pentru subiect exista, desigur ca unii vor sa stie mai mult in legatura cu ceea ce vad uneori la televizor, in ziare si in carti cu privire la comunism. Insa acest interes este departe de a fi unul larg. Cred, cum am spus, ca aceasta se va intampla cand cei nascuti dupa 1989 vor ajunge la maturitate. In 10-l5 ani, intrebarile se vor pune la nivel inalt si generalizat, la fel cum si in Franta, generatia interesata de razboi a inceput sa puna intrebari abia in anii 70. Asa ca, fara a urmari sa par defetist, cred ca un proces al comunismului, profund asumat la nivelul intregii societati, va astepta inca o generate. Lucru valabil si in Vest, chiar daca nu din aceleasi ratiuni. Toata lumea intelege asta, mai ales dupa ce Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a ales sa condamne, la 25 ianuarie 2006, numai strict formal, fara nici o consecinta practica, crimele regimurilor comuniste.

Comunismul ramane o problema de actualitate; exista o mostenire a comunismului in fiecare tara din Rasarit si din Apus, desi ea nu este de acelasi tip. Un lucru normal, pentru ca in Est comunistii au avut puterea, iar in Vest nu. In Occident, comunismul ocupa o pozitie diferita, spre deosebire de tarile de dupa Cortina de Fier, intarziate din punct de vedere istoric tocmai din cauza acestui regim. Premisele pentru inlaturarea comunistilor de la putere sunt economia de piata si modernizarea societati. In felul acesta, comunistii (mai bine zis fostii comunisti, rebotezati in diverse chipuri) au si ei de castigat: si pentru ei afacerile sunt afaceri, au fost sau sunt la guvernare, au putere financiara. Nu prea se mai gandesc la comunism, ci doar la bani. Sunt implicati in procesul de modernizare si trecere la economia de piata, unii legal, altii in chip mafiot - acesta fiind specificul procesului de tranzitie in toata Europa de Est. Pentru mine, ca istoric, este un proces simplu, evident, si cred intr-adevar ca regimul comunist a luat sfarsit acum 15 ani. De atunci, toate circumstantele s-au schimbat, in zona, rusii iesind din joc in mare parte - Europa si America influenteaza acum Rasaritul european. Dificultatile sunt mari si explicabile, dupa aproape o jumatate de veac de comunism care a distrus totul. Insa tari precum Cehia, Slovenia, statele baltice, Polonia o duc foarte bine, vin bani din Europa si economia creste - incet, dar sigur. Probabil ca, intr-un deceniu sau doua, toate aceste tari se vor afla la acelasi nivel. In schimb, cred ca procesul va fi mai greu si de lunga durata in Romania si Bulgaria: aici, comunistii sunt mai puternici si mai bine organizati, au inca priza la public, structurile fostei politii politice sunt active politic, in primul caz, sau in crima organizata, in cel de-al doilea. Cu toate acestea, exista o mare sansa, Romania si Bulgaria fiind urmatoarele tari care vor intra in Europa. In aceste state comunistii au pierdut oficial puterea, dar retelele lor sunt inca prezente, vii. Ei au procedat la fel cum face, pe fata, Voronin in Moldova. El a inteles ca echilibrul de forte se schimba si, fiind un oportunist, s-a aliat cu cel puternic, nu cu cel care a pierdut; s-a alaturat invingatorilor, care sunt europenii si americanii. Asa ca poate si in Romania acesti oameni vor intelege ca e vorba de interesul lor; iar daca se schimba, din acest motiv o fac, nu datorita valorilor morale si democratice, in care ei nu cred.

Presedintele Basescu a exprimat clar cat de actual este subiectul in tara voastra chiar in dezbaterea televizata dinaintea alegerilor, cand s-a confruntat cu Nastase si a afirmat ca problema Romaniei este ca ei sunt amandoi fosti comunisti. A pus punctul pe i, cum se spune! Este drept, oamenii se pot schimba - dar ce fac, ca democrati declarati? Numai aici se poate vedea substanta schimbarii, daca ceva se schimba sau nu in privinta metodelor comuniste, cum ar fi mafia care a dus la privatizarea comunismului, sau in comportamentul serviciilor secrete care au mostenit fosta Securitate, dupa cum bine explica Marius Oprea in eseul sau din aceasta lucrare (de altfel, a facut-o si in unul dintre capitolele volumului Le jour se leve (Le jour se leve. L'heritage du totalitarisme en Europe (1953-2005), sous la direction de Stephane Courtois, Les Editions du Rocher, Monaco, 2006), pe care l-am coordonat si care a aparut recent la Paris, sau in cartea sa de succes, cum am inteles ca a fost Mostenitorii Securitatii (Mostenitorii Securitatii, Humanitas, Bucuresti, 2004). Marius arata ca, in mod evident, problemele de astazi ale Romaniei decurg din ceea ce s-a intamplat in decembrie 1989, cand nu s-a realizat o ruptura clara cu trecutul. Mai mult, eu cred ca a fost o pseudo-revolutie, o manipulare. Ma refer la cele petrecute cu incepere din dupa-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, cand sensul anticomunist al protestelor a fost deturnat. Am putea spune ca toti cei ucisi intre 22 si 25 decembrie au murit pentru o revolutie care nu a existat in fapt - a fost o manipulare din partea retelei comuniste, care a creat o situatie tragica, sustinand salvarea patriei, dar vizand in realitate obtinerea legitimitatii, prin folosirea termenului "revolutie". Eu utilizez, in franceza, expresia "revolutie cu adevarat falsa". Este singurul caz din Europa de Est in care abandonarea totalitarismului comunist s-a facut in acest mod. La fel cum in teatru se foloseste expresia mis en scene, si aici s-a creat o situatie artificiala, putandu-se apoi controla lucrurile. Ceea ce consider foarte interesant este faptul ca intreaga echipa de comunisti ai lui Iliescu si-au dovedit mai apoi incompetent Se poate considera ca ei au pus la cale aceasta falsa revolutie pentru a pastra puterea si a face ceva pentru Romania. Dar nu au facut nimic, exceptand implicarea in mafie.

Astazi se revendica drept social-democrati. Dar pentru a fi social-democrat trebuie sa fii in primul rand democrat - iar eu cred ca acesti oameni nu au facut inca schimbarea necesara spre valorile democratiei. Marius Oprea si Vladimir Bukovski arata, in mod corect, ca intre Partidul Comunist si Partidul Social-Democrat din Romania exista o continuitate clara. La demonstratia lor din aceasta carte aduc un argument in plus: social-democratii romani, ca si alte partide foste comuniste din tarile defunctului bloc sovietic, continua sa tina de valorile comuniste; nu de ideologic, care nu mai este problema lor, ci de principala idee a comunismului, si anume pastrarea puterii prin orice mijloace. Pe acest principiu s-a axat si Lenin dupa 7 noiembrie 1917 - ei impartasesc aceeasi idee, dar, din fericire, nu mai pot face tot ce vor, nu pot ucide sau inchide in lagar pe oricine le este impotriva, asa cum a facut Lenin, urmat de toti liderii comunisti. Poate ca si in Romania s-ar fi putut schimba lucrurile in toti acesti ani, dar structurile lor nu au putut fi dezmembrate, ci doar partial afectate. Nici dupa castigarea alegerilor de catre Conventia Democratica si echipa lui Emil Constantinescu, cand asteptarile in acest sens erau foarte mari. Iar din aceasta istorie reiese nu atat faptul ca fostul presedinte Constantinescu nu ar fi fost destul de puternic, cat mai ales forta acestor structuri. Pe de o parte, el nu putea face nimic, iar pe de alta parte, ceilalti puteau actiona impotriva lui. Cum spune Marius Oprea - "cum sa lupti impotriva totalitarismului doar prin mijloace legale si democratice?". A fost catastrofic pentru democratie Dar se putea face mai mult dupa 45 de ani de comunism, cand toti cei aflati de partea democratiei au fost fie ucisi, fie inchisi, fie exilati?

Lupta impotriva structurilor comuniste nu e usoara. In luna mai a anului 2005, Le Figaro a publicat un articol de o pagina al domnului Putin despre victoria asupra fascismului, cu ocazia aniversarii a 60 de ani de la incheierea razboiului. L-am citit impreuna cu cativa amici si am fost surprinsi sa constatam ca la fel de bine ar fi putut fi semnat si de Brejnev. Prin urmare, la cel mai inalt nivel, Rusia nu tine seama de crimele comunismului. De pilda, in acest articol se spunea ca, la sfarsitul razboiului, "URSS a redat libertatea tarilor din estul Europei". Mostenitorii regimurilor create de sovietici la sfarsitul razboiului lupta acum pentru supravietuire. Fostii comunisti - sau, ma rog, "social-democrati" - au inteles la un moment dat ca situatia li s-a schimbat; cum se spune in franceza, "au trecut de la a manca paine alba la a manca paine neagra". Ei stiu acest lucru instinctiv, vad situatia din Ucraina, Moldova, vad ca totul se misca, Europa face presiuni, si inteleg ca situatia lor va fi si mai dificila, asa ca incearca sa supravietuiasca, sa-si pastreze un maximum de putere prin orice mijloace, de manipulare sau alianta. Vor incerca sa dezvolte alte tipuri de propaganda populista, dar parerea mea este ca, pana la urma, nu vor avea nici o sansa. Iliescu, singurul lor lider cu charisma, nu mai este tanar - are 76 de ani. Ceilalti lideri care i-au urmat nu sunt mari politicieni: Nastase este interesat doar de bani, de propria avere, iar Geoana e sters, un necunoscut pentru cei multi. Asta e cea mai mare problema a lor - iar acest lucru se vede chiar de acum, cand Iliescu nu mai joaca un rol important; probabil ca atunci cand el nu va mai fi, totul se va prabusi. Rolul liderului este foarte important in politica. Daca exista un lider puternic, cum a fost De Gaulle, de pilda, situatia poate fi controlata - dar dupa De Gaulle, de miscarea lui politica s-a ales praful. Acum, in Franta, avem Frontul National, condus de Le Pen - nu ma indoiesc ca atunci cand va disparea Le Pen, va disparea si Frontul National. La aceasta presiune interna se adauga presiunile din partea inamicilor politici. Daca alianta aflata la putere, daca presedintele Traian Basescu reuseste sa faca ceva, alegatorii si oamenii politici vor migra spre noul pol de putere. Iar la presiunea acestuia se va adauga presiunea Uniunii Europene, din ce in ce mai puternica, deoarece observatorii europeni s-au saturat sa tot vada in Romania atata mafie, cum este cea dezvoltata de fostii comunisti. Asa incat un proces de fond - si nu unul penal - al comunismului (care, din punct de vedere istoric, ar putea duce la erodarea sa definitiva) va avea drept tinta insusi sistemul mafiot si clientelar perpetuat de fostul regim.

Fostii comunisti au nostalgia puterii de odinioara si-ar dori sa nu aiba o opozitie, iar aceasta dorinta a fost chiar pusa in practica de Ion Iliescu, cu ocazia mineriadelor. Acum viseaza sa recastige puterea - iar daca nu ar fi fost incomodat de situatia internationala, si in Romania s-ar fi ajuns la ceva foarte asemanator cu ceea ce se petrece la Moscova. Ceea ce face Putin in Rusia se intampla pentru ca acolo conduc oamenii sai, oamenii fostului KGB. Bukovski explica pe larg aceasta situatie in discutiile sale cu Marius Oprea prezentate in volumul de fata. Dupa cum se stie, acolo se folosesc inclusiv metode letale: generalul Lebed a murit intr-un misterios accident de avion; au fost asasinati politicieni, ziaristi sau oameni de afaceri care nu se supun acestei politici; din acelasi motiv, Hodorkovski a fost bagat in inchisoare de o justitie total obedienta. Daca in Romania vreun politician ar impune aceeasi linie politica precum cea a lui Putin, ar insemna ca respectivul nu doreste intrarea tarii in Europa, care nu tolereaza, prin criteriile politice ale aderarii, asemenea comportamente nedemocratice. Insa romanii vor sa intre in Europa, ceea ce anuleaza posibilitatea ca nostalgiile fostilor comunisti sa devina realitate. Daca Iliescu si partidul sau raman bine pozitonati, acest lucru se datoreaza si faptului ca au vorbit intruna despre intrarea in Europa. Romanii cred ca astfel vor iesi din situatia in care se afla. Vin an de an la Sighet, la Memorialul Victimelor Comunismului, si vad chiar in Maramures tineri sositi in vacanta, de la munca, din Franta. Ei vin acasa cu bani, visul fiecaruia e sa-si construiasca o casa mare in sat - cum se intampla, deja, in vestita comuna Certeze. Faptul acesta spune multe despre asteptarile oamenilor simpli cu privire la integrare, care va insemna inca un pas de desprindere de comunism.

Pentru ca am amintit de Sighet, trebuie sa spun ca eu cred ca nimeni nu se poate referi la un proces al comunismului si sa ii nege necesitatea fara sa vada acest loc, unde au fost detinuti demnitari, politicieni si oameni de cultura de seama ai Romaniei, dintre care multi si-au gasit sfarsitul sau au fost ucisi aici. Memorialul Victimelor Comunismului - rodul eforturilor supraomenesti ale Anei Blandiana si ale lui Romulus Rusan, in fruntea echipei lor de la Fundatia Academia Civica - a devenit deja un loc de pelerinaj. S-a muncit mult, s-a investit enorm in transformarea inchisorii intr-un muzeu, a unora dintre celulele sale in biblioteca, sala de conferinte etc. Este si un semn ca tot mai multi romani sunt interesati de aceste lucruri. La Sighet poti practic sa atingi, sa te afli intr-un loc unde oamenii au pierit, toata lumea poate intelege ce s-a petrecut. An de an, la Memorial se organizeaza o scoala de vara, unde vin adolescenti din intreaga tara si din Republica Moldova. Am onoarea sa fi fost numit, inca din 1999, rectorul acesteia. Si ma mai leaga ceva de locul respectiv: oricat de surprinzator ar parea acest lucru, prima mea intalnire cu Vladimir Bukovski a avut loc la Sighet. Intr-adevar, l-am intalnit pe acest disident rus celebru pentru prima oara la Sighet, cu ocazia Memorialului, in urma cu patru ani. Am petrecut opt zile impreuna. A fost o saptamana memorabila. Nu doar dimineata pe care Vladimir le-a consacrat-o a fost exceptional de intensa si de emotionanta (le-a povestit itinerarul sau, tragand de fiecare data concluzii foarte clare asupra modului de functionare a totalitarismului sovietic), dar, in plus, pentru ca in anul acela a fost o vreme foarte frumoasa, ne-am dus seara de seara pe malul Tisei, unde, trebuie mentionat, Vladimir era incantat sa vorbeasca indelung in rusa cu elevii din Chisinau. Dupa aceea ne-am revazut in mod regulat. L-am invitat la un colocviu la Paris, in 2003, ca de altfel 51 pe Marius Oprea. Apoi el a organizat primele reuniuni din seria Memento Gulag, la care am participat si eu - la Roma, apoi la Bucuresti. Ultima oara ne-am intalnit in decembrie 2004, cu ocazia sesiunii pariziene a Comisiei Politice a Consiliului Europei, care pregatea rezolutia de condamnare a "crimelor regimurilor totalitare comuniste", intrata la 25 ianuarie 2006 pe ordinea de zi a Sesiunii Adunarii Parlamentare. Voi reveni imediat la acest ultim aspect. Ceea ce vreau sa mai spun acum este ca, la fel ca si Vladimir Bukovski, prietenul nostru, si el musafir al Sighetului, am fost foarte impresionat de noua generatie din Romania, de inteligenta, maturitatea si judecata morala a tinerilor pe care i-am intalnit aici. In toti acesti ani, am observat cum se schimba, cum devin mult mai deschisi catre lume prin Internet, calatorii de studii sau vacante in strainatate. Apare o generate noua; cand ii vad pe acesti tineri, observ ca intre ei si fiicele mele de la Paris nu este nici o diferenta, apartin aceleiasi lumi, vorbesc despre aceleasi lucruri, in acelasi mod. Nu era la fel acum sase ani. Pentru ei, comunismul s-a terminat, este un capitol incheiat. Oamenii politici de felul lui Iliescu au probleme cu acest gen de tineri: ei au dat deja propria sentinta in procesul comunismului, respingandu-l in mod firesc.

In ceea ce priveste un proces penal al comunismului, pe care stiu ca si-l doresc atat Marius Oprea, cat si ilustrul sau interlocutor din aceasta carte, Vladimir Bukovski, cred ca exista o problema serioasa la nivel legal. L-am ascultat pe Marius, intr-o conferinta tinuta la Paris pe 25 ianuarie 2006 - chiar in ziua cand Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei lua in discutie rezolutia de condamnare a comunismului - vorbind despre Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, pe care il conduce. Din cele spuse in ziua aceea la Institutul Cultural Roman, in prezenta unui numeros public, stiu ca intelege ca atunci cand aduci ceva in fata justitiei, acel ceva trebuie sa fie un om viu, un om in carne si oase; un om impotriva caruia trebuie sa ai dovezi si care, de asemenea, se poate bucura de prezumtia de nevinovatie si, mai ales, de posibilitatea ca interactiunea de care este acuzat sa se fi prescris, in caz ca s-a petrecut cu multa vreme in urma. Acestea sunt datele problemei. Asadar poti spune, exact, ce crime anume vei trimite in fata justitiei? Cum rezolvi problema prescrierii? Cum decizi ca o anumita crima poate fi judecata si alta nu? Ar fi foarte important sa se rezolve aceste probleme legale. Poate ca ele ar fi putut fi rezolvate dupa 1989, cand crimele si abuzurile comunismului erau inca proaspete - nu s-a intamplat asa, dar nici acum nu e prea tarziu. In fond, de ce nu? Poti spune ca aceste crime sunt crime impotriva umanitatii, care nu pot fi prescrise. Dar e nevoie aici de o perfectionare a sistemului judiciar, de o independenta totala a acestuia, pentru a se face dreptate in totalitate, caci altfel totul va fi ratat. Este nevoie de o sustinere publica larga, pentru ca altfel se va Intampla ca in Rusia, unde Bukovski a incercat (fara succes) sa declanseze acest proces. Este deci posibil sa denunti crimele impotriva umanitatii care nu pot fi prescrise si, in aceste cazuri, sa vezi daca cei care poarta responsabilitatea lor sunt inca in viata. Apoi urmeaza adunarea dovezilor si aducerea lor in fata justitiei. Acesta este drumul care trebuie parcurs in vederea unui proces al comunismului. Este exact ceea ce Marius Oprea vrea sa faca la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, cu sprijinul unor cunoscuti disidenti si oameni de cultura din Romania, cum ar fi Doina Cornea, Constantin Dumitrescu sau Andrei Plesu.

Inchei prin a spune cate ceva despre autorul carti de fata. Il cunosc pe Marius Oprea de prin 1999, de cand am fost invitat prima oara! A Memorialul de la Sighet, de catre Ana Blandiana si Romulus Rusan. Apoi ne-am reintalnit cu diferite ocazii, iar in 2003 l-am invitat la Paris la un colocviu international despre totalitarism pe care l-am organizat si ale carui dezbateri se regasesc in cartea Le jour se leve, la care Marius a contribuit cu un capitol. De asemenea, este autorul unui important studiu despre legile care au stat la baza represiunii in Romania, inclus in versiunea romaneasca a Cartii negre (Marius Oprea,. Legislatia represiunii", in Stephane Courtois et al., Cartea neagra a comunismului, Humanitas, Bucuresti, 1998, pp. 748-755). Deci este vorba despre cineva pe care i-l cunosc de ceva timp si ale carui lucrari le apreciez foarte mult, pentru ca s-a ocupat, ca istoric, foarte serios de unui dintre cele mai dificile si mai delicate subiecte: forta de represiune in regimurile comuniste stiti - si daca nu, va spun eu - ca studiul politiei politice este un subiect delicat, deoarece ea este inca vie, responsabilii sunt acolo, uneori chiar la putere. Ei sau fostii lor colaboratori din sistemul comunist sunt cei care blocheaza, practic, accesul la arhive - or, arhivele sunt sursa fundamentala a istoricului. Fara acest acces, munca istoricului este mai dificila. Se intelege de ce acesti oameni cauta sa blocheze prin toate mijloacele accesul la arhive - de exemplu, in chiar inima sistemului, in fosta Uniune Sovietica (mai ales in Rusia, nu ma refer si la Belarus), se poate accede la multe arhive, in calitate de cercetator (rus sau strain, nu conteaza), insa arhivele KGB-ului raman in mare masura inchise. Se stie ca pentru Romania problema este aproape identica. Deci prietenul meu Marius Oprea a atacat aceasta tema istorica pentru ca nu se poate intelege istoria regi-murilor comuniste daca nu se transeaza clar problema istoriei represiunii si a organelor care o practicau - mai precis, care practicau teroarea de stat. A stiut perfect ca "amicii" (un eufemism pentru fosta Securitate) urmareau cu mult interes activitatea lui. Trebuie sa spun ca, in urma cu cativa ani, cu ocazia unui colocviu organizat la Bucuresti, Marius, care trebuia sa intervina, a fost nevoit sa renunte, obligat fiind sa mearga la tribunal, unde un fost responsabil al Securitatii il astepta la judecata, foarte nemultumit de ceea ce publicase Marius Oprea despre el dintr-o carte (Este vorba de fostul ofiter de Securitate Ristea Priboi, incriminat ca participant la actiuni represive de o marturie publicata in cartea Ziua care nu se uita. Brasov, 15 noiembrie 1987 (Polirom, Iasi, 2002), scrisa in colaborare cu Stejarel Olaru. Stephane Courtois si Vladimir Bukovski s-au oferit sa depuna marturie la proces, daca va fi cazul, pentru a sustine probitatea autorilor si calitatea stiintifica a lucrarii) - de altfel, fiecare stie ca adevarul raneste. A scris Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente (1949-l989), o carte voluminoasa cuprinzand rezultatele cercetarilor sale de arhiva despre Securitate, lucrarea amintita mai sus despre revolta de la Brasov, o revolta eminamente muncitoreasca, eveniment care a pus in dificultate un regim care pretindea ca este al dictaturii proletariatului - aspect paradoxal, dar simptomatic. A mai publicat numeroase articole pe aceste teme, cu care sunt la curent, avand in vedere ca ne intalnim an de an la scoala de vara de la Sighet, unde a participat si cel care este intervievat in aceasta carte. Marius isi aminteste probabil cum a venit Bukovski dintr-o dimineata la Sighet si cum le-a explicat o zi intreaga tinerilor ce este comunismul, cum s-au intamplat lucrurile despre care este vorba si in aceasta carte. Va pot spune ca nu se auzea nici musca, toata lumea fiind impresionata de acest tip de marturie.

Marius Oprea este unul dintre cei mai dinamici si mai lucizi istoriei romani ai subiectului pe care il abordeaza - crimele comunismului - ceea ce ma face sa-l consider foarte curajos. Si-a asumat multe riscuri, stiu ca a fost amenintat - si spun asta pentru ca eu, in Franta, sunt la adapost. In momentul aparitiei Cartii negre a comunismului, cateva persoane mi-au spus: "Domnule Courtois, sunteti curajos!". Am raspuns ca nu este cazul, sunt functionar platit de statul francez si nu e nici un risc sa spui adevarul in Franta - pot exista cativa comunisti excitati, dar nu e nici un risc real. Marius Oprea si-a asumat insa riscuri foarte mari si cred ca, in mare masura, roadele se vad acum, prin crearea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, de care se va ocupa. Iata deci ca si in Romania exista oameni competenti, la locul potrivit!

Mai interesant este faptul ca Marius intervine cu demersurile sale in plina actualitate. Dupa cum se stie, Comisia Parlamentara a Consiliului Europei s-a sesizat cu privire la condamnarea oficiala a crimelor comise in regimurile comuniste totalitare si, chiar daca socialistii si comunistii au blocat recomandarile privand actiunile impotriva mostenirii comuniste, s-a adoptat totusi o declaratie oficiala de condamnare a acestor crime. Si acum, o mica anecdota: aceasta comisie, care s-a reunit la Paris in decembrie 2004, a solicitat patru experti - Vladimir Bukovski, un polonez, un estonian si eu. Sedinta trebuia sa inceapa la ora 9, am ajuns la 9.15, iar responsabila, o deputata portugheza, a spus: "Corpul de experti este cam limitat, asa incat am mai adus doi experti". M-am bucurat - doi experti noi, perfect. Intram in sedinta si, surpriza! Cei doi experti erau rusi, dintre care unul era membru al Academiei de stiinte. Acesta a fost si primul care a luat cuvantul - a spus cam asa: "Nu prea inteleg care este obiectul acestei reuniuni, care se centreaza pe crimele comunismului, chestiuni reglate de mult timp in tara noastra. Cred ca ar fi mai bine sa aprofundam o tema istorica foarte putin studiata, si anume crimele Inchizitiei". Ma uitam la Vladimir Bukovski, care era ca un peste scos din apa, cu gura deschisa, aproape ca isi pierduse suflul. Exista astfel de lucruri care ma asigura ca amicii nostri comunisti si-au pastrat pana astazi reflexele. Intamplarea arata ca rusii - mai precis, guvernul in functie - au fost foarte nemultumiti de aceasta initiativa. Si faptul ca Rusia urma sa aiba curand presedinta Consiliului, iar majoritatea partidelor comuniste dure, cum este cel grec, si-au manifestat peste tot indignarea fata de acest demers, precum si inconstienta parlamentarilor democrati, care nu au votat recomandarile rezolutiei din politete, pentru a nu-si supara colegii, au dus la acest vot. Sunt scandalizat ca mai mult de 40 deputati europeni, toti de stanga si preponderent din Europa Occidentala, au votat impotriva acestei rezolutii. Dar si mai scandalizat sunt de faptul ca Recomandarea Comitetului de Ministri al Consiliului Europei nu a putut fi adoptata, nereusind sa obtina 2/3 din voturi; ca la 17 ani dupa caderea Zidului Berlinului, in Europa, ne aflam inca in acest punct in ceea ce priveste condamnarea comunismului. Iar acest lucru ne arata ce lung este drumul pe care-l mai avem de parcurs pentru ca Europa Centrala si de Est sa fie cu adevarat decomunizata si ca vest-europenii sa inteleaga tragedia traita timp de 45 de ani de fratii lor din Rasarit. Toate acestea demonstreaza, daca mai este nevoie, caracterul judicios al Rezolutiei si Recomandarii Comisiei Politice a Consiliului Europei, care insista, ambele, asupra nevoii urgente de a desfasura o activitate pedagogica pe langa tinerele generatii cu privire la dimensiunea criminala a regimurilor comuniste. Dar, deocamdata, fiecare trebuie, in continuare, sa-si gestioneze separat dificila problema a mostenirii comunismului.

Cartile pe care le-a publicat - cum este si cea de fata, Chipul mortii, un rechizitoriu serios la adresa crimelor comunismului - precum si toate eforturile lui Marius Oprea se incadreaza in acest context surprinzator, in care pentru prima data se ia in discutie oficial, cu toata opozitia fostilor comunisti si a aliatilor lor, caracterul criminal al regimurilor comuniste, separat de problemele nazismului, atat de mult dezbatute. Chiar Marius a demonstrat pana acum, prin propriile-i puteri, ca munca istoricului, conferintele, lucrarile publicate pot ajunge in cele din urma sa penetreze la nivelul clasei politice si sa determine masuri concrete, cum a fost crearea in Romania a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Exemplul sau este foarte incurajator si reconfortant.

Stephane Courtois.

Paris, 27-28februarie 2006

CHIPUL MORTII.

Sa nu iertati, caci nu e caderea voastra sa iertati, In numele celor ce-au fost vanduti Cand se crapa de ziua.

Zbigniew Herbert.

Era in martie - ultima ninsoare, cea a mieilor, se mai itea inca pe pervazul acelui birou din Comitetul Central al Partidului Comunist Roman in care, in anul de gratie 1968, procurorul militar Slabu asuda asupra raportului cerut de generalul Raduica. Anchetarea "abuzurilor din anii stalinismului" se apropia de sfarsit. Nimeni nu trebuia sa fie condamnat, ci doar un lot de 10-l2 ofiteri superiori ai Securitatii urmau sa fie trecuti in rezerva: mainile lor erau murdare chiar de sangele unor "tovarasi de partid". Restul victimelor nu prea conta - oricum, erau "dusmani de clasa".

Pe masa procurorului domnea, falnic, un dosar gros, de peste 300 de pagini. Pe el scria doar Cernavoda. La piciorul podului peste Dunare ridicat de inginerul Anghel Saligny la sfarsitul secolului al XIX-lea se infiintase, in primavara anului 1952, un lagar de munca in care au fost adusi in special tarani care refuzasera sa intre in nou-infiintatele cooperative agricole de productie, sinonime colhozurilor sovietice. Unul dintre ei, un tanar din Moldova, de 23 de ani, care lasase acasa, in ograda jefuita de militieni, doi copii mici, l-a scuipat in fata pe comandantul lagarului, care il palmuise fara motiv. A primit 21 de zile de carcera, dar dupa doua saptamani a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru ca fusese legat cu catuse peste cizmele de cauciuc cu care era incaltat. "Cand a fost adus la infirmerie si i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit si talpa picioarelor, care putrezise", consemneaza medicul coloniei penitenciare, care a incercat sa-l salveze, solicitand trimiterea sa la spitalul din Constanta. Dar comandantul, amintindu-si de scuipatul pe care il primise in fata, a refuzat cererea. Tanarul a murit in chinuri cumplite dupa 11 zile, lipsit de vreun tratament si putrezind de viu in infirmeria lagarului. In tot atatea nopti de suferinta de neinchipuit, strigatele sale de ajutor si vaietele au tinut treaza toata suflarea lagarului.

Cateva pagini mai incolo, in acelasi dosar de pe masa procurorului Slabu se consemna intr-un proces-verbal depozitia unui alt detinut de la Cernavoda:

In luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire si am fost intors la dormitor. Caporalul care facea de serviciu m-a scos insa afara in pumni si picioare, umplandu-ma de sange si m-a dus la comandant. Acesta m-a batut pana am lesinat. Dupa ce m-am trezit din lesin, mi-a luat mantaua si m-a pedepsit sa muncesc fara mancare si odihna 36 de ore. Am fost trimis la munca, dar eu i-am spus caporalului ca nu pot lucra. El a pus trei detinuti sa ma arunce in Dunare, apoi m-a batut cu o lopata, m-a legat cu lanturi si m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carcera. Dupa 42 de zile, am fost scos si dus la infirmerie. Comandantul m-a vazut acolo si mi-a spus: "Ai sa te intorci in carcera si ai sa stai acolo pana mori". Atunci am incercat sa ma sinucid, taindu-mi venele cu o lama. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un detinut sa ma bata cu picioarele in testicule si in gura, nenorocindu-ma pe viata si desfigurandu-ma.

Detinutul a fost bagat din nou la carcera, dar a fost salvat de un ofiter superior venit in inspectie la colonia penitenciara, care a mai gasit la Cernavoda alti sase detinuti morti. Acestia continuau sa fie tinuti in carcerele lagarului pentru ca, potrivit declaratiilor comandantului, nu isi terminasera pedeapsa. Inspectia s-a incheiat cu masuri administrative. Cativa gardieni au fost sanctionati. Nu li s-au mai acordat prime pe 30 decembrie 1952 si au fost amanati la avansare.

In ochii acestor oameni, si cei vii, si cei morti erau, in egala masura, subiect de batjocura. In colonia penitenciara, intr-o zi din iarna anului 1952, "au fost mai multi morti. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane in gura, pe care le scria numele". Un detinut a fost adus de pe santier mort, cu un astfel de carton in gura, "iar gura inclestata i-a fost deschisa cu un topor. Mortii se inhumau dupa 7-8 zile, din lipsa de scandura", se consemna in acelasi raport. Pe o alta pagina din dosar, procurorul Slabu a subliniat cu capatul albastru al creionului sau bicolor urmatoarele: Dupa ce un brigadier l-a batut pana la moarte pe un detinut, acesta a fost pus pe o targa in care brigadierul batuse piroane de fier. Cand l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era in intregime perforat". A stat un pic pe ganduri si apoi, dupa nenumarate taieturi si stersaturi, a scris: "S-au savarsit unele abuzuri in ceea ce priveste regimul de detente, cel alimentar si de asistenta sanitara". A inchis dosarul si l-a pus apoi in teancul mare, de sub biroul sau, in care destinele oamenilor se amestecau cu mirosul cazon al ciorapilor. A privit afara, pe fereastra. O vrabie isi curata penele. Grijuliu, sa nu o sperie, a deschis geamul si i-a presarat cateva firimituri dintr-o felie de franzela.

Nu, nu este literatura - sau, mai exact, nu in intregime: crimele, torturile, procurorul au existat aievea. La fel si dosarele sale, care pot fi sau, mai corect spus, au putut fi, o vreme consultate - le-am vazut cu ochii mei si cu mainile tremurande am copiat unele dintre filele lor, din care razbateau parca vaietele si rugamintile celor chinuiti si ucisi, ridicandu-se deopotriva catre Dumnezeu si calaii lor. Poate ca nu era urma de zapada si nici o vrabie nu s-a asezat atunci, in primavara anului 1968, pe pervazul acelui birou spre a primi firimituri.

De la cele povestite mai sus s-au scurs multi ani. Pana la caderea sistemului comunist din Romania nu se putea pune problema judecarii celor vinovati pentru crimele si abuzurile comise in numele acelui regim, care nu numai ca le-a facut posibile, dar au fost infaptuite in numele sau. Sistemul nu-si putea condamna propria politica. "Ratiunile de stat" care l-au impiedicat sa se autocondamne au functionat si dupa disparitia sa oficiala - semn ca, de fapt, undeva, in subteranele unei realitati care il nega sau il uitase, comunismul a continuat sa traiasca. In mod esential, lucrurile au ramas neschimbate. Mitingurile de strada, rezolutiile, petitiile nu au avut decat efecte limitate: aprobarea unei legi prin care se acorda compensate fostilor detinuti politici (o pensie calculate in functie de numarul anilor de inchisoare si locuri de veci pe gratis si, mult mai tarziu, promulgarea unei alte legi care se definea drept una de deconspirare a Securitatii "ca politie politica". Prompt amputata, atat de mult incat nu a mai fost recunoscuta de initiatorul ei, senatorul Constantin-Ticu Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, si mai ales administrata de persoane care s-au facut chiar ele instrumente ale mostenitorilor Securitatii, legea respectiva nu si-a atins scopul. Actiuni propriu-zise de deconspirare a faptuitorilor unor crime si abuzuri s-au intamplat doar in paginile ziarelor, in memorii ale supravietuitorilor regimului concentrationar comunist si, uneori, dar din ce in ce mai rar odata cu trecerea anilor, in emisiuni de televiziune. In plan oficial, deconspirarile nu au avut nici un ecou, chiar daca, sub presiunile strazii, care rasuna inca in 1990 de sloganuri anticomuniste, un inalt demnitar al Frontului Salvarii Nationale declara ca Procuratura va duce pana la capat descoperirea celor care s-au facut vinovati fata de poporul roman, atat in timpul regimului comunist, cat si in timpul Revolutiei, pentru a fi sanctionati de instantele de judecata, potrivit legii. Renasterea tarii, reconcilierea nationala, restituirea in lume a imaginii adevarate a Romaniei nu pot fi concepute fara acestea (Domnita Stefanescu, Cinci ani din istoria Romaniei. O cronologie a evenimentelor, decembrie 1989 - decembrie 1994, Masina de scris, Bucuresti, 1995, p. 119).

Victor Babiuc, care spunea aceste cuvinte pe 22 decembrie 1990, chiar la un an de la fuga lui Ceausescu si prabusirea regimului sau, detinea in acel moment functia de ministru al justitiei. Este evident ca, dupa 15 ani de la aceasta declaratie, nimic nu s-a schimbat. Nici macar un ofiter din Securitate, fosta politie politica comunista, nu a fost trimis in judecata, nici un activist al partidului nu a raspuns penal sau prin pierderea rangului de demnitar (pe care multi dintre ei l-au avut dupa 1989) pentru faptele din trecut, pentru crimele si abuzurile pe care le-a comis, ordonat sau inspirat. Cuvintele lui Babiuc, rostite atunci doar din considerente politicianiste, ajung astazi sa puna un diagnostic necrutator. Procurorii nu au facut mai nimic, in lipsa unei vointe politice, manifestata prin legi si dispozitii care sa urneasca in acea directie imensul aparat birocratic al Justitiei. Vinovatii isi incaseaza linistiti pensiile, fireste, mult mai mari decat ale victimelor. Cand "se pitesc", dupa cum vorbesc fostii securisti despre moartea camarazilor (Scriitorul Bujor Nedelcovici l-a intervievat pe colonelul de Securitate Gheorghe Momai, anchetatorul tatalui sau. Acesta ii marturisea fiului celui pe care-l aruncase in inchisoare: "Dupa ce am vorbit la telefon, m-am dus la Ploiesti, la policlinica noastra si m-am intalnit cu rezervistii astia, m-am intalnit cu colonelul Istrate, cu Topoliu si zice Ma Gogule (asa imi zice), Teodorescu s-a pitit. Adica a murit. E de vreo patru ani. N-a mai venit pe la Asociatie" (vezi Aldine, supliment al cotidianului Romania libera din 7 octombrie 2005, p. 3; ii sunt recunoscator lui Bujor Nedelcovici pentru semnalarea articolului), ei au loc de veci in cimitire militare si au parte de onoruri, dupa grad, dar pana atunci sunt tratati cu grija in clinicile Ministerului Administratiei si Internelor. Uneori au si dileme, precum generalul magistrat Serbanoiu, presedinte al multora dintre instantele de judecata militare, care a condamnat la milenii de inchisoare numeroase "loturi" de detinuti politici. Dupa 1989, a fost numit director in Ministerul Justitiei chiar de catre Victor Babiuc, autorul declaratiei de mai sus, si a avut in sarcina, intre altele, eliberarea de acte doveditoare pentru fostii detinuti politici, in vederea stabilirii pensiilor acordate cu zgarcenie de catre autoritati. "Ce ti-e si cu lumea, domnule!", se mira sincer, intr-o buna zi, batranul magistrat. "Eu i-am bagat la inchisoare, si-acum tot eu le dau adeverinte pentru asta!"

Asa arata lumea in care traim. "Renasterea tarii, reconcilierea nationala, restituirea in lume a imaginii adevarate a Romaniei", lucruri despre care atat de frumos se vorbea, nu s-au petrecut in acesti ani, indeajuns de multi pentru ca nou-nascutii din 1989 sa fi ajuns in pragul maturitatii. Refuzul distantarii de trecut arunca Romania in bratele nostalgiei dupa comunism. Este cu mult mai mult decat sperau fostii activisti ai partidului si securistii in zilele din decembrie 1989. Acum, cand Romania a trecut pragul Aliantei Nord-Atlantice cu ei la carma, tranzitia comunistilor de la Ceausescu la NATO poate fi socotita drept cea mai de succes telenovela romaneasca - in regia Partidului, dupa scenariul Securitatii.

La 22 decembrie 1989, sub asaltul multimii, un grup de ofiteri din Directia a V-a de Securitate si Garda s-a refugiat intr-un garaj al Comitetului Central al Partidului Comunist, de unde au asistat neputinciosi la fuga dictatorului si la evenimentele care au urmat. Comandantul lor, colonelul Burlan, fosta sosie a lui Ceausescu, si colegii sai au asteptat acolo doua zile, incercand sa-si contacteze superiorii si sa afle noile ordine. In cele din urma, la usa garajului a aparut un transportor blindat, de pe care au coborat un barbat in civil, Mihai Montanu, pe care il vazusera la televizor alaturi de Ion Iliescu, autoproclamat lider al Frontului Salvarii Nationale care preluase puterea, fostul lor comandant, seful Securitatii, Iulian Vlad, si un militar, capitanul Mihai Lupoi, pe care l-au vazut de asemenea la televizor, lansand apeluri catre armata. Ce a urmat povesteste colonelul Burloi: "Am primit ordin sa ne strangem si sa depunem juramantul fata de Front. Ne-am aliniat" (Lumea Magazin, nr. 11, 2001). Si, aliniati, au intrat in tranzitie.

Aceasta mica poveste ilustreaza ceea ce s-ar putea numi "paradoxul roman" ("Paradoxul roman", formula pe care mi-am permis sa o utilizez aici, este titlul cartii de succes a eseistului roman Sorin Alexandrescu, care trece in revista mai multe episoade controversate din istoria Romaniei): o rasturnare de putere in care represiunea ordonata de fostul regim a facut 10% din numarul victimelor care s-au inregistrat in primele cinci zile de democratie, la capatul carora Romania avea o singura certitudine - Ceausescu murise. Partidul Comunist a disparut, s-a spus, odata cu fuga lui. In Romania nu mai exista, dintr-o data, nici un comunist. Puterea a fost preluata de Frontul Salvarii Nationale, aparut nu se stia de unde si din care facea parte toata lumea. Liderul autoproclamat al Frontului, Ion Iliescu, vorbea engleza si franceza - e drept, cu un accent pronuntat, dar corect. A aparut la televizor descheiat la camasa si fara cravata. Desi se referea intotdeauna la "revolutie", s-a ferit sa condamne fostul regim - doar pe Ceausescu, care "intinase valorile socialismului". Pe masura ce a devenit tot mai putin probabila reintoarcerea dictatorului, oameni si institutii au trecut de partea noii puteri. Nu numai Securitatea, care a depus repede armele. Fostul organ de presa al Partidului Comunist, Scanteia, a aparut la 23 decembrie sub noul titlu de Scanteia Poporului, pentru a deveni apoi Adevarul - ca o coincident, chiar traducerea titlului ziarului comunistilor sovietici, Pravda. Televiziunea a inceput sa emita sub titulatura de Televiziunea Romana Libera, dar cu aceiasi crainici care, cu o zi in urma, ii aduceau laude lui Nicolae Ceausescu si condamnau actele "huliganilor" care protestau in strada impotriva dictaturii. In timp ce multimea sarbatorea in strada si striga Jos comunismul!", intr-un birou anonim, la numarul 226, de la etajul II al fostului Comitet Central, Ion Iliescu si echipa lui - formata din comunisti si militari marginalizati de Ceausescu pentru relatiile lor prea apropiate de Moscova, la care se adaugau comandanti din Securitate - alcatuiau noile structuri ale puterii provizorii. Odata echipa constituita, in Bucuresti si in marile orase ale tarii a inceput sa se traga cu cartuse de razboi; numarul victimelor a crescut de la o ora la alta, pana de Craciun, cand a avut loc executarea lui Ceausescu. A doua zi, Romania avea un nou guvern provizoriu. Primul-ministru de atunci, Petre Roman, a afirmat deseori ca el nu avea nici o legatura anterioara cu "grupul" din "camera 226". Era insa fiul unui vechi lider cominternist care traise multi ani la Moscova, din avangarda celor care au instalat regimul comunist in Romania. Asa arata echipa care a "umplut" vidul de putere creat dupa fuga lui Ceausescu. Structural apropiati de practica si ideologia comuniste, acesti oameni au dat o lovitura" de stat revolutiei strazii, inceputa la Timisoara in 17 decembrie si continuata in zilele urmatoare in Transilvania si la Bucuresti.

Cuvintele-cheie care pot defini evolutia politico-institutionala a Romaniei dupa 1989 sunt reformismul si continuitatea. Un alt paradox. Dar in cazul Romaniei, acesti termeni sunt opusi numai in aparenta. Instaurata dupa fuga lui Ceausescu, democratia calificata drept "originala" chiar de catre Ion Iliescu, principalul ei artizan, a reusit sa-i impace. Noua putere, legitimate propagandistic ca "emanatie" a revoltei strazii, a cautat in permanent sa limiteze transformarile radicale (esentiale intr-o revolutie) la masuri minime. Prioritatile nu au fost edificarea unui cadru politic democratie, liberalizarea economica si privatizarea rapida, ci adoptarea unor masuri care sa asigure continuitatea structurilor institutionale ale fostului regim. In atare conditii, despre deconspirarea crimelor trecutului nici nu putea fi vorba. De altfel, un inalt personaj din Procuratura, generalul Mugurel Florescu, afirma (prin aprilie 1992, in fata unora dintre cei care mai credeau ca se va face dreptate) ca "atata vreme cat Ion Iliescu conduce Romania, nu poate fi vorba de procesul comunismului" (Informatie de la jurnalista Dorina Baesu - care, de altfel, a publicat-o la vremea respectiva intr-o nota in revista Cuvantul. Curand, magistratul a obtinut publicarea unei dezmintiri, nu fara a recunoaste ca afirmatia, l-a suparat rau pe presedinte" si ca "nu trebuiau publicate niste vorbe spuse asa, prieteneste, la un pahar".). Practic, singurele castiguri au fost cele din domeniul libertatilor cetatenesti, puternic afectate de regimul Ceausescu: libertatea cuvantului, dreptul la libera asociere, dreptul la libera circulate. Cat priveste politicile de reforma, in primii sapte ani de la disparitia dictatorului, acestea s-au redus la o simpla rotire a cadrelor, sistem exersat cu succes pe parcursul construirii socialismului. Optiunea celor care au dictat politica Romaniei, in special in primii ani ai asa-numitei "tranzitii", a fost aceea de a pastra in functii de decizie politica un mare numar de nomenclaturisti ai fostului regim si de a conserva aproape nealterata fosta birocratie de stat. Singura schimbare a fost o avansare a liniei secunde si mediane pe locurile lasate vacante in structurile birocratiei de partid si de stat prin inlaturarea fostilor fideli ai lui Ceausescu. Ascensiunea "lupilor tineri" ai Partidului Comunist, din Securitate, fosta Militie, Armata si magistratura a dus la pastrarea unor structuri informate, cladite pe scheletul fostului regim comunist, care primea acum "tesuturi" proaspete, intr-o operatie de schimbare a identitatii.

In fond, nu se schimbase mai nimic. Doar optimistii si oficialii au afirmat ca Partidul Comunist a disparut de la sine fara urma si ca soarta sa a fost impartasita si de fosta Securitate. Aceste disparitii au fost numai un joc al aparentelor. Nu dupa mult timp, fostii securisti au fost repliati in noi "servicii secrete" sau in aparatul guvernamental. Cat priveste partidul, decretul de dizolvare a PCR, semnat la presiunea strazii pe 12 ianuarie 1990, a fost abrogat peste cinci zile, in urma unei decizii a Consiliului Frontului Salvarii Nationale (Domnita Stefanescu, op. Cit., pp. 46-47. Majoritatea datelor au fost extrase din acest volum, precum si din Doi ani din istoria Romaniei. O cronologie a evenimentelor (ianuarie 1995- ianuarie 1997) (Masina de scris, Bucuresti, 1998), de aceeasi autoare). O eventuala dizolvare a sa ar fi atras problema succesiunii si legiferarea modului de impartire a patrimoniului imens al Partidului Comunist. Ulterior, prin Decretul nr. 30 din 18 ianuarie 1990, s-a anuntat ca "patrimoniul PCR devine proprietate a statului": dar actul oficial privea doar patrimoniul fostei Gospodarii de partid si vilele de vanatoare ale lui Ceausescu, trecute "la stat" si "redate poporului", la televizor. Pentru o luna. Restul, conturi, cotizatii, active si bunuri imobiliare s-au volatilizat in tacere ori au trecut, prin discrete hotarari si decizii guvernamentale sau departamentale, in proprietatea oamenilor regimului. Pe langa ratiunile politice ale noii puteri de a evita o ruptura clara cu trecutul, vizibile in cazurile PCR-ului si Securitatii, la fel de puternice au fost cele economice. Din primele zile ale anului 1990, masurile perestroikai sovietice s-au aplicat in ritm accelerat la Bucuresti, ducand la ceea ce am numit privatizarea regimului comunist, dupa modelul in care acest proces se derula in acele momente si in URSS (Model dezvaluit si ilustrat cu documente din arhivele fostului PCUS de Vladimir Bukovski in celebra sa carte Judecata la Moscova, tradusa si in limba romana in 1998, la Editura Albatros).

Pe plan economic, masurile de liberalizare au constat numai in transformarea, peste noapte, prin hotarare de guvern, a intreprinderilor socialiste in "societati comerciale". Unele dintre acestea, cele mai profitabile, au fost privatizate rapid, prin asa-zisa metoda MEBO, aplicata deja la acea data cu succes in Uniunea Sovietica, in folosul grupurilor de interese provenind din fostele structuri comuniste. Calea catre acest transfer a fost, mai intai de toate, noua Constitutie a Romaniei, adoptata prin referendum in 1991. Legea fundamentala a tarii nu a prevazut la capitolul "avutie nationala" un segment esential al acesteia - si anume capitalul de stat din economic Neprotejat prin Constitutie, acesta a fost transferat in domeniul articolelor Codului Penal care priveau proprietatea privata, ramase neschimbate (pin5 in 1996) din timpul comunismului. Conform acestora, infractiunea de furt din avutul privat era pedepsita cu pana la doi ani inchisoare, spre deosebire de pedepsele mult mai grele (de pilda, pentru furt in dauna "avutului obstesc"), care puteau ajunge, in unele cazuri, pana la pedeapsa cu moartea. Asa s-a ajuns la situatia in care, prin 1993, o instanta de judecata din Bucuresti condamna un contabil - care fraudase printr-o firma-capusa Uzinele "Faur" (fosta "23 August") cu peste 300 milioane lei, o suma imensa atunci - la numai doi ani cu suspendare, respectivul fiind la prima incalcare a legii. Apoi, aceeasi instanta a trecut la judecarea cazului urmator. Un hot care furase o bicicleta rezemata de Primaria Sectorului 2 a fost trimis in puscarie pentru cinci ani: s-a luat in considerare faptul ca hotul era recidivist si ca furtul s-a comis in spatiul public.

In asemenea conditii, privatizarea comunismului s-a derulat fara "incidente" majore, de la devalizarea bancilor si pana la constituirea unor retele de tip mafiot care au acaparat treptat ramuri intregi ale economiei nationale, totul petrecandu-se la adapost de consecinte penale. Transferul bunurilor statului, al avutiei intregului popor" spre oligarhia securisto-comunista s-a petrecut inclusiv in urma controlului exercitat de oamenii vechiului regim asupra agentiei guvernamentale care, in mod oficial, s-a ocupat de privatizare. Acest proces s-a efectuat in foarte multe cazuri la comanda politica, intreprinderi intregi fiind cumparate din portofoliul statului pe sume derizorii si fara ca privatizarea sa creeze performanta economica, ci doar venituri rapide noilor proprietari, care au trecut chiar la dezmembrarea si vinderea la fier vechi a unor utilitati cumparate, pe care se angajasera formal sa le retehnologizeze. Cu toata aceasta privatizare sui-generis, in primele mandate ale lui Ion Iliescu, economia a ramas preponderent cu capital de stat, sustinuta prin subventii. Astfel, muncitorii industriali au fost multa vreme baza electorala a noii puteri. Din acest punct de vedere, Romania a ramas pentru ani buni incremenita in proiectul gorbaciovist, chiar si dupa disparitia Uniunii Sovietice.

Concluzia vine de la sine: continuitatea fostelor structuri comuniste nu a fost distrusa de asa-zisele reforme, care au fost mai degraba formale, dirijate astfel incat mai curand sa ajute la consolidarea acestor structuri, prin crearea unei oligarhii comunisto-securiste, care transcende orice ideologic si program politic. Ea a infiltrat nu numai Frontul Salvarii Nationale si urmasii sai politici, ci intreaga structura a societatii romanesti. O mafie tacuta, eficienta, arareori violenta - intrucat controleaza sau poate influenta structurile statului, pana la cel mai inalt nivel. Acestea au fost imprejurarile in care s-a produs practic privatizarea regimului comunist.

Toate aspectele de mai sus au fost multa vreme putin vizibile din interior. Deceniile de izolare, de lipsa cronica a informatiilor au facut populatia Romaniei extrem de permeabila la manipulare si extrem de increzatoare, in acele zile din decembrie 1989, in cei care, daca afirmau ca ei l-au alungat pe dictator, era sigur numai ca ei l-au executat. Astfel ca a ramas nebagat in seama sensul mesajelor sosite de peste hotare catre noile autoritati. Primii care au reactionat au fost americanii si sovieticii. In seara zilei de 22 decembrie 1989, Mihail Gorbaciov prezenta Congresului Deputatilor Poporului o informare asupra situatiei din Romania si supunea acestuia spre aprobare trimiterea unui mesaj prin care se afirma "sprijinul hotarat" fata de noile autoritati, precum si "dorinta sincera de colaborare stransa in interesele socialismului si pacii". Mai rezervat, George Bush saluta inlaturarea dictaturii, regreta evenimentele dramatice si promite sprijin activ, in cazul in care tara va trece la democratie Au urmat, cronologic, mesaje venite din partea partidelor comuniste si a guvernelor tarilor Pactului de la Varsovia: Ungaria, RDG, Cehoslovacia. Ladislav Adamec, presedintele Partidului Comunist Cehoslovac, isi exprima, de pilda, "convingerea ca poporul roman si comunistii cinstiti vor reusi sa gaseasca o cale de iesire" din impasul istoric in care i-a adus Ceausescu. In fine, mesajul Ministerului Afacerilor Externe Chinez: "R. P. Chineza urmareste cu atentie evolutiile din Romania, considerandu-le o problema interna a acestei tari" - ceea ce, in limbaj diplomatic, indica suspiciunea chinezilor in legatura cu amestecul sovietic in derularea evenimentelor din Romania. Amestec deloc de neglijat, avand in vedere relatiile apropiate dintre Gorbaciov si Iliescu, exprimate ulterior in plan politic prin semnarea unui tratat bilateral intre Moscova si Bucuresti la 5 aprilie 1991, cu putin timp inainte de prabusirea Uniunii Sovietice.

Intre timp se adoptasera masuri care, cel putin teoretic, asigurau un cadru pentru pluralismul politic, desi initial Ion Iliescu dorise si solicitase doar un pluralism in cadrul Frontului". Puterea legislativa provizorie era asigurata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale, devenit ulterior Consiliu Provizoriu de Uniune Nationala. Ca urmare a Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind "inregistrarea partidelor politice si a organizatiilor obstesti", au reaparut partidele istorice: la 8 ianuarie 1990, la Tribunalul Bucuresti, si-a depus actul fondator Partidul National Taranesc Crestin-Democrat, iar dupa o saptamana a fost reinfiintat Partidul National Liberal, rivale istorice ale comunistilor la finalul celui de-al doilea razboi mondial, dizolvate dupa instaurarea, la 6 martie 1945, a unui guvern pro-comunist. Dar prin Decretul-lege nr. 8 se prevedea posibilitatea crearii unui partid politic cu doar 251 de adeziuni. Ulterior, un sondaj de opinie realizat la inceputul lunii martie 1990 releva ca dintre cei chestionati, 81,9% considerau numarul adeziunilor insuficient si numai 13,8% isi declarau acordul fata de aceasta prevedere. Ceea ce nu a impiedicat aplicarea legii, intr-o forma in care ea a devenit o metoda subtila de compromitere a pluralismului politic si deci a posibilitatii unei alternante la putere, inclusiv prin derizoriul intretinut al vietii politice si al dezbaterilor parlamentului provizoriu, televizate in direct. Pe ecranul televizorului se perindau zilnic gospodine sau administratori de bloc deveniti brusc politicieni, cu discursuri care contrastau flagrant cu "experienta" celor ce preluasera "destinele tarii" dupa fuga lui Ceausescu. Ca urmare a aplicarii acestei legi, in primul Parlament al Romaniei au intrat 27 de partide; printre ele, formatiuni politice cu nume ca "Partidul Liber-Schimbist", in general partide din titulatura carora nu lipseau termenii "national", "social",. Republican", "uniu-ne", "revolutie", fara doctrine sau programe cat de cat coerente. Confuzia era totala. Nimeni nu stia numarul exact al tuturor partidelor politice deja existente sau in curs de aparitie in Romania. Liste de adeziuni circulau asiduu prin toate cartierele oraselor, prin comune si sate, intr-o dezlantuire primara a instinctelor politice, sufocate pana atunci de dictatura.

Dar in penumbra acestui context politic, Frontul Salvarii Nationale isi pregatea propria transformare in partid. Metamorfoza s-a incheiat si a fost anuntata public la 25 ianuarie 1990, odata cu intentia Frontului de a participa la alegeri. Hotararea avea dimensiunile unei lovituri de stat. Partidele importante ale opozitiei, desi abia create, au reactionat prompt, organizand un miting de proportii la Bucuresti, trei zile mai tarziu. Atunci, pe pancarte era scris "Vrem dreptate, nu Securitate!", "Nu mai vrem comunisti, nu mai vrem securisti!",. Puterea se mentine cu ajutorul Securitatii!" sau. Tineti minte cinci cuvinte: e la fel ca inainte!". La 29 ianuarie 1990 a debutat prima masura de forta adoptata de autoritati, care avea sa indice apropierea noilor structuri de putere de mentalitatile si practicile comunistilor. Prin intermediul televiziunii, au fost mobilizati muncitori si au fost adusi in Capitala mineri inarmati cu bite, intr-o contra manifestatie indreptata impotriva opozitiei, printr-o larga campanie de dezinformare. Sediul Partidului National Taranesc a scapat devastarii, iar liderul sau, Corneliu Coposu, de linsaj doar la interventia directa a primului-ministru. Intr-o scena de western, premierul Petre Roman, fiul cominternistului, a aparut pe un blindat, in care l-a adapostit pe rivalul sau Coposu, om politic care facuse 17 ani de detente ca opozant al comunismului.

Foarte putini au sesizat in acele zile ca, intre multimea care continua sa strige in strada "Jos comunismul!" si puterea provizorie exista un dezacord major. Majoritatea oamenilor s-au multumit insa cu putin: la televiziune se difuzau imagini cu centre de ascultare a telefoanelor de catre Securitate care erau dezafectate, printre apeluri repetate in care se spunea ca "tara are nevoie de liniste". Dar in paralel, in primele luni ale anului 1990, autoritatile desfasurau o activitate intensa si secreta de regrupare si controlare in folos politic propriu a structurilor fostei Securitatii. Vechea politie politica devenea tot mai necesara pe masura trecerii timpului, odata ce era tot mai puternica tendinta "puterii provizorii" de a se legitima ca viitoare forta politica in Romania. Prima tentativa a fost una fatisa si a apartinut prim-vicepremierului Gelu Voican Voiculescu, mana pentru "afaceri murdare" a presedintelui Iliescu. La 25 decembrie 1989, de Craciun, acesta se ocupase de regizarea sinistrului proces al cuplului Ceausescu de la Targoviste, dupa care primise "spre gestiune" fostele structuri ale Securitatii. Consiliat de doi ofiteri din fosta Securitate a Municipiului Bucuresti, Viorel Tache si Gheorghe Goran - ultimul implicat activ, in anii comunismului, in actiuni de politie politica (dupa cum a dovedit Consiliul National de Studiere a Arhivelor Securitatii) [Goran a "debutat" ca anchetator al Securitatii la numai 19 ani, in 1962. A participat, intre altele, la anchetarea lui Paul Goma. In vreme ce scriitorul era brutalizat de generalul Plesita, Goran statea cu spatele. Dupa ce generalul a parasit incaperea, Goma l-a intrebat pe Goran: "Ati vazut cum m-a batut?" - "Nu", i-a raspuns Goran, "eu sunt aici ca sa nu vad nimic!". In 1977, cand se petrecea aceasta scena, era maior, "organ de cercetare" la Rahova si secretar al organizatiei de partid de la Directia Anchetelor Penale. Spre sfarsitul anilor '80 a condus grupul "Eterul", infiintat in 1980, care avea in atentie posturile de radio straine in limba romana, in special "Europa Libera" (Evenimentul Zilei, 2 octombrie 2003)] - a trecut la regruparea securistilor in beneficiul si subordinea noii puteri.

La solicitarea lui Voican Voiculescu, in primele zile din ianuarie 1990, Goran a elaborat un proiect de decret care prevedea infiintarea Consiliului Sigurantei Nationale. El suna astfel: "Ordin nr. 1 al sefului Consiliului Sigurantei Nationale: propuneri pentru noul Consiliu al Sigurantei Nationale" si avea urmatoarele paragrafe:

1. Raman toate directiile [Securittii - n.m.], cu urmatoarele modificari:

- Directia a IV-a [de contrainformatii militare - n. m] va fi incadrata cu ofiteri MApN loiali Revolutiei. Actuala incadrare va fi redistribuita la unitatile MApN ca ofiteri trupa sau specialist, conform pregatirii acestora. Prima masura va consta in eliberarea de catre ofiterii CI [contrainformatii - n. m] a birourilor ocupate, odata cu documentele aflate asupra lor. Aceasta documentatie va fi predata organelor de conducere a unitatilor;

- Personalul Directiei a V-a [de securitate si garda - n. m] se demite din functie, cadrele fiind trecute in rezerva, cu exceptia acelora care s-au dovedit loiali prin misiunile indeplinite;

- Situatia de mai sus se extinde si asupra Directiei a VI-a (cercetari penale). Locurile ramase vacante vor fi completate cu cadre provenite din procuraturile civile.

2. Directia Personal si Invatamant urmeaza a functiona ca serviciu independent in cadrul Directiei Cadre si invatamant din MApN.

3. Seful Directiei de Informatii Externe, g-ral lt. Stamatoiu Aristotel, se demite din functie, in locul sau fiind numit col. Deaconescu Ion.

4. La comanda Sigurantei Municipiului Bucuresti se numeste col. Goran Gheorghe.

5. Se considera intrati in inactivitate (pana la noi ordine) g-ral col. Vlad Iulian, g-ral lt. Vasile Gheorghe, [seful Cercetarilor penale - n. m], g-ral lt. Bucurescu Gianu [seful Securitatii Municipiului Bucuresti - n.m.]. Semneaza, Gelu Voican Voiculescu.

Ordinul de mai sus, redactat in manuscris, exemplar unic, de catre colonelul Goran, prevedea practic o reinfiintare a Securitatii (fara cativa ofiteri "ceisti", de la Cercetari penale si cei din garda lui Ceausescu). Dar Ion Iliescu a refuzat sa semneze acest act normativ secret - nu numai pentru ca o asemenea decizie de repunere pe picioare a Securitatii intr-o forma institutional era socotita prematura, dar termenul "Siguranta" ii amintea liderului CFSN de perioada antebelica, o epoca deloc pe placul sau, de suferintele tatalui, ilegalist comunist si vechi client al Sigurantei. Marea manifestatie a opozitiei din 28 ianuarie 1990 a determinat insa reluarea procesului. La 1 februarie 1990 s-a creat o unitate de informatii a Ministerului de Interne, alcatuita din fosti securisti, unde au fost recuperati 260 din cei 566 de ofiteri ai Securitatii Municipiului Bucuresti. O luna mai tarziu, sub pretextul izbucnirii unor conflicte interetnice la Targu-Mures, incitate de lipsa totala de reactie a autoritatilor fata de revendicari minore si punctuale ale maghiarilor din localitate, s-a infiintat Serviciul Roman de Informatii, care a preluat la randul sau un important segment al Securitatii. Intre timp, au mai fost reinfiintate alte doua structuri: Serviciul de Informatii Externe si Serviciul de Protectie si Paza a demnitarilor. Astfel, in vreme ce in strada se cerea epurarea structurilor statului de fosti securisti, acestia erau regrupati si reactivati cu discrete in aceste structuri (La 22 decembrie 1989, Departamentul Securitatii Statului avea un efectiv total de 15-312 angajati, dintre care 10.114 ofiteri, 791 maistri militari, 3.179 subofiteri si 1.228 personal civil. In unitatile centrale ale Securitatii lucrau 6.602 persoane, in cele teritoriale si la Securitatea Municipiului Bucuresti - 6.059, in scolile de pregatire si perfectionare a cadrelor -225, iar in unitatile speciale acoperite - 2.426, dintre care 1.892 ofiteri. Lor li se adaugau 23-370 ofiteri, subofiteri si soldati din trupele de Securitate, un munte de arhive, o retea de peste 400.000 de informatori si o puzderie de afaceri dubioase. Asupra modului in care s-au "re-grupat" structurile fostei Securitati dupa 1989, vezi Marius Oprea, Mostenitorii Securitatii, Humanitas, Bucuresti, 2004, passim), punand, intre altele, la indemana puterii o arma extrem de eficienta: dezinformarea. Ea a asigurat, alaturi de o politica etatista, de subventionare masiva, cu miza electorala, succesul detasat al lui Ion Iliescu atat in alegerile din 1990, cat si in cele din 1992, precum si revenirea sa la putere in 2000. Practic, succesul politic de masa al neocomunistilor in Romania in trei runde de alegeri generale din cinci si extraordinara lor capacitate de regenerare politica au fost si sunt asigurate de coabitarea non-conflictuala dintre structurile Partidului Comunist, cele ale Securitatii si aparatul birocratic mostenit de la fostul regim, astfel inca viu. Coabitare ce a exclus ca pe un fapt firesc posibilitatea ca victimelor comunismului sa li se faca dreptate si a impiedicat prin diverse Actiuni - de la secretizarea arhivelor la evitarea discutiilor publice asupra fostului regim - orice reconsiderare a trecutului recent al Romaniei.

Ion Iliescu avea motive cat se poate de puternice pentru a impiedica asa ceva. A fost intotdeauna devotat cauzei comuniste si a lucrat toata viata sa in aparatul de partid. Se poate spune, practic, ca nu a "muncit", in sensul curent al termenului, nici-odata in viata lui. Primul post in pozitia de varf a sistemului comunist, cel de membru al Comitetului Central, l-a ocupat in urma debarcarii, la Plenara CC al PCR, din inalta functie de partid a fostului ministru de Interne Alexandru Draghici, unul dintre principalii vinovati pentru sirul de crime si abuzuri din primele doua decenii ale regimului. Citam din stenograma secreta a lucrarilor Plenarei:

Tov. Nicolae Ceausescu - [.] Avand in vedere ca Comitetul Central s-a descompletat, propunem ca sa alegem ca membru plin, sau sa trecem din cadrul membrilor supleanti, ca membru al Comitetului Central plin pe tovarasul Iliescu Ion. Il cunoasteti, tovarasi?

Toti tovarasii: Da.

Tov. Nicolae Ceausescu: E vreo obiectiune, tovarasi?

Toti tovarasii: Nu.

Tov. Nicolae Ceausescu: Sa nu spuna cineva ca a votat numai pentru ca s-a facut propunerea. Atunci cine e pentru, tovarasi? Multumesc. E cineva impotriva? Se abtine cineva? Atunci in unanimitate tovarasul Iliescu a fost trecut in randul membrilor Comitetului Central al partidului (Arhiva Comitetului Executiv al Comitetului Central al PCR, Dosar 264/1972, vol. 6, ff. 30-31, 64 (in continuare, Arh. Com. Ex. al CC al PCR, 264/1972). Documentul, alaturi de altele provenite din arhiva fostului Partid Comunist, a fost indosariat de Biroul Documente Secrete din MApN in anul 1993).

In septembrie 1991, Asociatia Fostilor Detinuti Politici a depus la Procuratura Generala un denunt impotriva tuturor celor care au comis crime si abuzuri in anii comunismului. Printre cei nominalizati se numara si Alexandru Draghici. Simptomatic, pentru a se evita un proces public neplacut, in care inculpatul ar fi fost tocmai cel pe care Ion Iliescu il inlocuise in Comitetul Central, la cateva zile dupa inceperea urmaririi penale, Alexandru Draghici a parasit nestingherit tara (Ca o ironie a soartei, Alexandru Draghici, unul dintre promotorii national-comunismului, a murit in 1995, la Budapesta).

Unul dintre martorii ascensiunii si rolului jucat de Ion Iliescu in aparatul de putere comunist era astfel redus la tacere. Cu toata secretizarea arhivelor, s-au gasit insa date si informatii cu privire la unele legaturi pe care Iliescu le-a avut cu Securitatea. In perioada 19-22 iunie 1968, Ion Iliescu a participat la o convocare a cadrelor "din unitatile centrale si teritoriale de Securitate care desfasoara munca informativa in institutele de cercetari stiintifice, uniunile de creatie si institutiile de invatamant superior". Era, pe atunci, prim-secretar al CC al UTC si ministru cu problemele tineretului. Nu a fost un act pasiv, protocolar - Iliescu le-a tinut cursantilor securisti un lung expozeu cu privire la "sarcinile ce le revin". Redam cateva idei: "Patrund o serie de curente, de opinii, o serie de influente din afara", condamna liderul comunist atmosfera prea "liberala" care domnea in randurile tineretului din Romania in vara acelui an al revoltelor studentesti din Europa si a "primaverii pragheze". El se ridica cu hotarare impotriva "pletosilor si barbosilor", rememorand in schimb cu mare nostalgie implinirea a 20 de ani de la deschiderea santierului Bumbesti-Livezeni, aniversat, dupa cum anunta entuziasmat Iliescu, prin redeschiderea a patru santiere nationale ale tineretului. De asemenea lucruri au nevoie tinerii, socotea liderul comunist, si nu de "curentele de gandiri retrograde, reactionare care au circulat in cultura romaneasca din trecut si cu deosebire intre cele doua razboaie mondiale, pentru ca mai ales in ultima vreme in viata noastra literara acest lucru a devenit o moda". Ion Iliescu mai spunea: "Cred ca s-a gresit acum un an, cand tovarasii de la Militie au intrat in actiune ca sa-i tunda pe astia si sa le mai scurteze inca fustele la fete. S-au dovedit mai eficiente actiunile organizatiilor de tineret [.]. Am organizat adunari, punerea lor in discutie, demascarea publica a lor". Cei care persistau in asemenea atitudini urmau calea "santierelor pentru tineret" (Textul integral al cuvantarii lui Ion Iliescu se afla in Arhiva Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, Fondul D, Dosar 86, vol. 11). Prezenta lui Ion Iliescu la cursurile de perfectionare ale ofiterilor Securitatii nu este intamplatoare. Statutul politiei politice in ultimele doua decenii ale sistemului comunist demonstreaza ca securistii erau subordonatii activistilor de partid - si nu invers (Vezi Marius Oprea, "Partidul si Securitatea", in M. Oprea (coord.), Securistii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca politie politica, Polirom, Iasi, 2002, pp. 9-30). Pe parcursul carierei sale politice comuniste, Ion Iliescu a avut nenumarate ocazii pentru intalniri "de lucru" cu Securitatea, ca membru al CC, secretar cu propaganda, secretar general al CC al UTC, ministru al Tineretului ori prim-secretar de judet. Conform atributiilor functiei, in perioada 1974-l979, cat a fost prim-secretar la Iasi, el comanda practic Securitatea locala. Regula exista din 1954, sub influenta tentativei de lovitura de stat a lui Lavrenti Beria, temutul sef al KGB-ului. Iar acest fapt nu s-a petrecut doar in Romania, ci si in celelalte state ale blocului sovietic (Arhivele Nationale Istorice Centrale, Fond Comitetul Central - Cancelarie, Dosar 83/1954, f. 59). Prim-secretarii erau astfel beneficiari directi ai informarilor zilnice ale Securitatii cu privire la starea de spirit si puteau da "sarcini" organelor locale ale acesteia. Relatia lui Ion Iliescu cu Securitatea nu a fost una accidentala, ci, dupa cutumele vremii, o constanta pe tot parcursul carierei sale politice in regimul comunist Securitatea, ca institute represiva, se afla in slujba regimului din al carui sistem de putere Ion Iliescu a facut parte.

Istoria anilor comunismului este, in general, complicate si difuza. Dar cel putin in cazul Securitatii, atat de fapt, cat si de drept, lucrurile sunt mult mai clare in ceea ce priveste caracterul vadit represiv al institutiei. Ceea ce arata insasi "bazele muncii de securitate" (acesta e chiar titlul unui manual al ofiterilor ei) este ca Securitatea a fost, in menirea, esenta si practicile ei, doar politie politica. Ea a fost creata dupa chipul si asemanarea KGB-ului. In cartea Steaguri pe turnuri a "marelui pedagog" Anton Semeonovici Makarenko - cel care, in 1927, a pus bazele modelului "omului nou" sovietic in colonia de munca pentru copii orfani "Felix Dzerjinski" (numita astfel dupa Intemeietorul politiei politice sovietice, temuta CEKA) - o propozitie a uneia dintre aceste creaturi socotite perfecte de catre regim afirma: "Viata noastra nu poate fi oprita cu maini murdare de cerneala" (A. S. Makarenko, Steaguri pe turnuri, Editura de Sat, Bucuresti, 1950, p. 452). Intocmai micilor orfani, educati in spiritul necrutator al unei elite care se autodefinea drept "taisul sabiei in lupta de clasa", nimeni si nimic nu le-a putut sta in cale securistilor, care au primit - prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948, de infiintare a Directiei Generale a Securitatii Poporului - misiunea de aparare a regimului comunist, indiferent de mijloace, impotriva "dusmanilor de clasa". Practic, la Securitate au fost grupati indivizi fara "trecut" si valori proprii, ale caror scrupule au fost cusute sub epoletii albastri ai uniformei, care ii blagoslovea cu putere de viata si de moarte asupra semenilor, in numele unei ratiuni unice: apararea regimului comunist in nici un document intern al Securitatii nu apare mentionat - decat accidental si, in orice caz, nu ca subiect al propozitiei - cuvantul tara, pentru un motiv care rezida in insati amintitul Decret nr. 221, care a statuat aparitia si functionarea acestei institutii: in nici un moment al Actiunilor lor, securistii nu au lucrat pentru interesele tarii, ci pentru cele ale regimului comunist; prin fiecare actiune a lor, ei au aparat regimul comunist si nu fara, cum le place astazi sa afirme marii majoritati a ofiterilor ei. De fapt, confuzia are o explicate: in pregatirea, mentalitatea si actiunile fiecarui securist, Romania nu putea fi conceputa fara comunism. Lupta deschisa a regimului comunist impotriva minoritatii democratice care a continuat sa i se impotriveasca, pana si in intunecatii ani '80, a fost intotdeauna legitimate ca necesitate istorica, iar minciuna s-a perpetuat, cu fatarnicie, pana in zilele noastre.

Ce a fost Securitatea si ce rol a jucat ea in economia interna a regimului comunist nu este un mister. Dar istoria sa e mai simpla decat s-ar putea crede, iar incrancenarea aratata in apararea unei institutii disparute (atat cat a disparut) si fata de regimul care a creat-o nu are foarte multe nuante. Este pe deplin explicabil efortul celor ce le conspira trecutul. O cunoastere integrala a arhivelor comunismului (din care cele ale Securitatii constituie un segment esential) ar putea darama unul dintre cele mai active mituri ale tranzitiei - si anume ca ar fi existat doua "comunisme" si doua Securitatii: o parte care a lucrat in folosul celor mult], a asigurat acces la educate si locuri de munca sau, in cazul Securitatii, a "servit patria"; si o alta cu caracter opresiv, care a avut dimensiuni de politie politica, considerata in general un "accident", ascuns sub formula s-au petrecut si unele abuzuri. Resursele unei asemenea atitudini rezida exclusiv in faptul ca, in Romania, clasa politica si, in general, structurile administrative ale tranzitiei au radacini adanci in trecutul comunist Ceea ce se intampla si cu actualele servicii secrete, care au mostenit practic cea mai mare parte dintre oamenii, logistica si arhivele fostei politii politice a regimului comunist Insa chiar daca autoritatile postcomuniste din Romania obstructioneaza, falsifica sau in cel mai bun caz ignora trecutul de care oameni si institutii sunt inca prea strans legate, faptele acestui trecut incep sa prinda contur.

Nimeni nu poate nega un adevar de bun-simt, si anume ca instaurarea comunismului in Romania s-a produs prin represiune; la fel s-a intamplat si cu mentinerea regimului. In absenta ocupatiei sovietice si a institutiilor represive create ca instrument al acestei ocupatii, intre care Securitatea avea rolul de varf de lance, secondata de aparatul Justitiei si de Militie, regimul nu ar fi supravietuit mai mult de cateva luni. La fel, nici dictaturile personale ale lui Dej si Ceausescu nu ar fi avut sanse de impunere daca nu ar fi profitat de un climat caracteristic terorismului de stat, cum l-a definit politologul Ernesto Garzon Valdes in urma analizarii practicilor totalitare din Argentina, unde, ca si la noi, represiunea a fost instrumentul capabil si activ in conservarea sistemului politic (Ernesto Garzon Valdes, "E1 terrorismo de estado", Revista de Estudios politicos, 65, 1989. Despre caracteristicile terorismului de stat in Romania comunista, vezi si Marius Oprea, "Cuvant Inainte" la Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente (1949-l989), Polirom, Iasi, 2002, pp. 9-l7). De altfel, dincolo de apropierea teoretica, sa citesti in climatul anilor '80 din Romania literatura sud-americana nu era doar o experienta livresca - fictiunea cobora tulburator si vertiginos in realitate. Functionarea terorismului de stat, potrivit definitiei lui Garzon Valdes, este perfect aplicabila in spatiul politic al comunismului romanesc. Prima caracteristica presupune o anumita organizare ideologica, bazata pe o dogma, o idee proclamata ca absoluta, neindoielnica si care serveste pentru a scuza sau a justifica distrugerea oponentilor ei.

"Dictatura proletariatului" si "faurirea societatii socialiste multilateral dezvoltate" au reprezentat acoperirea regimului fata de procedeul anihilarii dusmanilor "interni sau externi". Constitutia si ordinea legala puteau fi incalcate sau ignorate in cazul in care aceste "ratiuni supreme" o impuneau. Al doilea element caracteristic terorismului de stat presupune un organism coerent de propaganda care justifica sau argumenteaza in favoarea mijloacelor aplicate si contraataca si stigmatizeaza pozitiile contrare.

Acesta si-a gasit corespondentul in aparatul propagandei comuniste. Al treilea element al terorismului de stat - "disciplina interna" a membrilor organismului institutional a carui functie este aplicarea mijloacelor coercitive - a functionat ca regula de baza in aparatele Securitatii, Justitiei si Militiei, acele elemente ale triunghiului represiv care au asigurat supravietuirea comunismului in Romania. Un triunghi in care s-au distrus milioane de destine, in care au disparut sute de mii de vieti, un triunghi al fricii care ii macina inca pe multi urmele sale sunt vizibile, apasarea persista.

Ca varf al triunghiului represiv, Securitatea s-a dovedit a fi instituita cea mai activa in actiuni indreptate impotriva drepturilor fundamentale ale omului: arestari abuzive, torturi, executii sumare, chiar fara judecata. Activitatea ei vreme de mai bine de un deceniu de la infiintare a fost dominata de asemenea actiuni. Ulterior, din motive care tin mai degraba de ratiuni externe (admiterea Romaniei in ONU, precum si "destalinizarea" impusa de Moscova, partial admisa de comunistii din Romania), represiunea directa si brutala a fost inlocuita de exercitarea unui control absolut asupra populatiei, prin gestionarea aproape stiintifica a fricii. Frica a fost "materia prima" de lucru, pe care aparatul represiv al Securitatii o inoculase de la bun inceput in sufletul romanilor. La capatul acestui proces, la finele anilor '80, Securitatea castigase partida jucata impotriva poporului roman. Natiunea disparuse, fiind separata in clase si "categorii" socioprofesionale. Partidul era in toate, iar securistii isi indeplineau rolul de inchizitori ai regimului doar prin simpla mentionare a numelui institutiei lor.

A existat un remediu, pe care societatea l-a respins in vremea aparitiei sale, dar al carui efect poate fi benefic si astazi; Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara, lansata pe 11 martie 1990 de un grup de fosti revolutionari, in frunte cu scriitorul George Serban. Aplicarea sa ar fi impiedicat foarte probabil sistemul de agregare a oligarhiei securisto-comuniste dupa 1989 printr-o solutie simple:

Propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura pe orice lista al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca.

Proclamatia de la Timisoara mai solicita: "Presedintele nostru trebuie sa fie unul dintre simbolurile desprinderii noastre de comunism". Aceste masuri de lustratie ar fi facut lumina de timpuriu asupra terorismului de stat comunist si ar fi impiedicat perpetuarea sa in formele postcomuniste ale mineriadelor, coruptiei, clientelismului si lasitatii. Aplicarea Punctului 8 ar fi avut sansa sa restaureze mult mai rapid natiunea romana, dezagregata si dezbinata de comunism. Dar, cum se spune, n-a fost sa fie.

Viata politica din Romania primului deceniu si jumatate de dupa 1989 nu a avut prea multe nuante, situandu-se, ideologic, pe doua mari planuri - tabara numeroasa si bine organizata a fostilor comunisti, careia i s-au opus trei mari formatiuni politice traditional anticomuniste: Partidul National Taranesc Crestin-Democrat, Partidul National Liberal si Partidul Social-Democrat (ulterior, marca acestuia fiind pur si simplu cumparata, odata cu cativa dintre liderii sai, de catre neocomunisti). Celor trei formatiuni politice li se adaugau, in primii ani de dupa 1989, numeroase organizatii ale societatii civile, extrem de active si reunite in sprijinirea Proclamatiei de la Timisoara. Din pacate, campania de dezinformare a facut ca mesajul sa fie receptionat in forme grav distorsionate, opinia publica fiind asigurata inclusiv ca ar fi vorba de o actiune iresponsabila, pusa la cale din afara tarii, urmarind pierderea integritatii teritoriale si federalizarea Romaniei - teze extrem de sensibile pentru majoritatea populatiei, mai ales in contextul conflictelor interetnice de la Targu-Mures. La primele alegeri din 20 mai 1990, opozitia a inregistrat o infrangere serioasa: Frontul Salvarii Nationale a castigat 67% din mandate, la care se adaugau numeroase partide politice mici, "tovarasi de drum", infiintate sub umbrela sa. Opozitia nu a reusit sa totalizeze decat 10% din voturi. Ion Iliescu a fost ales presedinte cu peste 85% din totalul voturilor exprimate, in conditiile unei prezente masive la urne. Singura forma de opozitie reala a ramas cea a strazii: in Piata Universitatii din Bucuresti, dar si in marile orase ale tarii, s-au declansat mitinguri-maraton pentru a determina autoritatile sa adopte Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Dupa consacrarea puterii Frontului prin alegeri, replica autoritatilor impotriva manifestatiilor a fost dura. La Bucuresti, mai multi manifestanti au fost arestati in noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. A doua zi, a izbucnit un conflict de strada violent cu fortele de ordine. Minerii au fost chemati de presedintele Ion Iliescu in Capitala, unde acestia s-au dezlantuit cu atrocitate, dupa ce, cu o noapte in urma, unitati ale Politiei si Armatei au deschis focul impotriva manifestantilor Oficial, s-au inregistrat 6 morti si 560 de raniti. Peste 1.000 de persoane au fost arestate. Brutalitatile de atunci, s-a spus, au aruncat Romania in plin Ev Mediu. Principalii vinovati, presedintele Iliescu si premierul Roman, au ramas inca un deceniu si jumatate protagonisti ai vietii publice, fara a fi trasi la raspundere pentru aceste crime de care s-au facut responsabili - ca instigator, in primul caz, si complice prin aprobarea tacita a ororilor si apoi justificarea lor publica, in cel de-al doilea.

Dupa alegerile din mai 1990, puterea structurilor neocomuniste a capatat legitimitate. In plan institutional, ea s-a tradus in reactivarea multor activisti si fosti ofiteri de Securitate, o vreme ramasi in umbra. Cu expertiza lor a inceput acea operatiune de privatizare a comunismului despre care am vorbit deja si care a dus la castigarea puterii economice, prin transferul proprietatilor statului socialist cu precadere in proprietatea privata a membrilor acestor structuri. Abia in al doilea rand si intr-o mica masura s-a realizat returnarea bunurilor catre proprietarii de la care acestea au fost confiscate de regimul comunist Retrocedarile, legiferate mult mai tarziu, au fost impiedicate deseori, inclusiv prin interventia directa a presedintelui Iliescu, care s-a declarat public impotriva lor, adaugand ca socoteste proprietatea privata "un moft". Ca urmare a consolidarii gruparii largi a fostelor structuri comuniste, la alegerile din 27 septembrie 1992, acestea au iesit din nou castigatoare, desi la un scor mult mai mic. Doi factori au dus la pierderile de procente. Primul: coagularea fortelor politice de opozitie si a societatii civile intr-o alianta, Conventia Democratica din Romania, care a reusit sa obtina 20% din voturi. Candidatul Conventiei la presedintie, Emil Constantinescu, l-a pus pentru prima oara intr-o oarecare dificultate pe Iliescu, care a castigat presedintia abia in al doilea tur de scrutin. Al doilea motiv a fost scindarea Frontului Salvarii Nationale intre tabara neocomunistilor reformisti a fostului premier Petre Roman si conservatorii avandu-l ca lider pe Ion Iliescu. Roman fusese debarcat din fruntea guvernului in septembrie 1991, tot cu ajutorul interventiei brutale a minerilor, ceea ce a sporit disensiunile in interiorul Frontului. In martie 1992, partizanii lui Iliescu se retrag din fostul FSN, formand Frontul Democratiei Sociale din Romania. Aripa conservatorilor a castigat alegerile din septembrie, acelasi an, gratie popularitatii de care continua sa se bucure Ion Iliescu in randurile muncitorilor industriali si ale electoratului rural.

Intre 1992 si 1996, tara a intrat intr-o era mult asemanatoare cu cea brejneviana din istoria Uniunii Sovietice. Daca intrebi astazi pe cineva ce s-a intamplat in acea perioada, interlocutorul se gandeste o vreme, dupa care raspunde, cam nedumerit, ca nu-si aminteste nimic. Primul-ministru de atunci, Nicolae Vacaroiu, fost activist de partid in fruntea Comitetului de Stat al Planificarii in anii regimului comunist, nu era tocmai ce s-ar putea numi un adept al reformelor liberale. Proliferarea coruptiei la nivel inalt, precum si dirijismul economic si politica subventiilor indreptate spre favorizarea bazinului electoral pro-comunist au continuat, in dauna performantelor reale. In cele din urma, decontul acestei politici de stagnare si chiar regres economic a sosit: conservatorii neocomunisti, ca si Ion Iliescu, au pierdut alegerile din noiembrie 1996. Conventia Democratica din Romania a castigat peste 37% din voturi, formand guvernul, alaturi de neocomunistii reformist ai lui Petre Roman si partidul minoritatii maghiare. Emil Constantinescu l-a devansat pe Ion Iliescu, castigand al doilea tur al prezidentialelor cu 54% din voturi. In pofida greselilor, cei patru ani de guvernare ai CDR si aliatilor sai au deschis calea spre aderarea Romaniei la NATO si Uniunea Europeana, printr-o politica de reforme mai decisa si o orientare a politicii externe clar pro-occidentala, spre deosebire de cea duplicitara a conservatorilor din tabara lui Ion Iliescu. Costurile politice ale reformelor, disensiunile din coalitia de guvernare, implicarea Romaniei in sustinerea interventiei NATO in Iugoslavia, atacata dur de conservatorii antioccidentali si de partenerii lor nationalisti, au dus la erodarea rapida a guvernarii Conventiei si a imaginii presedintelui Constantinescu - desi, dupa multe decenii de dictatura, el a fost primul presedinte democrat al Romaniei. Principalul partid de guvernare, Partidul National Taranesc - Crestin-Democrat, disparut practic de pe scena politica, si fostul presedinte au platit singuri costurile acestei prime guvernari de dreapta a Romaniei de dupa 1989.

Poate ca cea mai importanta greseala a CDR a fost ignorarea uneia dintre promisiunile electorale care viza realizarea unei reforme morale in Romania. Desi nu s-au angajat explicit sa respecte modelul cehoslovac al lustratei, liderii Conventiei au vorbit deseori la mitingurile lor electorale despre Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara, au promis deconspirarea Securitatii si inlaturarea fostilor activisti comunisti din functiile publice - ceea ce nu s-a intamplat intr-o scrisoare adresata liderului PNJCD Ion Diaconescu de catre unul dintre veteranii partidului, avocatul Constantin Dumitrescu-Cunctator - membru, in iulie 1947, in locotenenta provizorie a Partidului National Taranesc dupa arestarea lui Iuliu Maniu si a altor lideri taranisti si fost detinut politic - solicita punerea sub acuzare a fostilor membri din Comitetul Central al PCR pentru "crimele de inalta tradare si uzurparea vointei nationale, ca instrument al zeilor tutelari de la Kremlin". El argumenta ca tara asteapta un act de vointa din partea adormitului PNJCD. O initiativa in acest sens la Bucuresti ar dovedi vitalitate si ar avea un ecou neasteptat de favorabil. S-ar considera ca, in sfarsit, PTIPCD apara demnitatea natiunii.

Dumitrescu-Cunctator cita drept model pentru rezolutia romana un fragment din Legea nr. 198 a Parlamentului ceh, din 9 iulie 1993, care a decis caracterul ilegal al comunismului:

Regimul bazat pe ideologia comunista, care a decis soarta urmata de stat si soarta cetatenilor acestuia in Cehoslovacia, a fost o organizatie criminala care merita sa fie condamnata, la fel ca in cazul oricarei organizatii bazate pe aceasta ideologic; activitatea lui a avut drept scop suprimarea drepturilor omului si a sistemului democratie. Rezistenta la acest regim, practicata de cetateni sau grupuri de cetateni, bazata pe convingeri politice democratice, religioase sau morale, care s-a manifestat prin acte de opozitie sau alte activitati efectuate cu buna stiinta si exprimate public fie pe teritoriul acestui stat, fie in strainatate, chiar daca s-au desfasurat in cooperare cu o putere straina democratica, a fost legitima, justificata moral si demna de respect (Legea cu privire la ilegalitatea regimului comunist si despre rezistenta impotriva acestuia poate fi consultata la https:/www.osteuropa-zentrum.de/oe-archive/downloads/gesetze/buch/tab).

Veteranul taranist nu a primit nici un raspuns de la conducerea partidului si nici din partea celorlalti destinatari carora le-a trimis acelasi text (lideri politici si de opinie romani, ziaristi, Presedentie si chiar senatorul american Christopher Smith). Cu o singura exceptie - Doina Cornea, celebra opozanta a regimului Ceausescu, retrasa in locuinta sa de la Cluj, care ii scria cu amaraciune:

Suntem o natiune roasa de putregai. Ne vom merita soarta. Politica unei tari este asa cum o decid alegatorii ei sa fie; iar alegatorii sunt asa cum intelectualii se ocupa de ridicarea lor morala si civica (Odiseea epistolara a lui Constantin Dumitrescu-Cunctator ne-a fost istorisita chiar de catre domnia sa, ocazie cu care ne-a pus la dispozitie atat copii ale scrisorilor citate, cat si alte documente din arhiva personala).

Un diagnostic crud, dar exact.

La alegerile din iarna anului 2000, Ion Iliescu si partidul sau au revenit in fruntea tarii si la guvernare. Au urmat alti patru ani, in care de asta data conservatorii neocomunisti au jucat pe planul politicii externe cartea pro-NATO si pro-europeana a predecesorilor. Dar pe plan intern s-a reluat politica economica din perioada 1992-l996. Prioritatea a fost continuarea transferului bunurilor statului in proprietatea grupurilor de interese ale puterii. Proliferarea coruptiei la nivel inalt si constituirea unui adevarat sistem al mafiei politico-economice, condus de la cel mai inalt nivel, a determinat imbogatirea substantiala a unor demnitari si a oligarhiei activisto-securiste care a sustinut intotdeauna si neconditionat puterea neocomunistilor, din nou activa, dupa replierea si erodarea ei partiala intre 1996 si 2000. Nivelul ridicat al coruptiei si aroganta afisata a asa-zisilor social-democrati condusi de Adrian Nastase - un yes-man din garda lui Iliescu, provenit din zona tinerilor tehnocrati ai vechiului regim, promovat prim-ministru si devenit, foarte probabil, cel mai bogat politician roman - au constituit marca noii guvernari a fostilor comunisti, incheiata odata cu anul 2004. In acest context, nici nu se putea vorbi despre un proces al comunismului - dimpotriva. Guvernul Nastase a inaugurat o practica judiciara noua: au fost admise de catre procurori si trimise in instanta plangerile penale ale unor fosti securisti, care s-au simtit calomniati de articole de presa sau de victimele lor.

La 1 iunie 2004, de ziua copiilor lumii, intr-un apartament din Brasov, un batran asternea pe coli albe scrisul sau cu litere de tipar, mari si ascutite. "Doamna Liliana", incepuse domnul Sommerauer, un pensionar la picioarele caruia se harjonea un caine mare, negru, adoptat din cartier, "din cauze pe care vi le voi arata mai jos nu am putut sa va contactez pentru a ma pune la curent cu situatia mea judiciara". Werner Sommerauer, muncitor brasovean, unul dintre participantii la revolta din 15 noiembrie 1987, primise cu ceva timp in urma, de la avocata sa Liliana Poenaru, copia unei incheieri de sedinta a unei judecatorii din Bucuresti, datata 16 aprilie 2004. Era o etapa din parcursul procesului care i-a fost intentat in septembrie 2002 de un fost ofiter de Securitate. In figura lui Ristea Priboi, devenit dupa 1989 om politic si parlamentar, Sommerauer descoperise, vazandu-l la televizor, pe unul dintre fostii sai tortionari de la Securitate, din urma cu 15 ani. A facut public acest lucru, insa parlamentarul Priboi, pe deasupra si consilier al primului-ministru pe probleme de "siguranta nationala", l-a actionat pe batran in judecata, pentru calomnie. Dar sa revin la scrisoare.

Mi s-a intamplat ceea ce era sa mi se intample si la Bucuresti, intr-una din sedintele la care am fost prezent, cand pe culoarul tribunalului mi s-a facut rau, iar domnul Enache si domnul Brighidau m-au condus la usa de la intrare, asezandu-ma jos pe scara. Asemenea stari nu am mai avut de la anchetele din 15 noiembrie - 2 decembrie 1987, din arestul Militiei si Securitatii din strada Rahovei, anchete care mi-au afectat grav sanatatea, ceea ce pana in prezent nu am reliefat in nici o prezenta publica, pentru ca nu facea subiectul interviurilor cerute si date. Nu cred ca sanatatea mea prezinta interes pentru presa si nici situatia mea familiala, de asemenea, desi am fost vaduvit pe nedrept: da, sotia mea nu era pregatita sa ma paraseasca atat de fulgerator si neasteptat Toate acestea aveam de gand sa le scriu dintr-o carte despre tragedia familiei mele si ale familiilor altor colegi dupa 15 noiembrie 1987. Eu sunt crestin si cred in Bunul Dumnezeu si am constiinta curata, nu am pe nimeni pe constiinta si Domnul ma va judeca, caci este singura judecata dreapta de dincolo de linia vietii. Dar sa revin la ceea ce am amintit, si anume: la data de 12 mai 2004, orele 23, am suferit o hemoragie ulceroasa puternica si am eliminat prin esofag peste un litru de sange. Am simtit la un moment dat nevoia sa ma duc la toaleta, iar acolo mi s-a facut brusc rau, mi s-a intunecat in fata ochilor si mi-a venit sangele pe gat. Am mai fost constient atata cat sa o strig pe fiica-mea, care a chemat Salvarea. M-am trezit cand mi se facea o injectie, iar asistentii pregateau o perfuzie cu hemostatice. Nu mai aveam putere sa stau pe picioare. Desi memoria imi revenise, aveam puternice ameteli si o stare de slabiciune. Asa am si ajuns la spital, unde am fost internat si am mai primit hemostatice. Simteam pe gat gustul amar de sange. A doua zi mi-au facut analizele si au continuat perfuziile. In toata aceasta perioada din spital, am aflat de la domnul doctor si asistente despre starea sanatatii mele si despre ulcerul care a provocat hemoragia, despre cantitatea sangelui pierdut. Medicul s-a straduit cu toata bunavointa sa-mi administreze cele mai bune medicamente si a facut tot ce a putut, dar o perfuzie cu sange era exclusa. Desi aveam acest drept, dupa 20 de ani in care am fost donator de sange. Am donat sange regulat, in primii sapte ani o data pe luna, iar in urmatorii treisprezece am facut cate doua donari la trei luni. Am donat uneori si 300 mililitri. Cum s-a intamplat cu ultima inscrisa in carnetul de donator, cand medicul a refuzat sa-mi ia sange, pentru ca eram deja in varsta. Dar am dat declaratie pe propria raspundere, caci trebuia salvata mama unui copil mic. Toate analizele care mi s-au facut in spital au aratat ca am ignorat urmarile datorate torturilor asupra sanatatii mele. Acum ma simt indreptatit, ca in 1987, sa acuz ca sunt victima unui regim parvenit din trecut si regrupat pentru a se razbuna. Spre deosebire de cei de la putere, eu am salvat vieti si nu am atentat la acestea! Doamna Liliana, am fost externat pe 19 mai 2004, orele 12.00. Mi s-a spus sa continui tratamentul fara intreruperi, timp de 30 de zile, sa nu ma enervez, sa tin un regim alimentar specific ulcerului duodenal. Fiind beneficiar al Decretului-lege 118, prin care fostilor detinuti politici li se acorda medicamente gratuite, cu reteta in mana am colindat farmaciile, insa fara succes. A trebuit sa le platesc integral. Am luat ziarele si m-am enervat iarasi, vazand in Evenimentul Zilei, in articolul "Palatele stabilor PSD", ca Adrian Nastase si Ristea Priboi au vila in Predeal, cu Dana Barb, sora premierului, Roxana Bichel si Daciana Sarbu, pe strada Muncii, langa partia Clabucet. E o vila de 1 milion de euro. Iti vine sa innebunesti! In concluzie, doamna Liliana, va anunt ca nu ma pot prezenta la noul termen al procesului. Calaii m-au torturat, m-au schingiuit, mi-au scurtat viata, ei sunt responsabili de ceea ce suport in prezent. Zilele imi sunt numarate, asa cum reiese din analize. Va trimit copie dupa biletul de iesire din spital si analizele doctorilor. Brasov, 1 iunie 2004. Werner Sommerauer.

In procesul pe care fostul securist Priboi i l-a intentat, ii solicita initial batranului, "in solidar" cu cei ce i-au preluat afirmatiile, "daune morale" in valoare de 10 miliarde lei vechi, cat pensia acestuia din urma pe 2.500 de ani. Werner Sommerauer a fost achitat de prima instanta. Ristea Priboi a facut recurs.

Dupa mai bine de un an de guvernare a unei noi coalitii - intre Partidul National Liberal, Partidul Democrat si aliatii lor (partidul minoritatii maghiare si un altul, autodenumit conservator, creat de un fost colaborator apropiat al Securitatii) - o condamnare publica a regimului comunist de catre presedintele Traian Basescu nu era considerata inca oportuna. Desi dupa o campanie electorala in care a fost votat in baza promisiunilor cu privire la asteptata revansa fata de "sistemul ticalosit" al fostilor comunisti, acesta a refuzat sa intreprinda masuri pentru a trece la o condamnare ferma, oficiala a vechiului regim totalitar. Ratiunile au fost deslusite de catre el insusi, in confruntarea electorala cu rivalul Adrian Nastase: a fost comunist, provine din acelasi sistem pe care, in termeni electorali, l-a condamnat. Dar motivul pentru care domnul Basescu nu abordeaza subiectul condamnarii comunismului este altul: Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara, la care ar subscrie astfel. Si nu poate, in mod cinstit, sa o faca, deoarece la acest Punct 8 se spune: "Presedintele nostru trebuie sa fie unul dintre simbolurile desprinderii noastre de comunism".

Pentru a evita plasarea sa intr-o atare pozitie, intr-un interviu acordat saptamanalului 22, Basescu solicita "dovezi" cu privire la caracterul criminal al regimului comunist. Ca politician, el si-a inceput cariera in Frontul Salvarii Nationale, optand pentru aripa reformista a acestuia si, in cele din urma, imprimand formatiunii sale o optiune politica opusa cercurilor conservatoare ale fostilor comunisti, grupati in special in Partidul Social-Democrat si in partidul nationalist Romania Mare. Cu toate acestea, foarte probabil, o nostalgie fata de un trecut in care, dupa propria expresie, "a dus-o bine" l-a impiedicat sa inteleaga necesitatea actului moral de condamnare a comunismului. Toate insistentele venite din partea unor lideri ai societatii civile au ramas fara raspuns, tacerea prezidentiala cu privire la acest subiect prelungindu-se cel putin pana la inceputul anului 2006. Nici macar adoptarea partiala a unei condamnari a crimelor comunismului de catre Consiliul Europei - care, la 25 ianuarie 2006, a votat o rezolutie in acest sens (respingand insa recomandarile cu privire la masurile practice de aplicare a ei) - nu a modificat situatia. In textul rezolutiei (propusa de deputatul suedez Goran Lindblad) se arata ca prabusirea regimurilor comuniste totalitare din Europa Centrala si de Est n-a fost urmata nici de o ancheta internationala, nici de o dezbatere asupra crimelor comise de aceste regimuri. De asemenea, crimele in discutie n-au fost condamnate de comunitatea internationala, asa cum a fost cazul cu crimele oribile comise de nazism.

Romania ramane un loc al paradoxului politic. Doua exemple personale ilustreaza aceasta situatie. Primul: premierul liberal al tarii, Calin Popescu Tariceanu, mi-a propus la inceputul anului 2005 sa conduc Arhivele Nationale ale Romaniei. Am acceptat si am anuntat care va fi programul meu: scoaterea arhivelor de sub tutela Ministerului Afacerilor Interne si declasificarea tuturor arhivelor Partidului Comunist Ca urmare, nu am mai fost numit in aceasta functie, din cauza opozitiei vehemente a ministrului de Interne Vasile Blaga, un politician provenit din structurile vechiului Front al Salvarii Nationale. Al doilea: in 2004 am fost ales consilier local in Brasov. La depunerea juramantului, am fost surprins sa reintalnesc in persoana secretarului Primariei, cel care tinea in fata mea Biblia si dupa care repetam textul prin care ma angajam sa apar Constitutia si valorile democratiei, un fost ofiter de Securitate - ce-i drept, un om de treaba. Continuitatea si reformismul au putut face deci casa buna.

Cei care au crezut dupa 22 decembrie ca vor inlatura Securitatea si-au facut iluzii. Securitatea din Romania, la fel ca toate institutiile similare din fostele tari socialiste, este organizata in asa fel incat, chiar daca unii dintre sefii ei dispar, functioneaza in continuare fara ei. Ierarhia este organizata pe principiul sirului indian. Cand unul dintre sefi dispare, sirul face un pas in fata si locurile sunt ocupate automat. Organizarea are totusi o hiba, care a distrus unitatea aparatului: daca seful din capul sirului o ia in alta directie, toti il urmeaza (Marius Oprea, "Mostenitorii Securitatii", in Despre Holocaust si comunism, Anuarul Institutului Roman de Istorie Recenta, vol. I, Polirom, Iasi, 2003, p. 13).

Astfel definea un om al aparatului, un colonel din Dolj, procesul de transformare prin care a trecut politia politica in anii tranzitiei din Romania. La fel s-a intamplat si cu aparatul de partid, cu birocratia comunista, indiferent de schimbarile politice la varf. In acest context, singurul fapt pozitiv s-a realizat la nivelul executivului. Primul-ministru Calin Popescu Tariceanu a sustinut - iar cabinetul sau a votat - Hotararea de Guvern nr. 1724, prin care s-a infiintat un Institut de Investigare a Crimelor Comunismului chiar la 21 decembrie 2005, cand se aniversau 16 ani de la manifestatiile de strada care au dus la prabusirea dictaturii lui Ceausescu si cu mai bine de o luna inainte de discutarea si aprobarea rezolutiei de condamnare a crimelor regimurilor comuniste totalitare de catre Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Atitudinea diferita cu privire la condamnarea comunismului a primului-ministru fata de cea a presedintelui rezida, foarte probabil, in faptul ca primul, spre deosebire de al doilea, nu a fost nici macar membru in Partidul Comunist si nu a avut nici o relatie de colaborare cu Securitatea. Crearea acestui Institut, subordonat executivului, ar putea fi primul pas in acel proces care sa duca - si revin la cuvintele lui Victor Babiuc - la "renasterea tarii, reconcilierea nationala, restituirea in lume a imaginii adevarate a Romaniei".

Asemenea actiuni nu compenseaza decat partial inexistenta unor masuri cu caracter de lustratie. Un proiect de lege a lustratei a fost eliminat - fara prea multa opozitie din partea initiatorilor sai - la sfarsitul anului 2005, de pe lista de dezbateri a Senatului, pentru neconstitutionalitate. Ca urmare, imensa putere economica si oculta Securitatii, aflate in slujba comunistilor reformisti, deocamdata in recul, continua sa-si faca simtita prezenta, iar presedintele Basescu nu da semne nici el ca poate (si vrea) sa o destrame. Greseala comisa de guvernarea CDR pare sa se repete, existand astfel riscul ca principala contributie a Romaniei la capitalul comun european sa fie experienta de supravietuire a structurilor comunisto-securiste si capacitatea lor de a se adapta perfect la mecanismele economiei de piata, pe care le pervertesc in coruptie. Conflictul dintre cele doua mari tabere - liberal-democrata si conservatoare neocomunista - continua, iar rezultatul ramane inca incert, in plus, tensiunile din cadrul coalitiei de guvernamant, alimentate cu impetuozitate de presedintele tarii, sporesc aceasta incertitudine.

Cateva lucruri s-au petrecut, totusi. Colonelul Burloi, cel care in decembrie 1989 se ascundea intr-un garaj cu subalternii lui dupa fuga dictatorului, a scris o carte de succes: Am fost sosia lui Ceausescu. Mihai Montanu, ajuns pentru scurta vreme in guvern, s-a retras in lumea mai "calda" a afacerilor si diplomatiei, dupa ce s-au publicat informatii privind trecutul lui securist. Iulian Vlad, fostul sef al Securitatii, a petrecut o scurta perioada in arest, in primele luni din 1990. A devenit, peste cativa ani, "consilier" al lui Sorin Ovidiu Vantu, unul dintre cei mai puternici oameni de afaceri ai Romaniei, care a grupat in jurul sau multi ofiteri din fosta politie politica. Mihai Lupoi, capitanul cu ochelari fumurii care lansa apeluri catre armata in decembrie 1989, a fost rasplatit cu functia de ministru al Turismului. Refugiat ulterior in strainatate, unde a solicitat azil politic, a revenit pentru a reintra in politica alaturi de partidul nationalist Romania Mare. Dupa ce a intrat in Parlament, a schimbat partidul, devenind liberal. Schimbarile au atins si vechea garda. Debarcat din fruntea Partidului Social-Democrat tocmai de yes-men-ii pe care ii promovase, Ion Iliescu a ajuns intr-o pozitie politica marginala, pierzand consistent din vechea popularitate. I s-a alaturat in aceeasi situate un alt om politic - paradoxal, tocmai fostul prim-ministru Roman, pe care il alungase de la putere, cu ajutorul minerilor, deoarece era prea reformist pentru gustul conservatorilor neocomunisti, si care i-a fost multa vreme rival. Destinul celor doi oameni reflecta, in fond, drumul parcurs de Romania in acesti ani, un drum la capatul caruia comunismul pare o istorie indepartata. Doar pare. Ca in orice telenovela de succes, exista loc pentru noi episoade, chiar daca vechii protagonisti imbatranesc. Alti actori asteapta frematatori in culise eliberarea aceleiasi scene, fara sa bage de seama ca decorul s-a schimbat si audienta scade. Singurul lucru pe care comunistii il ignora este ca, dupa ce au declarat ei insisi, oficial, disparitia comunismului in 1989, ii pastreaza, de 16 ani, cadavrul in dulap.

Am aruncat o privire in cartea despre detinuti politici pe care ne-ai daruit-o. M-a impresionat destul de mult si mi-a amintit cat de putin stiu eu, copilul tau, despre viata ta. De multe ori am vrut sa vorbesc cu tine, in general despre viata ta, amintirile tale din copilarie si in special despre ceea ce ai trait prin inchisorile comuniste. Nu am putut sa vorbesc cu tine si nici nu cred ca am sa pot. Din punct de vedere emotional mi-ar fi greu si cred ca si tie. De aceea, m-am hotarat sa cumpar acest caiet frumos si sa te rog sa scrii din amintirile tale, ca si cum ai vorbi cu mine. Nu trebuie sa scrii un roman, amintirile nu trebuie sa se lege perfect intre ele, ci, pur si simplu, poti sa scrii cate putin atunci cand iti mai aduci aminte de ceva, simplu, fara a-ti face griji despre stil si forma. Te rog foarte mult sa iei in considerate aceasta rugaminte, care este pentru mine foarte importanta. Daca despre mama am mai aflat cate ceva cu timpul, despre tine abia mai stiu ceva. De altfel, cred ca sunt singurul copil care tine asa de mult la istoria familiei. In speranta ca-mi vei implini aceasta mare dorinta, te pup cu drag si (deja) cu dor. Deni.

Tatal, batranul domn Alexandru, a primit cu emotie nesfarsita aceste randuri. Ca multi dintre detinutii politici, spre binele familiei, mai ales in cazul celor cu copii care alegeau calea studiilor superioare, a decis - de comun acord cu sotia - sa divorteze. Mi-a marturisit ca nu am vrut sa le destainui celor doua fiice ale mele, in copilaria lor, nimic din toata tragedia vietii mele, am vrut ca ele sa fie cat mai destinse si mai libere. Si sunt asa cum mi-am dorit.

Fata cea mare este medic si cercetator in genetica in Statele Unite, iar cea mica, Denisa - Deni - lucreaza de asemenea intr-o mare clinica germana. Confesiunea pe care domnul Alexandru mi-a oferit-o intr-o frumoasa zi de iarna, cu multa zapada, pe cand ne plimbam agale prin Piata Sfatului din Brasov, rezuma randurile trimise Denisei. Este scurta si tulburatoare. In 1940, familia lui a fost nevoita sa se refugieze din Basarabia ocupata. Au fugit peste Prut din calea Armatei Rosii; domnul Alexandru avea pe atunci doi ani, iar tatal sau, Luca, il purta intr-un stergar petrecut pe dupa gat; fratele mai mare alerga si el pe langa parinti incarcati cu cateva boccelute - ii sangerau talpile. In 1944, a urmat ultimul refugiu, dupa pierderea Basarabiei pentru a doua oara. Statutul lor de refugiati "de pe teritoriul URSS", cu tatal fost cadru militar, combatant pe Frontul de Est, i-a silit sa se ascunda continuu de autoritati, pentru a nu fi "repatriati". Au colindat de colo-colo prin Romania, fara a reusi sa-si faca un rost. De parca soarta nu ar fi fost indeajuns de cruda cu ei, Luca, tatal domnului Alexandru, a fost arestat in 1951 si acuzat de "crime de razboi". Nu a apucat sa-l mai vada vreodata - dar si acum, uneori, in ceasurile lungi ale noptilor fara somn, simte in nari mirosul aspru al sudorii trecand prin postavul cazon, aude rasuflarea sacadata si plansetele fratelui sau, dar mai ales il apasa stransoarea acelui stergar in care tatal sau il purta la piept, in fuga lor trista peste Prut.

Domnul Alexandru a fost arestat si el de Securitate, la 14 martie 1957, pe cand abia implinise 19 ani. Lucra pe atunci ca tehnician in telecomunicatii, fiind sef de statie radio la Negresti Oas, si facea parte dintr-un grup care a sabotat intreaga retea de comunicatii din Maramures in noiembrie 1956, pentru a impiedica trecerea de trupe ale Armatei Rosii spre Ungaria, aflata in plina revolta anticomunista. Cazul, cunoscut ca "lotul telefonistilor", a produs multa valva in epoca si batai de cap Securitatii. Dar, in cele din urma, au fost descoperiti.

Capitanul Rusu mi-a aratat ordinul de perchezitie si, dupa efectuarea acesteia, m-a incatusat si, cu un Land Rover, am fost transportat si depus la Securitatea din Baia Mare, unde a reinceput calvarul vietii mele.

Pana atunci, dupa cum mi-a marturisit, cu toata amaraciunea din suflet, cu toata ura pe care am inmagazinat-o fata de marii eliberatori care ne-au adus comunismul in tara, intrezaream un drum cat mai neted in viata.

N-a fost sa fie asa. A urmat o ancheta pe care domnul Alexandru o socoteste si acum "distrugatoare". Isi aminteste ca a durat o vesnicie - iar pentru el, vesnicia masoara exact sase luni si treisprezece zile. Cu aceeasi precizie il evoca pe procurorul Miclea, care a intocmit rechizitoriul Dosarului 1341, in procesul judecat pe 27 septembrie 1957:

Vocea procurorului care taia in sufletele noastre imi suna si astazi in urechi, sfasiindu-mi sufletul: "Priviti spre aceste lepadaturi, victime ale vocilor mincinoase de peste ocean, aceste vipere care incearca zadarnic sa distruga viitorul fericit al poporului". Procurorul a propus completului de judecata sentinte astronomice, pornind de la pedeapsa capitala, munca silnica pe viata, 25 de ani, 20 de ani si multe altele.

A fost condamnat la 20 de ani munca silnica si confiscarea averii. Se putea considera norocos: pe doi dintre condamnati nu i-a mai vazut niciodata dupa acea zi. Au urmat anii grei de temnita si apoi anii de prigoana, stigmat si boala. Dar aceasta este, deja, o alta poveste din caietul Denisei.

Asemenea marturii nu au fost in stare sa miste linistea de granit a sistemului politic postcomunist din Romania. Procesul comunismului a existat doar la modul declarativ. In momentul in care sintagma era lansata la inceputul anilor '90, fondurile de documente reunite in ceea ce am putea numi, cu un termen generic, "arhivele comunismului" erau deja dispersate in custodia mai multor institutii care, la scurt timp dupa judecarea si executarea lui Ceausescu, au fost investite cu preluarea unei mari parti a arhivelor Securitatii, printr-o discreta Hotarare de Guvern nr. 1134/1990 promovata de Cabinetul Roman si publicata abia doi ani mai tarziu (Hotararea prevedea: "Organele de justitie vor prelua spre conservare, de la Serviciul Roman de Informa (ii, dosarele trimise anterior fostelor organe de Securitate in baza HCM nr. 1310/1954 [este vorba de o hotarare care stabilea ca dosarele penale instrumentate de Securitate, judecate de instante militare se trimit spre pastrare catre aceasta, accesul la ele ramanand, in multe situatii pana astazi, secret - n.m.], precum si pe cele referitoare la persoanele care au executat pedepse privative de libertate sau interdictii domiciliare, pe baza unor decizii administrative". Si Procuratura avea in vedere o buna parte a arhivelor Securitatii, despre a caror soarta nu se mai stie, practic, nimic - ele nefiind trimise catre Consiliul National de Studiere a Arhivelor Securitatii. La articolul 2, hotararea stabilea ca "organele de procuratura vor prelua de la Serviciul Roman de Informatii dosarele in care urmarirea penala a fost intreprinsa de fostele organe de Securitate si in care s-a hotarat ca persoanele cercetate sa nu fie trimise in instanta". Ratiunea acestei trimiteri a unui lot important de dosare catre Procuratura rezida in posibilitatea de distrugere "legala" a lor, intrucat termenul de pastrare a acestor categorii de documente este de maximum 10 ani de la data intocmirii lor. In Hotarare se mai stabilea ca SRI "va asigura in continuare conservarea dosarelor constituite pe baza prelucrarii arhivelor preluate de la organele de siguranta si care se refereau la actiuni indreptate impotriva sigurantei statului roman anterior anului 1944, precum si a celor ulterioare care se refera la actiuni de spionaj-tradare, actiuni subversive cu caracter legionar, nationalist-iredentist, fascist sau terorist-diversionist". Hotararea, semnata de premierul Petre Roman, a fost publicata abia in Monitorul Oficial nr. 151 din 2 iulie 1992.). In ceea ce priveste arhivele politice si administrative ale fostului regim, preluarea lor in custodia Ministerului Apararii Nationale s-a petrecut pur si simplu in secret, prin ordine telefonice. Scopul acestei confidentialitati cu care s-a realizat dispersarea si camuflarea documentelor cu privire la trecutul comunist este acum evident: a fost vorba de protejarea imaginii principalilor protagonisti ai noului Front al Salvarii Nationale, succesorul defunctului PCR, tocmai pentru camuflarea acestei relatii filiale. Consecintele au fost benefice pentru actorii politici, autori ai operatiunii, cat si pentru protejatii lor din aparatul represiv comunist, din justitie si administratie. Sistemul s-a putut astfel conserva, la adapost de dezvaluiri stanjenitoare cu privire la trecutul celor care devenisera, peste noapte, apostoli ai democratiei, dupa ce, in cea mai mare parte a vietii, actionasera cu devotament, slugarnicie si chiar entuziasm in slujba totalitarismului comunist Este de ajuns sa deschizi un numar mai vechi din Scanteia, fostul oficios al PCR - sau din revistele Era socialista ori Munca de partid - spre a gasi acolo numele multora dintre protagonistii importanti ai vietii publice din Romania de dupa '89. Dispersarea si secretizarea arhivelor comunismului a urmarit camuflarea crimelor si abuzurilor acestui regim, la care prea multi au fost macar complici prin tainuire, daca nu inspiratori sau autori directi. De pierdut au pierdut victimele - si istoria.

Drumul spre reconstituirea a ceea ce a fost este greu. In toti acesti ani care s-au scurs, secretizarea a invins istoria, pe care politicienii au inghesuit-o in lada de vechituri din pod, ignorand faptul ca strigatele victimelor - de durere si mai ales de neputinta in fata violentei - ce razbat de acolo nu vor inceta. Daca, simptomatic, cel care se ingrijea ca victimele care au supravietuit totalitarismului comunist sa primeasca o suma de bani in raport cu numarul anilor petrecuti in inchisoare era, la inceputul anilor '90, un fost aparatcik, el insusi implicat activ in represiune, nu este greu de imaginat ce s-a petrecut in Romania "tranzitiei" de la comunismul ceausist la comunismul capitalist cu documentele privand crimele si abuzurile fostului regim. "Dovezile" solicitate de presedintele Basescu pentru a condamna public comunismul sunt greu de obtinut, la capatul celor 16 ani de camuflare sau chiar distrugere a lor. Dar nu imposibil. Se pune, totusi, problema daca, in aceste conditii, stabilirea vinovatilor - necesara intr-un proces, fie el si moral, al totalitarismului comunist - mai este posibila si oportuna. Asupra oportunitatii nu se pot pronunta, cred, decat victimele - nimeni nu este indreptatit in vreun fel sa li se substituie, atata vreme cat mai exista un singur supravietuitor al sistemului concentrationar comunist in Romania. Iar cei care au avut de suferit de pe urma regimului au cerut, de nenumarate ori, in diferite feluri, ca acest proces sa aiba loc; finalitatea lui nu trebuie sa fie neaparat condamnarea juridica a unor vinovati, dar in mod absolut necesar aflarea adevarului. Un adevar pe care institutiile statului l-au ascuns si il ascund inca, din ordinul politic al mostenitorilor comunismului. In aceste conditii este dificila chiar si stabilirea numarului exact al victimelor persecutiilor comuniste. Mentinerea in Romania intr-un regim secret - sau macar discret - a arhivelor fostului regim comunist nu a fost un accident birocratic, ci, cum am aratat, o expresie a vointei politice. Cei care au preluat puterea au privit, inca din primele zile ale anului 1990, cu vadita precautie orice ingerinta publica in aceste documente, care au fost puse sub control militar si uneori evacuate din localurile anterioare de detinere. In conditiile date, nu numai ca nu s-a putut vorbi despre un proces al comunismului, ci chiar numarul victimelor a fost (si continua sa fie, in Romania anului 2006!) un secret de stat.

Documentele Partidului Comunist si ale Securitatii au fost reindosariate cu mentiunea "Strict Secret", de ofiteri ai departamentelor care le-au preluat pe masura ce, dupa executia lui Ceausescu, tara revenea la acalmie (De pilda, un dosar intitulat "Colonii de munca si domiciliu obligatoriu", inventariat in Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR cu nr. 264/4 la 18 februarie 1972, care cuprinde o sinteza privand caracterul ilegal al acestor masuri administrative dispuse pana in 1961 de catre Securitate, are urmatoarea nota, pe spatele copertelor intre care a fost reindosariat, cu sigiliul Ministerului Apararii Nationale: "Certific ca in prezentul dosar s-au numerotat, snuruit si sigilat 59 (cinzeci si noua) file. Seful biroului Documente Secrete, ss [indescifrabil]".). Fostul presedinte al Senatului Romaniei, Alexandru Barladeanu, a inteles rapid pericolul accesului la aceste arhive pentru categoria pe care o reprezenta:

Devenind in 1990 presedintele Senatului, m-am interesat unde se afla arhiva Comitetului Central. Am fost informat ca ea este transportata la Pitesti si predata armatei spre pastrare. Am vorbit de doua ori cu ministrul Apararii Nationale din vremea respective, generalul Spiroiu, atragandu-i atentia asupra raspunderii ce-i revine primind in grija respectiva arhiva si l-am sfatuit sa nu permita accesul nimanui la arhiva inainte de reglementarea oficiala a modului de administrare si folosire a acesteia, pentru a se evita sustragerea sau falsificarea unor documente. Generalul Spiroiu m-a asigurat ca acestea sunt si ordinele date de el (Alexandru Barladeanu, "Tezaurul roman de la Moscova. Un litigiu vechi de 80 de ani", Arhivele Totalitarismului, III (3), 1995, pp. 196-l97).

Cum am vazut, "reglementarea oficiala" a constat in secretizarea lor, urmata de o legislatie in domeniu care a continuat aceasta politica. Pericolul accesului la documentele conducerii Partidului Comunist consta in dezvaluirea minciunii prin care lideri ai Frontului Salvarii Nationale, fosti nomenclaturisti, Isi falsificasera trecutul, confectionandu-si o biografie de "rezistenti" ai regimului comunist. Pe langa dispozitiile telefonice in baza carora s-a operat secretizarea acestor documente, amintita Hotarare de Guvern nr. 1134 din 19 octombrie 1990, semnata de Petre Roman, privand preluarea de la Serviciul Roman de Informatii a unor dosare penale de catre Ministerul Justitiei si Procuratura Generala, a dus la dislocarea unor parti substantiale din arhiva fostei Securitatii. Operatiunea a fost facuta, cum am spus, cu discretie, Hotararea fiind publicata abia dupa doi ani, cand dispersarea documentelor era de mult incheiata (Monitorul Oficial, nr. 151, 2 iulie 1992 - vezi supra, nota 1, p. 64). Fara a intra in detaliile ratiunilor care au stat la baza acestei actiuni, remarc doar ca ea a facut si continua sa faca extrem de dificila coagularea unei documentari adecvate pentru cercetarea trecutului comunist al Romaniei, in mod direct, in vederea stabilirii numarului victimelor comunismului. Documentele de interes in acest sens sunt, in momentul de fata, in custodia a sase institutii: Serviciul Roman de Informatii, Ministerul Apararii, Ministerul de Interne, Ministerul Justitiei, Serviciul de Informatii Externe si Ministerul Public. Toate la un loc ascund, inca, cifra exacta a victimelor represiunii comuniste, pe care incerc sa o refac in continuare. Sa vedem deci cine si ce ascunde.

Serviciul Roman de Informatii nu a avansat niciodata cifre oficiale privand numarul victimelor represiunii, pretextand ca "nu are nici o legatura cu activitatile fostei Securitatii", desi detine, prin lege, inca de la infiintare, o mare parte a arhivei acesteia. Totusi, in arhivele Securitatii, care au fost partial facute publice gratie unei decizii a fostului director SRI Virgil Magureanu, anulata cu suprema marginire de succesorul sau Costin Georgescu, cercetatorii au putut depista unele documente cu privire la activitatile represive ale Securitatii. Astfel, o statistica din anul 1959 intocmita de Serviciul C (Nota Serviciului C nu corespunde insa cu una elaborata de aceeasi unitate si care ofera, tot pentru anul 1959, cifra de aproximativ 50.000 de arestati) (si ea partiala) priveste numarul celor condamnati de catre organele de cercetare penala ale institutiei, dar nu si al celor care au fost retinuti fara a fi condamnati, unii peste un deceniu. Aceasta statistica partiala prezinta (deci pentru anul 1959) 53.170 de oameni, dintre care, dupa natura acuzarilor (sabotaj-diversiune si agitate dusmanoasa), cei mai multi faceau parte din categorii sociale socotite, in mod paradoxal, "stalpi ai regimului": muncitori si tarani care se opuneau si protestau impotriva colectivizarii si deteriorarii situatiei economico-sociale. Numarul trebuie completat cu cei arestati dupa 1959, precum si cu cei retinuti pentru "cercetari" nefinalizate prin trimiterea in judecata, ci printr-o masura socotita "mai blanda": trimiterea in lagare de munca si apoi in domiciliu obligatoriu; sau cu cei deportati, ori cu domiciliu obligatoriu, numar care poate fi reconstituit gratie arhivelor fostului Partid Comunist si loturilor de documente din arhivele Securitatii transferate in 1990 la Ministerul Justitiei. In 1992, la solicitarea expresa a Directiei I de urmarire penala si criminalistica din Procuratura Generala - in sarcina careia cazuse "lucrarea" care centraliza mai multe sesizari ale unora dintre victimele Securitatii, precum si o plangere penala a Asociatiei Fostilor Detinuti Politici - SRI a facut o statistica in care centraliza "cazuri cercetate in perioada 1945-l964" de catre Securitate. Conform SRI, totalul acestora se ridica la 107.619 persoane, dupa cum urmeaza: 73-310 condamnati la inchisoare, 335 de condamnati la moarte, 18.445 de cazuri inchise prin achitare ori clasarea cazului, 6.450 de scoateri de sub urmarire penala, 571 de cazuri in care s-a declinat cercetarea catre "alt organ" si 8.508 decizii de neincepere a urmaririi penale. Celor arestati li se adaugau 21.068 de "internati in colonii de munca", dintre care 3.202 "au suferit si alte pedepse privative de libertate (inchisoare)". Dintre toti acestia, conform SRI, au decedat in locurile de detentie sau in lagare 3-847 de persoane, "din care 2.851 in timpul executarii pedepsei cu inchisoare, 203 in timpul cercetarilor, 137 ca urmare a executarii sentintei de condamnare la moarte, 656 in timp ce se aflau in colonii de munca". Statistica de mai sus a avut caracter confidential si neoficial. Ea nu a fost asumata nici atunci de catre SRI, care a trimis aceste date la Procuratura pur si simplu pe o foaie de hartie, fara vreun antet sau nota de insotire - si nici ulterior, prin vreo declaratie publica cu privire la dimensiunile represiunilor Securitatii.

Cat despre Serviciul de Informatii Externe, acesta nu a prezentat niciodata public documente privind activitatea de politie politica a DIE (CIE), desi aceasta este documentata prin tentativele (inclusiv reusitele) unor atentate asupra emigrantilor "incomozi" regimului, acte de rapire, instigare si participare la acte teroriste. Unele dintre acestea sunt de multa vreme de notorietate (precum colaborarea cu teroristul Carlos), dar nu au fost oficial asumate.

Un alt serviciu secret, din cadrul Ministerului de Interne, creat de fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu la inceputul lunii februarie 1990, a preluat prin mijloace ilegale fosta arhiva a Securitatii Municipiului Bucuresti (SMB). Se pare ca o parte a acestei arhive a fost transferata - in preajma alegerilor din 1996 - la Fundatia pentru Democratie in Romania, fundatie a PDSR-ului, condusa ulterior chiar de fostul vicepremier. Nici un document din arhiva fostei SMB, unitate de elita a Securitatii, nu este accesibil - decat atunci cand este "pus la dispozitia presei" ca urmare a interesului politic al fostilor securisti si al protectorilor lor politici, sau a serviciului secret care le-a mostenit.

Ministerul Apararii Nationale a preluat in primele zile de dupa executarea cuplului Ceausescu, sub pretextul "protejarii", arhivele PCR. Acestea au fost predate, partial, Arhivelor Nationale abia dupa ce complexul de masuri restrictive privand accesul la arhivele fostului regim comunist a fost legalizat prin Legea Arhivelor Nationale din aprilie 1996. Dorinta fostei puteri de a camufla trecutul a fost de altfel exprimata si de faptul ca desfiintarea Partidului Comunist Roman nu a fost niciodata legiferata, tocmai pentru a nu se pune public problema succesiunii si a celor abilitati sa gestioneze aceasta succesiune, in care arhivele ocupau un loc deosebit de important, prin capitalul lor de informatii. Tocmai de aceea, odata intrate (din primele luni ale anului 1990) in stapanirea MApN, arhivele cele mai importante ale Partidului Comunist au fost reindosariate in cadrul Biroului Documente Secrete. Adoptarea Legii Arhivelor Nationale nu a schimbat prea mult situatia, iar accesul la fondurile arhivistice de interes pentru istoria comunismului a ramas limitat. Ceea ce s-a realizat prin trecerea arhivei fostului Comitet Central al PCR din custodia Biroului Documente Secrete al Armatei in cea a Arhivelor Nationale a fost, practic, pana azi, doar o "descarcare de gestiune" a Ministerului Apararii in sarcina Ministerului de Interne. Paienjenisul de interdictii stipulat de Legea Arhivelor Nationale - propusa de directorul de atunci al Arhivelor, Ioan Scurtu (de altfel, un distins istoric, specialist tocmai in istorie contemporana), si votata la 2 aprilie 1996 - prelungea practic secretizarea, facand imposibil un acces de fapt si de drept la arhivele comunismului. Potrivit prevederilor articolului 5, Arhivele Nationale se obligau sa asigure aplicarea prevederilor legislatiei in vigoare in realizarea protectiei documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic National al Romaniei, respectiv in apararea secretului de stat, paza si conservarea acestor documente [s.m.].

In conditiile in care secretul de stat nu fusese redefinit in functie de noile realitati, iar siguranta nationala poate fi interpretata cuprinzator, indosarierea anterioara a arhivei PCR in regim secret, raportata la acest articol, devenea deja in sine o baza solida de interdictie a accesului. Aceasta interdictie functioneaza inca in 2006, la 16 ani de la "caderea comunismului". Arhivele Nationale raman un bastion al secretelor, gratie opacitatii ministrilor de Interne care le-au avut sub obladuire. Nu ma puteam astepta la mai mult de la cei care au fost instrumente ale FSN-ului ca mostenitor legitim al Partidului Comunist - dar situatia a ramas aceeasi si sub "democrati", incepand cu ministrii Conventiei Democratice si sfarsind cu cel al Aliantei Dreptate si Adevar, care continua, prizonieri autosuficienti ai mentalitatii celor din vechiul sistem, sa impiedice accesul la documente esentiale pentru istoria comunismului. Daca in aceste arhive se regasesc mai putine statistici privand victimele terorii, in schimb aici se afla discutiile din spatele usilor inchise, deciziile si ordinele care au stat la baza acestei terori - iar secretizarea lor este o forma de complicitate la aceste acte criminale.

Ministerul Justitiei a primit spre pastrare, in urma Hotararii de Guvern nr. 1134, dosarele trimise anterior fostelor organe de Securitate [.] referitoare la persoanele care au executat pedepse privative de libertate sau interdictii domiciliare pe baza unor decizii administrative, iar Ministerul Public (Parchetul General) detine dosarele in care urmarirea penala a fost intreprinsa de fostele organe de Securitate si in care s-a hotarat ca persoanele cercetate sa nu fie trimise in instanta.

Prima categorie de documente se pastreaza in arhiva de la Cernica, iar cele din custodia Ministerului Public se afla la arhivele Tribunalelor Militare Teritoriale Bucuresti, Cluj si Iasi. Pe categorii de dosare, la sfarsitul anului 2000, situatia cantitativa se prezenta astfel: a) 300.000 de volume privesc 120.000 de cauze penale, prin care au fost condamnate 250.000 de persoane; b) in cazul pedepselor administrative, se pastreaza 80.000 de decizii de internari in colonii de munca si se pot documenta 173.000 de cazuri de deportari si fixari de domiciliu obligatoriu. Aceste documente se pastreaza" in arhiva de la Cernica. Lor li se adauga circa 2.400 de dosare aflate la Parchetul General, pentru utilizarea lor in elaborarea unor recursuri in anulare. De asemenea, prin aceeasi Hotarare, Procuratura Generala a preluat dosarele in care Securitatea nu a pronuntat sau solicitat condamnari, dar totusi persoanele respective au fost retinute si anchetate, unele ani de zile. Conform legii, termenul de pastrare a acestor acte judiciare este de zece ani, astfel ca numarul acestei categorii de victime nu poate fi precizat - si nici "tratamentul" de care au avut parte. Un alt fond arhivistic important aflat la Ministerul Justitiei este cel al Directiei Generale a Penitenciarelor, care este depozitat la Jilava, in subsolul Spitalului penitenciar, cat si la penitenciarele din teritoriu utilizate in trecut ca locuri de detentie pentru detinuti politici. Aceste arhive sunt practic inaccesibile, desi, de exemplu, in subsolul Spitalului Jilava se afla, in conditii insalubre, una dintre cele mai impresionante surse arhivistice pentru cunoasterea rezistentei in inchisori - inclusiv, de pilda, registrele cu detinutii condamnati la moarte si procesele-verbale ale executiilor. In 2006, niciuna dintre aceste arhive nu este prelucrata arhivistic si nu beneficiaza de un regim de acces pentru cercetatori.

Practic, in spatele usilor zavorate ale acestor institutii se ascund crimele si abuzurile fostului regim - autorii, dar si victimele, stiute, cele mai multe, de propria suferinta si de Dumnezeu. Dramele de dincolo de zidul temnitei sunt numeroase, greu de descris, greu de inteles, tulburatoare.

Intr-o parte a celulei se afla tineta, un hardau in care detinutii isi faceau necesitatile fiziologice. Cel mai adesea neacoperit, raspandea mirosuri pestilentiale in intreaga celula: "banditii" trebuiau sa-si simta, inclusiv prin miros, propria "descompunere". In celulele reci, imbracati sumar, fara a avea posibilitatea sa faca o baie cu lunile si reusind cu mare greutate sa-si spele cate o camasa in aceeasi gamela in care primeau hrana, detinuti intrau intr-o lume in care numai imaginarul mai putea salva demnitatea; caci altfel totul era pus de-a curmezisul naturii umane. Hrana era la limita supravietuirii: ciorbe de muraturi sau din morcovi putrezi, care fermentau in gamele chiar daca zeama era rece, ciorbe de burta, ori cu buze sau copite de vita aruncate in cazan fara a fi curatate, toate alcatuind un meniu inconsistent, care punea stomacul si mai ales ficatul la grea incercare. Majoritatea celor care au trecut prin acest regim penitenciar au capatat afectiuni hepatice si boli digestive grave. Era considerata zi de sarbatoare aceea in care primeau arpacas, sau o fiertura de fasole in care boabele se puteau aduna, toate, intr-o lingura, iar o bucata de paine de 250 g (pentru o zi intreaga) inlocuia celebrul turtoi, un bulgare de malai oparit si ars apoi in cuptor, care, dupa ce se racea, devenea tare ca un bolovan.

In celula, fiecare zi incepea la ora 6, cand, in cateva momente, detinutii trageau, peste camasile cazone in care dormeau, zeghea tocita si de-a dreptul stravezie de atata purtat, apoi intindeau patura niciodata spalata, plina de gauri, peste salteaua de paie. Urma raportul in fata gardienilor: "Sa traiti domnule. [gradul], camera. [numarul] raporteaza un numar de. Detinuti", in vreme ce unul dintre gardieni verifica cu ajutorul unui ciocan de lemn daca nu cumva peste noapte au fost taiate zabrelele de fier de la ferestre. Gardienii ieseau trantind usile de metal si punand zavoarele grele, despre care spuneau, in bataie de joc, ca sunt menite sa-i puna in siguranta pe detinuti, "ca sa nu va sugrume poporul" - iar apoi, cei care primeau incuviintarea, se asezau pe marginea paturilor de jos, spre a putea fi oricand urmariti prin vizeta de ochiul vigilent al paznicului de pe celular. Nimeni nu avea voie sa se intinda in pat pana la ora 22, cand se dadea stingerea, exceptiile fiind rare - doar muribunzii primeau aceasta invoire de la medicul inchisorii, in loc de medicamente. Restul detinutilor, ramasi in picioare, se invarteau in cerc, de dimineata pana seara. Orice alta activitate era interzisa, iar abaterile se pedepseau cu izolarea la carcera, o celula prea mica pentru a te putea lungi pe ciment, in intuneric, cu numai o cana de apa si un turtoi de malai, primite o data la trei zile. Domnul Alexandru, cel care ne-a mai istorisit din patimirile sale, descria cu o voce egala, fara inflexiuni, cu privirea atintita undeva, peste umarul meu, unde parea ca vede toate acestea. Numai cand si-a adus aminte de ravagiile gripei spaniole, care i-a decimat pe detinutii Penitenciarului Gherla in aprilie 1959, careia el i-a supravietuit printr-un miracol, si-a coborat ochii asupra mea, iar privirea i s-a umbrit:

Boala a gasit organisme slabite, lipsite de aparare si a maturat deopotriva de pe acest pamant varstnici si tineri. Printre cei atinsi de gripa si care au ramas in viata m-am numarat si eu. Dar am facut o complicatie cumplita, o tuberculoza pulmonara, dintr-o forma foarte rebela, cu evolutie rapida. Am trecut adesea pe langa moarte. Hemoptizii acute mi-au marit calvarul - gura mi-era tot timpul plina de sange. Am avut apoi o hemoragie mare, colegii de celula bateau intruna in usa sa vina gardianul. A parut o vesnicie pana cand l-am auzit dincolo de usa. "Ce este, ma?" a intrebat. "Aduceti medicul, ca un detinut are hemoragie si moare." Raspunsul a venit prompt: "Ei, si ce daca moare? Dupa ce moare, scoate-l pe patura afara!". Dupa o vreme, vazand ca mortul n-a aparut, a chemat totusi medicul, un detinut. Am fost transferat la infirmeria inchisorii. Singurul tratament prescris a fost nemiscarea. Am stat nemiscat in pat luni in sir, pentru ca alt tratament, medicamente, nu existau.

A supravietuit si, incet-incet, s-a intremat, in asa masura incat, tanar fiind (implinise 23 de ani), in 196l a fost inclus intr-un lot de detinuti trimisi intr-o colonie de munca din Delta Dunarii. Bucuria iesirii dintre zidurile Gherlei a fost de scurta durata. Regimul de detentie, la fel de dur, a fost sporit de chinurile unei munci istovitoare, in arsita sau in ger, deopotriva.

Eram umiliti cum numai ei stiau sa o faca, parca erau specializati intr-o scoala a cruzimii si a lipsei de omenie. Ni se cerea cu hotarare sa uitam ceea ce am fost sau suntem inca, dar parca tot preferam locul acela decat zidurile inchisorii.

In colonia de munca, domnul Alexandru a reintalnit fericirea, sub chipul unei carti postale, prima dupa o detentie de cinci ani, prin care a scris familiei, anuntand doar "sunt bine sanatos", conditiile ca acel petec de hartie sa plece catre destinatar. Solicitarile de medicamente - in primul rand hidrazida pentru tratarea tuberculozei - si alimente bogate in proteine, in limita celor 5 kg admise de regulament, contraziceau aceste cuvinte. Norocul i-a suras inca o data cand, gratie pregatirii sale de electronist, a avut un mare privilegiu: comandantul lagarului i-a cerut sa ii repare aparatul de radio pe care il avea acasa:

Acolo era numai sotia lui, care s-a comportat cu mine firesc, ca si cu un om obisnuit. Uitasem cum e sa fii socotit astfel. Am vazut ca mai exista omenie si in lumea lor. Era pentru prima data de la arestare cand vedeam cerul liber, respiram un aer altfel decat printre gratii sau sarma ghimpata.

Atunci domnul Alexandru a inceput sa spere ca, poate, intr-o buna zi se va putea intoarce printre oamenii liberi. Dar sirul suferintelor sale nu se incheiase.

Cei inchisi in colonii de munca, deportati sau trimisi in domiciliu obligatoriu, "administrativii", cum sunt inca numiti in lumea fostilor detinuti politici, prin preluarea termenului din argoul Securitatii, cei care au cazut victime acestor masuri administrative abuzive au trait doar la prima vedere drame mai putin spectaculoase decat cele ale condamnatilor politici. Despre deportari si stabilirea domiciliului obligatoriu - actiuni de care fosta Securitate (sau fostii securisti) nu au prea multe "de spus", intrucat nu se considera implicari - exista documente sugestive. Asa cum reiese din Nota de studiu nr. 00880015 din 14 decembrie 1967 intocmita la Serviciul C al Consiliului Securitatii Statului (Arhiva Serviciului Roman de Informatii, Fond D, Dosar 7778, vol. 36, ff. 36-42 (in continuare, ASRI), copiindu-se modelul sovietic, cu incepere din 1949 s-au instituit masuri de dislocare si fixare de domiciliu obligatoriu, internare in colonii si unitati de munca si fixare de loc de munca obligatoriu pentru unele categorii de persoane care, fara sa poata fi incriminate penal, faceau obiectul unor dispozitii cu caracter represiv avand ca baza actele normative emise de Marea Adunare Nationala sau Consiliul de Ministri, dar si simple hotarari si dispozitii ale MAI (Pentru o prima analiza a acestora, vezi M. Oprea, "Legislatia represiunii", in Stephane Courtois et al., Cartea neagra a comunismului, Humanitas, Bucuresti, 1998, pp. 748-755, si Ion Balan, Regimul concentrationar din Romania in anii 1945-l964, Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2000, pp. 79-l04). "Mosierii" au fost prima categorie supusa de autoritati unor masuri asa-zis. Administrative" speciale, in consonanta cu politica represiva stalinista. Actiunea de expropriere s-a derulat in noaptea de 2 spre 3 martie 1949. Au participat echipe mixte de Militie si Securitate care i-au secondat pe activistii locali "imputerniciti" pentru a-i scoate din case pe "fostii mosieri" impreuna cu familiile, a-i deporta si supune unui regim de domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat, in diferite localitati din tara. Un raport (ASRI, Fond D, Dosar 9916, ff. L-l8) inaintat de conducerea DGSP Directiunii Organizatorice a Comitetului Central arata ca in urma operatiunii de expropriere - pregatita in cel mai mare secret si desfasurata pe tot cuprinsul tarii in noaptea de 2 martie 1949 la ora 3 - au fost supusi evacuarii, 2.972 mosieri, 3.744 membri de familie, 363 administratori, 725 alte persoane", deci in total 7.804 oameni. Operatiunea s-a facut cu o salbaticie care e dezolanta pentru orice om care tine sa respecte pe oameni! Oricat de oribile ar fi fost ordinele, cei care le aplicau aveau latitudinea sa le execute cu un dram de omenie. Daca n-au facut-o, e ca s-a stins orice simtire mai buna in oameni. La unii din ura, la altii din servilism si frica, nota un contemporan al evenimentelor (Alice Voinescu, Jurnal, editie ingrijita de Maria Ana Murnu, Albatros, Bucuresti, 1997, p. 547).

In 1949, deportarea a fost utilizata ca masura punitiva si impotriva taranilor care s-au rasculat in vara acelui an. In judetele Arad si Bihor, ca urmare a unor ample miscari taranesti din lunile iulie si august, s-au organizat ample actiuni represive, revoltele fiind inabusite prin interventia violenta a trupelor de Securitate. Intr-un "Studiu informativ asupra actiunilor contrarevolutionare chiaburesti" din zona, intocmit la 12 august 1940, la capitolul "Reprimarea actiunilor" se arata ca din fiecare localitate in care au avut loc actiuni chiaburesti "se vor ridica capii acestor actiuni (in lipsa, familiile acestora) si cate 10-l5 familii de chiaburi, afirmati ca dusmani ai poporului". Din 31 iulie si pana in 3 august, "in timpul operatiunilor au fost executati in regiunea Oradea 16 chiaburi, iar in regiunea Arad 12 chiaburi". In noaptea de 2 spre 3 august, un efectiv de 315 militieni si 65 de securisti au luat cu asalt satele pacificate si au trecut la imbarcarea intr-un tren special a celor ce aveau sa fie deportati in Dobrogea, la Medgidia. Au fost ridicate in acea noapte 257 de persoane, printre care multi copii. Astfel, din comuna bihoreana Bicaciu a fost ridicat capul familiei Kuyma Iosif, cu sotia, fiul Stefan (de doi ani si jumatate), fiica Elisabeta (de cinci luni) si mama sa, Maria, de 75 de ani. Din comuna Ucuris, familia lui Popa Petru a fost ridicata cu tot cu nepoatele Elisabeta si Ana (de 2 ani, respectiv 10 luni), in lipsa parintilor acestora - tatal fusese executat, iar mama arestata. Deportarile au continuat in zilele urmatoare, incheindu-se abia in septembrie (ASRI, Fond D, Dosar 4638, ff. 19-l98, 230-267).

Practica avea sa fie extinsa in anii urmatori, capatand proportii de masa. Deportarile si fixarea domiciliului obligatoriu s-au facut in general doar in baza unor dispozitii operative ale MAI, dublate apoi de dispozitii cu caracter secret. O actiune in forta s-a plasat in zona de granita cu Iugoslavia, in noaptea de Rusalii (17 spre 18 iunie 1951), cand s-a declansat o vasta operatiune de deportare careia i-au cazut victime 10.099 de familii, cu un numar total de 43-891 de persoane (Ibidem, Dosar 7778, vol. 36, f. 39). Au fost urcati in trenuri si lasati in campia goala a Baraganului - li s-a dat dreptul sa-si ia cu ei un numar restrans de bunuri, casele si inventarul ramas fiind predate unor "colective de primire formate din delegati ai Ministerului Agriculturii si ai Sfaturilor Populare" (Miodrag Milin si Ljubomir Stepanov, Golgota Baraganului pentru sarbii din Romania, 195l-l956, Uniunea Democratica a Sarbilor si Carasovenilor din Romania, Timisoara, 1996, pp. 199-202). Echipele mixte care au actionat pe teren au fost formate din activisti de partid, militieni, securisti si militari din trupele de Securitate. Operatiunea s-a desfasurat "fara incidente grave si fara a se intampina rezistenta". Au fost totusi semnalate si cazuri deosebite: cetateanul iugoslav Pater Matei din comuna Gelu s-a spanzurat la cateva ore dupa ce i s-a pus in vedere ca trebuie sa paraseasca localitatea. Dar cei mai traumatizati de pe urma acestei perioade au fost copiii.

Copil fiind, nu am avut nici o jucarie. Aveam sapte ani cand am vazut cea dintai papusa. [.] Eram in clasa a VI-a cand am mancat pentru prima oara ciocolata (Ibidem, p. 196), povestesc in zilele noastre copii ai deportatilor. Lupta de clasa nu a tinut cont de varsta: cel mai "tanar" de pe liste avea doar cateva zile, iar cel mai in varsta trecuse de 90 de ani.

In numeroase cazuri, ofiterii Securitatii nu reuseau, cu toate eforturile, sa adune dovezi pentru condamnarea celor suspectati prin simpla lor apartenenta la categorii sociale socotite "dusmanoase". Intrucat nu puteau fi luate masuri represive impotriva lor in baza Codului Penal sau a unor legi publice, iar deportarea si fixarea domiciliului obligatoriu se considera ca nu anihileaza potentialul pericol reprezentat pentru regim de persoanele respective, s-a trecut la elaborarea unui complex de legi cu caracter secret care sa reglementeze un nou tip de detentie, pentru care nu era necesara pronuntarea unei sentinte penale. Astfel au aparut pe teritoriul Romaniei numeroase lagare, numite in timp si in functie de tipul lor de organizare unitati, colonii si batalioane de munca.

Dupa cum am aratat, la Ministerul Justitiei se pastreaza circa 80.000 de fise ale celor trimisi in lagarele si coloniile de munca. Dar cifrele ar trebui sa suporte adaugiri. Un raport secret al Securitatii din 1968 arata:

Din relatarile unor ofiteri ce muncesc in prezent in acest sector rezulta ca in anul 1954 fostul sef al Serviciului de evidenta, colonel Popescu Gheorghe (Gogu) (La infiintarea Securitatii in august 1948, Gogu Popescu a fost numit director al Directiei a II-a Contrasabotaj. Invatator, originar din Targoviste, a organizat bandele de batausi comunisti la alegerile din 1946, in calitatea sa de sef al organizatiei de partid Dambovita. Dupa indepartarea din Securitate a avut parte de o cariera diplomatica, fiind numit ambasador in Birmania si apoi in Ghana), in prezent ambasador in Birmania, a ordonat distrugerea fiselor de evidenta pentru aproximativ 17.000 persoane ce au fost internate administrativ. Ca urmare, dosarele in arhiva Securitatii nu se pot gasi decat cu mari greutati (Arh. Com. Ex. al CC al PCR, 264/1972, vol. 4, f. 17).

Cu toate acestea, dupa cum arata statistica neoficiala a Serviciului Roman de Informatii din 1992 - prezentata mai sus (Vezi supra, pp. 68-69) - in arhivele sale exista inca date cu privire la 21.066 de persoane care au suferit "internari in colonii de munca in perioada 1945-l964". Numarul total al celor trimisi in lagare de munca poate fi estimat adunandu-se cele 80.000 de dosare individuale de la Ministerul Justitiei si cele din arhivele fostei Securitati: 21.068 pastrate, plus alte 17.000 distruse. Putem deci lua in considerare ("linistiti"?!) cifra de 118.068 de oameni trimisi la munca fortata. "Internarea" - cum era numit procedeul, in mod eufemistic - se facea cu totul arbitrar, la voia Securitatii. Practic, in afara nomenclaturistilor, oricine putea fi trimis in lagar.

In Romania comunista, daca erai ridicat de acasa sau de pe strada spre a fi trimis in lagare, la Canal, nu era usor nici macar sa mori. "S-au savarsit abuzuri in ceea ce priveste regimul de detentie, cel alimentar, asistenta sanitara", consemna sec un document din 1968 (Arh. Com. Ex. al CC al PCR, 264/1972, vol. 4, f. 18) cu privire la "unitatile si coloniile de munca". Le ilustreaza pe larg o intreaga literatura memorialistica (Vezi retrospectivele bibliografice pe tema "Rezistenta anticomunista in Romania", publicate in Arhivele Totalitarismului, 5 (4)/1994, pp. 244-266; 6 (D/1995, pp. 250-287; 7 (2)/1995, pp. 202-221; 8 (3V1995, pp. 237-246; 9 (4V1995, pp. 203-220; 10 (D/1996, pp. 215-241; 1l-l2 (2-3V1996, pp. 22l-233). In lagar, toate erau dificile si greu de suportat: conditiile de munca erau barbare, vanturile napraznice si neobosite, hrana insuficienta, cazarea improvizata (Catalin Ropala, Periprava. Memorial din gulagul romanesc, Majadahonda, Bucuresti, 1997, p. 117).

Bolile faceau ravagii printre oamenii adunati de prin toate inchisorile politice din tara, extenuati de foamete si frig, de umezeala acelor saivane in care locuisem, obositi de munca epuizanta. Erau anemiati, distrofici si dintre acestia din urma au fost destui cei care au alunecat in casexie (Faza in care metabolismul consuma tesuturile, omul intrand intr-o faza de "autodevorare".) - ultima faza de slabire generala a organismului, din care greu se mai putea redresa cineva (Constantin Horujenco, Povestiri din intuneric, Alma, Galati, 1997, p. 108.).

Dar poate ca cel mai greu de indurat au fost cruzimile absurde pe care oamenii le-au suportat sau la care au fost martori, fiind apoi marcati pentru tot restul vietii de cele traite si vazute. Exemplele ar putea umple o lunga monografie. Ele au fost consemnate si de rapoartele in urma unor controale facute in coloniile de munca in anul 1953. Chiar documente ale Securitatii releva cruzimi deosebite petrecute aici. Numai in luna ianuarie a anului 1953, in coloniile de munca de la Canalul Dunare - Marea Neagra au murit 133 de detinuti, potrivit evidentelor fostei politii politice. Cele mai multe decese s-au Inregistrat la coloniile Peninsula si Poarta Alba (46, respectiv 30 de detinuti). (ASRI, Fond D, Dosar 10971, ff. 15-20).

In coloniile de munca se practica pe scara larga bataia, incarcerarea pe termen lung, utilizarea la munci grele a detinutilor bolnavi, iar ratiile de hrana neindestulatoare au facut ca moartea multora sa fie cauzata pur si simplu de foame si istovire. Daca tratamentul inuman aplicat detinutilor in lagarele din Romania a caracterizat intregul lagar sovietic, in unele perioade, in anumite locuri de detentie au existat puternice accente de sadism in aplicarea acestui tratament. Ca urmare, in 1952, la multe dintre coloniile Canalului Dunare - Marea Neagra se inregistra o medie a mortalitatii de peste 30 de detinuti pe luna (Ibidem, ff. 177-l80), iar intre acestia, unii isi gaseau sfarsitul in chinuri care, daca nu ar fi consemnate chiar de documente ale Securitatii, ar fi greu de imaginat. In sadismul lor, unii comandanti de lagar obisnuiau sa se distreze punandu-i la cele mai grele munci pe epileptici si distrofici sau scotandu-i la munca in ger, desculti si numai in camasi. Neindeplinirea normelor era sanctionata cu munca neintrerupta fara hrana timp de 24 de ore, urmata de carcera. Unii detinuti au fost batuti pana la desfigurare, ramanand infirmi pe viata.

Rapoartele facute in imprejurarile anchetelor din 1953 in coloniile de munca de la Canal si din Balta Brailei de catre medici detinuti sunt relevante pentru ravagiile provocate de frig si foame, decimandu-i pe detinuti in special in lunile de iarna.

Detinutul a fost adus pe targa din carcera, fara cunostinta, cu respiratia foarte rara, fara puls aproape si, cu toate ingrijirile ce i-am dat la infirmerie (injectii de camfor si cofeina), dupa 1/2 ora a incetat din viata. Era in evidenta cu distrofie si in diferite randuri fusese scutit de munca de catre serviciul medical. Nu a fost adus la vizita medicala inainte de a fi incarcerat si nici nu am fost chemati spre a-l vizita la carcera, in tot timpul in care a fost incarcerat.

Un alt detinut a incetat din viata chiar in cabinetul de consultatii al infirmeriei, in timp ce abia ii facusem injectii de cofeina si camfor. Nu am fost chemati de a-l vizita inainte de a-l incarcera si nici nu a fost vizitat de noi acolo [.]. Nu s-a tinut seama de catre conducerea coloniei de scutirile medicale si bolnavi, chiar distrofici grav au fost scosi pe santierele de lucru, aducandu-i seara pe brate, pe altii inghetati complet si morti.

Astfel, un detinut "distrofic gradul 3 a fost adus in agonie, inghetat, de pe santier si a murit dupa cateva ore, in infirmerie", iar un altul "a fost adus mort, inghetat pe santier". Toate cazurile, afirma medicul, inspirand un lung pomelnic de morti in lunile ianuarie si februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate.

In afara de acestia, sunt numeroase alte cazuri de detinuti inghetati, dar care au putut fi readusi la viata in urma ingrijirilor noastre. Toti detinutii politici care inghetau pe santierele de lucru erau distrofici, fiind slabiti si nu mai aveau caloriile necesare pentru a se apara contra frigului, fie ca unii erau usor imbracati, fara camasi, fiind arestati in lunile de vara, unii chiar cu picioarele goale. Dimineata, la iesirile cordoanelor de lucru pe poarta, erau scene ingrozitoare, cu batai sangeroase si cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit sa induioseze si inimile de piatra, nota acelasi medic al coloniei penitenciare Cernavoda intr-o declaratie care s-a pastrat in arhivele Securitatii (Ibidem, ff. 34-35).

Unele dintre crimele din lagarele de munca au fost anchetate de Procuratura Generala, care a sintetizat si conditiile de detinere in fraze sugestive:

Au fost cazuri cand detinutii erau asasinati prin impuscare, ingropati de vii in pamant, obligati iarna sa intre in apa pana la brau si sa taie stuf, introdusi iarna in carcere descoperite, uneori dezbracati, in pozitii chinuitoare - doi in picioare si doi cu capul in jos. In timpul verii, erau dezbracati, legati de maini si expusi muscaturilor de tantari. Manifestarile de bestialitate continuau si dupa moartea detinutilor, ale caror cadavre, neinhumate timp indelungat, roase de sobolani, erau profanate si chiar introduse in carcera, sub pretextul ca torturile n-au fost indeajuns de aspre (Ibidem, Dosar 10844, vol. 1, ff. L-3, "Nota privand procesul intentat unor cadre si detinuti de la fosta colonie de munca Salcia", din anii 1953-l955, nedatata, probabil din 1967; poarta mentiunea Strict secret de importanta deosebita).

Pentru atrocitatile descrise mai sus - petrecute in colonia penitenciara Salcia, singura cercetata de procurori - au fost trimisi in judecata 21 de ofiteri si subofiteri, care au fost gasiti vinovati. Au fost condamnati in 1954 la pedepse de pana la 25 de ani inchisoare. Un an mai tarziu, ministrul de Interne Alexandru Draghici i-a absolvit de pedeapsa si le-a sters din cazier incriminarile. Mai mult, a dispus ca majoritatea dintre ei sa fie reincadrati in MAI. Printr-un decret al Prezidiului Marii Adunari Nationale, acestor cadre li s-a acordat vechimea neintrerupta in MAI pe toata durata detentiei, iar conducerea Ministerului de Interne le-a acordat cate o suma de bani echivalenta cu salariul pe trei luni si cate o luna de zile de concediu la casele de odihna ale MAI pentru refacerea starii fizice (Ibidem).

Procurorul general adjunct Alexandru Voitinovici, care ordonase anchetele din 1953 si descoperise mii de persoane detinute ilegal, a fost retrogradat din functie, ceea ce dovedeste ca Securitatea inspirase crimele produse in lagarele de munca si stabilirea conditiilor de detentie, exterminarea detinutilor, inclusiv trimiterea lor ilegala in lagare fiind o actiune deliberate a politiei politice comuniste (Arh. Com. Ex. al CC al PCR, 264/1972, vol. 4, f. 2).

Sa facem acum o recapitulare: 107.619 persoane, victime ale Securitatii, despre care se afla date in arhivele Serviciului Roman de Informatii, potrivit unei statistici neoficiale din 1992; alt; 250.000 de condamnati din motive politice despre care se afla date in arhivele Ministerului Justitiei; 2.400 de dosare la Procuratura Generala; 173.000 de deportati; 118.068 de internati in lagare de munca. Cifre bazate strict pe documente pastrate, fara a le socoti pe cele distruse, care s-au pierdut, deteriorat - sau pur si simplu ceea ce nu s-a trecut pe hartie. Cifre care ascund tot atatea destine frante. Totalul este oricum impresionant: 651.087 de fiinte umane care au reprezentat elita Democratica, intelectualitatea Romaniei, copii care nu au apucat sa simta in copilaria lor gustul unei ciocolate sau simpli tarani, rastigniti pe cuie in lagar pentru ca nu au vrut sa-si predea cotele. In numele tuturor acestora, al familiilor si urmasilor lor, o simbolica declaratie de iertare nu ajunge. Asa cum s-a petrecut peste tot in lume unde au avut loc asemenea crime - care pot fi lesne considerate crime impotriva umanitatii - ele se cer scoase la iveala. Nu ajung doar scuze formale prezentate urmasilor. Iar faptasii sa fie pedepsiti si dupa lege, si dupa moartea lor, prin judecata istoriei, dupa adevaratul chip pe care l-au purtat - cel al mortii.

Rugaciunea spune: "Precum in cer asa si pe pamant". Justitia divina ar trebui deci sa coboare printre oameni, iar dreptatea sa triumfe inainte ca victime si calai sa ajunga deopotriva in fata Judecatii de Apoi. Dar este posibil? Cum? M-am intrebat adesea cum poti sa lupti impotriva totalitarismului doar prin mijloace legale si democratice. Cum poti sa lupti mai ales impotriva uitarii. Caci am uitat atat de repede! Am uitat cum, de prin 1980, hrana Romaniei mergea la export, iar Iulian Mincu, ajuns dupa 1989 chiar ministru al Sanatatii, lansase programul de "alimentare rationala". Cam tot atunci cand incepea in Bucuresti construirea "circurilor foamei", in 1983, Fondul Monetar International anunta o inrautatire a nivelului de trai din tara noastra cu 20% fata de nivelul anului 1982. Categorii de produse alimentare de baza, nu mai putin de 220 de sortimente, se scumpisera cu 35%. In Romania incepuse sa roada, intr-ascuns, foamea. Din 1984, fiecare judet era obligat sa-si asigure necesarul de hrana din propria productie. A urmat un dezastru. Terenurile din multe judete nu erau propice cultivarii cerealelor. La Brasov, de pilda, unde traiam pe atunci, in "tara cartofului", nu crestea graul, asa cum in sud cartofii erau o raritate. Masura a lovit in alimentarea populatiei, afectata de crize periodice, cand un anume produs, ceapa, de exemplu, lipsea aproape cu totul de pe piata, in schimbul altor produse in surplus, dar care nu se gaseau in alte zone. In loc sa se renunte la aceasta aberatie care a provocat un haos total, s-au introdus controale in gari si pe sosele, pentru a depista "traficul ilegal de alimente", o infractiune care nici macar nu era prevazuta de Codul Penal. Incepea o epoca noua. Taranii veneau sa cumpere paine de la oras, fugariti de Militie prin gari. Am vazut multe asemenea scene halucinante pe peroanele Garii de Nord si in gara Basarab din Bucuresti, batrani si batrane, oameni umiliti si batuti, cu sacosele de paine pe care isi inclestasera mainile, sub ploaia bastoanelor de cauciuc ale militienilor. An de an, grija obsesiva pentru a "gasi" de mancare sporea, in vreme ce in alimentare nu se mai gaseau decat picioare de pore, conserve de mazare, apa minerala medicinala, otet si crevete vietnameze. Hrana se rationalizase. Ratiile lunare, la inceput cumva indestulatoare si avand darul sa confere o oarecare siguranta a zilei de maine, s-au imputinat treptat, pana cand "nu s-au mai dat". Statul devenise restantier fata de cetatenii sai, asezati cuminti la rand, inca dupa miezul noptii.

Intre adevarul oficial si traiul la cozi, singura certitudine devenise frica tot mai apasatoare. Regimul politienesc instaurat in Romania odata cu comunismul isi facea simtit din nou si tot mai pregnant prezenta: patrule mixte de militieni, "civili" si "oameni ai muncii" din Garzile Patriotice pazeau, profilactic, fiecare intersectie a oraselor. Tacuta, dar eficienta, Securitatea isi sporise actiunile "specifice", din ce in ce mai activa si mai ofensiva cu cat viata romanilor era mai grea. La 29 decembrie 1980 se elaboreaza un Program de masuri pentru supravegherea informativa a fostilor detinuti politici si a familiilor lor, iar la 17 aprilie 1981 - un Program de masuri pentru limitarea numarului celor care asculta posturi de radio straine in limba romana. Aceste masuri prevedeau anchetarea celor care ascultau "Europa Libera" si emisiunile in limba romana ale BBC-ului, precum si intimidarea si izolarea fostilor detinuti politici. La 16 mai 1981, Securitatea initiaza un Program de masuri pentru prevenirea si contracararea "activitatii dusmanoase" desfasurate impotriva Romaniei sub acoperire religioasa. Biserica, indiferent de rit, era socotita dusmanul regimului. La 29 iulie 1987 se elaboreaza Norme privind competenta, atributiile si sistemul de avizare a persoanelor care se deplaseaza in strainatate in interes de serviciu sau personal, care practic reduc drastic numarul celor ce puteau calatorii in strainatate, selectati in special din randul nomenclaturii comuniste. La 23 decembrie 1987, in conditiile deteriorarii relatiilor externe ale Romaniei si izolarii ei, pentru a nu se cunoaste in afara tarii ceea ce se intampla inauntru, cu populatia transformata in cobaiul conducerii superioare de partid si de stat, infometata si tinuta in frig si intuneric, se elaboreaza un Plan de masuri pentru supravegherea reprezentantelor diplomatice occidentale in Romania, menit si sa impiedice accesul in ambasade al persoanelor susceptibile sa solicite azil politic, al caror numar crescuse. Practic, daca portile ambasadelor occidentale ar fi fost deschise, o larga majoritate a populatiei ar fi cerut azil politic.

Eficienta, tacuta, Securitatea ne apara de noi insine si isi apara Conducatorul. Ca urmare directa a revoltei brasovenilor din 15 noiembrie 1987, s-a emis Ordinul MI 02600/1988, semnat de Tudor Postelnicu, din dispozitia lui Nicolae Ceausescu, prin care Securitatea era autorizata sa faca uz de arme pentru a opri incercarea unor elemente nemultumite, constituite in grup, de a patrunde pe cai neoficiale sau prin manifestari turbulente la conducerea organelor centrale sau locale de partid si de stat.

In noiembrie 1989, atmosfera apasatoare si vizibil represiva a fost sporita prin Masuri speciale de securitate si prevenire a actiunilor ostile, in timpul desfasurarii Congresului al XIV-lea al PCR, adoptate de Departamentul Securitatii Statului. Garzile patriotice, militienii si securistii au impanzit literalmente strazile. La 2 decembrie 1989 se adopta Planul de masuri "Orient-89"pentru asigurarea unor masuri speciale de securitate pe parcursul lunii decembrie 1989, precum si Planul de masuri "Cristal-90" de asigurare a pazei sotilor Ceausescu pe parcursul concediului pe care acestia urmau sa-l petreaca la Olanesti si pe Valea Prahovei in ianuarie 1990. Un concediu care n-a mai avut loc.

Atunci insa, la sfarsitul anilor '80, cu totii asteptam un miracol - dar nu caderea lui Ceausescu, care era ceva de neimaginat. Asteptam sa "scapam de datorii", cu speranta ca o vom duce mai bine "dupa". Intr-adevar, continua plata accelerata a datoriei externe a Romaniei, care a fost lichidata in 1988. Dar nu am simtit nimic. La finele acelui an, pe o cartela lunara se puteau obtine: 0,5 kg carne de porc cu os si grasime (dar si aceea de negasit), 600 g mezeluri, o jumatate de pachet de unt (125 g), 0,7 litri ulei, 1 kg zahar, o punga de pui (de fapt, doi pui pentru toata familia, pentru ca puii din anii socialismului incapeau cate doi intr-o punga). Tot in 1988, Institutul de Cercetari Chimice, condus de tovarasa Elena Ceausescu, anunta ca va intra in fabricatie carnea tocata artificiala, dupa ce mii de tone de sunca artificiala fusesera livrate alimentarelor, fara ca oamenii sa se atinga de ea - nu reusisera inca sa populeze intreaga tara cu inlocuitori de romani. Prind contur proiectele pentru hranirea populatiei in microcantine. In Capitala, uriasele "circuri ale foamei", profilate deja pe cerul cenusiu, anuntau ca momentul nu e departe. In tara, singurele magazine din care se mai putea procura hrana erau celebrele magazine "Gospodina", unde "se gaseau" semipreparate sau preparate culinare dupa "retetele" profesorului Mincu, mult laudate de tovarasa Hildegard Puwak in articolele ei din Era socialista! In primavara anului 1989 am stat, in rand cu populatia infometata a Brasovului, la coada la chiftelute de peste, cu garnitura de piure din fulgi de cartofi, servite pe tavite de carton - dar nu mai mult de doua portii de persoana. Timp in care telejurnalul de o jumatate de ora anunta - in sunetul corurilor care preamareau Conducatorul - cat de bogata si prospera a ajuns tara: intr-adevar, Romania contabiliza la finele acelui an un excedent de 1,2 miliarde de dolari. Dar nici acum nu se cunosc cifrele reale ale mortalitatii infantile de atunci, nici rata reala a mortalitatii, natalitatii sau a imbolnavirilor cronice provocate de subalimentatie. Aceste date erau secrete de stat, divulgarea lor fiind considerate infractiune. Am uitat repede!

Patimiseram cu toti, cei multi, pentru plata datoriei externe, dar acumularile interne de devize nu ne erau noua destinate, ci serveau "realizarilor marete": Canalul Bucuresti-Dunare, Muzeul Fauririi Societatii Socialiste Multilateral Dezvoltate, sistematizarii satelor si Casei Poporului - o casa ridicata pe un deal artificial, o piramida de pamant peste care se ridica un colos de piatra si marmura. Aici au trudit zilnic, sapte ani, intre trei si sase mii de "soldati", de fapt muncitori si specialisti din toate colturile tarii, adusi la Bucuresti si cazarmati in baraci de lemn, sub pretextul concentrarii militare, pentru a munci pe gratis. Pentru toti acesti oameni, pe toata cuprinderea furnicarului care inalta Casa Poporului nu exista nici macar o singura toaleta: nimeni nu a indraznit sa le prevada in organizarea de santier, atent si direct supravegheata de Ceausescu.

Am uitat cum deveniseram din ce in ce mai singuri. Situatia externa a Romaniei se inrautatise dramatic. In 1988 au inceput discutiile pentru a ne fi retrasa clauza natiunii celei mai favorizate de catre Statele Unite, pentru nerespectarea drepturilor omului. Liderul nostru mult iubit, intr-un elan de mandrie nationala, renunta la clauza inaintea deciziei de retragere a ei. Riscul deteriorarii drastice a nivelului de trai - si asa greu de suportat de la o zi la alta, mai ales in iernile intunecoase si reci ale regimului - nu conta, in raport cu concesia unei respectari minimale a drepturilor omului. Relatiile se invrajbesc si cu vecinii: in vara anului 1988 s-a desfiintat Consulatul maghiar de la Cluj, iar diplomatii maghiari (si, dupa principiul reciprocitati, romani) sunt declarati persona non grata la Bucuresti si la Budapesta. Vechea prietenie cu URSS lasa loc unei tensiuni tot mai incordate, din cauza criticilor deschise ale lui Gorbaciov la adresa lui Ceausescu. Romania se izolase inclusiv in interiorul CAER si al Pactului de la Varsovia. Singurele legaturi pe care le mai avea regimul pe plan extern erau cu cativa dictatori africani, cu Vietnamul, Coreea de Nord, Cambodgia, Siria socialista si Frontul de Eliberare al Palestinei, condus de Yasser Arafat. Cu toate acestea, potrivit documentelor de partid - atunci, ca si astazi, singurele surse de informatii pentru a descrie realitatea acelei epoci - stateam bine: Romania era prezentata drept o tara de prima importanta in lume, o mare putere politica. Pe plan intern, dupa cum arata presa vremii, "oamenii muncii stau strans uniti in jurul partidului" si "sunt beneficiarii unor conditii de trai din ce in ce mai bune". Oficial, fiecare roman consuma 4,2 kg carne, 1,4 kg grasimi, 11,3 litri de lapte si produse lactate la discrete, 2 kg zahar. Sunt singurele date, astazi accesibile, in legatura cu nivelul de trai al romanilor in anul de gratie 1989. Cand rugaciunile care cereau "Precum in cer asa si pe pamant" erau murmurate inca in soapta.

Acum uitam si uitand, adevarul lui Ceausescu devine, treptat, adevarul nostru.

La 10 mai 1986, la varsta de 73 de ani, avocatul Constantin Dumitrescu-Cunctator, fost detinut politic vreme de treisprezece ani, cu domiciliu format Intr-un sat din Baragan, dupa o perioada de internare in aziluri psihiatrice din dispozitia Securitatii, adresa Comitetului Central al Partidului Comunist Roman o scrisoare de aproape 20 de pagini, din care redau un fragment:

Ratiunea individului este negata, atunci cand partidul unic gandeste si hotaraste totul. Demnitatea nu este respectata cand cuiva i se refuza libertatea cuvantului, iar cand incearca sa i se faureasca, prin forta, o alta constiinta, inseamna ca el nu mai poate creste dupa propria lui voie. Este constrans sa traiasca asemenea unui animal, care nu mai gandeste, stapanul gandind pentru el si hranindu-l cum crede si cat crede el. Daca socialismul este cel mai superior sistem politic, economic si social (expresia apartine presei partidului), ar trebui sa fie creditor si nu debitor cu 100 miliarde dolari. Si cerseste intruna. Virtutea individualismului si economiei sale este contractul cinstit respectat; viciul socialismului este norma. Este inadmisibil ca un partid conducator, care vorbeste pana la obsesie de bunastarea poporului, sa instituie cartelarea hranei in timp de pace. Natiunea, declarata proprietara pe toate bunurile, crapa de foame. Dispretuita, o intreaga natiune, la randul ei, uraste. Divort absolut, total, ireconciliabil. Eu sunt pregatit sa fac fata sufleteste si amenintarilor proferate de colonelul Dugheana Ion la 7 martie 1977, de a fi aruncat sub daramaturile cutremurului, ale colonelului Popescu Gheorghe, maiorului Cerbureanu si capitanului Francu, facute la 7 august 1984, ca ma vor arunca din tren, sau ma vor ucide pe strada, in temnita sau in ospiciu.

Scrisoarea, trimisa Comitetului Central din comuna Bordujani (jud. Ialomita), avea un post-scriptum: "Sunt la etatea la care Iuliu Maniu a fost arestat. Mi-e rusine sa mor cu capul pe perna, fara sa va arunc in fata adevarul".

Adevarul era ca, dupa cum spunea pe atunci un prieten scriitor, Andrei Bodiu, "suntem cu un picior in Balcani si cu celalalt in groapa". Tanarul scriitor, ca si batranul avocat, se numara printre cei fericiti. Au supravietuit regimului. S-ar spune ca adevarul a invins un intreg aparat politic si de propaganda. Ca regimul totalitar, autoproclamat detinator al tuturor adevarurilor absolute in numele tuturor oamenilor, s-a dus. Intr-adevar, acesta n-a putut supravietui o zi fara Securitate si Militie, fara propaganda, fara cei ce admirau in gura mare hainele imparatului. In anii comunismului, operatiunea de substituire a adevarului a fost una riguros organizata, prin intermediul presei controlate de partid si a unui vast aparat birocratic de scribi-activisti din toate esaloanele puterii, coordonati de Sectia de Propaganda a Comitetului Central. Constantin Dumitrescu-Cunctator a apucat sa mai vada insa si ca oamenii acestui aparat - cei care ii preluau, amenintatori sau "sfatuindu-l de bine", memoriile adresate Conducatorului Suprem pe culoarele Comitetului Central - au ramas sa conduca dupa 1989 Romania. Ion Iliescu, presedinte al tarii in mai multe legislaturi, a fost chiar secretarul acestei sectii, imediat dupa instalarea lui Ceausescu la putere. Adrian Nastase, fostul nostru prim-ministru, milita asiduu (la mijlocul anilor '80) pentru "neamestecul in treburile interne", acoperind incalcarea flagranta a drepturilor omului in Romania la adapostul ideii de suveranitate:

Drepturile omului reprezinta drepturi cu continut variabil, continutul lor concret definindu-se in spatiul national. In realitate, individul nu are drepturi internationale. Daca individul are anumite libertati, acestea nu sunt opozabile decat statului al carui cetatean este, scria pe atunci "specialistul in drepturile internationale ale omului" Adrian Nastase [Dupa ce am publicat aceasta afirmatie intr-un articol din ziarul Ziua din 2 martie 2006 ("De ce trebuie condamnat comunismul"), Adrian Nastase m-a contactat telefonic in chiar ziua publicarii, nuantand intelesul enunturilor sale. Domnul Nastase a afirmat ca se referea la drepturile omului asa cum sunt ele cuprinse in Declaratia Universala a Drepturilor Omului si care, atata vreme cat nu sunt preluate in Constitutiile statelor, nu au caracter justitiabil si nu asigura un sistem de protectie juridica a lor, ca drepturi ale cetateanului. Fostul premier a indicat, pentru o adancire a intelesului pe care il socoteste corect al sintagmei "drepturi cu continut variabil", studiul introductiv la cartea sa Drepturile omului - religie a sfarsitului de secol, publicata la Editura Academiei in 1991 (pe care mi l-a si trimis spre consultare). Despre aceasta carte, Adrian Nastase a afirmat ca ani de zile i-a fost interzisa publicarea in perioada de sfarsit a regimului Ceausescu]. O alta fosta activista, Hildegard (pe atunci Hilde) Puwak, ajunsa dupa 2000 responsabila cu integrarea Romaniei in structurile europene, era si ea de parere - la inceputul anilor '80, dintr-o serie de articole publicate in Era socialista - ca romanii mananca prea mult si ca "mentinerea si chiar reducerea valorii energetice a consumului alimentar zilnic" era o "masura de combatere" a infarctului si diabetului - si asa mai departe.

Romania lor - Romania activistilor si propagandistilor comunisti - este aceeasi cu "societatea socialista multilateral dezvoltata" construita impotriva firii si a vointei restului oamenilor. O tara in care singurele cuvinte permise erau cele de preamarire a Conducatorului si regimului, in care zilele ni se numarau in ore-munca, in care dominau, apasatoare, frigul si frica. Romania lor nu se intalnea cu Romania noastra nici macar la cozi, unde se asezau doar sa auda ce mai spune lumea - ei se aprovizionau din magazine speciale. Romania lor fugarea acei tarani incarcati cu sacose de paini prin gari si pe sosele, pentru a depista "traficul ilegal de alimente". Romania noastra intra prin alimentari, contempland picioarele de pore, conservele de mazare, apa minerala medicinala, frumos asezata intre sticlele de otet si crevetele vietnameze. Romania lor sarbatorea victorie dupa victorie in procesul de construire a socialismului; Romania noastra abandona copii in maternitati si se aseza cuminte la coada, pentru ratia lunara. Alaturi, intre librarie si alimentara, la o alta coada, se cumparau hartie igienica si literatura, la pachet cu Prelucrarea prin aschiere. Romania lor era o tara de prima importanta in lume, apara pacea mondiala si milita pentru dezarmare, fiind o mare putere politica in care oamenii muncii stau strans uniti in jurul partidului. Romania noastra nu-si gasea pacea - ingropa batrani stinsi de frig si foame in casele lor si aduna in orfelinate copiii abandonati prin maternitati.

Diferentele s-au pastrat si astazi. Romania a ramas a lor, privatizata la metru, vanduta la bucata sau cu tona, de la copii la fierul vechi. Romania lor are putere si nerusinare. Romania noastra ii asculta inca inmarmurita, afirmand cu seninatate ca intotdeauna ei si-au iubit si aparat tara - de noi insine, fireste. De cel putin 651.087 de ori, cati oameni am gasit deportati, incarcerati in lagare si inchisori sau ucisi, in cel putin 651.087 de batalii pierdute, peste care s-a asternut tacerea si chipul mortii. Si in numele lor, precum in al tuturor victimelor comunismului, poetul polonez Zbigniew Herbert scria acele cuvinte pe care le-am citat la inceputul acestei lungi si triste povestiri:

Sa nu iertati, caci nu e caderea voastra sa iertati, In numele celor ce au fost vanduti Cand se crapa de ziua.

Uneori, infrangerile se transforma in victorii tarzii - si sunt numite, pompos, victorii ale istoriei. Doar ale istoriei, nu si ale oamenilor. Intr-o zi de august a anului 1962, la adapostul intunericului, un vaporas, naviga pe bratul Sulina, catre Tulcea. La Rasarit, vaporasul isi oprea marsul, adapostindu-se, pe canale ferite, de ochi curiosi. Din cala sa incinsa razbateau in arsita verii gemete: inauntru se aflau, claie peste gramada, incatusati, un lot de detinuti politici inapti, culesi de prin coloniile de munca din Delta Dunarii. Iadul nu s-a sfarsit pentru ei odata cu debarcarea. Vagonul-penitenciar de pe o linie secundara, in care au fost urcati sub o ploaie de lovituri si amenintari, a fost atasat la un tren personal. Ferestrele si gurile de ventilatie erau captusite cu tabla, ca nu cumva vreun sunet sa razbata in afara. Inauntru, slabiti de boli si de munca istovitoare, detinutii au fost legati cu lanturi de bare metalice; si astfel, la o temperatura de peste 40 de grade, fara aer sau apa, au inceput o calatorie a groazei, care a parut sa dureze o vesnicie. Iar cand portile vesniciei s-au deschis, dincolo de ele, dupa caldura inabusitoare, i-a intampinat raceala celulelor de la Fortul Jilava, construite la 15 metri sub pamant.

Domnul Alexandru, devenit din martie '57, de la arestarea sa, un simplu numar, a intrat aici cu emotie. Stia ca acolo fusese inchis, in 1951, tatal sau, Luca, despre care nu mai avea de atunci nici o veste. Nu i-a fost dat nici sa-l intalneasca si nici sa afle ceva despre el, dar pur si simplu faptul ca se afla in locul in care poate parintele sau isi traise ultimele ceasuri l-a facut sa priveasca cu grija in jur, ca intr-o biserica in care chipul fantomatic al cate unui detinut, aparandu-i in fata ochilor din semiintunericul jilav precum chipul mortii, lua dintr-o data infatisarea icoanelor. Nu i-a fost dat sa petreaca prea mult aici: dupa doua saptamani a facut din nou cunostinta cu tabla incinsa a vagonului-penitenciar, care l-a readus la Gherla, de unde cu un an si jumatate in urma fusese "selectat" ca apt pentru coloniile de munca. Starea sanatatii, afectata inca din vremea lunilor petrecute in arestul Securitatii, i s-a inrautatit, iar tuberculoza care il macina de la arestare ameninta sa intre intr-o faza terminala. L-au salvat, la infirmeria inchisorii, doi medici detinuti, Cornea si Marian, care, cu un aparat vechi de pe la inceputul secolului, descoperit prin magazia infirmeriei, i-au facut un pneumotorax. In rugaciunile sale, domnul Alexandru le multumeste si astazi - si le va multumi pana la sfarsit pentru ca i-au salvat viata intr-un moment cand el insusi nu mai punea pret pe ea. Timpul s-a scurs intre accese de tuse hemoragica, crize hepatice si dureri de stomac pana intr-o zi, cand, aflat tot pe patul infirmeriei, domnul Alexandru afla ca a fost gratiat, impreuna cu alte cateva sute de detinuti politici. Era 9 aprilie 1964. Chiar in clipa in care primea biletul de eliberare a avut o noua hemoragie, pierzand foarte mult sange. Gardienii au incercat sa-i smulga inapoi documentul. Speriat, cu ultimele puteri, a tipat pentru prima oara la ei: Muriti voi aici, eu vreau sa mor dincolo de poarta! Au adus in cele din urma un medic care i-a administrat hemostatice, stopandu-i hemoragia. A fost urcat de alti detinuti intr-o duba si dus, cu insotitori, dintr-o halta. Spre a nu aglomera micuta gara a oraselului unde se afla inchisoarea si a da populatiei prilej de comentarii, detinutii au fost dispersati in mai multe localitati din apropiere. Efort zadarnic. Peste tot, in tren si pe strada, lumea ii recunostea dupa tinuta, dupa hainele mucede, sifonate si foarte largi pe trupurile scheletice, dupa capetele tunse chilug si chipurile nefiresc de albe, in care oasele fetei impungeau sa iasa afara.

Eram speriati la contactul cu lumea. Oamenii ne priveau cu mila sau intorceau capul. Din Bucuresti, am plecat spre Rosiorii de Vede cu trenul, am urcat intr-un vagon de clasa I, unde calatorea un grup de ofiteri. La un moment dat mi s-a facut din nou rau, iar ofiterii au iesit din compartiment, lasandu-ma sa ma intind pe canapea. Am fost coborat pe brate si internat in stationarul garii, rugand sa-mi fie anuntata familia. Simteam ca ma sfarsesc acolo si ca nu-i mai pot vedea; eram liber, dar muribund. A aparut curand fratele meu Mircea, care a izbucnit in plans, de bucurie si de tristete. L-am rugat sa inceteze, simteam ca mor fara sa stiu ce mai fac ai mei. Numai bunul Dumnezeu m-a ajutat sa scap si de aceasta data.

Domnul Alexandru a petrecut doi ani in spitale si sanatorii. In 1966 a reusit sa se angajeze la CFR Brasov, gandindu-se ca aerul de munte ii va face bine. Si-a intemeiat aici o familie. Din cauza stigmatului politic, nu si-a putut continua studiile. Cand fetele sale au ajuns mari, pentru a nu le supune aceluiasi oprobriu care le putea impiedica sa-si implineasca destinul, domnul Alexandru a divortat, formal. Fetelor sale n-ar fi vrut sa le spuna niciodata nimic despre tot ce traise pe cand ele nici nu venisera pe lume. A fost nevoit sa o faca insa in urma cu doi ani, cand mezina, Denisa, i-a cerut sa-si istoriseasca amintirile intr-un caiet anume, pe care i l-a si trimis din Germania, unde traieste si lucreaza ca medic, insotit de o impresionanta scrisoare in care ii marturiseste tatalui ei ca a aflat de la altii cate ceva despre suferintele lui. Batranul spune ca nu-i face nici o placere sa-si aduca aminte de partea cea mai urata din viata, "de locurile unde am lasat o mare parte din tineretea mea". Il cred. Vad apoi caietul Denisei deschis, privesc pagina acoperita cu scrisul sau tremurat, dar citet, intrezarindu-se de sub palma rasfirata, viata sa si primele cuvinte: "Ma numesc Alexandru.".

Marius Oprea.

DESPRE NATURA COMUNISMULUI.

Dialog cu Vladimir Bukovski.

Si cand totul a trecut - cand toate acestea s-au consumat: betia de a marsalui in masa si de a flutura drapele in grup. Atunci o sa vand unul care va face o descoperire de-a dreptul trasnitoare. O sa descopere individul. O sa spuna: exista un organism, numit om, care intereseaza. Si daca el este fericit, aceasta e intrebarea. Iar scopul, ca el sa fie fericit.

Reiner Kunze.

Seceta a ucis orice boare de vant, spune Labis. Cam asa arata amiaza zilei in care trei oameni se odihneau pe malul raului Tisa, la umbra unor artari falnici care strajuiau ce mai ramasese din promenada unui vechi hotel din Sighet: Vladimir Bukovski, Armand Gosu si subsemnatul. Osteniti de atat de multe discutii despre trecut - caci eram toti trei invitati, prin generozitatea Anei Blandiana si a lui Romulus Rusan, ctitorii impresionantului Memorial al Victimelor Comunismului, la colocviul anual ce se desfasura aici - priveam toti trei, racoriti, unda raului. Apoi, activitatea catorva oameni din jur, devenind treptat febrila, ne-a atras atentia. Bukovski stia, cred, despre ce e vorba (datorita "experientei" lui indelungate in azilurile psihiatrice sovietice) si poate ceea ce ma intreba, aparent toropit de caldura, era un fel de test. Erau in jurul nostru cativa bolnavi. De pilda, Bukovski voia sa stie ce face unul sau altul, ce e cu omul ala care-si indeasa frunze in buzunar si apoi le arunca. "E un contabil de la stat prea batran ca sa prinda privatizarea", i-am spus. Apoi, o umbra intr-un fel de sacou cadrilat, ganditor, cu privirea in pamant - pai acela cine putea fi, decat Poetul, nu-i asa? Gaselnitele mele nu pareau sa-l amuze, iar eu nici nu cautam asta. Eram pur si simplu, la randul meu, obosit de faptul ca, dupa ce ascultasem si vorbisem o dimineata intreaga despre un anumit fel de suferinte ale trecutului, acum dadeam de altele. Ceea ce insa m-a facut sa "trec examenul", dupa cum a spus el insusi ["Am o lunga experienta in cunoasterea oamenilor - aceasta a fost una dintre principalele reguli ale supravietuirii in Gulag. Uneori se intampla dintr-o privire, alteori dureaza pana cand iti dai seama de ceea ce e in sufletul celui cu care vorbesti. De foarte multe ori, nu conteaza limba in care te exprimi - in lagare, ma puteam intelege la fel de bine cum o faceam cu rusii si cu alti oameni, caucazieni sau asiatici din "mareata" Uniune Sovietica. Ceea ce conta era ca exprimam un crez comun, total opus celor ce ne oprimau si ne bagasera in lagar. Cand l-am cunoscut pe Marius Oprea la Sighet, in 2001, am constatat ca vorbim la fel - amandoi uram comunismul, politia politica, delatiunea si lipsa de fermitate umana pe care sistemul o inoculeaza in oameni. Am stat la prima noastra intalnire pe malul unui rau si povesteam - el despre Securitate, eu despre KGB. La un moment dat, am observat un om care de ore intregi scotea pietre din rau, le arunca pe mal si apoi la loc, in apa; era un bolnav psihic, lasat liber de la un azil din apropiere. L-am intrebat pe Marius ce face omul acela. Mi-a spus, simplu, ca omul acela construieste inca socialismul. De atunci Marius Oprea mi-a devenit unul dintre apropiati. Datorita curajoasei lui actiuni de deconspirare a Securitatii a avut si are probleme - dar i-am promis (si eu ma tin intotdeauna de cuvant) ca ii voi sari in ajutor intotdeauna la nevoie. Tin la Marius pentru ca priveste ferm si critic atat spre trecut, cat si in prezent. El s-a dovedit, in toate cartile si articolele sale, un perseverent si curajos istoric al Securitatii. Faptul ca acum impinge cercetarile sale pana la analiza rolului pe care il joaca Securitatea si fostii activisti comunisti in Romania de astazi imi arata ca nu am gresit in judecata mea, socotindu-l pe Marius Oprea printre prietenii mei apropiati" - acestea sunt cuvintele pe care Vladimir le-a scris in prezentarea cartii mele Mostenitorii Securitatii (Humanitas, Bucuresti, 2004).], a fost un om pe care initial il privise doar in treacat si care scotea piatra din albia raului. L-a vazut aruncand-o dupa o vreme inapoi, si m-a intrebat, cumva sincer mirat: "Ce face?" - "Construieste socialismul", i-am raspuns. A spus un "Da" lung si grav, usor interogativ, cum numai rusii atat de incarcati de istoria lor pot spune.

Cred ca de atunci ma pot numara printre cei privilegiati: sunt protejat de prietenia lui Vladimir Bukovski. Dialogurile noastre au continuat in diverse imprejurari [Au trecut zile, luni in care uneori nu mai dadeam mari sanse visurilor noastre de a putea privi fara teama in fata trecutul lumii noastre si a-i vedea adevaratul chip, al mortii. Atunci ma ajuta el, cu un scurt mesaj venit prin posta electronica, de parca imi ghicea indoielile: "Ei, cum mai merge? Cum stai cu procesele? Sa vin la Bucuresti? Daca nu e in regula, maine imi fac rezervare pentru bilet". Se referea la procesele care imi fusesera intentate de "persoane onorabile" pe care le lezasem, prin articolele publicate - precum bancherul Temesan, securistii Priboi sau Ureche. Un asemenea suport de la un om care ma cunostea prea putin a insemnat mult. Il comparam cu ceea ce altii pe care ii intalneam zilnic faceau sau spuneau, precum Dragos Petrescu, seful meu de atunci, sau alti "soguni" ai "istoriei comunismului", care in loc sa ma ajute (macar printr-un simplu gest de camaraderie), se alaturau intr-un adevarat cor antic care ingana melopeea unui esec anuntat al confruntarii cu "fostii", ramasi pe atunci foarte actuali. In 2003-2004 am rezistat avand parte, la cateva zile, de incurajarile lui Vladimir in fata unor probleme aparent insurmontabile, inclusiv materiale, create de acelasi director al IRIR care se ingrijise sa cumpere aparate inutile pentru a irosi orice sansa de finantare a demascarii comunismului. Totul a culminat cu momentul in care m-am trezit pus pe banca acuzarii, pe langa procesele penale intentate de securisti, tocmai la Institutul Roman de Istorie Recenta, in care imi zidisem ultimii patru ani din viata, chiar de catre seful meu Petrescu, un om (cel putin) total absent, in acel moment de apogeu al neocomunismului, de la lectia civica a solidaritatii, care incerca astfel prin orice chip sa ma dea afara, dupa ce-mi taiase salariul "din lipsa de fonduri". Dar asta este deja o alta poveste] si pe teme din ce in ce mai putin ortodoxe. De pilda, cine-si poate imagina ca el este un rezervor nesecat de bancuri, fie si despre Bill Gates, ca sa nu mai vorbim despre cele in care protagonistii sunt oamenii politici ai timpului nostru si ai istoriei? Apoi, o saptamana din luna iunie a anului 2004 am fost oaspetele sau, la Cambridge. Discutiile noastre mai sistematice de atunci, din care, cu aprobarea sa, am inregistrat o parte (am primit acordul sa folosesc aceste inregistrari cum cred de cuviinta), se prelungeau uneori tarziu in noapte. Au fost pentru mine printre cele mai importante momente ale vietii.

Am inteles atunci, de la el, ceva despre curaj. Curajul pur si simplu nu este de ajuns si nu duce nicaieri daca nu e insotit de imaginatie. Mi-a dat ca exemplu protestul sau, care nu a fost niciodata redus la unul doar impotriva sistemului care il oprima. Energia sa zilnica nu pleaca dintr-un suport ideologic. Am descoperit ca este un om care nu sufera nedreptatea. Reactia sa este una aproape fizica fata de tot ceea ce ingradeste libertatea fiintei umane. Am invatat multe de la el si e greu de reprodus tot ce a insemnat asta, ca atare, fara a deveni livresc. Sa spun ca pentru mine Vladimir a avut un rol providential. M-a ajutat sa-mi privesc propria experienta la adevaratele ei dimensiuni, in fapt minuscule in raport cu marile si adevaratele suferinte. Cumva sper ca am reusit sa surprind naturaletea conversatilor cu el in pasajele reproduse mai jos din dialogurile pe care le-am purtat - in fapt, mult mai lungi.

Atunci cand se mimeaza democratia.

Marius Oprea: Vladimir, stam de doua zile de vorba in minunata ta gradina din Cambridge si incercam acum sa sintetizam discutiile noastre. Am ajuns, fiecare bazandu-se pe propriile observatii, la concluzia ca desi Romania a intrat in NATO, desi fosta URSS a disparut de treisprezece ani [Publicarea unui prim episod al discutiei cu Vladimir Bukovski a fost la 22 iunie 2004, in cotidianul Ziua, sub titlul, '89: Lovitura de stat sovietica". Prefatand interviul, prietenul meu Victor Roncea sintetiza unele dintre afirmatiile-soc ale lui Vladimir in urmatorii termeni: "Frontul Salvarii Nationale era controlat in totalitate de Gorbaciov. Moscova pregatise schimbarea regimului Ceausescu. Iar Iliescu a fost unui din liderii Comitetului Salvarii Nationale, ajungand dupa decembrie liderul suprem al operatiunii. Aceasta fraza reprezinta numai o mica pietricica in ansamblul dezvaluirilor fulminante pe care le face celebrul militant anticomunist rus Vladimir Bukovski in prima parte a unui interviu de-a dreptul incendiar acordat istoricului Marius Oprea, coordonator de programe la Institutul Roman de Istorie Recenta. In interiorul Partidului Comunist se aflau un numar de indivizi care alesesera sa fie agentii Moscovei - printre care si Iliescu, spune Bukovski, confirmand faptul ca un numar impresionant de oameni a fost recrutat de Moscova din infrastructura romaneasca, iar Iliescu a fost mai apropiat de Moscova decat oricine altcineva dintre liderii comunisti din Romania, si de aceea banuiesc ca in '89, cand se planuiau revolutiile din Europa, l-au ales pe el pentru Romania". Roncea conchidea ca Iliescu, pe atunci inca presedinte al Romaniei, "are toate motivele sa fie cel putin ingrijorat. Pentru ca disidentul sistemului sovietic, azi un reputat teoretician al istoriei recente, detine o serie de documente, dovezi din arhivele CC al PCUS, pe care are de gand sa le faca publice cat de curand. Vladimir Bukovski expune in acest material de exceptie modalitatile de actiune ale KGB in blocul sovietic, demonstrand o evidenta reclamata de presa romana independenta in mai multe randuri: 1989 a fost o operatiune a Moscovei. O parte a fostei Europe stapanite de sovietici a reusit insa sa scape, apoi, de sub controlul KGB. Mai putin Romania si Moldova care, dezvaluie Bukovski, a fost cedata Uniunii Sovietice de catre Iliescu, ca parte a unui pact cu tovarasul sau mai mare, Gorbaciov. Ion Iliescu, batranul stalinist, dupa cum l-a mai denumit nu demult Vladimir Bukovski, reprezinta azi ultimul nod al unei foste retele a KGB in ex-blocul sovietic care inca mai activeaza, aproape nestingherita, protejata tocmai din pozitia in care se afla liderul suprem al operatiunii din decembrie 1989". Largi fragmente din acest interviu au fost publicate in ziarul Ziua, in editiile din 28-29 iunie, 5 iulie 2004, 12-l3 august si 13 septembrie 2005], totusi pare ca "razboiul rece" nu a disparut, ci doar si-a restrans aria. Acum se poarta in interiorul granitelor, pentru conservarea fostelor elite sovieto-comuniste.

Vladimir Bukovski: Asa e. Sunt multe motive. Conducerea post-comunista care trebuia sa elimine comunismul nu a facut-o, cu exceptia Republicii Cehe, care a avut o perioada mai luminoasa, datorata lui Havel si apropiatilor sai, cu un trecut clar anticomunist Dar in celelalte tari ale fostului bloc sovietic, dupa prabusirea acestuia, autoritatile nici macar nu au incercat sa elimine comunismul. De ce? Din doua motive. In primul rand, liderii guvernelor postcomuniste erau in marea lor majoritate mai degraba o fractiune a fostei elite. Nu erau noi, necompromisi, ci erau pur si simplu o fractiune a fostei elite. Iar ei se simteau mai aproape de trecut decat de viitor si nu au dorit o schimbare radicala. Le era teama ca o asemenea schimbare i-ar fi eliminat si pe ei. Am inteles asta pe cand incercam sa-l conving pe Eltan si conducerea sa, dupa puciul comunist si prabusirea Uniunii Sovietice, sa facem un fel de Proces Nurnberg la Moscova. Am ajuns la Moscova in august 1991, imediat dupa lovitura de stat comunista, si m-am dus direct la ei, pentru ca ii cunosteam si stiam ca au tot felul de legaturi secrete. Am fost direct la Kremlin si le-am zis: "Trebuie sa terminati ce ati inceput. Trebuie sa facem un proces, si sa fie un proces ca la Nurnberg, pentru ca numai asa putem sa-i terminam - altfel vor iesi iar la suprafata". Si am convins pe toata lumea, mai putin pe Eltan, care era ferm impotriva - si am inteles mai tarziu de ce. El realizase intr-un mod inteligent ca un astfel de proces i-ar inlatura, in cele din urma, de la putere si pe cei asemenea lui, mult prea murdari, prea compromisi. El insusi fusese membru al Biroului Politic si, desi nu comisese nici o crima, nu bagase pe nimeni la puscarie (fusese doar responsabil intr-o mica provincie industriala din Urali), a inteles totusi ca un astfel de proces ar face ca, in politica, oameni ca el sa devina treptat anacronici si sa fie pana la urma inlaturati, din cauza trecutului lor.

M. O.: Da, acelasi lucru s-a intamplat si cu procesul comunismului, care a inceput in Romania in 1991 doar ca sa calmeze spiritele. Un oficial din Procuratura, Mugurel Florescu, marturisea atunci, intr-un cadru neoficial, ca atata vreme cat Iliescu conduce Romania nu vom avea procesul comunismului.

V. B.: In privinta acestor aspecte, la voi cred ca e chiar mai rau decat in Rusia, pentru ca nu ati avut o desprindere clara de trecut. Ati avut doar cativa ani cu Constantinescu, care nu a reusit sa faca mai nimic, pentru ca si-a asumat rolul presedintelui democrat si intelept, care nu se cade sa se amestece si sa se molipseasca de epidemia politica postcomunista. In Romania, nici macar n-ati inceput demascarea fostului regim. In unele tari macar au incercat sa demaste cate ceva, sa vorbeasca despre crimele trecutului. In Rusia, Eltan a spart KGB-ul in mai multe servicii, ceea ce a fost o greseala - pentru ca daca faci asta, fiecare segment va deveni la randul sau un KGB in toata regula, si ai cinci KGB-uri in loc de unul singur. A fost o greseala inocenta. Eltan chiar voia sa desfiinteze KGB-ul - ura KGB-ul. A scos la pensie cati generali KGB a putut, dar n-a folosit la nimic. Nu stia cum sa procedeze, iar eu i-am dat o solutie: singura modalitate de a desfiinta KGB-ul era sa deschidem arhivele. Singura solutie. Dar erau cu totii speriati de posibilitatea deschiderii arhivelor: ar fi fost un soc enorm pentru tara, si ei insisi nu ar fi supravietuit acestui soc. Acesta e primul motiv. Al doilea motiv pentru care nu au facut procesul comunismului e si mai interesant. Din cauza presiunilor din Occident. Occidentul ii presa sa nu deschida arhivele. Si stiu asta, pentru ca lucram la Arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice in acea vreme. In fiecare zi primeam mesaje de la Washington, Bonn, Londra prin care ne spuneau, voalat sau chiar fatis, sa nu deschidem arhivele. De ce? Pentru ca oameni politici occidentali fusesera implicati in tot felul de lucruri in timpul comunismului. Existau atatea colaborari in spatele scenei, incat daca am fi deschis portile arhivelor sovietice, s-ar fi schimbat intregul climat politic in Europa.

M. O.: La noi, cel putin pentru ultimele doua decenii ale regimului, arhivele comunismului sunt practic intangibile, iar in timpul lui Iliescu, Securitatea a fost impartita in sapte servicii secrete.

V. B.: Exact. Acelasi lucru l-a facut si Eltan, si a fost o greseala. Probabil ca Iliescu a facut-o intentionat, nu stiu.

M. O.: Pana acum, in Romania, doar arhivele Securitatii au putut fi deschise, dar partial. Avem o comisie de deconspirare a Securitatii ca politie politica, insa aceasta comisie nu se afla in posesia arhivei, care a ramas in mainile fostelor structuri care au mostenit Securitatea.

V. B.: Cum spuneam, in unele privinte, la voi e mai rau ca in Rusia. In 1991, dupa puciul din august, multimea a ocupat sediul Comitetului Central. De aceea avem la indemana unele documente de arhiva ale CC al PCUS. Daca multimea nu le-ar fi luat, nici acum nu ne-ar fi aratat vreo o hartie. Dar pe de alta parte, multimea nu a ocupat si sediul KGB, caci daca ar fi facut-o, am fi avut si acele arhive. Uite, de pilda, in Germania demonstrantii au ocupat sediul STASI si au pus mana pe documente. Mai tarziu, Eltan a semnat un decret prin care inmana arhivele KGB Arhivelor Statului, facandu-le astfel mai accesibile, dar apoi a mai semnat un decret, referitor la maniera in care avea sa se faca transferul. Si intrucat se dovedea a fi atat de complicat, s-a alcatuit o comisie - jocul obisnuit atunci cand comunistii mimeaza democratia - care sa se ocupe de transferul arhivelor KGB la Arhivele Generale ale Statului. Comisia s-a stabilit din 1991. Si inca mai lucreaza. Eficient, inca se mai gandesc cum sa transfere arhivele - dar nu o fac in nici un fel. E tipic. Asa ca am ramas doar cu ceea ce au luat oamenii. Asa e mereu in politica. Sa nu speri niciodata ca vei face ceva mai tarziu. In politica, pe ce ai pus mana, cu aia ramai. In Romania a fost chiar mai rau, pentru ca multimea nu a luat nimic din arhiva Comitetului Central.

M. O.: De cand ma tot ocup de istoria comunismului, simt acest lucru. Mai mult, am ajuns sa cred ca in 1989 a avut loc o lovitura de stat si Securitatea a preluat puterea, in dauna fostului Partid Comunist. Acum Securitatea e un organism separat de partid. La noi, foarte multe afaceri sunt controlate de fosti ofiteri de Securitate. Cred ca e acelasi sistem ca in Rusia.

V. B.: Este exact acelasi scenariu. A fost proiectat la Moscova si aplicat piramidal in toate tarile din fostul bloc sovietic: Bulgaria, Ungaria, Romania, Republica Ceha, Polonia, tari care au urmarit instructiunile cu fidelitate.

M. O.: Crezi ca si acum mai urmeaza instructiuni date de Putin?

V. B.: Nu. Acum Putin nu mai da instructiuni. Controlul asupra Europei de Est s-a sfarsit in jurul anului 1990. Nu au reusit ce si-au propus - sa schimbe regimul, sa-l transforme intr-un comunism mai liberal. Si a esuat peste tot, mai putin in Romania si, intr-o oarecare masura, in Republica Moldova. In Romania au vrut sa transfere puterea din mainile unui comunist in mainile altui comunist, si au reusit. In alte tari, puterea a fost preluata de anticomunisti.

M. O.: Insist asupra Romaniei. Ce documente ai in acest sens?

V. B.: Am o serie de documente, de dovezi - acum am trecut la analizarea tuturor hartiilor pe care am reusit sa le scot din arhivele CC al PCUS in 199l-l992. O sa le fac publice cat de curand. Mai sunt o serie de investigatii realizate de jurnalisti in cateva tari. Cum e John Simpson de la BBC International, de pilda, care a realizat o foarte ampla investigatie in Germania, referitoare la caderea Zidului Berlinului - si chiar si in Romania, in legatura cu evenimentele din '89. Si toate piesele se potrivesc. Desigur, poti sa zici ca unele sunt probe indirecte - insa toate probele circumstantiale, puse cap la cap, dau o imagine de ansamblu a ceea ce a insemnat sistemul si cum s-a regizat tranzitia. Au decis sa reformeze comunismul pentru ca s-au temut ca in interiorul blocului sovietic ar putea avea loc izbucniri necontrolate de solidaritate umana indreptata impotriva lor, ca in Polonia sau Cehoslovacia. Si ar fi fost foarte ciudat pentru Moscova, aflata in mijlocul tranzitiei si deschiderii gorbacioviste, sa asiste la astfel de izbucniri in Europa de Est si sa fie nevoita sa intervina - cum mai facuse in trecut - pentru a apara unitatea sistemului. In toiul liberalizarii lor, aceste tari nu puteau scoate adevarul la iveala, pentru ca asta ar fi dus la distrugerea actorilor politici, autori ai acestor liberalizari. Dar pe de alta parte, nu puteau nici sa lase fenomenul necontrolat, pentru ca ar fi pierdut controlul (vezi, de pilda, cate daune le-a adus miscarea Solidaritatea din Polonia). Asa ca trebuiau sa faca ceva pentru a preveni pierderea puterii. S-au decis sa initieze o schimbare preventiva, gandindu-se ca daca o fac rapid, au sansa sa-si puna propriii oameni in frunte.

M. O.: Totusi, in Romania a fost o revolta populara la Timisoara si in majoritatea oraselor din Transilvania, la care s-a alaturat imediat si Capitala.

V. B.: Da, dar nu se exclud una pe alta. Nu-mi dau seama in ce masura au provocat aceasta razvratire - se poate sa fi si provocat ceva. Dar in realitate se intampla cateodata sa-ti faci un anumit plan si ulterior sa te confrunti cu o situatie neprevazuta. Tot ce trebuie sa faci e sa profiti de aceasta situate si sa incerci sa o exploatezi la maxim. Comunistii sunt experti in asa ceva.

M. O.: Crezi ca Iliescu era pregatit?

V. B.: Iliescu era prietenul lui Gorbaciov de foarte multa vreme, din studentie. Se stia despre el - la Moscova, era "in carti" ca succesor al lui Ceausescu de la mijlocul anilor '80, dupa ascensiunea lui Gorbaciov la putere. Asa ca Iliescu era informat cu aproape un an inainte despre posibilitatea schimbarii si ca el avea sa devina omul Moscovei, atunci cand in 1988 s-a discutat ce se va intampla in tarile-surori" in conditiile aplicarii reformelor care trebuiau sa asigure supravietuirea socialismului. Nu am gasit inca documente clare in acest sens, pentru ceea ce s-a intamplat inainte de 1989, dar exista dovezi indirecte cum cp Iliescu si Gorbaciov s-au intalnit.

M. O.: Deci nu ai documente, ci doar informati indirecte?

V. B.: Stii, problema e ca in momentul in care se luau decizii sensibile, de asemenea anvergura, nu se consemnau in documente. Exact ca documentele referitoare la hotararea de a invada Afganistanul. E o singura pagina scrisa de mana, in care cuvantul Afganistan nici nu apare. Deci s-ar putea ca la un moment dat sa gasesti un astfel de document si nici sa nu-ti dai seama de continutul real, pentru ca nu are nici un fel de referinta la o tara, ci doar ceva de genul: "Pentru a aproba planul de masuri discutat la precedenta sedinta.". De fapt s-ar putea sa nu gasesti niciodata o decizie propriu-zisa - ea s-ar putea sa nu fi fost nici macar pusa pe hartie vreodata. Participantii la acea decizie de aplicare a reformelor gorbacioviste in tarile fostului bloc sovietic raman foarte discreti. Am vorbit cu Iakovlev de cateva ori despre acest subiect, pentru ca atunci el fusese desemnat responsabil cu evolutiile din Europa de Est in CC al PCUS. Asa ca, fiind responsabil cu Europa de Est in 1990, el trebuie sa fi participat, fara indoiala, la luarea acelei decizii. L-am intalnit de cateva ori in Budapesta, in Varsovia, la diverse conferinte. Acum e seful comisiei de reabilitare a persoanelor persecutate politic.

M. O.: Iakovlev era responsabil si de operatiunile KGB in aceste tari?

V. B.: Nu, nu cred ca avea legaturi cu operatiunile KGB - el era ideolog. In anii '60 fusese chiar in fruntea Aghentprop - Departamentul de Propaganda. Apoi a avut niste probleme in cariera si a fost trimis ambasador in Canada. Gorbaciov l-a adus inapoi din Canada si l-a facut membru al Biroului Politic - era practic numarul 2 in ierarhia sistemului in anii lui Gorbaciov, desi oficial numarul 2 era Igor Ligaciov. In orice caz, era responsabil cu politica externa. Tehnic vorbind, KGB nu era in imediata sa conducere - dar, desigur, in calitate de membru al Biroului Politic, KGB nu putea sa nu raspunda solicitarilor unui asemenea aparatcik.

M. O.: Sa revenim. Ce spuneai despre Iakovlev si rolul sau in evenimentele din 1989?

V. B.: Iakovlev pare acum ceva mai liberal. Si probabil chiar este. Nu spun ca simuleaza liberalismul. Chiar s-a schimbat. A inteles ca socialismul este irecuperabil. Deci au existat niste schimbari si in perceptia sa, e chiar foarte critic la adresa tuturor. Spune foarte deschis cat de necinstit a fost Gorbaciov, dar cand vine vorba de el insusi refuza cu incapatanare sa recunoasca orice, de parca nu ar fi fost niciodata membru al Biroului Politic. Tin minte ca a tinut un discurs la Roma, la o conferinta din 1999, la celebrarea a 10 ani de la caderea Zidului Berlinului. Conferinta fusese organizata de Silvio Berlusconi si oamenii sai, care au invitat persoane din ambele tabere. Ne-am amuzat pe cinste, pentru ca prima mea intrebare a fost de ce se afla toti oamenii astia aici. Daca tot invitam fosti lideri comunisti la o asemenea conferinta, ar trebui macar sa ne dezvaluie niste secrete. Dar nu o fac niciodata - deci, in conditiile astea, nu vad de ce i-am mai invita. Nu suntem egali - ei erau sustinatori ai comunismului, noi eram adversarii sistemului. Nu vad de ce ar celebra ei caderea Zidului, cand pentru ei aceasta a insemnat totodata prabusirea sistemului lor. Si in acest punct nu pot sa spun decat ca am putea sa uitam de documente, de arhive, pentru ca avem inca in fata si in viata persoanele din spatele acestor hartii, care stiu mult mai multe decat orice arhiva. De pilda, de ce nu ne spun - si trebuie sa mentionez ca era si Vadim Bakatin acolo, care condusese KGB-ul impreuna cu Iakovlev - ce inseamna cele petrecute in 1989, in lagarul sovietic? Care a fost planul lor? Stim ca a fost o operatiune sovietica - dar care a fost scopul? Care le-a fost motivatia? Ce sperau sa obtina? Si de ce nu au reusit sa obtina ce si-au propus? De ce nu ne spun? Iakovlev urma sa ia cuvantul si a tinut un discurs amplu, despre cata dreptate are Bukovski cand spune ca au ramas atatea secrete nedezvaluite si ca e nevoie de timp, iar abia la momentul potrivit vom afla ce sta in spatele acestor secrete. Deci, de fapt, nu a spus nimic concret - asa incat la pauza m-am dus la el si i-am zis: "Aleksandr Nikolaevici, de ce nu ne-ai spus versiunea ta? Tu ai fost responsabil de luarea deciziei. Stiu din documente". "N-a existat nici o decizie", mi-a raspuns. "Vrei sa spui ca s-au schimbat 5 sau 6 regimuri politice in Europa de Est fara acordul Biroului Politic? Asta e imposibil, si stii foarte bine ca astfel de decizii nu se puteau lua in afara sa. Iar la vremea aceea tu erai responsabil de Europa de Est. Deci care a fost decizia?" - "N-a existat nici o decizie", mi-a raspuns el din nou, de asta data ceva mai nervos.

M. O.: Ce parere ai despre ce se intampla acum in Republica Moldova?

V. B.: Moldova in sine a fost un fel de afacere neterminata. Gorbaciov voia sa o pastreze, insa ulterior acesta a disparut odata cu Uniunea Sovietica, asa incat Moldova a ramas a nimanui. De fapt, stim cu totii realitatea istorica - Moldova a fost ocupata de Stalin pentru ca avea nevoie de un teritoriu de unde sa atace Romania. Asta e singura explicatie pentru care rusii au dorit Moldova. Nu aveau nevoie de ea - nu e nimic acolo, poate doar mamaliga. Si ceva vin. Iar lui Stalin nu-i placea mamaliga moldoveneasca: el iubea orezul lui din Georgia si vinul de acolo. Nu, serios, era o zona importanta numai din punct de vedere strategic. Spera sa atace Romania si sa lase Germania fara petrolul de la Ploiesti - acesta era scopul lui. De aceea a ocupat Basarabia in 1940, nu din alt motiv. Apoi Stalin a murit, Hitler a murit, razboiul s-a terminat, insa Basarabia a ramas parte a Uniunii Sovietice. E ridicol. Stiti foarte bine jocurile pe care le-a facut Moscova in Basarabia si Transnistria cu Armata a 14-a. Iar acum stiu clar, din documente, ca au existat discutii intre Gorbaciov si Iliescu pe acest subiect, menite sa impiedice Moldova sa-si castige independenta, lucru care le-ar fi creat probleme amandurora. Ca urmare, au hotarat intre ei sa mentina status quo-ul in Moldova.

M. O.: Deci Iliescu a vandut Moldova!

V. B.: Vandut nu este cuvantul potrivit, deoarece nu a fost platit pentru asta - am sa-ti trimit documentul. Afacerea s-a perfectat atunci cand Iliescu l-a vizitat pe Gorbaciov, cand au semnat tratatul bilateral intre URSS si Romania, in aprilie 1991 (Vezi documentul reprodus in Addenda). Este un dialog extrem de interesant. E vorba despre un aranjament prietenesc intre doi comunisti, fosti colegi la Moscova. Nu, nu a vandut-o. Pur si simplu a cedat-o ieftin - as putea spune ca a fost un cadou fratesc, asa cum o arata documentul la care ma refer. Ce s-a intamplat apoi? Dupa zece ani in care nu s-a miscat nimic, KGB a preluat, prin Putin, puterea in Rusia si a incercat (incearca inca) sa reconstruiasca fosta Uniune Sovietica. Stim cu totii ca aceasta operatiune e sortita esecului - dar asta nu-i impiedica sa incerce. Au mai avut asemenea tentative si au distrus o gramada de lucruri pe parcurs. Ce fac ei acum e ceea ce se cheama procesul de federalizare a Moldovei. Un lucru foarte periculos. Astfel, Transnistria devine un fel de cordon ombilical prin care Moldova poate fi legata pentru totdeauna de Moscova, desi, in fond, Transnistria are foarte putina putere in raport cu Moldova. Este un aranjament absurd, dar toata lumea l-a acceptat. Initial, Departamentul de Stat american l-a acceptat, Uniunea Europeana l-a acceptat, OSCE l-a acceptat, toata lumea s-a aratat fericita. Cui ii pasa de Moldova? Moldova a fost condamnata tovaraseste!

M. O.: De ce crezi totusi ca a semnat Iliescu un tratat cu Gorbaciov, cu URSS, chiar cu putin inainte de colapsul Uniunii Sovietice? Il mai obliga cineva sa o faca?

V. B.: Tratatul era foarte mult pe placul lor. Continua, chiar imbunatatea relatiile dintre cele doua tari, era avantajos pentru amandoua. Din punctul lor de vedere, era pur si simplu o continuare a colaborarii pe care au avut-o cu multi ani inainte. Acum doar puneau pe hartie roadele acestei prietenii, in urma careia Iliescu i-a facut lui Gorbaciov cadou Republica Moldova. Nimic nou, daca stai sa te gandesti cum functioneaza relatiile intre tovarasii comunisti. Desi, sa fim drepti, si celelalte state foste comuniste se purtau frumos cu Moscova - multi dintre liderii lor erau, ca si Iliescu, oameni adusi in fata de Gorbaciov, pe teritoriile lor stationau inca armate sovietice. Dar este si o deosebire majora: chiar daca Ion Iliescu a facut ce faceau si altii in Europa de Est, tovarasul vostru Iliescu voia sa continue sa apartina Estului - nu dorea sa se indrepte spre Vest. Nu cred ca poti sa-l invinovatesti pentru tratat in sine, desi e foarte interesanta abordarea in ceea ce priveste Moldova, pentru ceea ce semnifica acest tratat. Nici polonezii nu i-au oferit Rusiei o parte din teritoriul lor si nici cehii n-au facut asta. Doar Iliescu a fost mai generos, semn al orientarii sale politice. In ochii lui Gorbaciov a ramas pana la capat, fara indoiala, un tovaras, de nadejde.

M. O.: Oficialii romani nu mai au nici un fel de reactie fata de soarta Moldovei. Desi, de pilda, un bun prieten cunoscator al realitatilor de acolo observa ca cetatenii Moldovei nu se refera la aceasta cu termenul de "tara", ci cu acela de "republica", fie ca pentru unii termenul are conotatii nostalgice sau, pur si simplu, celor mai multi, le este indiferent - asa le-a intrat in vocabular. Cand spun "tara", ei se gandesc la Romania.

V. B.: Da, insa oficialii romani au ignora si acest lucru, pentru ca acum ceva vreme au renuntat de buna voie la Moldova. Iliescu a hotarat deci impreuna cu Gorbaciov ca Moldova sa ramana in blocul sovietic, iar Romania nu va pretinde in veci vreun drept asupra acestui teritoriu. Iar apoi Constantinescu a acceptat ca toate granitele postcomuniste sa ramana intangibile. Chiar daca Romania va fi interesata intr-o buna zi de soarta acestui teritoriu, Moldova este condamnata - nu e un stat propriu-zis, e o non-entitate, o bucatica de stat guvernata de comunisti. Toata situatia este absolut ridicola.

M. O.: Pe de alta parte, s-a socotit ca, pentru noi, o unire cu Moldova ar crea o problema majora politica, economica si, poate, inclusiv militara in relatiile noastre cu Moscova.

V. B.: Stiu. De vreo trei veacuri problema voastra e Rusia. Dar astazi puteti uita de Rusia. Daca o ignorati, nu se va intampla nimic. Da, au granita cu Ucraina, cu Transnistria, iar ramasitele Armatei a 14-a sunt inca prezente acolo si nimeni nu stie ce se va intampla, cum vor evolua lucrurile. Cu siguranta, Romania nu e pregatita sa mearga la razboi cu nimeni, nici macar cu Transnistria. Cu toate acestea, merita incercat - eu cred ca rusii nu ar fi fortat nicicum escaladarea unui conflict de tip iugoslav, mult mai aproape de ei si in care ar fi fost implicate direct. Moldova nu e, totusi, Cecenia.

M. O.: Sa revenim la Ion Iliescu. Acum joaca rolul unui personaj istoric, se pregateste sa intre in manuale. Il indrituiesc la asa ceva biografia sa neoficiala, asa cum o cunosti, sau gesturile sale politice la postura pe care si-o aroga, intr-un fel, de salvator al romanilor, "emanat" al Revolutiei care l-a detronat pe Ceausescu?

V. B.: Nu sunt expert in Ion Iliescu, nu l-am cunoscut personal si nici nu am cercetat trecutul sau in mod special, dar totusi stiu ca a fost comunist dintotdeauna, a studiat la Moscova, a fost prieten cu Gorbaciov. Facea parte dintr-o noua generatie de tineri lideri pro-sovietici si a fost educat in acest spirit la Moscova. Banuiesc ca a fost un pro-moscovit dintotdeauna. A fost mai apropiat de Moscova decat oricine altcineva dintre liderii comunisti din Romania si banuiesc ca de aceea in 1988, cand se planuiau revolutiile din Europa, l-au ales pe el pentru Romania. Trebuie sa existe un motiv pentru asta, nu se poate sa fie doar pentru ca e atat de cumsecade, cum "pozeaza" astazi. Cat priveste modul in care pozeaza el, eu nu-mi fac indoieli in legatura cu discernamantul istoricilor, care vor retine exact rolul pe care l-a jucat in istoria Romaniei in ultimele decenii.

M. O.: Ziarul Ziua a publicat cu ani in urma stiri potrivit carora Iliescu ar fi colaborat cu KGB-ul. Consideri veridica o asemenea ipoteza?

V. B.: Nu stiu foarte multe despre asta. Nu pot decat sa presupun. Adica, oricine a studiat la Moscova in anii '50 a fost recrutat intr-un fel sau altul - nu neaparat de KGB, putea sa fie Departamentul International al CC al PCUS sau asa-numitul Departament Est-European al CC. Cu siguranta a avut relatii speciale cu Moscova, pe linie politica sau de politie secreta, nu stiu deocamdata. Dar nu conteaza - de fapt, nici nu conteaza ce fel de relatii a avut, atat timp cat au fost relatii speciale.

M. O.: Afirmi deci, Vladimir, ca Iliescu a avut "relatii speciale" cu Moscova?

V. B.: Da, cred ca asa stau lucrurile. Adica toti cei care studiau acolo erau o tinta pentru recrutare, nu neaparat de catre KGB - putea fi o recrutare politica. El a ramas prieten cu Moscova in toti anii carierei din aparatul comunist Ceausescu a avut, in schimb, si relatii tensionate cu Moscova. Uneori mai proaste, alteori mai bune. Relatiile erau fluctuante. De exemplu, in 1968, cum stii, a fost un moment in care relatiile au fost foarte proaste. Ceausescu s-a opus ocupatiei Cehoslovaciei pentru ca a perceput aceeasi amenintare la adresa lui. In alte momente, ca de pilda la inceputul anilor '80, s-a apropiat foarte mult de Moscova, iar relatiile erau excelente. Am gasit tot felul de documente care atestau ca relatiile se imbunatatisera substantial in aceasta perioada. Dar cand a venit Gorbaciov la putere, principala tinta a perestroikai sale a fost vestul Uniunii Sovietice, ceea ce nu i-a mai convenit lui Ceausescu. Scopul principal al lui Gorbaciov era sa incheie cursa inarmarilor si "razboiul rece", din cauza economiei falimentare. In al doilea rand, a trebuit sa puna capat asa-numitelor socialisme de frontiera, de la marginea Imperiului Sovietic: Angola, Vietnam, Nicaragua. Pentru ca aceasta frontiera a revolutiei, ca sa zic asa, ii costa pe rusi din ce in ce mai mult. Asa ca s-au vazut nevoiti sa rezolve un paradox: trebuiau sa conserve puterea in aceste tari si, in acelasi timp, sa economiseasca bani. Daca ar fi renuntat pur si simplu atunci la hegemonie in aceste state, Occidentul sau fortele anticomuniste ar fi preluat rapid controlul acolo si apoi, printr-un efect al dominoului, asupra estului Europei, ceea ce ar fi fost o lovitura prea puternica pentru Imperiul Sovietic. Ar fi putut inclusiv sa declanseze imediat acelasi efect de tip domino in interiorul Imperiului Sovietic, asa incat nu puteau abandona pur si simplu aceste tari. Trebuiau sa cada la un fel de intelegere cu Occidentul, in ceea ce le priveste. Aceasta a fost a doua tinta. Iar a treia a fost una interna - sa faca sistemul comunist mai productiv, sa realizeze o baza economica mai performanta, ca sa continue ceea ce incepusera. Asa ca, pentru ei, Europa de Est nu era o problema prioritara. Nu abordau Europa de Est in acesti termeni. Doar ca devenise foarte costisitoare. Polonia ii costa 3,5 miliarde de dolari pe an din cauza datoriilor pe care le contractase in Occident, Ungaria devenise o problema pentru ca acumulase si ea o datorie enorma. Romania, in schimb, nu avea datorii - Ceausescu platise toate datoriile.

M. O.: Dar, cel putin asa afirma aparatorii sai, Ceausescu isi manifestase o oarecare independenta politica fata de Moscova - chiar a sfidat-o, cum ai spus, in 1968.

V. B.: Moscova nu a vazut in asta o problema, pana la venirea la putere a lui Gorbaciov. Sunt documente care atesta, de pilda, ca Ceausescu refuzase sa ia parte la antrenamentele militare comune ale Pactului de la Varsovia, gest la care Moscova a reactionat cu indiferenta: "Si ce daca! Daca de data asta nu vrea, asta e. Cui ii pasa?".

M. O.: Aceste manifestari de independenta in interiorul blocului comunist au picat in Romania pe un teren fertil. Marea parte a populatiei vedea - si pe buna dreptate, as spune - in Uniunea Sovietica autoarea comunizarii tarii, iar rusii erau cei ce ocupasera si transformasera Moldova in republica sovietica. Sentimentele antirusesti au, de altfel, o lunga traditie la romani. In raport cu Moscova, National-comunistii de la Bucuresti au mizat pe o reactie - atat in randul oamenilor obisnuiti, cat mai ales in interiorul partidului - impotriva liniei traditionale a comunismului traditional pro-sovietic. Noua "linie" se bucura deci de o larga adeziune. V. B.: Cred ca" foarte multi oameni il ascultau orbeste pe Ceausescu. Daca Ceausescu spunea "Brejnev este cel mai bun", si ei spuneau la fel - erau pur si simplu niste prefacuti, ca la curtea lui Stalin. E drept ca mai era o fractiune, relativ mica, de indivizi in interiorul partidului care alesesera sa fie agentii Moscovei, printre care si Iliescu, dar odata cu accesele de megalomanie ale lui Ceausescu si de sfidare a Moscovei, acestia au fost izolati, marginalizati. Asta s-a intamplat in Romania, nu cred ca a fost altceva. Un numar impresionant de oameni au fost recrutati de Moscova in anii comunismului, iar recrutarile din infrastructura romaneasca au continuat si atunci. Moscova facea lucrul asta nu pentru ca ii era teama de Ceausescu, ci pentru ca era o chestiune de rutina. Exact la fel a fost si in Polonia, in Bulgaria sau in Ungaria. Pentru KGB era pur si simplu o indatorire, o problema de serviciu: trebuiau sa recruteze persoane importante din tarile blocului comunist. Asta era meseria lor. Faceau lucrul asta si in Bulgaria, care oricum era foarte prietenoasa cu Uniunea Sovietica. Bulgarii s-au considerat dintotdeauna fratii rusilor, asa incat nu era nevoie sa recruteze prea multi oameni in Bulgaria. Si totusi, KGB a continuat sa recruteze agenti bulgari pana in ultimele momente ale regimului. Era o tampenie. Ar fi putut recruta toata Bulgaria.

M. O.: In concluzie, se poate spune ca echipa care a preluat puterea in decembrie 1989 in Romania, dupa inlaturarea celor fideli lui Ceausescu, era din aceasta categorie de agenti recrutati de rusi?

V. B.: Nu ma indoiesc de asta. Acel asa-numit Comitet - apoi Front - al Salvarii Nationale, inainte sa se autoproclame drept reprezentant legitim al Revolutiei si apoi sa devina partid, fusese creat cu mai multe luni inainte de omorarea lui Ceausescu. Tin minte ca prin septembrie sau octombrie au anuntat chiar la "Europa Libera" formarea unui Consiliu al Salvarii Nationale. Din cate stiu eu, fractiunea care a preluat puterea in 1989 in Romania era alcatuita in cea mai mare parte din pro-sovietici - de pilda, generalul Militaru, pe care Pacepa l-a identificat ca fiind agent sovietic. A fost recrutat folosindu-se o legatura pe care a avut-o cu o femeie. Fusese agent al Moscovei si, in acelasi timp, era una dintre persoanele de frunte ale Comitetului Salvarii Nationale - a si fost pus ministru al Apararii. Numai lucrul asta a fost indeajuns sa ma faca foarte sceptic cand am auzit la stiri ca se alcatuise un Front al Salvarii Nationale in Romania. Nu putea fi cu adevarat un fruct al Revolutiei. Asa, din senin, nu se face nimic in Romania. Cred ca noul "Front" era in totalitate controlat de Gorbaciov, liderul suprem al operatiunii. Ce insemna asta? Iliescu, Militaru si ceilalti erau de fapt implicati intr-o manevra a Moscovei. E foarte simplu. N-are sens sa intram in toate detaliile. Nu conteaza cine era agent, cine nu si in ce pozitie se afla in acel moment. Faptul ca agenti cunoscuti ai Moscovei au preluat puterea, schimband pur si simplu acel Front al Salvarii Nationale in partid politic, dovedeste ca aceasta era in sine una dintre operatiunile Moscovei, pentru a readuce sub control Romania. Nu putea fi altceva. Moscova pregatise schimbarea regimului Ceausescu, iar Iliescu a fost unul dintre liderii Comitetului Frontului Salvarii Nationale, ajungand dupa decembrie 1989 liderul suprem al operatiunii de la Bucuresti [La scurta vreme dupa publicarea acestui interviu in Ziua, Ion Iliescu a anuntat ca va da in judecata ziarul. O prima reactie a avut prietenul meu Victor Roncea, in editorialul ziarului din 24 iunie 2004, intitulat "Un Nurnberg la Bucuresti". Acesta scria: "Vladimir Bukovski, cunoscutul disident al sistemului bolsevic, care si-a petrecut vreo 12 ani din viata in puscariile sovietice si in spitalele psihiatrice ale KGB, declara intr-un interviu-bomba acordat ziarului Ziua ca Ion Iliescu nu este numai un batran Stalinist, ci si un agent al Moscovei [.]. Sintetizat, se poate deduce ca Ion Iliescu este, conform afirmatiilor lui Vladimir Bukovski, un agent al structurilor fostei URSS. Fie ca aceste structuri sunt NKVD/KGB, GRU, Departamentul International al CC al PCUS, asa-numitul Departament Est-European al CC sau pur si simplu orice alte structuri informative sau de influenta care au intretinut un anume tip de relatii cu el. Dar nu conteaza, de fapt nici nu conteaza ce fel de relatii a avut, atat timp cat aceste relatii erau speciale, subliniaza apasat Bukovski. Prin anuntul privind actionarea noastra in judecata, Ion Iliescu.

- Liderul suprem al operatiunii din decembrie 1989, isi ofera siesi acum, la sfarsit de mandate, posibilitatea de a demonstra toate neclaritatile din timpul sangeroaselor evenimente care l-au propulsat la conducerea statului roman. Si, de ce nu, si de dinainte. Un eveniment asteptat de 14 ani! Pentru ca daca exista ceva ce ar fi schimbat cu desavarsire fata natiunii romane de azi, acest lucru ar fi fost un real proces al comunismului. Un proces pe fata, asemenea celui al nazistilor, ar fi eliminat posibilitatea ca o intreaga clasa de profitori si infractori din randul nomenclaturii comuniste sa se afle azi la conducerea Romaniei. Dupa cum explica si Bukovski, conducerea postcomunista din Europa de Est, care trebuia sa elimine comunismul, nu a facut-o, cu exceptia Cehiei, care l-a avut pe Havel. Si aici este enorma diferenta dintre Iliescu si Havel, dintre evolutia Romaniei in acesti atat de chinuiti 14 ani si cea a fostei Cehoslovacii: aceea dintre un colaborator si membru de vaza al regimului comunist si un opozant al acestui sistem odios. Fara aceasta pleiada de agenti ai comunismului, intretinuta si patronata de "liderul suprem", Romania ar fi fost de mult membra NATO si UE, un real vector european in Europa Centrala si de Sud-Est. Nimic bun nu ne-au adus stapanirile emanate din FSN. Dimpotriva. Reiterand afirmatiile lui Bukovski, potrivit carora liderii postcomunisti "erau in marea lor majoritate mai degraba o fractiune a fostei elite" si "se simteau mai aproape de trecut decat de viitor si nu au dorit o schimbare radicala, le era teama ca o astfel de schimbare i-ar fi eliminat si pe ei", Victor Roncea concluzioneaza: "Acesta pare sa fie motivul real al iritarii presedintelui Iliescu, care reprezinta azi in tabloul coruptiei din Romania varful unei piramide rasturnate".

Este reluat dialogul pe care Bukovski l-a avut la Kremlin cu Eltan, cand i-a spus: "Trebuie sa terminati ce ati inceput. Trebuie sa facem un proces, si sa fie un proces ca la Nurnberg, pentru ca numai asa putem sa-i terminam - altfel vor iesi iar la suprafata". "De asa ceva are nevoie si Romania", conchide Roncea].

M. O.: Exact. Ce rol a jucat aici vechea prietenie de care spuneai dintre Iliescu si Gorbaciov?

V. B.: A fost un factor foarte important, pentru ca, dac2 vrei sa inlocuiesti puterea, atunci cand decizi pe cine pui in loc, relatiile personale sunt esentiale. E foarte important sa stii in cine poti avea incredere. Si se pare ca Gorbaciov avea toate motivele sa aiba incredere in Iliescu. Il cunoscuse cu 40 de ani in urma si stia ca fusese recrutat de Moscova, asa incat Iliescu a fost in mare masura alegerea lui Gorbaciov.

Comunistii nu-si inteleg propriul popor.

M. O.: Sa revenim un moment la istoria reformarii comunismului din interior, reprezentata de Gorbaciov, si la esecul acestei reformari. Mi-am amintit sa te intreb ceva. A existat un moment important, in care asemenea reforme au fost reprimate cu cruzime de catre Moscova. Ma gandesc la ceea ce s-a petrecut in Ungaria in 1956. Noi nu am trait in Romania ceva similar. Dar doi ani mai tarziu, in 1958, din Romania s-au retras trupele sovietice, iar peste inca zece ani, in 1968, cand o noua incercare de a da o fata umana regimului comunist la Praga a fost strivita cu puterea armata, dupa cum stii, Ceausescu s-a impotrivit, consolidandu-si astfel independent fata de Moscova. La noi, unii istorici considera ca primul pas in directia acestei independente l-a facut Dej, determinandu-l pe Hrusciov sa retraga trupele sovietice din Romania.

V. B.: Trebuie sa-ti spun ca din documentele pe care le-am gasit (o parte le-am publicat in cartea mea Judecata la Moscova) reiese ca liderilor de la Kremlin nu le pasa prea tare de Ungaria in 1956, si cu atat mai putin de Romania in 1958 sau 1968. Daca analizezi documentele din '56, se vede ca erau aproape gata sa-l accepte pe Imre Nagy, cu reformele lui cu tot. Hrusciov era gata sa-l accepte. Problema cu Imre Nagy se vadea a fi inconsecventa sa. Se schimba la fiecare cinci minute, si Moscova nu putea tine pasul cu el. Dar altfel erau destul de pregatiti sa reactioneze. Oricum, Moscova era de partea lui, pentru ca avea experienta, era un vechi comunist si, de altfel, la inceput, nu i-a deranjat cu nimic. Biroul Politic luase chiar o decizie cu privire la relativa liberalizare a Europei de Est. A existat o rezolutie a Biroului Politic care stipula ca Europa de Est trebuie sa-si croiasca propriul destin. Dupa Stalin, au aparut o multime de liberali in sistem, dar numai la voi, in Romania, dupa cum am mai spus, nu s-a intamplat la fel. Totul a ramas inghetat. Revenind la Ungaria, liberalizarea sistemului nu era o problema - singurul inconvenient in ceea ce il privea pe Nagy era inconsecventa sa. Daca ar fi adoptat o anumita pozitie si ar fi fost consecvent, Moscova l-ar fi sustinut. Oameni sus-pusi precum Mikoian s-au declarat deschis in Biroul Politic impotriva invaziei sovietice in Ungaria. Mikoian a mers la Budapesta special sa vada care era situatia. A inspectat, a vorbit cu toata lumea si in cele din urma a propus solutii Biroului Politic, sugerandu-le sa aiba incredere in Imre Nagy. Este un tablou mult mai complex. Cat despre retragerea trupelor sovietice din Romania, asta s-a facut din considerente strategice: nu aveati frontiere directe cu "razboiul rece", iar comunismul Stalinist si represiv de la voi oferea certitudini in legatura cu controlul asupra tulburarilor interne. Chiar tu mi-ai spus ca dupa retragerea trupelor sovietice, un nou val de represiuni ale Securitatii s-a abatut arbitrar asupra tarii. Iar mai tarziu, Moscova a acceptat cu usurinta si pozitiile nationaliste ale lui Ceausescu. Era un personaj absolut normal pentru ei, pe care l-au inteles cu usurinta. Si ce daca a vrut sa joace un anumit rol al vizibilitati? Cui ii pasa? La urma urmei, era tot de partea lor. Facea exact ce faceau si ei.

M. O.: Si Iliescu?

V. B.: Iliescu era un exemplar si mai bun, pentru ca era si mai orientat spre Moscova. Era mai putin razvratit. Nu dorea sa fie propriul sau stapan, cu orice pret. Din acest punct de vedere, avea un avantaj fata de Ceausescu.

M. O.: Sa revenim la Ion Iliescu si Mihail Gorbaciov, la relatiile dintre ei. Ma intereseaza acum ce stii despre relatiile pe care le-au avut ei ca sefi de state.

V. B.: Din cate iti pot spune, din documentele pe care le-am cercetat pana acum, au fost numai doua intalniri la varf intre cei doi: una de natura oficiala si una neoficiala. Au fost (si am toate motivele sa banuiesc asta) si alte intalniri "neoficiale", inainte de 1989. Chiar in perioada tarzie a anilor '80. Ele nu au fost trecute in documente, pentru ca la acea data Iliescu nu era un reprezentant oficial - era un activist de partid cazut in dizgratie, care ocupa o functie oarecare la o editura oarecare din Bucuresti. Nu mai ocupa vreo pozitie in ierarhie la acel moment.

M. O.: Asa este - era doar director la Editura Tehnica.

V. B.: Asadar intalniri de felul acesta erau lipsite de protocol, pentru ca Iliescu era doar un prieten personal al lui Gorbaciov.

M. O.: Cand au avut loc cele doua intalniri intre Iliescu si Gorbaciov in legatura cu care ai documente?

V. B.: Ambele au fost in 1991, cu ocazia semnarii tratatului. Cea la care vreau sa ma refer a fost pe 5 aprilie 1991, cand s-a semnat tratatul cu Uniunea Sovietica: e vorba de o intalnire confidentiala intre cei doi sefi de stat. Am stenograma discutiei, si ti-o ofer [Vezi textul stenogramei in ultima parte a acestui volum. Odata cu aceasta stenograma, Vladimir mi-a mai dat o sinteza a discutiilor purtate de o delegare romana la Moscova, documentele fiind publicate in ziarul Ziua din 28 iulie 2004. Din aceasta sinteza reiese ca, in perioada 7-9 februarie 1991, Ioan Mircea Pascu, fost consilier pe probleme de politica externa al presedintelui Iliescu, s-a aflat intr-o vizita oficiala in capitala Uniunii Sovietice, fiind insotit de Eugen Dijmarescu, pe atunci vicepremier si ministru al Economiei si Finantelor (in 2004 era secretar de stat pentru politici economice si de comert exterior). Misiunea care li fusese incredintata lui Pascu cu ocazia acestei deplasari a fost aceea de a pregati vizita lui Ion Iliescu la Moscova si de a solicita ajutorul direct al Uniunii Sovietice pentru Frontul Salvarii Nationale, in lupta sa cu "dusmanii clasei muncitoare", dupa cum sunt numite in document partidele politice istorice. In cadrul vizitei sale la Moscova din februarie 1991, I. M. Pascu s-a intalnit cu consilierul lui Mihail Gorbaciov pe probleme de politica externa, Vadim Valentinovici Zagladin, intalnire la care a participat si ambasadorul Romaniei la Moscova, Vasile Sandru. Pascu i-a declarat consilierului lui Gorbaciov ca Romania "asteapta initiative strategice din partea URSS", si asta cu doar cateva saptamani inainte ca reprezentantii tarilor membre ale Pactului de la Varsovia sa semneze falimentul barajului armat al lagarului socialist. In urma discutiei cu I. M. Pascu, Vadim Zagladin a intocmit nota de convorbire pentru Mihail Gorbaciov, pe care mi-a oferit-o Bukovski si care a fost integral publicata in Ziua. In textul introductiv la documente, pe care l-am semnat alaturi de Victor Roncea, aratam ca mesajele transmise Moscovei rosii de catre actualul ministru al Apararii, Ioan Mircea Pascu, dovedesc ancrasarea regimului lui Ion Iliescu in trecutul comunist, tributar complet fratelui mai mare, Rusia sovietica. De la fumizarea de gaze pentru a usura lupta cu fortele interne potrivnice pana la tradarea din nou a Basarabiei in bratele Uniunii Sovietice, subiectele prezentate de Pascu responsabilului sovietic Zagladin ar trebui sa puna serios pe ganduri oficialii structurilor euro-atlantice.

O reactie controversata a ministrului Apararii da nastere la alte intrebari privind onestitatea sa. Intr-un punct de vedere personal - desi acesta ar fi trebuit sa fie ultraoficial - acesta sustine ca intrevederea cu oficialul sovietic nici n-ar fi avut loc. Aceasta poate insemna insa si faptul ca intalnirea dintre cei doi a avut un caracter conspirativ". Bukovski a certificat insa ca documentul provine direct din arhiva lui Mihail Sergheevici Gorbaciov, in posesia careia intrase intre timp (vezi infra, "Comoara lui Bukovski").]. Dar sa revin. Discutiile dintre Iliescu si Gorbaciov sunt interesante din doua motive: in primul rand, pentru ca la acele intalniri cei doi au decis sa nu discute problema Moldovei, unde, in momentul acela, sovieticii doreau sa-si pastreze hegemonia. In al doilea rand, pentru ca tot acolo cei doi au hotarat sa-si acorde asistenta mutuala: in mod neoficial, ei se asigurau de sprijin reciproc. Acesta este un punct foarte interesant din document: prin urmare, comunistii care au preluat puterea in 1989 la Bucuresti aveau deja sprijinul Moscovei - iar asta nu putea fi o intelegere individuala, ci una colectiva. Iliescu nu vorbea in nume personal, ci in calitate de presedinte al Romaniei. Ambele conduceri comuniste isi asigurau, dupa cate imi amintesc, si sprijin financiar. Dar ceea ce e mult mai important, din documente rezulta ca Gorbaciov si Iliescu au discutat probleme sovietice, chiar de importanta majora, care sunt de interes pentru noi, pentru istoria noastra. Pentru ca Gorbaciov recunoaste in fata lui Iliescu ca vrea sa introduca legea martiala in Rusia! Desigur, nu vorbeste cu totul explicit - spune cam asa: "Voi pune toate lucrurile in ordine si nu voi ezita sa folosesc mijloace administrative". Evident, prin asta, in acea ordine a regimului, el nu putea intelege decat introducerea legii martiale, despre care afirma apoi ca va fi prezentata drept raspuns la o lovitura de stat. Gorbaciov pretinde acum ca nu avea nici o cunostinta despre aceasta lovitura de stat, care a si avut loc putin mai tarziu sub forma puciului din 19-21 august 1991, si care se vede de fapt ca a fost gandita ca un mod de a introduce apoi legea martiala. Dupa cum stii, ceea ce s-a intamplat cu tinerii iesiti in strada le-a stricat planul. Sigur, asta e important doar pentru noi, rusii, insa discutia arata inclusiv gradul de incredere cu totul deosebita dintre cei doi: Gorbaciov i-a spus lui Iliescu ceea ce nu a mai spus nimanui altcuiva. Si e vorba de un lucru de maxima importanta.

M. O.: In Romania anului 1990, confruntat cu opozitia democratica, Ion Iliescu si-a descoperit un aliat politic inedit - minerii. Iti amintesti de mineriada din 13-l5 iunie 1990?

V. B.: Cum sa nu, dar si asta e ceva tipic pentru manipularile comuniste. In general, in fosta Uniune Sovietica, grevele minerilor sunt tratate dupa o strategic tipic comunista. Autoritatile accepta toate cererile minerilor si semneaza un acord in acest sens, iar apoi nu mai fac nimic. Dupa o jumatate de an, se intampla o noua greva, semneaza un alt acord si, in cele din urma, tot fara nici un rezultat. Si asta poate sa tine cativa ani buni. Tocmai din acest motiv, o alianta cu minerii nu are cum sa dureze. Relatiile de acest tip se schimba foarte repede. In Rusia, minerii au fost dintotdeauna o forta exploziva. Dar, spre deosebire de Romania, aici ei sunt oponentii puterii. Chiar si in timpul regimului comunist au creat ceva probleme guvernului, care a inteles mai degraba sa accepte cererile minerilor decat sa se angajeze intr-o confruntare cu ei, care ar fi fost violenta. Se stie ca minerii sunt foarte temperamentali si pot oricand, cel putin, sa blocheze productia.

M. O.: E foarte greu de conceput cum un lider politic care se autodefineste drept democrat a cerut ajutorul minerilor pentru a rezolva problema contestarii sale.

V. B.: Se poate, e simplu. Minerilor poti sa le arati ce probleme au, caci intotdeauna au probleme, sa le spui ca vrei sa faci asta si asta, dar niste intelectuali idioti de la Bucuresti nu te lasa, si asa mai departe. Minerii sunt oameni care gandesc foarte simplu. Daca ii faci sa creada ceva, ei vor actiona in consecinta. Pot fi usor manipulati in acest sens.

M. O.: Dar de ce a facut Iliescu asa ceva? De ce a apelat tocmai la mineri?

V. B.: La acea vreme, Iliescu nu avea la dispozitia sa nici o putere, nici o structura de executie fidela. Nu putea sa ceara oficial ajutorul Securitatii, pentru ca Securitatea era compromisa iar Militia era si ea in aceeasi situate. I-ar fi daunat lui personal si ar fi agitat intreaga tara. Avea nevoie de o putere din afara, pe care sa se bazeze, asa incat si-a apropiat minerii. Dar acestia nu pot fi folositi decat o singura data, pentru ca a doua oara se intorc impotriva ta.

M. O.: Se pare ca nu a invatat foarte bine lectia asta, pentru ca i-a chemat si a doua oara - si, intr-adevar, a avut de furca cu ei.

V. B.: Pai da. Si stii de ce? Stii care e punctul slab al comunistilor? Nu-si inteleg propriul popor. Traiesc intr-un fel de scenariu intelectual, inventat de Marx - un savant german cu barba mare, care locuia la Londra. E complet irealist. Aceste scenarii teoretice intelectuale dau foarte bine pe hartie, insa in viata reala nu functioneaza. Dar comunistii marxisti au luat scenariul in serios si au incercat sa-l implementeze. Suna foarte bine teoretic, dar de indata ce vrei sa-l aplici, lumea reala se intoarce impotriva ta. Acesta a fost dintotdeauna marele defect al comunistilor - n-au inteles niciodata adevaratele sentimente ale oamenilor, nici macar nu au cautat sa o faca. Intotdeauna le-au ignorat.

M. O.: Vladimir, sa rezumam. Te-am invitat la Brasov toamna trecuta (In noiembrie 2003), la simpozionul Miscari si actiuni disidente in perioada comunismului tarziu organizat de Asociatia 15 Noiembrie 1987, unde ai facut o declaratie care l-a suparat atunci pe presedintele Iliescu, pe care l-ai socotit omul folosit de sovietici pentru a-l inlocui pe Ceausescu. Spusele tale au creat valva. In esenta, ai spus ca Moscova ar fi avut un amestec in Revolutia din decembrie 1989. Te citez: "Moscova a inceput operatiunile din '89 pentru a schimba puterea si in Romania. Revolutiile din Europa de Est au inceput ca o operatiune sovietica a KGB-ului. La sfarsitul anului 1988 s-a cerut pregatirea unei operatiuni privind schimbarea regimurilor din Europa de Est. Aproximativ jumatate din liderii politici aflati la putere in tarile foste comuniste sunt fosti agenti KGB. Moscova a inceput operatiunile din anul 1989 pentru a schimba puterea in Romania, dar s-a amestecat in tot ce s-a petrecut in acea perioada in Europa de Est. Si in Romania, liderii Revolutiei au fost persoane infiltrate din agentura sovietica, dirijata sa schimbe regimul ceausist". Practic, acum ai detaliat aceste afirmatii, pe care vad ca ti le mentii.

V. B.: Bineinteles. Mi-ai transmis ca Ion Iliescu a reactionat dur la spusele mele.

M. O.: Asa este - da-mi voie sa recapitulez. Presedintele Ion Iliescu a reactionat luni, 17 noiembrie, a doua zi dupa plecarea ta. El considera ca declaratie tale reflecta idei care nu-ti apartin si ti-au fost "injectate" de catre niste "faliti romani, care le-au tot vehiculat de-a lungul vremii". Marturisesc ca ma simt vizat. Iliescu s-a declarat "dezamagit" de afirmatiile tale in legatura cu Revolutia romana, adaugand ca avea o "anumita stima" pentru tine, mai ales pentru rezistenta ta "antistalinista". Da-mi voie sa-l citez exact: "De fapt, cred ca ideile nu-i apartin domnului Bukovski. Cineva de la noi i le-a injectat. Insa este regretabil ca un om de tinuta dansului repeta niste sloganuri care au dominat viata politica romaneasca la inceputul anilor '89", a afirmat presedintele Iliescu, care a mai spus ca "daca Vladimir Bukovski ar gandi asa cum se exprima ar fi si mai regretabil, deoarece inseamna ca inocularea mentalitatii staliniste a patruns pana si in gandirea pe fond a domnului Bukovski". Ion Iliescu a precizat ca Stalin si-a trimis la moarte toti adversarii politici aplicandu-le tot felul de asemenea etichetari, cum ar fi "agent al imperialismului". "Domnul Bukovski nu face decat sa repete aceleasi istorii. Dar, cum spuneam, cred ca nu-i apartin domnului Bukovski", a mai spus Iliescu. Intrebat cine sunt falitii despre care vorbeste, Ion Iliescu a raspuns: "Ii stiti foarte bine". Marturisesc ca m-am simtit vizat, fiind mai tot timpul in preajma ta.

V. B.: Ei bine, sa ma faca Iliescu "stalinist" este o mare dovada de ipocrizie din partea unui om care si-a inceput cariera politica preamarindu-l pe Stalin. Nu eu, ci el a fost trimis de Partidul Comunist Roman sa studieze la Moscova in 1950, devenind apoi lider al tineretului comunist din Romania. Eu nici macar pionier n-am fost. Dar nu ma mira. Sufera de o amnezie tipica la comunisti, care sterg intotdeauna cu buretele ceea ce nu le convine. Acesti oameni sunt pur si simplu lipsiti de o biografie, care e rescrisa intotdeauna in functie de imprejurari. Sincer, il compatimesc - dar nu prea tare, avand in vedere faptele sale. I-am transmis ca astept sa ma dea in judecata, ceea ce nu a facut. Ii este teama de o confruntare directa cu mine.

M. O.: Ion Iliescu nu este singurul care a reactionat. Premierul Adrian Nastase a declarat, la o zi dupa Iliescu, ca declaratiile tale potrivit carora atat comunismul, cat si capitalismul au ajuns in Romania pe tancurile sovietice sunt "paradoxale". S-a aratat extrem de retinut sa comenteze mai mult spusele tale, dar, in esenta, Adrian Nastase sustinea ca, desi discutiile despre trecut sunt importante, Romania trebuie sa se concentreze mai mult asupra prezentului, deoarece are multe de facut. Premierul a mai mentionat ca, intotdeauna inainte de alegeri, apar tot felul de "fire rosii", facand referire la scandalul izbucnit in anul 2000 cu privire la faptul ca Ion Iliescu autorizase in timpul mandatului sau din 1992-l996 repunerea in functiune a unei legaturi telefonice directe si secrete cu Moscova.

V. B.: Nastase se vede dator sa-si apere macar putin seful, dar pe de alta parte dovedeste aceeasi teama irepresibila fata de dezvaluirile asupra trecutului, tipica la comunisti - si, referandu-se la "firul rosu" dintre Moscova si Bucuresti, autorizat de Iliescu, mai face si greseala sa-mi dea implicit dreptate cu privire la natura legaturilor dintre acesta si patronii sai sovietici, a caror tutela voia, contrar mersului istoriei, sa o mentina.

M. O.: Vladimir, sa nu mai vorbim doar de comunisti. Sa vorbim, de pilda, si despre muncitorii care s-au revoltat in 1987 la Brasov, despre semnificatia acestei revolte in cadrul monolitului reprezentat de regimul comunist din Romania. Ai fost la Brasov, ai stat de vorba cu multi dintre acesti muncitori. Ce impresie ti-au lasat muncitorii care s-au ridicat impotriva comunismului la 15 noiembrie 1987?

V. B.: Evenimentul in sine e foarte important pentru Romania, intrucat evoca unul dintre putinele momente cand oamenii s-au impotrivit sistemului comunist printr-o manifestatie publica de strada. Aceasta e granita care trebuie trecuta de popor inainte de a-si dobandi libertatea si de a-si recastiga propria demnitate. Daca nu ar fi existat un astfel de moment, Romania nu s-ar fi putut elibera decat mult mai tarziu. Toate tarile trec prin astfel de evenimente la un moment dat. Ungaria a trecut prin asa ceva in 1956, apoi Polonia in anii '80, cu Solidaritatea; am urmat noi, rusii, in 1991, cand tentativa de puci comunista a fost blocata de multimea iesita in strada. Asa cum a fost, chiar daca a fost rapid reprimata, revolta din Brasov a insemnat foarte mult pentru tara. Oamenii trebuie sa simta macar o data ca ei sunt calea, ca ei pot schimba ceva. Daca societatea nu ar fi inteles ca se poate astfel schimba ceva, nici nu ar fi incercat de la bun inceput sa o faca pe o asemenea cale, si manifestatie de strada din decembrie 1989 nu ar fi avut loc. Cred ca acesta e un lucru foarte important. Atunci cand se naste o natiune e ca un fel de climax, un proces complex, dificil. Intr-adevar, este mult mai usor sa distrugi o natiune - iar comunistii au reusit pe deplin acest lucru. Pe vremea lor nu mai exista natiune, ci doar forte de productie, frica, inchisori si lupta de clasa. Natiunea renaste numai cand constientizeaza puterea pe care o are, trece acea granita dictata de represiune care genereaza frica, renaste cand isi invinge lasitatea cu care comunistii au distrus-o si e gata sa lupte cu orice risc. Odata cu infrangerea fricii si doborarea de la putere a comunistilor care au generat un sistem bazat pe represiune si umilinte, se poate vorbi de nasterea unei noi natiuni.

M. O.: Atunci sugerezi ca natiunea romana, distrusa de regimul comunist, a renascut la Brasov in 1987?

V. B.: Da. Atunci a inceput acest proces - atunci romanii s-au redescoperit pe sine. Atunci s-a cantat din nou, dupa decenii de tacere, Desteapta-te romane, nu? Ei, inseamna ca atunci a renascut natiunea romana. Pentru ca, uite ce s-a intamplat in comunism. Initial a existat o rezistenta fata de momentul instalarii prin represiune a sistemului. Practic vorbind, au fost cativa indivizi curajosi care luptau in munti, dar ei nu au avut un impact semnificativ asupra natiunii. Natiunea a fost plasata sub o represiune totala si arbitrara - si, o buna bucata de vreme, avea sa ramana astfel. Sunt, desigur, persoane ca Doina Cornea sau Paul Goma care au incercat sa faca ceva, dar si acestea sunt tot eforturi individuale, care nu angrenau intreaga natiune. Ai nevoie de intreaga natiune ca sa poti face ceva, nu doar de persoane izolate. Iar in acele momente in care regimul comunist parea ca e perpetuu, scopul nostru, al opozantilor rusi, era sa actionam asupra constiintelor, sa pregatim si sa cultivam principiile morale ale oamenilor. De ce am stat in puscarii in anii '50 si '60? Ca sa ajutam Rusia sa renasca, sa-si capete propria voce, propria forta. Spre asta tinteam. De asta am ales si facem totul pe fata, sa vada lumea cat de nociv este sistemul pentru natura umana. Si totul s-a materializat in 1990-l991, cand intreaga tara a facut ceea ce noi facusem dinainte. In 1990, cand au intrat minerii in greva in Rusia, au cerut schimbarea Constitutiei. Nu au cerut paine, bani sau alte avantaje materiale - au cerut schimbarea Constitutiei, si anume anularea acelui articol in care se spunea ca Partidul Comunist este unica forta politica in URSS! A fost absolut remarcabil. Tin minte ca atunci cand am vazut asta, mi-am dat seama ca actiunile noastre avusesera un impact. In sfarsit, mesajul nostru fusese inteles. Ajunsese la oameni, intrase in mintile si in inimile lor. A durat 25 de ani, dar am reusit - si cum spunea vaduva unuia dintre muncitorii vostri brasoveni, Vasile Vieru, care a murit dupa ce a fost anchetat de Securitate, sacrificiul a meritat. Natiunea se schimba. La fel s-a intamplat si in Romania, insa procesul a fost mult, mult mai dificil. La noi au fost si bune, si rele - Hrusciov, destalinizarea si mai apoi restalinizarea, Gorbaciov cu perestroika. Cum am spus, si bune, si rele. In Romania a fost insa aceeasi situatie tot timpul: un dictator l-a succedat pe altul - atata tot. N-a fost niciodata primavara. Din cauza asta, la voi a fost deosebit de greu. Cei care incercau totusi sa faca ceva erau de cele mai multe ori ucisi sau inlaturati intr-un fel sau altul. Dar, in final, s-a vazut rezultatul tuturor eforturilor individuale ale opozantilor regimului, atunci cand muncitorii s-au razvratit. Acesta a fost momentul nasterii noii natiuni romane.

M. O.: Da, insa pretul platit ramane pana astazi foarte mare. In zilele noastre, foarte multi dintre acei muncitori care s-au razvratit in 1987 la Brasov sunt someri sau, chiar daca lucreaza, o duc destul de rau. Nivelul lor de trai e foarte scazut. Pe de alta parte, fostii militieni si securisti care au condus atunci interogatoriile ocupa acum pozitii importante. De pilda, doi dintre acei militieni sunt astazi generali, in functii de conducere in Ministerul de Interne; un alt ofiter de Securitate, care s-a ocupat de organizarea simulacrului de proces in care muncitorii au fost condamnati si deportati din oras este jurist si secretar al Primariei din Brasov, pus acolo de prefect, care si el a fost unul dintre sefii organizatiei comuniste a studentilor inainte de 1989. Despre multi alti ofiteri de Securitate implicati atunci in interogatorii nu se stie mai nimic, iar accesul la documente este blocat. Un muncitor care l-a recunoscut ca anchetator din acea vreme pe fostul securist Ristea Priboi, astazi deputat si fost consilier al primului-ministru, a fost dat in judecata de fostul securist. Si in aceeasi situate ma aflu si eu, socotindu-se ca l-am instigat pe acel muncitor sa faca declaratia respectiva. Nimeni nu vrea sa vorbeasca despre represiunea din 1987, desi a trecut atat de putin timp de atunci. Ce inseamna asta?

V. B.: E o situatie tipica. Nu se intampla doar in Romania. Sa luam fostul sindicat Solidaritatea din Polonia, de pilda, care a fost complet distrus. Fostii activisti ai Solidaritatii au devenit someri. Si-au pierdut locurile de munca imediat dupa prabusirea sistemului comunist. La fel s-a intamplat si in Rusia, practic peste tot - poate mai putin in Republica Ceha, care a reusit sa-si schimbe rapid elita politica, gratie lustratiei. Toate celelalte tari nu si-au schimbat elita, iar comunistii au venit din nou la putere in toata Europa de Est. In Rusia, KGB a revenit la putere, asa ca aici nu a existat nici un fel de finalitate, o concluzie logica a colapsului comunist. Asta incerc sa explic in cartile mele - ca nu am castigat "razboiul rece". Am avut un impact rasunator, am castigat o batalie, dar nu si razboiul. Si acesta e un lucru general valabil, inclusiv in Romania. Pe de o parte avem activistii Solidaritatii poloneze, care au stat ani in sir underground, in ilegalitate sau semilegalitate, si care astazi nici nu vor sa se gandeasca ce s-a ales de viata lor in Polonia, iar pe de alta parte avem fostii membri ai Biroului Politic, care acum sunt in functii de conducere. Si, desigur, Securitatea lor, KGB-ul lor, care a ramas acelasi, nu s-a schimbat practic deloc. La fel s-a intamplat si in Rusia, Belarus, Ucraina, peste tot. Si in Ungaria sunt comunisti reveniti la putere. Chiar si in Lituania, una dintre cele mai razvratite tari ale blocului sovietic, situatia este aceeasi. Asta incerc sa explic - ca nu am terminat lupta pe care am inceput-o. Si nu am incheiat-o nu pentru ca am fost insuficient de inteligenti si pregatiti, ci pentru ca niciuna din cele doua parti angrenate in "razboiul rece" nu dorea ca noi sa o terminam. Combatantii "razboiului rece" doreau sa mentina, sa salveze o parte din acel sistem - nu doreau in intregime schimbarea elitei. S-a vazut cand Occidentul s-a opus aplicarii lustratiei in fosta Cehoslovacie.

M. O.: Sa zicem ca asa stau lucrurile - atunci cum putem aborda aceasta situate acum?

V. B.: Cred ca acum, dupa ce am facut atatea greseli si am asteptat si am pierdut atatea sanse de aur, putem cu totii sa reinvestim in generatia urmatoare. Intrucat cu generatia de politicieni de acum nu mai putem face nimic: sunt complet pierduti, absolut compromisi - cel putin asta e situatia in tarile in care am fost eu. Si nu intamplator aceste popoare nu-si pot gasi un lider, o noua elita care sa finalizeze ce s-a inceput deja. De pilda, Solidaritatea poloneza controla inainte intreaga tara - avea 14 milioane de oameni, adica aproape toti muncitorii. Si totusi n-au reusit sa termine ce au inceput si au sfarsit prin a se dizolva in guvernul comunist. Este absolut uluitor.

M. O.: Dar situatia era oarecum diferita in Romania in 1989-Multimea voia sa-l dea jos pe Ceausescu si pe ai lui, sa desfiinteze regimul sau. Pe de alta parte, totusi, erau peste 3,5 milioane de membri de partid in acel moment. Unii dintre ei isi ardeau legitimatiile de membri intr-un gest de autodafe.

V. B.: In Uniunea Sovietica erau atunci 18 milioane de membri de partid, mult mai putini (proportional) decat in Romania, care se afla in top in privinta numarului de membri de partid raportat la numarul populatiei - dar, numeric, este o cifra imensa. Trebuie sa fii foarte chibzuit in ceea ce faci, pentru ca daca vrei sa antagonizezi 18 milioane de oameni, nu mai termini niciodata. Este o adevarata armata. De aceea s-a procedat tactic. Imi amintesc ca in august 1991, cand am venit la Moscova, in unul dintre primele interviuri pe care le-am dat la televiziune am spus ca sarcina noastra nu era sa-i pedepsim pe cei vinovati, pentru ca toti eram vinovati. Sa nu impartim vina intre oameni, ci sa condamnam sistemul si sa-i lasam pe oameni sa-si reconsidere trecutul, sa inteleaga cat de mult era fiecare implicat in sistem. Sa incepem un fel de proces de cainta in societate, prin care oamenii sa inteleaga ca fiecare a contribuit la functionarea sistemului. Daca mai mult sau mai putin, asta trebuie cantarit - dar in primul rand fiecare sa o faca cu sine insusi. Era un lucru foarte important la acel moment, si am fost atent sa subliniez ca nu vom judeca pe nimeni, pentru ca nu avea nici un sens. Atunci - eram la televizor - adresandu-ma directorului KGB Vadim Bakatin. (Fac o paranteza: Bakatin ura KGB-ul pe care il condusese; el insusi, venind din afara, fusese tratat acolo ca un pion.) I-am spus deci lui Bakatin ca in Rusia nu mai avem nevoie de un alt Gulag deoarece traisem in unul, vreme de sapte decenii. Nu vom pedepsi pe nimeni care a sprijinit sistemul. Nu are nici un sens. Dar avem totusi nevoie de un proces de reconsiderare. De aceea, trebuie sa condamnam sistemul, pentru ca sistemul comunist a fost unul criminal. Participarea anumitor oameni la diferite niveluri ale sistemului nu e atat de importanta, daca recunosc acest lucru, isi asuma vinovatia si isi vad in continuarea vietii de o treaba cinstita.

M. O.: Acum nu avem nici proces, nici reconsiderare. De ce? Pare ilogic ca in acest moment, in situatia din Rusia, din Romania, din Ungaria sau din alte tari foste comuniste, care in fond s-au desprins de vechiul regim, factorii de decizie politica nu vor sa se discute despre trecut, sa se scoata faptele la iveala. Dimpotriva, se socoteste mai utila pentru viitor ignorarea si chiar uitarea lor.

V. B.: N-au spus ca nu vor sa discute trecutul - au spus ca nu vor sa dezvaluie totul.

M. O.: In Romania nu este asa. L-am citat, de pilda, pe Adrian Nastase, care declara oficial, nu intr-un cadru privat, ca trebuie sa uitam trecutul si sa facem bine sa ne gandim la viitor.

V. B.: Am zis deja, undeva, in discutia noastra, ca la voi e mai rau. In Rusia nu a functionat acest principiu. Au fost si la noi voci care ne indemnau sa uitam trecutul, sa mergem inainte si asa mai departe - dar evenimentele au fost cele care i-au format sa se gandeasca la trecut. Nu se putea face nimic fara asta. Dosarele din arhiva Comitetului Central al PCUS apareau zilnic in presa, iar mai tarziu, in 1992, a avut loc un proces intre Eltan si Partidul Comunist, care dorea sa se reinscrie ca partid politic si sa-si reia posesiunile - si foarte multe documente au iesit la iveala atunci. Deci prezentul ii forteaza pe nomenclaturistii rusi sa priveasca inapoi spre trecut. Mai devreme sau mai tarziu, toti trebuie sa o faca, din cauza luptei politice. Desigur, au incercat sa indulceasca lucrurile, sa spuna ca situatia s-a schimbat, ca sunt alti oameni acum - asta pentru ca tradeaza un perfect instinct de conservare, exersat din vremea in care se balaceau in sistem. Nu doresc, oricum, sa se traga o linie clara intre cei care au sprijinit efectiv sistemul, au facut parte din el, si cei care nu au facut-o. Vor ca situatia sa ramana incerta - si, astfel, sa poata spune, dupa caz, fie ca toti ne-am aflat pe pozitia de sustinatori ai sistemului, fie ca toti am incercat si ne opunem sistemului. Pana si agentii KGB pretindeau, in primii ani din deceniul trecut, ca au facut ceva impotriva comunismului. Apoi s-a mai ivit un aspect care m-a infuriat - deodata, in 1991, a avut loc o larga dezbatere in media ruseasca, in cea care era evident manipulata, asupra unui fals subiect. Discursul se centra pe nevoia de specialist: "N-ar trebui sa ne descotorosim de specialist, pentru ca specialistii trebuie sa guverneze tara". Dar care specialist? Noi nu aveam specialisti decat in construirea comunismului! O fraza ciudata care circula era ca "Trebuie sa ne pastram si sa protejam specialistii!". Dar care specialist? Daca astia erau specialist, atunci erau niste specialist foarte slabi, pentru ca tara era in pragul dezastrului, iar acolo ei au adus-o! Era un caz clar de manipulare, cu fraze impuse in dezbaterile media.

M. O.: Acelasi lucru s-a intamplat si in Romania, unde presa oficiala sau cea manipulata de regimul Iliescu era chiar plina de titluri, de editoriale de genul "Nevoia de specialisti.".

V. B.: Da, era un tip de manipulare foarte subtila, pe care nici macar noii lideri politici n-au perceput-o. Unii dintre ei erau chiar oameni onesti. L-am cunoscut mai indeaproape pe al doilea om dupa Eltan - Ghennadi Burbulis. Era secretar de stat, omul cel mai de incredere al lui Eltan. I-am zis sa scape de specialistii astia repede, altfel il vor sufoca ei pe el. La care m-a intrebat de unde sa faca rost de atatia inlocuitori pentru ei, cand nu gaseste destui oameni nici macar pentru noua politie. Asa ca i-am oferit o solutie, dar a ezitat. Eu i-as fi invitat pe studenti, pe profesorii lor, le-as fi spus sa uite pentru o vreme de universitati, caci nu e timp pentru asta acum, si sa vina sa conduca tara. "Dar vor face greseli", mi-a raspuns. "Da", i-am zis, "sigur ca vor face greseli, insa vor fi greseli, nu crime. Vor invata, nu va faceti griji. Insa va trebui sa fie foarte prudent, pentru ca indivizii astia sunt foarte experimentati in lupta si vor continua sa tina cu dintii de putere si vor sabota tot ce s-ar intreprinde. Deci vor fi mai degraba sabotaje decat greseli". Solutia asta era un pic prea radicala chiar si pentru Burbulis. A spus ca nu e viabila, ca oamenii l-ar ridiculiza.

Sfarsitul unui sistem.

M. O.: Vladimir, de ce liderii sovietici de model nou, precum Gorbaciov, au simtit nevoia de reforme? Ce s-a intamplat, de ce s-a tulburat linistea unui sistem care parea imuabil? Practic, de ce a facut comunismul implozie?

V. B.: Cum s-a prabusit? Comunismul era falimentar. Ecuatia economica fundamentala a sistemului ajunsese prea costisitoare pentru ei. Sistemul comunist a existat pentru a realiza o revolutie mondiala - acesta era scopul Uniunii Sovietice. Si la un moment dat si-au dat seama ca baza lor economica e prea saraca pentru aceasta ambitie globala - pur si simplu economia lor nu poate sustine acest proiect. Economia sovietica nu era destui de puternica, mai ales pentru ca exploatau resursele intr-o maniera neproductiva. Si faceau investitii costisitoare, fara nici un fel de beneficii de pe urma lor. Au sustinut regimul lui Castro in Cuba, lucru care ii costa 10 miliarde de dolari pe an. Au ocupat Angola, care a costat si mai mult. Au luat sub tutela Vietnamul, cheltuind si acolo 3 miliarde de dolari. Si cu fiecare cucerire, cu fiecare extindere a granitelor revolutiei mondiale, fiecare pas devenea din ce in ce mai costisitor. Pe de o parte, aveam ceea ce noi numeam Imperiul Costisitor, care se largea tot mai mult. Iar pe de alta parte, se adancea competitia cu Occidentul: sistemul nu putea exista decat daca era la fel de puternic, economic si tehnologic, ca si Occidentul. Iar Occidentul a fost destul de inteligent sa se angajeze intr-o cursa a inarmarilor careia sovieticii nu au putut sa-i faca fata. Cursa inarmarilor era foarte costisitoare pentru sovietici, care oricum erau ramasi in urma din punct de vede-re tehnologic. Amintiti-va nu numai cati ofiteri de valoare, dar si cati oameni de stiinta a omorat Stalin. Si ca discipline de frontiera erau considerate reactionare. O miscare inteligenta in acest demers occidental a fost propunerea lui Reagan de a demara initiativa strategica "Razboiul Stelelor". Asta i-a inspaimantat enorm pe sovietici, care stiau ca nu pot concura cu Occidentul - stiau ca, in ceea ce priveste computerele, electronica., intre ei si americani era o diferenta de cateva generatii. Nu puteau concura cu noua tehnologie si, prin urmare, aveau sa piarda competitia. Iar daca pierdeau competitia, pierdeau si dominatia, ceea ce ar fi dus in cele din urma la destramarea imperiului. Asa ca trebuiau sa proiecteze o alta imagine a puterii, ca sa-si mentina paritatea. Stiau ca nu vor reusi, deoarece pierdeau intr-un ritm foarte alert. Aceste aspecte, imperialismul lor costisitor si imposibilitatea de a tine pasul cu noile tehnologii i-au dus curand la faliment, i-au aruncat intr-o criza care avea sa se perpetueze. Si Putin ar putea crede ca e foarte puternic - dar de indata ce pretul la petrol va scadea, va pierde controlul asupra tarii. Exact asta s-a intamplat in 1985, cand pretul unui baril de petrol a scazut de la 30 la 12 dolari. La un moment dat, cum ne amintim, nu mai aveau bani sa plateasca salariile, ca sa nu mai vorbesc de bani pentru Cuba, Angola, Vietnam. Practic, fosta URSS a ajuns in pragul falimentului, provocat de orgoliul si nesabuinta comunistilor.

M. O.: Vladimir, dupa colapsul regimului am asistat la un proces de regrupare, de regandire institutionala, la care au participat din plin, dupa cum sesizai, specialistii vechiului regim. S-a realizat astfel practic nu doar un transfer de putere politica, intr-o oare-care masura controlat, despre care ai vorbit la inceputul discutiilor noastre, ci si un transfer de putere economica. S-a trecut, practic, la ceea ce eu numesc privatizarea comunismului, prin care ceea ce inainte reprezenta avutia intregului popor - cum se zicea in documentele de partid acelei ponderi a capitalului de stat in economie - a trecut in mainile oligarhilor. La noi le zicem "baroni".

V. B.: Da, exista documente in acest sens - le am si pot spune ca sunt foarte importante pentru a ilustra acest proces, pe care l-ai sintetizat sugestiv in sintagma privatizarea comunismului. In 1988-l989, liderii de la Kremlin au inteles ca incercarile lor de a reforma economia sovietica in Rusia sunt inutile. Nu mai era nimic de reformat, totul se prabusea cu repeziciune. Asa ca s-au decis sa actioneze in baza principiilor marxiste, pentru a-si pastra puterea economica. Au hotarat sa privatizeze proprietatea de stat asupra mijloacelor de productie, in asa fel incat in acelasi timp sa ramana in posesia lor. Ei nu puteau gandi decat in termeni marxism, pentru ca altfel nu stiau cum sa procedeze, nu fusesera invatati. Deci, dupa Marx, proprietatea implica trei aspecte: posesia, folosirea si administrarea. In vremea lui Brejnev, toate cele trei elemente erau controlate de elita comunista - deci Partidul Comunist poseda, folosea si administra proprietatea. Ideea socotita probabil stralucita a lui Gorbaciov pentru rezolvarea problemei eficientizarii, dar si a pastrarii controlului, era sa diferentieze intre ele cele trei aspecte ale proprietatii. Partidul trebuia sa ramana in posesia acestor proprietati, sa decida impreuna cu societatea asupra impartirii folosirii lor, dar de administrare urma sa se ocupe altcineva. Altcineva sa administreze proprietatea statului, in numele partidului - acesta era conceptul. In stricta conformitate cu principiile marxiste, au inceput sa organizeze cooperative, asociatii familiale s.a.m.d. Au incercat tot ce se putea, insa oamenii nu aveau incredere in aceste forme de organizare. Cum sa-i convingi sa produca o cantitate mare de produse, daca in trecut taranii erau persecutati daca produceau multe bunuri, fiind socotiti culaci (Termen rus pentru chiaburi, utilizat si in Romania in anii stalinismului), cum se spune la noi, deci dusmanii de clasa care trebuiau trimisi in Siberia, in Gulag? Deci solutia nu era viabila. Au inteles ca nu functioneaza, asa incat au inventat o forma de organizare foarte interesanta. In conformitate cu ordinele Comitetului Central semnate de Igor Ligaciov - vicesecretar general al Partidului Comunist, care raspundea direct in fata lui Gorbaciov - partidul trebuia sa aleaga dintre cei mai inteligenti si mai tineri activisti din Comsomol si din KGB si sa-i trimita la cursuri avansate si foarte intense de economie, finante, managementul afacerilor internationale. Dupa aceea, acestor tineri li s-au dat in folosinta si administrare diferite parti ale economiei, afacerilor, finantelor. De fapt, acestia erau proprietari doar in aparenta asupra afacerilor pe care le controlau, pentru ca erau subordonati Comitetului Central al PCUS, in fata caruia raspundeau direct. Asa erau organizati si exact asa s-a intamplat. Erau cateva sute de astfel de tineri. Nu stiu exact cati anume au fost pregatiti. Asa s-a facut, de pilda, ca, deodata, in Rusia au aparut bancile private. Nu mai avuseseram banci private din 1917 - si, ca din senin, in 1989 erau banci private la tot pasul. Si fiecare dintre aceste banci era condusa de cate unul din acesti tovarasi de incredere ai Comitetului Central, care semnasera un document prin care acceptau sa administreze aceste banci in numele si in interesul Partidului Comunist Numai asa au primit fondurile initiale si unda verde sa creeze banci si institutii financiare, numai asa au reusit chiar sa intre in posesia unor proprietatii, precum hoteluri sau ziare. Si astfel s-a nascut asa-numitul capitalism oligarhic in Rusia. De fapt, acesti oligarhi nu sunt oligarhi - sunt fosti tovarasi de incredere ai Comitetului Central al PCUS, insarcinati, cum bine ai spus, cu privatizarea comunismului.

M. O.: Cum s-a intamplat de au scapat lucrurile de sub control? Este vreo legatura intre acest proces si puciul din august 1991, care a dus la dizolvarea Partidului Comunist? V. B.: Fireste. Dupa ce acest proces a fost pus la punct si dadea semne ca incepe sa functioneze, conservatorii comunisti si-au dat seama ca pierd controlul asupra unei elite tot mai puternice, care acapara treptat parghiile economiei. Odata cu esuarea puciului, s-a intamplat un lucru foarte interesant - in vara anului 1991 partidul a disparut, iar majoritatea acestor oligarhi au hotarat ca, de vreme ce partidul a disparut, ei sunt noii proprietari ai afacerilor in fruntea carora se aflau. Lucru care lor li se parea perfect logic. Asa ca au inceput sa prospere. Nu mai trebuiau sa dea socoteala nimanui. Partidul Comunist, a caror creatie erau, disparuse. S-au crezut deci indreptatiti sa se considere proprietari ai afacerilor in fruntea carora se aflau. Unii au avut succes, altii mai putin - insa, de fapt, toti s-au bucurat de privilegii. Activitatea lor a facut ca in Rusia sa nu se poata vorbi intr-adevar de economie de piata - nu exista o concurenta normala. De pilda, cand s-a hotarat privatizarea industriei petroliere, s-au organizat diverse licitatii. Dar, de fapt, nu avea loc nici o licitatie - era pur si simplu o intelegere intre birocratii guvernamentali si acesti oligarhi care aranjau licitatiile: s-au platit comisioane serioase si au devenit proprietari ai unor intregi exploatari petrolifere. Deci nu era o concurenta loiala - se faceau tot felul de aranjamente in spatele scenei. Treptat, oligarhii au devenit din ce in ce mai bogati, iar acum controleaza tot petrolul din Rusia. Ma refer in primul rand la petrol pentru ca Rusia este al doilea producator de petrol din lume. Aici e vorba de foarte multi bani. Acelasi lucru s-a intamplat si cu aluminiul. Afacerile cu aluminiu sunt foarte banoase si importante in Rusia, care e primul producator de aluminiu din lume. Vorbim de miliarde de dolari. Si apoi, din nou s-a intamplat ceva: zece ani mai tarziu a venit la putere Putin, agent KGB, care, considerandu-se succesorul legitim al Partidului Comunist, a propus o serie de solutii. In esenta, a cerut scoaterea acestor proprietari de sub controlul fostilor oligarhi (Hodorkovski, Abramovici, Potanin etc.). A mers la ei si, aratandu-le propriile semnaturi, le-a spus: "Tu nu esti om de afaceri, esti un tovaras, de incredere al Comitetului Central al PCUS" - "Da, insa Comitetul Central, partidul, nu mai exista" - "Deocamdata". Dar KGB, cum spuneam, se considera acum succesorul legitim al Partidului Comunist Ce este KGB? Dupa definitia lui Lenin, KGB este detasamentul, bratul armat al partidului.

M. O.: Bine, dar partidul nu mai exista.

V. B.: Nu conteaza. Detasamentul sau armat mai exista. Asa ca oligarhii, a considerat Putin, trebuiau sa-i dea lui socoteala. Si sigur ca oamenii astia s-au opus, zicand: "Nu voi sunteti proprietari. Noi suntem proprietari". Iar KGB, Putin, le-a replicat: "Mai vedem noi cine este proprietar. Deocamdata, Hodorkovski, ia mergi mataluta la puscarie.".

M. O.: Am participat de curand la un seminar desfasurat la Budapesta, unde Imre Poszgay a relatat cu lux de amanunte despre imposibilitatea reformarii sistemului comunist, ceea ce a dus la renuntarea la o asemenea utopie si trecerea la economia de piata. Acolo se pare ca activistii Partidului Comunist au fost mult mai lucizi, iar tranzitia a avut un alt ritm decat in Rusia sau in Romania.

V. B.: Da, spre finele anilor '80 toti vorbeau despre reforme. Poszgay a fost primul care a sustinut ca reforma este imposibila in cadrul sistemului comunist. Poate pentru ca era el un om mai cinstit decat ceilalti - dar nu atat pentru asta, cat pentru ca au incercat si n-a mers. Au incercat aplicarea reformelor in Ungaria, in Iugoslavia, intr-o oarecare masura si in Polonia, dar au esuat peste tot.

M. O.: Conditii in care, dupa cum aratai, au trecut la acapararea puterii economice prin alte mijloace, mai apropiate de economia de piata.

V. B.: Da. Cum am spus, si sintetizand acum in ceea ce priveste economia, au fondat Institutul Tovarasilor de incredere, carora li s-au dat portiuni din economie in administrare in numele Partidului Comunist si acest aspect avea sa fie tinut secret. Aparent erau oameni de afaceri independenti, insa de fapt raspundeau in fata Partidului Comunist Deci aici proprietatea insemna a poseda, a folosi, a administra dupa vechea paradigma marxista.

M. O.: Care a fost rolul armatei si al KGB-ului in acest joc de-a privatizarea?

V. B.: Armata nu a avut un rol definit in demersurile economice. Implicarea ei in economie a fost minima. Trebuia sa treaca printr-un proces usor, curat de reforma, fara rasturnari majore de situatie. Armata nu a avut nici o legatura cu economia. Vanzarile marilor sectoare economice erau facute de stat. Armata nu vindea nimic in acel moment. Ulterior, cand sistemul s-a dezintegrat, diferite segmente ale aparatului birocratic au inceput sa faca comert pe cont propriu. KGB vindea arme nucleare, armata vindea rachete.

- Dar asta s-a intamplat tarziu, dupa caderea sistemului. In faza initiala nu au jucat nici un rol economic. Poate doar prin faptul ca bugetul lor a fost redus substantial. Spre deosebire de armata, KGB a jucat un rol mult mai important. O parte din cadrele KGB au intrat in afaceri private, in numele Partidului Comunist. Pe de alta parte, dupa cate putem observa, KGB si GRU (serviciul de informatii al armatei) au ordonat ca un numar impresionant de detasamente, intregi departamente interne sa devina in 1989-l990 acoperite. Sarcina lor era sa organizeze grupuri mafiote, care sa-i terorizeze pe oamenii de afaceri. Le cereau taxe de protectie si ii controlau. Au pus la cale doua cai prin care sa controleze economia de piata in formare, asa-numita "economie socialista de piata". In primul rand, cele mai importante segmente ale economiei aveau sa fie date pe mana tovarasilor de incredere ai Partidului Comunist, iar in al doilea rand, activitatile subterane mafiote aveau sa-i terorizeze pe oamenii de afaceri, tinandu-i astfel sub control. Asta au facut in 1990, an in care un mare numar de detasamente KGB si GRU au devenit subterane, acoperite, trecand la subordonarea crimei organizate. Aceste aspecte sunt foarte bine documentate de facto, dar nu exista o decizie, un document care sa probeze ca a fost o evolutie controlata. Cu toate acestea, in Orientul Indepartat, de pilda, o intreaga unitate a serviciului secret de marina a devenit subterana si a fost absorbita de crima organizata. Iar cand au fost prinsi, au recunoscut ca actionau din ordinele directe ale GRU. Toti erau comunisti, tovarasi de incredere care lucrau in serviciul secret al Marinei, si li s-a ordonat sa treaca underground, ca sa poata controla afacerile criminale din Orientul Indepartat. Nu poti sa intelegi astfel de povesti daca nu iei in considerare faptul ca totul s-a facut dupa un anumit tipar, din ordine directe. In acel moment, Orientul Indepartat nu era cel mai infloritor centru economic. De fapt, se dezvolta chiar foarte incet din acest punct de vedere. Moscova si Sankt-Petersburg erau mult mai active economic, deci iti dai seama cate astfel de unitati subterane erau acolo, daca numai in Orientul Indepartat erau cateva.

M. O.: Poate din acest motiv tranzitia in Rusia a fost mult mai violenta.

V. B.: Zici ca e violenta, dar dupa parerea mea a fost extrem de pasnica. Gandeste-te la un singur imperiu care sa se fi destramat fara un foc de arma. Imperiul Britanic a purtat o multime de batalii in India, in Pakistan, in Orientul Mijlociu. A fost destul de violent. A fost nevoie de un al doilea razboi mondial pentru ca britanicii sa inteleaga ca nu pot mentine un imperiu.

M. O.: Nu, nu ma refer la dezmembrarea Uniunii Sovietice, la conflictul cu cecenii. La ceea ce s-a petrecut pe parcursul tranzitiei, la executii in strada, arestari.

V. B.: Dupa criteriile rusesti, asta nu e violent!

- E floare la ureche. In istoria Rusiei, acesta e chiar un moment foarte pasnic in comparatie cu alte momente din trecut. De pilda, din punctul de vedere al lui Brejnev si al Uniunii Sovietice, caderea sistemului si dezmembrarea imperiului au fost remarcabil de pasnice. Si inca ceva, pentru ca nu vreau sa fiu gresit inteles. Comunismul nu a disparut. In Italia, de exemplu, Partidul Comunist este al doilea partid ca putere.

M. O.: Da, dar in Italia, Partidul Comunist nu detine puterea politica.

V. B.: Nu au o baza organizatorica asa cum exista in Moscova, e adevarat, si asta era important. Au pierdut aceasta baza de instructaj, de propaganda, dar in ceea ce priveste situatia interna a Italiei, am fost de curand acolo si am vazut ca exista regiuni intregi aflate sub control comunist. Nordul e inca foarte mult sub influenta comunismului. Ceea ce le diminueaza forta este ca nu mai au sustinere financiara din partea Moscovei.

M. O.: Sa revenim la privatizarea comunismului. Care este, acum, situatia fostilor ofiteri KGB in Rusia? In ce domeniu al afacerilor exceleaza?

V. B.: Fac afaceri cu rachete si au devenit principala forta in fruntea crimei organizate. KGB a devenit el insusi crima organizata. Controleaza in totalitate anumite segmente ale economiei, cum ar fi productia de aluminiu - afacere exclusiv kaghebista, care aduce castiguri de miliarde.

M. O.: In Romania, o mare fabrica de aluminiu a fost cumparata de un consortiu rus.

V. B.: Ca sa vezi! Ce-ti pot spune cu siguranta e ca productia de aluminiu din Rusia e controlata de KGB in proportie de 100%.

M. O.: si cum s-au impartit afacerile in cadrul KGB? V. B.: in 1991, cele mai multe afaceri - dar nu dintre cele care erau ale partidului - au intrat sub controlul crimei organizate. Ulterior, guvernul a constientizat aceasta stare de fapt si a cerut politiei sa intervina. Asa au facut un timp, dupa care politia a preluat controlul afacerilor care se aflasera in mainile crimei organizate. Asa se face ca, in Rusia, politistii au devenit cei mai mari infractori. Guvernul a fost nevoit sa gaseasca alta solutie. A intervenit KGB-ul, cel mai de incredere serviciu pe care il aveau, care trebuia sa se ocupe de-acum de crima organizata. Dar au facut si ei intocmai ca politistii, iar acum kaghebistii sunt crima organizata. Acesta a fost procesul istoric - dar puteam prevedea acest lucru si fara experimentul in sine, doar cunoscand natura criminala a KGB-ului din trecut. Exemple sunt destule. De pilda, departamentul KGB care trebuia sa combata traficul de droguri este acum principala autoritate in domeniu. La fel si in cazul traficului de fiinte umane. In timpul puterii sovietice, lucrurile erau foarte simple: comunistii detineau controlul absolut, scopul existentei KGB-ului fiind acela de a veghea impotriva dusmanilor care atentau la infaptuirea revolutiei socialiste. Azi totul este de cinci ori mai complicat, pentru ca fiecare serviciu a devenit propriul sau stapan. Dar despre asta iti poate povesti in amanunt un prieten de-al meu, Aleksandr Litvinenko - daca vrei, am sa aranjez sa-l pot intalni la Londra.

M. O.: Fireste ca vreau. Sa revenim la acest proces de interferare a fostei politii politice comuniste cu crima organizata si coruptia. E ceea ce se intampla in multe state foste comuniste - in Rusia si Bulgaria mai la vedere, in altele, precum Romania, mai cu perdea. Poate pentru noi, pentru cei din afara, impartirea "teritoriilor", a sferelor de influenta este mai greu de urmarit, dar nu e complicat pentru ei, daca si-au definit si negociat bine propriile campuri de actiune.

V. B.: si pentru ei e dificil, caci la un moment dat servicii diferite se lupta pentru aceeasi afacere, vin sa se impuste unii pe altii, pana apuca sa-si dea seama ca apartin aceleiasi organizatii.

M. O.: Mi-ai povestit cum Eltan a impartit KGB in cinci fractiuni. Si in Romania a fost la fel. Sub regimul Iliescu, fosta Securitate - care, dupa decembrie 1989, a intrat pentru o scurta perioada sub controlul armatei - a fost impartita in sapte servicii secrete distincte. Al optulea ar fi reprezentat de cei care au acum afaceri.

V. B.: in 199l-l992, o parte a KGB-ului devenea subterana pentru a controla, cum am spus, crima organizata si a prelua controlul unor afaceri, acolo unde tovarasii de incredere tradau sau dadeau gres. O alta parte a agentilor a fost plasata strategic in pozitii administrative. Asa a devenit Putin viceprimar al Sankt-Petersburgului. S-a intors din Germania si brusc a fost desemnat adjunctul primarului, ramanand in acelasi timp ofiter KGB. Era in rezerva activa a KGB-ului, ceea ce insemna ca lucra in alt domeniu, ramanand totusi ofiter KGB. Si au existat mii de astfel de cazuri.

M. O.: Ai dreptate, asa e si la noi. Cum spuneam la inceputul interviului, in Brasov, secretarul primariei este un fost capitan de Securitate. A fost numit in functie de prefect, care e fost activist al organizatiei studentilor comunisti. Ei bine, in cazul asta, intamplator, alegerea nu a fost una proasta - il cunosc bine pe acest fost securist, unul dintre "baietii buni" ai sistemului. Dar procedeul de "raspandire", cu acoperirea tuturor zonelor, este cel care da de gandit.

V. B.: Nu ma mira ca ai intalnit si la voi o situate similara. In conditiile in care regimul isi accelera declinul, au existat doua strategii de baza, dupa acelasi model in care partidul a cedat controlul economiei "tovarasilor de incredere": 1) sa trimita ofiterii underground, in actiuni prin care sa puna pe picioare crima organizata si sa controleze economia subterana; si 2) sa-si plaseze ofiterii in pozitii strategice in toata (ara, in administratie si in politica. Au reusit astfel sa controleze toate ramurile economiei, guvernul, plus capitalismul subteran.

M. O.: Parca ai vorbi de Romania. Cine a gandit acest plan, aceasta strategic? Gorbaciov?

V. B.: Gorbaciov trebuie sa fi aprobat inceputul acestui plan, dar ulterior el a disparut din scena, iar cele mai importante lucruri s-au intamplat dupa aceea. Trebuie sa fi fost proiectat mai degraba de generalii KGB. Noi numim asta sistema, o organizatie care reuneste ofiterii KGB si GRU. Evident ca, intr-o prima faza, au participat si ei, in mod coordonat, la privatizarea de tip gorbaciovist. In acel moment, toti acceptasera economia de piata. Daca urmaresti discursurile lui Gorbaciov din acea perioada, observi ca vorbea mereu despre economia de piata, numai ca sublinia intotdeauna ca era vorba despre o economie socialistii de piata.

M. O.: Pai, daca-mi aduc bine aminte, presedintele Iliescu ne-a ametit la inceputul mandatelor sale cu acelasi tip de discurs, cu economia socialista de piata!

V. B.: Da, dar niciunul dintre ei n-a reusit sa explice coerent ce ar insemna asta. Nimeni nu poate explica ce inseamna economie de piata socialista sau socialismul de piata (ceea ce e si mai bizar) despre care Gorbaciov vorbea cam in fiecare zi. Evident, nu poti sa fii partial viu.

Noua Rusie si noul KGB.

Intr-o dimineata din cursul sederii mele la Cambridge, ca oaspete al lui Vladimir Bukovski, acesta m-a anuntat, cu un aer triumfator, ca urmeaza sa fac o calatorie la Londra. "Ai sa-l intalnesti pe Sasa", mi-a spus cumva conspirativ, amintindu-mi de promisiunea lui de a ma ajuta sa stau de vorba cu ultimul "defector" din serviciile secrete ruse, refugiat in Marea Britanie. Aleksandr Valterovici Litvinenko s-a nascut la Voronej in 1962. Desi abia trecut de 40 de ani, are deja un destin de exceptie. Dupa absolvirea liceului in 1980, a fost luat in armata si, vreme de 20 de ani, a ramas fidel hainei militare, ajungand, de la simplu soldat, locotenent-colonel. Incepand din 1988, a fost incadrat in serviciul de contrainformatii din cadrul KGB, urmarind activitatile ofiterilor si agentilor politei politice sovietice. Din 1991 a facut parte din conducerea centrala a KGB-ului (ulterior FSB - Serviciul Federal de Securitate), fiind specializat in actiuni antiteroriste si in lupta impotriva crimei organizate. Pentru operatiunile coordonate de el in cadrul unei unitati din Moscova pentru urmarirea activitatilor criminale, cu acronimul MUR, a primit distinctia de veteran al serviciului. Pana in 1997 a servit ca ofiter activ in multe "actiuni fierbinti" antiteroriste si impotriva crimei organizate. Rezultatele obtinute au dus la transferarea sa, incepand din 1997, in cadrul celui mai secret departament din Serviciile Federale Ruse, cel de Urmarire a Organizatilor Criminale, in functia de ofiter superior insarcinat cu desfasurarea operatiunilor. A fost numit totodata director adjunct al Directiei a VII-a FSB. Cariera sa in serviciile de informatii ruse a fost intrerupta brusc, din proprie vointa: Litvinenko a facut ceea ce nu mai facuse nimeni din serviciile secrete ruse inaintea sa. In noiembrie 1998 a convocat o conferinta de presa in care si-a denuntat superiorii pentru mai multe ordine ilegale care i-au fost date, printre care ordinul de asasinare a magnatului rus Boris Berezovski, si a dezvaluit Actiuni intreprinse de FSB. In martie 1999 a fost pus sub acuzare ca urmare a acestor dezvaluiri, a fost arestat de serviciile secrete ruse si inchis in vechea inchisoare a KGB-ului de la Lefortovo. A fost achitat in noiembrie 1999 de un tribunal moscovit, la capatul unei lungi si istovitoare anchete. Dar imediat dupa citirea sentintei a fost rearestat, sub alta acuzare, de catre Serviciile Federale Ruse. Dupa cateva luni de ancheta in detentie, a fost din nou eliberat, renuntandu-se la acuzatiile impotriva sa, dar nu inainte de a i se solicita un angajament scris ca nu va parasi Moscova. Nici nu era cazul: intre timp, FSB pregatea al treilea sir de acuzatii impotriva sa, dupa ce in prealabil i-a fost sechestrata familia (sotia si copiii). Pentru Aleksandr (Sasa) Litvinenko nu mai era cale de intoarcere: stia ca a ajuns pe ultima turnanta, la capatul careia castiga sau moare. Sasa nu si-a facut prea multe iluzii in legatura cu intentiile fostilor sai colegi. A ales sa paraseasca ilegal Rusia impreuna cu sotia si copiii, dupa ce a reusit eliberarea lor dintr-un domiciliu in care erau sechestrati de FSB. Nu a fost un lucru usor, dar despre asta nu se vorbeste. In prezent, Aleksandr Valterovici Litvinenko traieste undeva in Anglia. In mai 2001 autoritatile britanice i-au acordat protectie si azil politic. Am avut ocazia sa-l intalnesc pe Sasa intr-o locuinta pe undeva prin nordul Londrei, la capatul unei calatorii ce parea decupata din filmele cu James Bond. Fara ajutorul lui Vladimir Bukovski, care a garantat pentru buna mea credinta, nu as fi ajuns sa-l cunosc pe fostul lt. -col. Aleksandr Litvinenko, cel mai recent si valoros "defector" al serviciilor secrete ruse, un om de un curaj si o fermitate rar intalnite (Interviul cu Aleksandr Litvinenko a aparut in ziarul Ziua din 26 iulie 2004). Intrerup aici, pentru acest intermezzo, redarea dialogului cu Vladmir, pentru a face loc unor dezvaluiri tulburatoare legate de fata ascunsa a implicarii fostelor servicii secrete comuniste in procesul de tranzitie de la socialism la capitalism.

Marius Oprea: Aleksandr Litvinenko, te rog sa-mi relatezi, din punctul tau de vedere, experienta ta cu coruptia din serviciile secrete, asa cum ai cunoscut-o dupa colapsul comunismului in Rusia. Si apoi sa-mi vorbesti despre rolul serviciilor secrete in sustinerea retelelor de crima organizata.

Aleksandr Litvinenko: Dupa destramarea Uniunii Sovietice, in perioada ultimului deceniu, organele de securitate ale fostei URSS - fostul KGB sau serviciile secrete militare - s-au transformat in asa-zisele "organe de securitate ale Rusiei". De fapt, in acesti ultimi zece ani, "organele de securitate ale Rusiei" s-au transformat treptat, din ceea ce ar fi trebuit sa fie, institutii de aparare a sigurantei nationale, in sindicate ale crimei, ale caror conduceri se ocupa cu asasinate comandate, cu traficul de droguri, cu rapiri de persoane si acte de terorism. Odata ajuns in Occident, am publicat dovezi prin care demonstrez in amanunt cum, de exemplu, atentatele din orasele rusesti din septembrie 1999 au fost organizate si comise de catre Serviciul Federal de Securitate a Rusiei (FSB). In afara de aceasta, mai tarziu, un coleg de-al meu, fost colonel FSB, Tripaskin, un bun anchetator si investigator, a fost ilegal dat afara din organele FSB pentru ca si-a indeplinit obligatiile de serviciu cu buna credinta, prezentand sefului, Patrusev, dovezi in acest sens. Materialele adunate de el aratau ca principalul organizator al atentatelor, unul dintre initiatorii aruncarii in aer a cladirilor din Moscova in 1999 (ceea ce a prilejuit reluarea conflictului cecen), a fost un individ cu numele de familie Romanenko, agent al Serviciului Federal de Securitate. Tripaskin a fost concediat si a primit 4 ani de inchisoare, in loc sa se ancheteze pana unde s-a mers cu organizarea atentatelor, la ce nivel de decizie s-au hotarat aceste acte teroriste. In replica, fostii opozanti rusi si cei care se impotrivesc puterii criminale de astazi din Rusia s-au adresat misiunilor internationale, cu cererea de a-l recunoaste pe Tripaskin drept detinut politic. Asta spune multe. Cine si-ar fi inchipuit ca un fost kaghebist va ajunge sa primeasca sprijinul celor care s-au opus sistemului! Dar astazi situatia este mult mai grava si reclama asemenea solidarizari. Daca in vremea Uniunii Sovietice ofiterii KGB ucideau pentru o idee, in prezent, ofiterii FSB (fostul KGB, dar ii putem spune linistiti tot KGB) ucid pentru bani. Daca, in timpul Uniunii Sovietice, principalii dusmani ai KGB-ului erau cei care luau atitudine impotriva ideologiei sovietice, a ideologiei comuniste, astazi principalii dusmani ai Serviciului Federal de Securitate al Rusiei si ai Guvernului Rusiei, ai lui Putin sunt cei care iau atitudine impotriva coruptiei, a banditismului si terorismului.

M. O.: Tu ai fost implicat in aceste actiuni, ai lucrat intr-un serviciu special de lupta impotriva coruptiei din cadrul FSB. De pe pozitia ta, in acele momente in care ai coordonat actiunile respective, ai putut observa legaturile dintre KGB, fostul KGB (actualmente FSB) si structurile de decizie politica?

A. L.: Nu mi-e greu sa raspund direct, dar vreau sa fac putina istorie aici. Dupa desfiintarea KGB-ului, care a urmat puciului din august 1991, situatia lucratorilor KGB a fost foarte grea. Eu am intrat in KGB in anul 1989, iar inainte am lucrat intr-o unitate de informatii a armatei. In zilele cand a esuat puciul, printre ofiterii KGB s-au purtat discutii aprinse. Se banuia ca vor urma arestari, in special printre generali, printre oamenii din conducerea KGB-ului. Din pacate, acei oameni care s-au inaltat pe valul schimbarilor democratice, care au adus descatusarea popoarelor din Uniunea Sovietica, precum si optiunea poporului rus pentru libertate, cei care au venit deci atunci la putere au folosit aceasta putere nu pentru a adopta reforme democratice reale, ci doar pentru a-si consolida propria pozitie - iar unii dintre ei, pur si simplu pentru a strange cat mai multi bani. Eu consider 1992, 1993, 1994 ani care pentru Rusia s-au pierdut in zadar. Dar vreau sa atrag atentia asupra faptului ca dupa desfiintarea KGB-ului, din 1991 si pana in 1994, practic nu a existat terorism. Actele de terorism au inceput odata cu anul 1995. De ce? Tocmai pentru ca, din 1994, la conducerea Serviciului Federal de Securitate au inceput sa vina acei oameni care se ocupau cu organizarea de actiuni teroriste inca de pe vremea KGB-ului. In anii 1995-l996 ei au inceput sa-si refaca pozitiile, iar intre 1998 si 1999 au concentrat de fapt intreaga putere in serviciile secrete. Incepand cu 1998, Rusia a fost condusa, cum iti amintesti, de primul-ministru: Eltan era mai tot timpul bolnav - intelegi. Era alcoolic. Si in mod consecvent, din 1998, prim-ministrii Rusiei au fost ofiteri ai serviciilor secrete: Primakov, apoi Stepasin, iar la sfarsit Putin. In anul 2000, serviciile secrete ruse au pus practic mana direct pe putere, prin ocuparea fotoliului de presedinte al Rusiei de catre fostul locotenent-colonel KGB Vladimir Putin. Consider ca a fost o operatiune foarte bine pregatita si atent executata de serviciile secrete rusesti. Daca militarii ar fi pus mana pe putere, am fi vazut tancuri pe strazile Moscovei. Numai ca serviciile secrete sunt o altfel de organizatie, asa incat au executat o operatiune speciala. Tocmai de aceea nu am vazut tancuri pe strazile Moscovei. Pur si simplu ne-am trezit intr-o buna dimineata si am vazut in fotoliul de presedinte al Rusiei un fost locotenent-colonel KGB! Eu cred ca odata cu venirea lui Putin la putere, serviciile secrete ruse ar trebui sa se numeasca din nou KGB. Poti sa le numesti cum vrei - ele isi schimba denumirea, dar asta nu le modifica esenta, care ramane cea veche. Poti sa schimbi de cate ori vrei numele unei institutii, dar daca nu schimbi si oamenii, care toata viata lor s-au luptat cu disidentii, cu opozantii regimului comunist, care s-au ocupat de crime, de urmarirea celor care doreau sa traiasca liber, nu schimbi nimic. Ei tot cu asta se ocupa. De aceea, pentru a-si pastra pozitiile, acesti oameni au castigat puterea, l-au facut pe Putin presedinte. La randul sau, Putin a inceput sa numeasca in functii tot felul de oameni care-i impartasesc opiniile. El a inceput sa puna ordine in randul principalilor sai inamici, mai intai in mass-media, pentru a controla din nou informatiile. Practic, in Rusia, Putin a pus treptat sub control presa, care este unul dintre principala garanti ai libertatii. Al doilea lucru facut de Putin a fost sa distruga Consiliul Federatiei si sa puna in functie o verticala a liderilor regionali. Eltan a dat puteri maximale liderilor din regiuni - Putin a facut invers. A luat toata puterea inapoi la Kremlin si i-a privat de putere pe toti liderii regionali. Sunt regiuni mari, precum Krasnoiarsk.

M. O.: Care au resurse naturale foarte bogate. A. L.: Cand sunt teritorii atat de intinse, cum sa le iei din putere celor care conduc acolo? Dar Putin a realizat acest lucru, facand din ei niste simpli administratori. Apoi a constituit o "verticala" financiara, iar pe cei care se impotriveau i-a anihilat. De pilda, l-a trimis pe Hodorkovski in inchisoare. Este o arestare demonstrativa, un semnal: toti cei care au facut bani nu-i pot cheltui asa cum considera ei de cuviinta, ci doar cum vrea puterea.

M. O.: Dar ai dovezi, documente care sa sustina aceste afirmatii? A. L.: Documente gasesti chiar si pe Internet - nu ai nevoie de cele de la serviciile secrete. Vezi, de pilda, cum Gusinski, oligarhul rus care a fost arestat doar pentru a-si ceda bunurile noii puteri, a castigat acum procesul de la Strasbourg? Curtea a inteles ca pe Gusinski l-au inchis si apoi i-au luat proprietatile in schimbul libertatii. Se stie foarte bine cum in puscarie i-au cerut proprietatile in schimbul libertatii. Cum poate fi numit un asemenea act? Democratie, sau repunerea in practica a vechilor obiceiuri kaghebiste?

M. O.: Cat timp ai lucrat in FSB ai avut posibilitatea sa vezi multe documente despre felul in care ei au privatizat sistemul, trecand practic avutia statului in propriile buzunare?

A. L.: Da, am lucrat chiar in segmentul care urmarea asemenea operatiuni de coruptie la nivel federal. Asa ca am putut urmari direct ce a facut Putin, la inceputul ascensiunii sale spre puterea totala. Primul lucru pe care l-a facut a fost sa construiasca o "verticala" politica. Acum el termina edificarea acestei "verticale" politice, eliminandu-i practic din Duma, din partidele politice pe toti oamenii din opozitie, pe cei ce se declara deschis impotriva sa. Asadar, treptat, i-a indepartat pe toti care au spus cate ceva, care si-au formulat o pozitie politica adversa. De fapt, tara s-a intors astazi la vremea lui Andropov - si, intr-un tempo foarte ridicat, revine la vremea lui Stalin. Iar pretextul pentru acest proces este razboiul din Cecenia. In republica cecena se desfasoara un razboi, un genocid impotriva poporului cecen, iar acest lucru este un catalizator foarte puternic pentru ceea ce se intampla in Rusia. Vreau sa precizez aici ca acum toti declara ca cea mai mare realizare a lui Putin este stabilitatea. E o minciuna. Stabila poate fi doar acea tara in care sunt respectate drepturile cetatenesti, in care este democratie, in care este societate civila, in care un presedinte este ales democratie, in care exista o Constitutie respectata de fiecare. Ce va fi mai departe? Acum Putin si anturajul sau controleaza informatia aproape total. Deja in Rusia nu se mai face jurnalism, ci doar propaganda, iar masina de propaganda din Rusia, care se afla sub controlul serviciilor secrete, le baga in cap tuturor rusilor ca destramarea Uniunii Sovietice a fost realizata de CIA si serviciile secrete occidentale, ca trebuie sa reinfiinteze Imperiul Sovietic si, mai ales, vechiul lagar socialist. Aceasta politica se duce treptat si in afara, prin intermediul companiilor rusesti de petrol si gaze, care se amesteca in treburile interne ale unor state precum Ucraina, Belarus, Polonia, Romania, Bulgaria.

M. O.: Ce dovezi ai in legatura cu Romania? Credeam ca noi am scapat - acum, ca suntem tara NATO!

A. L.: Mi-e greu sa spun ceva in mod direct despre Romania. La FSB nu m-am ocupat niciodata de Romania, dar iti spun care este tendinta generala. Cunosc mai bine exemplul Bulgariei. Au sunat ziaristi bulgari care s-au interesat si m-au intrebat despre un mare investitor rus. Acolo, un oligarh rus, Mihail Ciomai, a cumparat un vestit club de fotbal si a inceput si alte afaceri. M-au intrebat la ce se pot astepta de la acest om. La nimic bun, le-am spus. Este omul serviciilor secrete ruse. Iti spun, pentru ca stiu - m-am ocupat personal de multi dintre ei, le-am facut dosare pe cand lucram la FSB. In primul rand, toate marile companii rusesti nu sunt libere, nu actioneaza dupa principiile economiei de piata - toate sunt corupte si infiltrate de ofiterii serviciilor de securitate ruse. Dupa felul cum arata si mai ales daca stii cine le conduce, afacerile ruse nu trebuie numite propriu-zis afaceri. Majoritatea afacerilor transfrontaliere plecate din Rusia sunt infiltrate de serviciile secrete, se afla sub controlul lor. Singura companie care a refuzat acest control este Iukos. De ce crezi ca Hodorkovski se afla in inchisoare? Pentru ca nu a vrut sa-si cedeze afacerile serviciilor secrete ruse. Pentru asta plateste el acum. Toti ceilalti s-au asezat sub Putin pe "verticala" financiara si, implicit, sub controlul serviciilor secrete ruse. Afaceri adevarate se pot face doar intr-o tara libera. Afacerile reale sunt indiciul unei societati libere. Nu pot exista afaceri intr-o tara nelibera. Or astazi, Rusia este un stat totalitar. In Rusia, inainte era Planul de Stat (Gosplan). Astazi, Putin stabileste, la telefon, cui, cat si unde sa i se plateasca. Daca ar fi sa infiinteze iarasi Gosplan-ul, ar aparea nenumarati birocrati care ar fura - asa ca ii da el direct banii lui Abramovici, Deripaska si altora, prin telefon: "Dati atat astuia, atat celuilalt.". Si imediat ce primesc banii, ei ii scot din Rusia.

M. O.: Spuneai mai devreme de Cecenia. Ce legatura are aceasta edificare a unei "verticale" economice cu razboiul din Cecenia?

A. L.: Rusia face acum un genocid in Cecenia. Acolo este distrusa o patrime din populate, 90% din economie, 90% dintre locuinte. Razboiul din Cecenia se va prelungi inca 3-4 ani - cecenii nu se vor preda, pentru ca nu mai au nimic de pierdut. Ei se lupta de 400 de ani cu Rusia, iar acum este ultima lor sansa de a obtine libertatea: vor muri ori vor fi liberi. Cand cecenii vor disparea ca popor, toata lumea civilizata va vedea ca Europa, Comunitatea Europeana, a permis un genocid impotriva lor - si va veni vremea ca tuturor sa le fie rusine, ca atunci cand fascistii i-au masacrat pe evrei. Si daca vor incepe sa fie arestati cei responsabili de acest genocid, iar toti liderii politici democrati din Europa vor cere, in consecinta, restituirea pagubelor materiale pricinuite cecenilor de catre marile companii ruse (companii care sunt controlate de serviciile secrete), va incepe nebunia. Se va vedea ca cei care pana mai ieri omorau in Cecenia oameni nevinovati acum lucreaza in companiile rusesti si fac bani cu nemiluita. Acei oameni care pana ieri au comis crime, astazi se pot afla in Romania, unde-si numara banii impreuna cu bancherii vostri. Iar peste ceva vreme, se va afla ca bancherii vostri au stat la aceeasi masa cu niste criminali de razboi. Si atunci va incepe blocarea conturilor lor din bancile romanesti, si nimeni n-o sa mai aiba timp sa explice daca bancherul roman a facut banii de unul singur. Nu inteleg de ce trebuie sa se permita asta? De ce oameni de afaceri sau oameni de stat de la voi sau din tari occidentale trebuie sa stea la aceeasi masa, sa aiba de-a face cu criminalii care stau in fruntea Rusiei, cu banditi si mafioti?

M. O.: Ce imi spui tu e o mare grozavie. Inseamna ca la noi e raiul pe pamant. In Romania am avut o banca, Bancorex, folosita inainte de Securitate si de conducerea de partid pentru diverse operatiuni. Dupa 1989, banca a fost folosita tot de activistii comunisti si de securisti, dar de asta data pentru a o goli de fonduri. Avea o gramada de bani - conturile lui Ceausescu, conturile Securitatii. Dar oricum, si aceasta poveste mi se pare acum o mica gluma in comparatie cu ceea ce mi-ai povestit.

A. L.: Bine, dar tine cont ca la noi totul se desfasoara la scara gigantica. Sunt convins ca in Romania functioneaza coruptia la nivel inalt, desi recunosc ca nu stiu prea multe despre Romania, n-am fost acolo niciodata - dar sunt convins ca si la voi e coruptie, pentru ca in toate tarile fostului bloc sovietic se manifesta acelasi fenomen. Dar, ca si in aceste tari, la o scara proportional mult mai mica. De ce exista aceasta coruptie in "lagarul socialist"? Pentru ca insusi comunismul a fost un sistem bazat pe coruptie. Toti s-au acoperit cu lozinci, cu ideologic, dar, in principiu, comunistii nu respecta nici un fel de legi in afara de cea a bunastarii lor personale. Asa a fost, si o stii prea bine - nici Ceausescu si sotia lui, precum si toti cei care au fost alaturi de ei n-au respectat niciodata legile, nici nu le-a pasat de ele. Apoi, unii dintre cei care odata au fost alaturi de Ceausescu l-au inlaturat si au preluat nu numai puterea Partidului Comunist, dar si bunurile lui - care, cum se stie, erau ale tuturor cetatenilor, pentru ca Partidul Comunist nu a produs niciodata nimic. Poate doar sedinte, iar in afara sedintelor - crime.

Noi suntem nascuti sa-i ingropam.

Dupa drumul la Londra si discutia cu Sasa Litvinenko, m-am intors la Cambridge, pentru a continua dialogul cu Vladimir Bukovski. L-am gasit preocupat de ceea ce tocmai se petrecea la Chisinau: iesirea in strada a mii de tineri care protestau impotriva planului de federalizare a Republicii Moldova. La randul meu, voiam cateva clarificari cu privire la conflictul cecen, asupra caruia discutia cu Litvinenko imi deschisese o alta perspective. Am inceput din nou sa vorbim despre tot ce inseamna politica si viata dupa comunism.

M. O.: Vladimir, cata acoperire mai are nostalgia imperiala in Rusia? Iti pun intrebarea in stransa legatura cu republicile din Asia Centrala, mai cu seama in ceea ce priveste Cecenia.

V. B.: Pentru cei care cunosc putina istorie, nu are niciuna. La sfarsitul secolului al XIX-lea, generalul Skobilev a fost trimis de Alexandru al III-lea sa intervina intr-un razboi intre doua emirate de la frontiera, Buhara si Horezm. Insa Skobilev, un general foarte bun, pus fata in fata cu doua armate deja macinate de lupte si avand superioritate tehnica (sa nu mai vorbim de tactica), a cucerit ambele emirate si le-a integrat in Rusia. Tarul Alexandru nu dorea asta. Nimeni nu se gandea la Asia Centrala ca fiind parte a Rusiei. De ce am fi avut nevoie de ei? Nu aveam nevoie: sunt musulmani, iar Rusia nu avea nici un fel de interes economic acolo. Asa ca totul s-a intamplat din greseala - iar cand au cerut independenta dupa prabusirea Uniunii Sovietice, nimeni nu a avut nimic impotriva. Asia Centrala nu a fost niciodata a noastra. Mult mai dureros insa a fost episodul renuntarii la Caucaz si, desigur, la Ucraina si Bielorusia.

M. O.: Bine, atunci de ce au incercat totusi sa-i tina pe ceceni sub control? Si cu cate costuri.

V. B.: Este o cu totul alta poveste. N-are nici o legatura cu imperiul. Cecenii au intrat in atentia Rusiei la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, pentru ca Georgia si Armenia au cerut sa fie parte a Imperiului Rus, sperand ca tarul va proteja aceste principate crestine impotriva musulmanilor. Deci s-au oferit voluntar sa intre sub tutela ruseasca, nu au fost cucerite. Si odata ce au facut lucrul acesta, s-a realizat intre ele un sistem de comunicare strategica peste creasta Caucazului: era singura cale. Insa aici se aflau micile popoare musulmane, care faceau aceasta cale de comunicare dificila. De aici razboiul din Caucaz, care atunci nu era legat decat de aceasta comunicare strategica cu Georgia si Armenia. Aceste mici natiuni musulmane nu prezentau nici un interes pentru Imperiul Rus - dar pentru ca interceptau informatii strategice despre trupele armate, despre provizii, armament etc. Si din cauza permanentului razboi de hartuire, Rusia nu a avut de ales si a trebuit sa se lupte cu ele. De retinut ca generalii rusi de atunci erau mult mai educati decat generalii sovietici de azi, asa ca au rezolvat conflictul pe cale pasnica. Cecenia nu a fost niciodata cucerita de trupele rusesti, ci a fost incorporata in baza unei intelegeri. Samil, seful triburilor cecene, a fost capturat, iar fiul sau a fost educat intr-o prestigioasa scoala militara rusa, devenind ofiter in armata tarului, fiind apoi acceptat in nobilimea rusa de la curte. Nepotii lui Samil au fost acceptati in garda imperiala si au devenit ofiteri respectati. Asa ca au fost complet asimilati, au dobandit drepturi absolut egale cu ale nobililor rusi si nimeni nu ar fi indraznit sa le insulte identitatea nationala.

Asa s-a incheiat razboiul cu cecenii in vremea tarului - pe cale pasnica. Deci primul conflict cu Cecenia a fost unul pur strategic, solutionat pasnic. Pana la venirea bolsevicilor, relatiile au fost excelente. Cecenii formau cele mai de incredere trupe, foarte loiale tronului. In vremurile noastre, in 1991, Georgia si Armenia devenind independente, nu mai exista nici un motiv strategic pentru dominatia rusa in Caucaz. Si totusi Rusia nu poate accepta aceasta stare de fapt. Logic vorbind, este absolut ridicol. Daca au acceptat ca Ucraina sa devina independenta, cu 50 de milioane de oameni, altfel de nedeosebit de rusi, vorbind practic aceeasi limba, de ce nu ar fi acceptat si independent Ceceniei? Cecenii nu au nici macar petrol. Petrolul caspic nu are nici o legatura cu asta. Cel mai mult petrol se afla in Azerbaidjan, iar Azerbaidjanul a devenit independent. Nimeni nu s-a gandit sa-i ia petrolul, pentru ca se afla prea departe. Strategic si logistic, e imposibil sa trimiti trupe acolo. E prea complicat. E prea aproape de Iran si de Turcia, iar daca actionezi agresiv impotriva Azerbaidjanului, acesta va deveni rapid parte din Iran sau Turcia. Nu se poate face nimic acolo, si Rusia a acceptat acest lucru.

M. O.: Deci razboiul din Cecenia este ilogic.

V. B.: Da, n-are nici o logica. Razboiul din Cecenia a avut loc mai ales din cauza coruptiei (mita, scheme politice) - atat in Rusia, cat si in Cecenia.

M. O.: Poate are legatura cu armata, careia in tranzitie trebuia sa i se dea ceva de lucru.

V. B.: Armata e stationata acolo - insa au fost trupe stationate si in Georgia, fara sa iasa macel. Motivul cred ca e altul. Ministrul de Interne din timpul lui Gorbaciov era foarte corupt. A castigat o gramada de bani din activitati ilegale si era cel mai bun prieten al lui Dudaev. Chiar cu un an inainte de izbucnirea razboiului din Cecenia, Gorbaciov dadea un interviu in presa rusa in care sustinea ca Dudaev este cel mai bun prieten al sau si toate discutiile despre gangsterii ceceni sunt absolut false.

M. O.: Nu e ceva legat si de incompatibilitatea intre spiritul rus, slav, ortodox si fundamentalismul cecenilor in toata povestea asta?

V. B.: N-as, crede. Suntem la fire cam la fel. Rusii sunt o combinatie foarte ciudata: pe de o parte sunt sclavi, iar pe de alta parte sunt rebeli care nu accepta nici un fel de autoritate, divina sau umana. Suntem foarte ciudati. Semanam mai degraba cu spaniolii in sensul asta. Si noi, si ei, cu toata inchizitia lor, suntem cam anarhisti. Toate popoarele au cunoscut la un moment dat o forma sau alta de opresiune, de autoritate maxima, dar nici un popor nu s-a dovedit atat de anarhic ca noi, incat sa nu-i poata nimeni organiza. Asta e cea mai mare problema a Rusiei. Nu se poate organiza. De aceea nu am avut niciodata un stat propriu-zis, pentru ca oamenii nu vor sa fie organizati. Rusii sunt absolut independenti chiar si cei care sunt complet subjugati.

M. O.: Referitor la afirmatiile tale de la inceputul discutiilor noastre, cele privind Moldova, am o nedumerire. Nu prea stiu ce se mai intampla acolo. Pe vremuri, buletinele lor de stiri erau difuzate la televiziunea noastra nationala, parca sa ne si sperie de cat de saraci sunt. Ce e cu planul de federalizare? Crezi ca va reusi? Crezi ca vechiul tratat intre Gorbaciov si Iliescu va fi uitat, iar Moldova isi va recastiga macar statutul de vecin prieten al Romaniei, din 1990? Te intreb asta pentru ca oficialii de la Chisinau sunt virulent impotriva romanilor.

V. B.: Ei bine, dupa cum stii - sau, mai bine zis, dupa cum spui, nu stii - planul de federalizare a fost blocat. A fost blocat de tinerii care au iesit zilele astea in strada si au spus NU acestui plan. Toti erau de acord cu federalizarea, se stabilise la masa verde, iar apoi toata lumea s-a razgandit. Ce m-a impresionat in povestea asta a fost cat de repede s-au razgandit mai ales organismele occidentale. De indata ce tinerii din Chisinau, in marea lor majoritate liceeni si studenti, cu vederi pro-occidentale in comparatie cu cele ale parintilor si guvernantilor lor, au iesit in strada, Departamentul de Stat s-a razgandit si a considerat ca federalizarea nu e un plan viabil. Uniunea Europeana a considerat si ea ca nu este un plan grozav, si insusi Putin a sustinut revizuirea planului. A fost suficient ca o mana de pusti sa iasa in strada si sa rezolve problema. A fost minunat. Vezi, de asta spun mereu: generatia mea este compromisa total. Am trecut de saizeci de ani si in fiecare dimineata ma mir ca am ajuns sa traiesc atat si o zi in plus. Generatia aflata intre a mea si a ta are vocatia si educatia compromisului. A ta, la cei patruzeci de ani ai tai, traieste un hibrid de viata intre teama de a ajunge aidoma unui pensionar comunist si dorinta de a fi magnat capitalist. Experienta de la Chisinau mi-a confirmat faptul ca daca e sa asteptam ceva bun, pustii o vor face. Noi insa nu trebuie sa ne purtam arogant cu ei. Nu ei au nevoie de noi, ci invers. Le putem da sfaturi, dar nu le putem dicta. N-ai observat asta? Ei bine, ei ar putea scrie sfarsitul comunismului.

M. O.: Sa stii ca te cred - am trait si eu astfel de experienta. In Romania nu te ajuta nimeni sa deconspiri in termeni concreti, reali, trecutul comunist, care de altfel nu-mi aduc aminte sa fi fost condamnat oficial vreodata la noi. Dar au venit pe la mine niste studenti de la Istorie, din Bucuresti - am fost chiar surprins. Si-au facut un grup, cauta sa descopere care sunt radacinile actualilor demnitari - iau pur si simplu ziarele comuniste si ii cauta, sa vada ce au scris pe vremuri. S-au autodenumit "Militia spirituala" - au si umor. De cand ii stiu, nu ma mai simt asa singur. Baietii fac o treaba buna, chiar riscanta, afiseaza articole scrise inainte de 1989 de profesori de-ai lor sau de academicieni pe peretii facultatilor.

V. B.: Ei bine, asta e reteta. Tinerii tai "militieni" merita toata consideratia, pentru ca important este ca nu le e frica de consecinte. Eram mai tanar ca ei, nu aveam 18 ani, si ma ocupam de multiplicarea si raspandirea de literatura interzisa in samizdat. Am fost din cand in cand batut bine in aresturile Militiei, care in URSS nu era deloc spirituala. Dar in loc sa ma infricoseze, umilintele m-au intarit. Asa ca atunci cand am ajuns in anchetele serioase, la Lubianka, de cele mai multe ori ma certam cu ofiterii KGB care ma interogau, pentru ca nu voiam sa depun marturie, sa aduc probe sau sa semnez vreo declaratie. De la 8 dimineata pana la 5 dupa-amiaza trebuia totusi sa facem ceva, asa ca discutam cu anchetatorii despre tot felul de lucruri: politica, psihologie. Orice. Si doar cativa dintre ei puteau intelege atitudinea mea. Pe de alta parte, unii se mirau de ce m-am intors deodata impotriva regimului, daca am crescut in Uniunea Sovietica, intr-un sistem socialist, parintii au fost comunisti, regimul mi-a dat mancare, o educatie. De ce? Nu puteau intelege, desi am incercat sa le explic clar, ca de la om la om. Nu ca as fi fost obligat sa o fac, dar asa am vrut. Nu puteau intelege.

M. O.: Ei, in adancul sufletului nu credeau nici ei. Am avut si eu parte de asemenea intrebari dogmatice, iar cei care le puneau erau cretinii - care, din pacate, erau majoritari. Ceilalti.

V. B.: Da, cei mai multi nu voiau sa inteleaga. Cateodata mai dai peste cate unul destul de cinic ca sa inteleaga.

M. O.: Un astfel de tip care nu putea pricepe in ruptul capului de ce alesesem sa "critic oranduirea", un capitan de Securitate, imi zicea in 1988: "Din cauza ta nu am timp sa-mi pregatesc examenele". Era in august, iar el mi-a spus cu mandrie ca e student la Drept. Ca intre studenti, l-am intrebat daca are restante sau face facultatea la fara frecventa? Si am inceput sa discutam despre examene. Mai era un pic si il meditam - avea mari probleme cu istoria.

V. B.: Imi aduc aminte de un anchetator, singurul dintre numerosii prin fata carora am trecut care era intr-adevar intelegator El i-a zis avocatului meu - nu mie personal - dupa incheierea procesului: "As vrea ca fiul meu sa fie ca omul asta". Eram la prima condamnare, un pusti. Este o afirmatie foarte grea, mai ales din partea unui ofiter KGB. Insa a fost singurul. Probabil ca fiul lui nu a ajuns foarte bine, daca dorea sa-l vada trimis in puscarie, cum m-a trimis el pe mine. Am avut o conversatie si cu el, dupa ce s-a incheiat interogatoriul si cazul a fost inaintat curtii - se intampla prin 1963. Era un pic emotionat, un pic jenat, un om trecut de patruzeci de ani, de varsta tatii, si mi-a zis: "Cand am fost in razboi, in armata, eram comisar politic al unor grupari de partizani. Unul dintre detasamentele noastre a fost incercuit, iar nemtii i-au ucis pe toti. Apoi, generalul german care a condus operatiunile a ordonat ca toti partizanii sa fie ingropati cu onoruri, pentru ca aveau curajul sa faca parte din Rezistenta". Era un fel de pilda - voia sa-mi transmita respectul lui. Datoria si-a facut-o insa, si am fost condamnat.

M. O.: Vladimir, asta mi se pare ca seamana cu sindromul Stockholm, atunci cand victima si calaul fraternizeaza.

V. B.: Ei, nu. Chiar ca n-ai dreptate. Am spus mai devreme ca acest prim anchetator a fost si singurul uman. Poate pentru ca avea un baiat de varsta mea care, avand in vedere pozitia lui taica-su, putea sa faca magarii prin cartier si nu avea nimic in cap, nici marxism, nici literatura, nici samizdat. Poate doar vodca. In rest, au fost cu mult sub media general umana. Daca vrei, iti dau un exemplu. E o poveste care ma emotioneaza si acum.

Eram in muntii Urali, intr-un lagar politic, doar cu detinuti politici, fara infractori de rand, ca sa nu "infectam" cu gandirea noastra idealurile hotilor si criminalilor. Eram detinuti de toate nationalitatile, din toate republicile, cu condamnari diferite. Unii erau adusi din lagare inca din vremea razboiului, altii erau noi - un amestec de oameni de toate felurile. Aveam acolo un comitet secret cu membri de toate nationalitatile: bulgari, ucraineni, rusi, evrei. Si ne strangeam duminica sa bem un ceai - de fapt, sa discutam ce se intampla in lagar, sa vedem ce decizii puteam lua, sa ne protejam. Printre ucraineni era un profesor batran de limbi clasice, din Ucraina de Vest, din zona Carpatilor, un intelectual foarte rafinat. Vorbea excelent rusa, ucraineana, poloneza, romana, ca sa nu mai zic de engleza, franceza si germana - era un veritabil poliglot, un om foarte inteligent. La un moment dat am observat ca era pedepsit in mod constant. Periodic era luat la interogatorii de ofiterul KGB din lagar. Dupa vreo doua interogatorii, i s-au mai adaugat 10 ani la sentinta initiala. Dar nu asta conta - era evident ca omul va muri acolo, inainte de ispasirea pedepsei initiale. De obicei, dupa interogatorii era dus imediat in carcera. Am observat ca lucrul asta s-a repetat de cateva ori si nu intelegeam de ce, in conditiile in care el era unul dintre cei mai cumsecade dintre noi. Ne intrebam de ce oare trece prin chinul asta, iar si iar. Ne adunam la ceai in comitetul nostru si discutam problema. Eu, fiind ceva mai experimentat decat ceilalti, pentru ca mai fusesem in lagar deja de patru ori, inclusiv intr-un lagar pentru criminali de rand.

M. O.: Cand a fost asta?

V. B.: In 1973, in munti Urali. Asa ca le-am dat o explicate, pentru ca eu eram mai experimentat in privinta noilor comportamente kaghebiste. Multi se aflau in lagar din timpul stalinismului. Cea mai plauzibila explicatie era ca ofiterii KGB incercau sa-l recruteze, iar bietul nostru coleg era prea politicos ca sa-i trimita dracului, sa-l lase in pace. Ar fi fost singura modalitate de a se face inteles: sa vorbeasca pe limba lor. In cele din urma, ca sa fie lasat in pace, le-am spus colegilor ca omul trebuie invatat sa-i injure. Daca nu le spui in fata, astia nu inteleg. Toate explicatiile politicoase sunt pentru ei ca si inexistente. Au senzatia ca presiunea continua poate convinge si ca oamenii cedeaza. Colegii mi-au ascultat explicatia si au considerat-o plauzibila. Asa ca trebuia sa ne decidem ce trebuie facut ca sa-l ajutam pe profesor. Nu-l puteam lasa pe bietul om sa sufere atat. Ar fi murit. Am zis ca trebuie sa-l invete cineva cum sa-i traga o injuratura kaghebistului, sa-l bage undeva. E o injuratura mai speciala in rusa. Am luat o decizie comuna si, de indata ce a iesit de la carcera, l-am invitat la o cana de ceai in spatele baracilor, ca sa nu ne deranjeze nimeni. Primisem eu sarcina sa-l educ. I-am zis: "stiu ce s-a intamplat la carcera. Au incercat sa te recruteze si dumneata ai refuzat" - "Da, am incercat sa le explic ca nu imi sta in caracter. N-as fi in stare sa-mi torn colegii, mi-ar fi absolut imposibil. Si ei insista mereu. Am incercat sa le zic ca daca observ ceva revoltator am sa raportez, dar nu altfel.". I-am zis: "Uite, n-au cum sa te inteleaga. Felul in care le-ai explicat te face sa pari foarte slab, iar ei au senzatia ca daca insista cu presiunile, in cele din urma vei ceda. Oamenii astia nu inteleg ce inseamna limbaj politicos, pentru ca n-au trait niciodata intr-un mediu in care oamenii vorbesc politicos unii cu altii". La care el m-a intrebat ce ar trebui sa faca, si i-am zis ca data viitoare cand il cheama sa-l recruteze, sa ii zica in fata ofiterului KGB: "Du-te-n pula mea!" - "Dar nu pot sa zic asa ceva.", a protestat el. Asa incat a trebuit sa-l invat sa spuna injuratura si sa para cat mai convins de lucrul asta - sa nu sune a gluma, sa para cat mai serios. Mi-a luat cateva zile sa-l invat. La inceput i se inclestau falcile - erau cuvinte de care, cat era de poliglot si clasicist, avea o oroare grozava. Am reusit intr-un final. Si cand a fost chemat din nou de ofiterul KGB, a stat foarte putin acolo. Profesorul a iesit escortat si a fost trimis direct la carcera, pentru 15 zile. Dar a fost ultima oara cand l-au bagat acolo - si, la fel, pentru ultima oara cand a fost chemat la interogatoriu.

M. O.: Acum doi ani, la Sighet, nu te-am intrebat. Care a fost pentru tine, in Gulag, ziua pe care n-ai s-o poti uita niciodata?

V. B.: Care dintre ele?

M. O.: Pai nu ai trait una cu totul deosebita, una pe care nu ai putea s-o uiti vreodata, una pe care o si visezi?

V. B.: Nu, au fost prea multe. Intr-un mediu cum este Gulagul sovietic, fiecare zi e o problema de supravietuire - si trebuie sa rezolvi aceasta problema in fiecare zi. Niciodata nu e mai bine. In fiecare zi te confrunti cu situatii-limita, de supravietuire. Asta inseamna Gulag. E ca "febra aurului" a lui Jack London. Supravietuiesti.

M. O.: Si nu poti sa-mi descrii o zi aparte, dupa modelul Ivan Denisovici?

V. B.: Ei, Soljenitan era un om foarte inteligent. A luat o zi obisnuita, o zi foarte simpla, insa aceasta zi nu reflecta toata realitatea - dupa o astfel de zi, urmatoarea poate fi un iad. Si trebuie sa fii pregatit permanent pentru asta. Pot sa-ti povestesc o intamplare dintr-o zi care nu a fost una obisnuita, o zi extraordinara, care mi-a creat un prestigiu enorm in lumea criminalilor, in fratia hotilor din Uniunea Sovietica, intre care am devenit foarte respectat. Isi amintesc numele meu si astazi, cand unii dintre ei au ajuns lideri interlopi, din cauza a ceea ce am facut in acea zi. Iar ceea ce am facut am facut pentru mine, nu pentru ei. Era in august 1968, cand trupele sovietice au invadat Cehoslovacia. Ma intorceam din turul de noapte, care nu era cine stie ce insarcinare - eram planton la usa baracii, cate 2 ore pe noapte. Ma intorceam, era 6 dimineata, si tocmai adusesera ziarele in lagar. Cand m-am uitat, am vazut ca sovieticii invadasera Cehoslovacia. Cu cateva zile inainte situatia era destul de incerta - nu se stia daca o vor ataca sau nu. Si o invadasera. Am inceput sa ma gandesc - ofiterii KGB vor veni in lagar, vor vorbi cu ofiterul politic al lagarului si li vor spune sa-si trimita informatorii la Bukovski sa afle ce gandeste, ce spune despre invadarea Cehoslovaciei.

M. O.: Erai singurul detinut politic din acel lagar?

V. B.: Da, eram singurul intr-un lagar de 3.000 de detinuti dintre care cei mai multi erau criminali. KGB isi imaginase ca nu voi avea o viata lunga si placuta acolo.

M. O.: Unde era lagarul?

V. B.: In regiunea Voronej. Asa ca orice as fi spus, acesti agent ar fi raportat ceea ce doreau superiorii lor sa auda. Si asta insemna ca voi primi inca o sentinta pentru propaganda dusmanoasa in interiorul lagarului. Mi-ar fi atribuit lucruri pe care nu le-am spus, numai ca sa-si incaseze banii, tigarile, vodca. Deci orice as, fi spus, tot eram condamnat. Asa ca m-am gandit cum sa rezolv situatia, cum sa reactionez. Aveam nevoie de un martor, unul puternic, credibil, pe care sa nu-l poata discredita nimeni. As putea sa imbin doua lucruri, mi-am spus: sa ajut pe acest om, iar el sa ma ajute pe mine. Asa ca m-am dus la liderul detinutilor, un criminal de temut, un profesionist, si l-am intrebat daca vrea sa stie numele tuturor agentilor care raporteaza sefilor din lagar. "Sigur ca vreau sa-i stiu", mi-a zis. Am decis sa scoatem toata lumea afara din baraca, sa ne asezam intr-un colt si sa bem ceai. Toti agentii aveau sa vina in baraca pe rand, sa ma intrebe ce parere aveam despre invadarea Cehoslovaciei. Asa am facut - si asa s-a si intamplat: au venit 19 oameni. Se simteau oarecum stanjeniti ca nu mai era nimeni in baraca, in afara sefului si a mea, si nu aveau cum sa pretinda ca venisera pentru altceva, sa ceara ceva sau sa aduca niste zahar cuiva, ceva de genul asta. Asa ca stateau stanjeniti in usa baracii si ma intrebau direct ce parere aveam. Nouasprezece oameni - la unii ma asteptam, dar altii au fost o surpriza absoluta si pentru mine, si pentru liderul detinutilor. A fost formidabil. Aveam un martor. Niciunul nu putea raporta nimic kaghebistului lagarului, pentru ca erau speriati de moarte. Si am dobandit un respect deosebit din partea tuturor criminalilor din lagar, din partea fratiei hotilor, pentru ca am facut ceva ce nimeni nu mai facuse: demascasem intreaga retea de informatori din lagar. Asta doar ca sa-ti arat cat de creativ trebuie sa fii in astfel de situatii. Consecintele gestului meu au fost grave pentru turnatori, dar eram in legitima aparare. N-am facut-o special ca sa-i demasc pe informatori, ci ca sa ma protejez pe mine - altfel as fi fost acuzat de propaganda, care ar fi adaugat alti sapte ani la sentinta initiala. Deci pentru cei dovediti ca turnau n-a fost prea bine, dar mie mi-a adus recunoasterea printre cei 3.000 de criminali si hoti din lagar, printre liderii lor, care acum ma considerau de-al lor si ma respectau. Devenisem pentru ei un fel de consigliere, ca in Nasul. Veneau mereu sa se consulte cu mine inainte sa intreprinda ceva.

M. O.: Imi amintesc din Memoriile tale ca i-ai invatat sa devina petitionari, sa-si apere drepturile de detinuti, atatea cate le aveau.

V. B.: Ideea din spatele deciziei Comitetului Central de a ma trimite in lagare pentru criminali de rand era ca acestia aveau sa ma omoare. Nu am fost singurul pus in aceasta situatie - au fost si altii ca mine, in alte lagare. Dar pentru cei care au gandit masura, rezultatul a fost dezastruos. Deveniseram puteri sacre printre criminali. Acestia ne urmau intru totul si faceau ce spuneam noi. I-am invatat ce inseamna sa intri in greva, in greva foamei, sa scrii o petitie. La un moment dat, erau cateva zeci de oameni care faceau tot ce le ziceam. Asa ca am inceput sa trimitem valuri de petitii, cerand respectarea regulamentului lagarului, incepand cu numarul de calorii la hrana, drept la vizita, pachete. Am trimis mai intai la conducerea lagarului, apoi la Procuratura din Voronej, apoi la Procuratura Generala, apoi la Comitetul Central. S-au adunat mii de petitii. A fost un dezastru total pentru ei. La momentul acela eram de trei ani in lagar, la 7.500 km de Moscova. Dar lumea criminala e legata si toti aflasera ceea ce facusem acolo: creasem un precedent, dezvaluisem o cale. Toti au inceput sa o urmeze, prin toate lagarele. A fost foarte distractiv. Valuri de petitii au inghitit practic birocratia Procuraturii si partidului. N-ai crede cat m-am distrat in lagarul de criminali! Ei erau oameni simpli, cu o gandire simpla. Puteai sa le explici anumite chestiuni, cum sa obtina lucrurile de care aveau nevoie. M-am bucurat de fiecare zi traita acolo. Iar tovarasii din Comitetul Central si KGB s-au inselat amarnic crezand ca voi fi ucis de criminali, cand eu de fapt am ajuns sa-i conduc.

M. O.: Presupun ca ti-a fost mult mai greu in azilul psihiatric.

V. B.: Da. Eram foarte tanar, aveam 19 ani, si puteau sa ma omoare sau sa ma transforme in leguma. N-a fost chiar atat de greu, dar a fost intr-adevar periculos. La cea mai mica greseala, puteai plati foarte scump, puteai fi ucis. Era ca si cum ai fi mers pe un camp minat. Un pas gresit si esti mort. Dar eram foarte tanar, iar la 19 ani iti place sa-ti asumi riscuri. Si in acelasi timp e o provocare. Nu am suferit, dar mi-ar fi putut fi fatal. Am "recrutat" un doctor, o doamna care mi-a devenit foarte buna prietena. Ne scapa, pe mine si pe alti "politici", de multe tratamente care ne-ar fi "prajit" creierul. Multi ani mai tarziu, in 1991, am cautat-o si am gasit-o in Sankt-Petersburg. Fusese data afara. Nu mai avea nici bani, nici dinti in gura. De atunci, noi, fostii ei pacienti strangem bani in fiecare luna si-i trimitem. Era o doamna extraordinara. Venise sa lucreze in acea institutie intelegand ce se intampla si sperand ca poate ajuta pe cineva. Nu era de partea sistemului. Este uimitor cum in aceste locuri unde tensiunea este atat de mare gasesti o gramada de oameni dispusi sa te ajute. Trebuie doar sa le dovedesti ca meriti sa fii ajutat. Dar totul a trecut acum.

M. O.: N-ai mai fost de mult in Rusia. Inteleg ca nu vor sa te lase sa intri acolo, dupa ce ai copiat atatea documente din arhiva secreta a Comitetului Central al PCUS.

V. B.: Ei, oricum nu am nici un motiv sa ma intorc in Rusia. Nu obtin nimic daca ma duc acolo. Daca vreau sa fac ceva pentru Rusia, pentru prietenii mei care lupta acolo impotriva sistemului, in interior, pot sa fac mai bine de aici, din Anglia.

M. O.: Ar fi ilegal sa te duci acum, pur si simplu, la Moscova? Te-ar expulza?

V. B.: Da, e ilegal sa ma duc acolo, dar numai pentru ca in Rusia, la putere se afla un guvern ilegal.

M. O.: De ce crezi ca refuza sa-ti dea viza?

V. B.: Nu stiu. Pot doar sa ghicesc. Nu exista nici o explicatie oficiala. Si nici nu-mi pasa. Acolo e acum la putere KGB-ul. De ce m-ar primi KGB-ul in Rusia? Am fost dusmani toata viata. Ei nu s-au schimbat, si nici eu nu m-am schimbat. Nu vor ca vechii dusmani sa se intoarca in tara, iar ei ma percep ca pe un dusman. Si inca unul foarte experimentat. Moscova e acum condusa de agenti KGB care pe vremea mea erau niste locotenasi. De pilda, capitanul Putin ma urmarea pe strazile Moscovei. Era doar unul dintre agentii care, pe vremuri, ma urmareau pe strazile capitalei. In ochii mei, Putin este un nimeni, e o musca. Pe vremuri, eu m-am luptat cu sefii lui. Am gasit si calea sa-i infrang, sa le rezist. Acum te mai intrebi de ce nu ma lasa sa vin in Rusia? Cred ca Putin stie ca as gasi calea, as inventa posibilitatea sa-l infrang, pentru ca stiu cum sa-i fac pe oameni solidari.

M. O.: Da, am simtit si eu acest lucru. Te-ai oferit sa-mi fii martor in procesul pe care mi l-a intentat un fost spion roman la Londra, ajuns gratie Revolutiei, dupa 1989, deputat - e vorba de Ristea Priboi, de care ti-am povestit.

V. B.: As face la fel pentru oricine aflat in situatia ta. Exista un fel de legatura nevazuta si cu atat mai puternica intre cei care lupta impotriva structurilor kaghebisto-comuniste - au experiente comune, idei comune. E normal, trebuie sa ne ajutam unii pe altii.

M. O.: Am tot vorbit de lagare, de viata in lagar, dar nu mi-ai spus nimic despre modul in care ai reusit sa faci fata anchetelor KGB.

V. B.: E foarte simplu. Nu am marturisit nimic, am refuzat de fapt de la bun inceput sa stau de vorba cu ei. La un moment dat, cel care ma interoga mi-a spus: "Bine, poti sa faci pe eroul si sa nu ne spui nimic, dar nu uita ca o putem aresta si pe mama ta, care va sta intr-o celula invecinata, ca sa o poti auzi cand plange". N-am raspuns nimic, dar cand m-am intors de la interogatoriu am inceput sa rad. Cum era si normal, in celula mi se bagase un informator. Asa ca acel turnator din celula m-a intrebat pe data de ce rad, iar eu i-am raspuns: "Kaghebistii astia ma ameninta ca o aresteaza pe mama. Tampitii, habar n-au ca femeia asta mi-a distrus viata - asa ca uite, s-au hotarat sa o aresteze tocmai din cauza mea si m-au facut foarte fericit". Bineinteles ca nu era adevarat: dupa ce mama a divortat de tata ea m-a crescut, si am tinut intotdeauna la ea ca la ochii din cap. Dar, datorita acestui prim truc pe care l-am folosit, nimeni nu s-a legat vreodata de mama. Si-a vazut intotdeauna netulburata de viata, fara sa fie anchetata macar un ceas.

M. O.: Nu te-au amenintat si pe tine, nu te-au pus, de pilda, sa alegi intre inchisoare si a colabora cu ei? La noi asa faceau, si marturisesc ca am avut la un moment dat, pe 12 august 1988, la ora 4 dupa-amiaza, de ales - ori semnez un angajament, ori merg la inchisoare intre 6 si 8 ani.

V. B.: Ba da, cum sa nu! Vezi, Securitatea nu era diferita de KGB. La un moment dat, un general KGB, tocmai cel care se ocupa de Moscova, mi-a aratat doua hartii si mi-a spus: "Asta e ordinul de a te aresta, iar asta e ordinul de a te pune in libertate. Pe care vrei sa-l semnez? Daca ne oferi toate informatiile despre caz, te eliberez. Daca nu, voi ordona sa fii arestat". Eu n-am ezitat nici o clipa si am inceput de indata sa-l injur - si te asigur ca limba rusa e foarte bogata in injuraturi.

M. O.: Ei bine, marturisesc ca mie nici prin cap nu mi-a trecut asa ceva. Dupa ce i-am spus capitanului anchetator ca prefer sa merg la inchisoare, de fapt mi se facuse mai putin frica, dar imi venea sa plang de mila parintilor mei, care ma vor vedea acolo.

V. B.: Pe de o parte, la noi, la rusi, a face putina inchisoare pe motive politice e un loc comun. Face parte din universul cotidian, nu este o asa mare tragedie. Rusii, cum se glumeste, se impart in doua mari categorii: cei care au fost deja trimisi in lagar si cei care urmeaza sa fie trimisi. Pe de alta parte, in ceea ce ma priveste, poate ca "sansa" mea a fost ca m-am implicat din adolescenta in actiuni impotriva sistemului. Eu am luptat impotriva comunistilor si pentru ca era ceva cat se poate de distractiv pentru mine - sistemul era ca un monstru antediluvian, plin de muschi si cu un creier minuscul; se si misca foarte greoi, incat puteai sa alergi in jurul lui de trei ori pana sa intinda o laba si sa-ti arda una, iar mie chiar mi-a facut placere sa-l zgandaresc. Asa ca nu regret nimic - a fost cea mai placuta perioada din viata mea. Chiar si in inchisoare ma comportam la fel: scriam petitii peste petitii, care ii ingrozeau de fiecare data pe destinatari, incepand cu procurorul raional si terminand cu membrii Comitetului Central. Asa ca, pana la urma, mi-au facut vant si din inchisoare, pentru ca si-au dat seama ca inchisoarea nu este o pedeapsa pentru mine. Nu am fost singurul in aceasta situate, nu sunt singurul opozant al regimului sovietic care a fost expulzat in Occident. Si aici as vrea sa adaug o distinctie importanta: eu nu ma consider disident, asa cum chiar tu m-ai socotit ceva mai devreme in discutia noastra. Disidentii sunt idealistii care au proclamat capacitatea sistemului de a se reforma, au incercat sa modifice comunismul din interior, ei insisi fiind nu o data chiar membri activi ai Partidului Comunist. Opozant inseamna altceva. Opozant poate fi socotit cel care nu-i da comunismului nici o sansa de viitoare reformare, iar istoria a dovedit ca nici nu o are. Deci, din punct de vedere istoric, nu disidentii au dreptate: o aberatie precum comunismul nu are sanse de reformare. Dreptate am avut noi, cei care nu ne-am apropiat de cadavru nici cand parea ca misca.

M. O.: Vladimir, de unde vine atata hotarare, atata determinare? Ce te-a facut sa devii un opozant vehement al comunismului?

V. B.: Aveam 14 ani si simteam ca este ceva in neregula cu sistemul, dar nu intelegeam prea bine ce. Cand profesorii ne-au cerut sa intram in Comsomol, l-am intrebat pe cel mai activ dintre ei: "Daca ma inscriu in Comsomol, pot sa parasesc mai tarziu organizatia, in caz ca nu-mi mai place?". Profesorul mi-a raspuns: "Glumesti? Nimeni nu poate parasi Comsomolul!". "Atunci - am replicat - imi cereti sa ma inscriu intr-o organizatie pe care nu o pot parasi mai tarziu! Ce e Comsomolul, un fel de capcana?" Omul doar m-a privit, lasand cearta, dupa care mi-a spus pe un ton cam amenintator: "Iti dai seama ca nu vei putea face studii universitare daca nu esti in Comsomol?". Deci ce trebuia sa insemne asta? Asa ca i-am spus: "Pai, stiti, legal, conform Constitutiei URSS, am libertatea de a merge si studia la orice universitate vreau!" - "stii ce vreau sa spun.". A fost ultima lui replica - profesorul n-a mai insistat. Bineinteles ca stiam ce vrea sa spuna, am simtit-o pe pielea mea un pic mai tarziu. Aveau un mod primitiv si disproportionat de a trata asemenea refuzuri.

M. O.: Vladimir, discutia noastra se apropie de sfarsit. Cele trei zile petrecute cu tine aici, in minunata gradina a casei tale din Cambridge, au fost, cu siguranta, pentru mine, nu doar un prilej de a intra in tainele istoriei recente si a dedesubturilor tranzitiei postcomuniste, dar si unul de bucurie. Ma consideri prietenul tau, si increderea pe care mi-o arati ma onoreaza. As vrea sa incheiem cu o poveste despre prietenie si incredere.

V. B.: Da. Este una ceva mai deosebita si ai sa intelegi la sfarsit de ce, pentru ca povestea asta are si o morala. Ma aflam intr-un lagar, prin 1972-l973, cand asistam zi de zi la o scena stranie. Era un tanar ucrainean, Svala, care avea practic sa orbeasca in curand. Avea o miopie teribila, ceva de genul minus 14, si nu puteau gasi ochelari pentru el. Pe atunci stateam toti inchisi intr-o baraca si ne gaseam cate ceva de facut. Fiind "politici", ne apucaseram sa studiem istorie, psihologie, limbi straine. De toate. In vremea aceea puteai avea carti, aprobate de ofiterul politic, puteai citi din biblioteca lagarului. Totul trebuia sa se desfasoare intr-o liniste stricta - ordinele erau ca pana la ora 7 seara nimeni sa nu vorbeasca cu nimeni. Nu aveai voie nici sa dormi: trebuia pur si simplu sa fii treaz si sa taci. Cei care incalcau consemnul intrau in carcera, iar la abateri repetate mai puteau primi un supliment de pedeapsa. Dupa ora 7 puteam vorbi. Era o pedeapsa nou-inventata, dar pentru unii dintre noi ea nu insemna mare lucru. Pentru amicul nostru ucrainean insa, ziua intreaga era o tragedie: nu putea citi nimic, nu putea studia si nu putea nici vorbi si nici dormi. Mi s-a facut mila de Svala, asa incat le-am facut colegilor de baraca o propunere. Sa cerem administratiei o ora de pauza in cursul tacerii, pe la pranz, de pilda, iar unul dintre noi sa-i citeasca tanarului aproape orb ceea ce voia el. Colegii au fost de acord, la fel si comandantul corpului de gardieni care ne pazeau sa nu vorbim. Mi-au spus doar atat: "Tu ai fost cu propunerea, tu sa-i citesti". L-am intrebat asadar pe tanar ce vrea sa invete. Mi-a raspuns fara ezitare: "Limba latina!". Am ramas blocat: "Cum, tocmai limba latina? De ce?" - "Pentru ca atunci cand ies din inchisoare vreau sa devin preot uniat" - "Bine", i-am spus. Si timp de un an, cate o ora pe zi, i-am predat tanarului orb latina, ocazie cu care am invatat-o si eu. El, fara sa poata scrie si citi, a invatat-o foarte bine. Svala a devenit intr-adevar preot uniat in zona carpatica a Ucrainei, o figura foarte cunoscuta si celebra acolo. Avea toate conditiile sa devina asa ceva: fusese internat in lagar ca nationalist, fusese hirotonit apoi preot uniat, orb fiind. In 1991, cand KGB a inceput o operatiune de lichidare a nationalistilor ucraineni care doreau independenta Ucrainei si printre ai caror lideri se numara si Svala, acesta a fost printre primii pe lista celor care aveau sa fie asasinati. Am citit vestea despre moartea sa in presa si am rugat un prieten sa faca o investigatie in zona. A revenit dupa trei luni, spunandu-mi ca nu are nici o indoiala asupra faptului ca Svala a fost executat de KGB. Aflase tot: cine a ordonat, cine a comis crima, stii tu, cam toate aspectele legate de o asemenea operatiune. Ei, si-acum poti sa-ti imaginezi ce au patit, pe rand, toti autorii crimei. Sau daca nu-ti poti imagina si vrei sa afli, inchide reportofonul.

Marius, morala este numai una, la toata povestea asta: ei nu prea au ce sa ne faca, pentru ca noi suntem nascuti sa-i ingropam.

Asteptand un Nurnberg.

M-am reintalnit cu Bukovski in seara zilei de 7 noiembrie, in acelasi an 2004, un an care, parca la fel ca si cei petrecuti in timpul comunismului, ni se sterge din memorie. Venise la Bucuresti pentru a sustine o conferinta cu tema Asteptand un Nurnberg la Institutul Italian de Cultura, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, dedicata drept zi de studiu cu privire la represiunea comunista din Europa in cadrul initiativei Memento Gulag (Ziua Memento Gulag este propusa de Vladimir Bukovski si Comitatus pro Libertatibus pentru a fi comemorata in intreaga lume la 7 noiembrie, zi care marcheaza Revolutia bolsevica, o zi care a condus la uciderea a sute de milioane de oameni in intregul bloc sovietic. In acele zile, presa din Romania publica unele date relevante cu privire la amintirea comunismului, din ce in ce mai stearsa in Europa, care pare ca prefera alte tipuri de comemorari. Astfel, aproape o treime dintre germani (32%) nu stiu ce s-a intamplat in ziua de 9 noiembrie 1989, cand a cazut Zidul Berlinului, potrivit unui sondaj publicat cu o zi inaintea implinirii a 15 ani de la acest eveniment. La intrebarea: "stiti ce s-a intamplat la 9 noiembrie 1989?", 67% dintre persoanele chestionate au dat raspunsul corect, in timp ce 32% au raspuns gresit sau nu au stiut sa raspunda), organizata de Fundatia Academia Civica si Comitatus pro Libertatibus.

A vorbit despre necesitatea unui proces al comunismului. "Se poate intampla din nou! De aceea va zic: aduceti-va aminte, tineti minte si luati aminte!" - asa si-a inceput Bukovski fulminantul sau discurs, reprodus pe larg de presa, discurs la care, din pacate, nu am putut asista, fiind nevoit sa ma prezint la tribunal, unde ma astepta un nou termen in procesul pe care mi-l intentase, pentru "calomnie", fostul general de Securitate Marian Ureche. A fost, din cate am retinut, un rechizitoriu pertinent si necrutator facut de Vladimir sistemului comunist, ranilor adanci pe care le-a lasat in Europa, in incercarea de a-i face pe romani sa nu uite aceasta catastrofa istorica.

Spunea Bukovski atunci: "Comunismul nu a fost niciodata condamnat public, ceea ce este oribil. Lipsa unui proces gen Nurnberg pentru comunism este o schizofrenie morala" chiar in timp ce stateam cuminte, in postura de acuzat, in fata judecatorilor, pentru ca publicasem documente cu privire la trecutul unui securist. In acelasi timp, Vladimir explica de ce a esuat acel "proces al comunismului" pe care el a incercat sa-l demareze in Rusia in vremea lui Eltan. "Trebuie sa ne intrebam de ce nu a fost posibil un Nurnberg la Moscova. De ce? Lipsa acestui proces este o tragedie, iar acum KGB s-a intors la putere in Rusia, avertiza el, aratand ca lipsa unui proces al crimelor comunismului poate crea in prezent si in viitor o imagine buna acestui regim. "Lipsa unui Nurnberg al comunismului poate face ca ororile acestui sistem sa se repete sub o forma sau alta peste o perioada de timp. Cei care poseda si stapanesc trecutul poseda viitorul. Ceea ce s-a intamplat se poate intampla din nou. De aceea va zic: Aduceti-va aminte! ", a atras atunci atentia Vladimir. A fost, pe buna dreptate, intrebat cine anume ar fi capabil sa administreze acest proces al comunismului, in conditiile in care majoritatea factorilor de putere provin din vechiul regim. Bukovski a avut o replica, din pacate, prea putin scoasa in evidenta. Judecatorii in acest proces trebuie sa fie "12 oameni normali de pe strada", a spus el, neomitand sa arate ca sarcina adunarii "probelor" este una extrem de dificila, care trebuie sa cada asupra istoricilor. Nu se arata insa prea increzator asupra unui asemenea viitor: "Comunismul nu a fost invins - el a intrat singur in colaps, pentru ca era neproductiv si falimentar din punct de vedere economic si nu numai, iar extinderea sa in numeroase tari de pe glob nu a putut fi sustinuta economic din interior, ci a cazut in sarcina Uniunii Sovietice, care a fost depasita curand de situatie. Asa ca nu, nicidecum, comunismul nu a fost invins! E adevarat, a cazut, in schimb comunistii au ramas", spunea Bukovski. Atunci, pe 7 noiembrie 2004, la Bucuresti, faptul nu putea fi contestat de nimeni, in afara yes-men-lor presedintelui Iliescu. "In prezent, KGB a luat puterea in Rusia - sublinia Bukovski. Mai mult decat atat, desi fostii kaghebisti devin din ce in ce mai puternici, Occidentul ii priveste acum ca pe niste prieteni, nu ca pe niste inamici", acuzand "defilarea" alaturi de Putin a presedintelui George W. Bush, a lui Silvio Berlusconi sau Gerhard Schroder. In discursul sau, Vladimir a reluat ideea unui proces al comunismului: "Tragedia noastra nationala, a rusilor, dar si a tuturor natiunilor din statele foste comuniste consta in faptul ca nu a existat o infrangere definitiva a sistemelor comuniste de guvernare, nici un proces de tipul celui de la Nurnberg pentru crimele lor si nici o actiune viguroasa de decomunizare. Occidentul s-a grabit sa sarbatoreasca sfarsitul "razboiului rece" si victoria democratiei in tarile de dincolo de Cortina de Fier, dar in realitate nu a existat o schimbare a elitelor. Nomenclatura comunista si-a mentinut pozitiile de putere in toate ramurile Guvernului, chiar daca a adoptat nume diferite [.]. La Kremlin, mentalitatea sovietica troneaza din nou. Pentru aceasta, contrar oricarei logici, noii tovarasi ai lui Vladimir Putin vor incerca sa recreeze Uniunea Sovietica, sa restabileasca controlul totalitar, sa infricoseze lumea prezentand rachetele lor ruginite drept Marea Putere. Vor esua, fara indoiala. Dar cate pagube va mai produce inca aceasta nebunie a lor? Cred ca Marx a spus candva ca istoria se repeta: cand se produce pentru prima data este o drama, a doua oara este o farsa. Intr-adevar, ceea ce a fost candva o colosala tragedie orchestrata de fanatici ar putea deveni o punere in scena, o farsa, caci nu mai poate dura. Putem doar sa speram ca aceasta farsa a lor nu va fi una sangeroasa", spunea Vladimir.

Pe malurile Dambovitei, farsa era in desfasurare. Il vazusem pe Vladimir cu o seara inainte, chiar dupa sosirea sa la Bucuresti. Stia ca nu voi putea veni la conferinta, si ne-am intalnit in restaurantul hotelului unde era cazat. Ma insotea prietenul meu Victor Roncea, de la ziarul Ziua. "Iliescu trebuie sa aiba curajul de a-si marturisi vina, sa aiba curajul de a spune poporului roman, barem acum, ca l-a mintit timp de 15 ani", a transmis Bukovski mesajul sau, cam in vremea in care Vladimir Tismaneanu, mentorul inchizitorului meu Petrescu, lansa Marele soc, cartea de interviuri cu seful statului. "Iliescu trebuie sa mai aiba si barbatie. Stiu ca v-a amenintat ca va da in judecata, ca da ziarul Ziua in judecata pentru ca ati sintetizat spusele mele privind conspiratia decembrista din 1989. Sa aiba curajul sa ma dea pe mine in judecata! Il astept la Londra, unde justitia nu este aservita clientelar noii nomenclaturi a fostului Front al Salvarii Nationale. Sa aiba barbatia de a se lupta cu mine, nu sa trimita comunicate si sa ameninte jurnalistii liberi prin purtatoarea sa de cuvant", ne-a spus Bukovski, reactionand la amenintarile primite de la Presedintie in urma publicarii primelor interviuri cu el, in timp ce, surprinzator, insasi Corina Cretu, facand ochii foarte mari, trecea pe langa masa la care ne aflam. "Prin aceasta trecere vaporoasa, institutia prezidentiala a ratat o noua sansa de a-si demonstra o posibila verticalitate, chiar intr-un moment inopinant", a scris a doua zi Victor Roncea. Iliescu trebuie sa aiba curajul de a recunoaste ca a participat la o conspiratie prin care se intentiona doar reformarea sistemului comunist. Poporul roman merita acest lucru: sa afle adevarul", continua imperturbabil Vladimir Bukovski, privind de departe la Corina Cretu. "Tot asa cum esential pentru democratia romaneasca este inceperea unui proces real al comunismului. Un Nurnberg atat de asteptat. Lucrez de 14 ani la acest proiect si nu voi inceta sa o fac pana cand dreptatea nu va triumfa. Am strans tone de materiale, din arhivele KGB si ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Printre acestea se afla si documente cu privire la presedintele vostru, cu conspiratiile sale. Sa ia aminte Ion Iliescu: adevarul intotdeauna, dar intotdeauna va iesi la lumina", spunea Bukovski, in vreme ce Corina Cretu, la doua mese departare, savura un profiterol, iar presedintele Iliescu isi programa turneul de lansare a unui manual de obedienta.

Asadar atunci n-am apucat sa discutam prea mult. Ne-am revazut insa un an mai tarziu, la Varsovia, unde a avut loc, vreme de trei zile, in perioada 20-22 iulie 2005, o conferinta internationala organizata de Centrul de Studii Est-Europene al Universitatii din capitala poloneza, cu ocazia aniversarii a 25 de ani de la grevele de la santierele Navale din Gdansk si crearea Solidaritatii. Euforia castigarii alegerilor in Romania de catre opozitia Democratica se estompase deja. In ceea ce ma priveste, m-am trezit din nou tinta a atacurilor, de asta data din tabara noului presedinte Traian Basescu. Nu mi se ierta ca depusesem marturie cu privire la colaborarea sa cu fosta Securitate, asa ca oferta initiala de a deveni director al Arhivelor Nationale a fost anulata, prin opozitia ministrului de Interne Blaga, fost sef al campaniei electorale a noului presedinte. Singura mea certitudine era prietenia pe care Vladimir Bukovski continua sa mi-o arate. Fara indoiala, ii datorez faptul ca am fost invitat la aceasta conferinta, la care au participat cunoscuti opozanti ai regimului comunist, din spatiul ex-sovietic si din fostele state ale blocului comunist Am avut bucuria sa particip si chiar sa moderez, alaturi de Vladimir, doua mese rotunde. La discutii, Vladimir Bukovski a produs noi revelatii prin faptul ca se afla in posesia unei copii pe suport magnetic a tuturor documentelor din arhiva fostului secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov. "De aici inainte, istoria ultimilor ani ai comunismului poate fi intr-adevar scrisa", am spus atunci. Va fi insa greu de acceptat pentru multi. Nu intamplator, cuvantul de incheiere al conferintei de la Varsovia, care i-a apartinut lui Vladimir Bukovski, a fost prezentat sub titlul Oare am castigat "razboiul rece"? Am stat apoi din nou multa vreme de vorba cu Vladimir pe acest subiect, adancind unele afirmatii, solicitand lamuriri, pornind de la ceea ce el declarase in prelegerea sa, din care, cerandu-i incuviintarea, am si reluat aici cateva pasaje. In dialogul reprodus mai jos, Bukovski, cu tonusul sau inconfundabil, arunca in aer multe din ceea ce stiam - ori ne inchipuiam ca stim - despre relatiile Est-Vest, privatizarea comunismului si nevoia unui nou Nurnberg, care ar putea incheia "razboiul rece".

Chiar daca Gorbaciov vinde pizza, nu am castigat "razboiul rece"

M. O.: Vladimir, a trecut aproape un an de la ultima noastra intalnire, de cand ai avut amabilitatea sa ma inviti in casa ta de la Cambridge, unde am purtat lungi discuti. Ai avansat si atunci ideea ca "razboiul rece" nu a fost castigat si ca schimbarile din Europa de Est au fost initial stabilite la Kremlin. Acum, in capitala Poloniei, ai incheiat conferinta aniversara dedicata Solidaritatii, organizata de Universitatea din Varsovia, cu ilustrarea acestei idei, intr-un discurs ale carei teme te rog sa le reiei.

V. B.: Da. Iti amintesti ca aceasta intalnire intre opozanti comunisti din tarile din Est si istorie, la care participam, a fost deschisa de discursul lui Bronislaw Geremek. El a vorbit, bineinteles, despre Solidaritatea si despre ceva frumos, pe care l-a numit ideea europeana de libertate, mentionand cat de importante au fost miscarile de opozitie antisistem pentru caderea comunismului. Ei bine, cred ca dupa ce am petrecut doua zile laudandu-ne si felicitandu-ne unii pe altii pentru caderea comunismului, am crezut ca a sosit si timpul pentru a puncta esentialul. Hai sa conturam o acceptare realista si atenta a ceea ce s-a intamplat de fapt. Intr-adevar, ne putem felicita, dar trebuie sa vedem, cu mai mare realism, cat de mult si pentru ce.

Imi amintesc ca aproximativ acum douazeci de ani, pe cand vorbea in fata Parlamentului britanic, presedintele Statelor Unite, Ronald Reagan, a prezis intr-un mod de-a dreptul indraznet ca cea mai buna parte a comunismului tine de fapt de o latura intunecata a istoriei, care nu mai are mult de trait. La vremea aceea, previziunea lui nu a fost niciodata privita ca atare, ci mai degraba ca o bataie de joc la adresa rivalilor sai din "razboiul rece". Si totusi, deja cativa ani mai tarziu, nici macar comunistii nu mai voiau sa fie numiti astfel, in timp ce in zilele noastre, ultimul secretar general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietica, Mihail Gorbaciov, a ajuns sa vanda pizza si sa traiasca mai mult in Occident. Aceasta este, intr-un fel, o realizare - dar o putem numi, oare, o victorie impotriva comunismului? Eu am motive personale sa ma indoiesc. In 2006 voi sarbatori aniversarea eliberarii mele, in urma medierii occidentalilor, care au obtinut si eliberarea liderului Partidului Comunist Chilian, tovarasul Luis Corvalan, cu care am fost schimbat, in urma intelegerii cu Uniunea Sovietica. Ca rezultat al negocierilor deci, am fost eliberat si, dupa 17 ani de inchisori, lagare sau internari in aziluri psihiatrice, mi s-a dat dreptul de a ma stabili in Vest. Omologul meu, comunistul Chilian cu care am fost schimbat, traieste foarte confortabil astazi, s-a intors in Chile, in Santiago, unde a primit o pensie de stat. Ocazional, scrie articole bine platite pentru presa din tara sa, amintindu-i luptele eroice cu dictatura militara si imperialismul. In contrast cu toate acestea, eu nu pot nici macar sa-mi vizitez tara de origine, ca turist. Pana in 1996, autoritatile ruse mi-au refuzat obtinerea vizei. Daca aceasta este o victorie, inseamna ca eu am fost, pe parcursul "razboiului rece", de partea gresita a baricadei.

M. O.: Da, Vladimir, dar in ansamblu, se poate spune ca "razboiul rece" a incetat. Acum baricadele au fost trecute, nu mai exista granitele ideologice marcate de ceea ce s-a numit Cortina de Fier.

V. B.: Oricum, raman la ideea mea. In mod sigur, nu resimt asemenea fapte, precum cele pe care le-am pomenit mai sus, ca pe o victorie. Pana nu demult, armistitiul era primul pas al incheierii oricarui razboi, iar istoria a fost scrisa de cei ce si-au dorit acest lucru si au inteles importanta istorica a armistitiului. Aceasta se adevereste in mod particular si in legatura cu "razboiul rece", deoarece nu a fost pur si simplu doar un razboi al ideilor, punand problema aflarii adevarului. Prin urmare, nu au fost doar pierderi si victime colaterale, ci crime tragice ale acestui razboi, care au constituit motive de razbunare - si, in mod surprinzator, rezultatul a fost ca adevarul a devenit atat de distorsionat, poate chiar distrus, incat cred ca in viitor nici macar arheologii nu vor reusi sa-l reconstituie. Desigur ca rezultatul este repede alienat de aceste mari minciuni care asculta de jocul unui soi de intelepciune comuna si discutabila la care s-a ajuns prin armistitiul de care vorbeam si care nu poate fi pus la indoiala fara a risca eticheta de nebun.

Permite-mi sa-ti dau un exemplu care acopera o perioada mai lunga de timp, doar pentru a arata cat de mult este distrus adevarul. Stim cu totii, din documente istorice, memorii si alte surse, despre ostilitatea deschisa dintre nazisti si sovietici. Dar aceasta a fost inventata ca un joc subteran foarte bun, care putea fi folosit ca mijloc de a acoperi scopuri comune ascunse, cum ar fi construirea masinilor de razboi, si, de asemenea, ajutau ambele parti sa-i forteze pe oamenii din lumea intreaga sa aleaga un punct de vedere al uneia dintre parti, in defavoarea celeilalte. Nu conta cat de democrat ar fi un individ, pentru ca ar sfarsi prin a fi de acord cu unul sau cu celalalt. Exact pe acest lucru mizau si comunistii, si nazistii. Acum, la sase decenii dupa conflict, ramane aceeasi problema. Inca se crede in acea intelepciune comuna si indiscutabila, anume ca nazistii sunt de dreapta si personaje negative, in timp ce comunistii sunt de stanga si personaje pozitive. Si nu-mi pot explica de ce, practic, nu exista o diferenta politica intre cele doua tabere si de ce un nationalism socialist ar putea fi de dreapta, iar un internationalism proletar ar putea fi de stanga. Aceste stari de fapt raman un mister pentru mine. Totusi exact asta s-a intamplat - se stie deja ca Stalin si Hitler au inceput al doilea razboi mondial ca parteneri la crime si, prin urmare, amandoi ar trebui facuti responsabili pentru distrugerea cauzata de acest razboi. Insa unul a fost transformat in Eliberatorul Europei, iar celalalt a devenit Raul. Oricat ai incerca sa-i convingi pe oameni de altceva, nu reusesti. Timp de decenii, nimeni din Vest nu a indraznit sa-i critice pe sovietici, pentru a nu-l face pe Hitler sa transpara intr-o lumina mai buna, prin comparatie. Asadar, din pacate, Vestul a continuat decenii intregi sa-l laude pe Stalin, desi ii cunosteau crimele. Chiar daca stim ca Stalin a depins de Hitler, ca acesta l-a adus, practic, la putere, l-a aprovizionat pentru razboi si l-a impins sa-si atinga acel vis comun de a-i distruge pe toti democratii din Europa, inca acceptam vechiul joc conform caruia credem ca unul este eliberator, iar celalalt - agresor.

M. O.: Da, am citit Spargatorul de gheata. Cine a declansat al doilea razboi mondial? De Victor Suvorov, ofiter din agenda de spionaj militar sovietic GRU, care a defectat in Vest. El sustine - invocand documente secrete din arhivele militare sovietice - ca, intr-adevar, rusii s-au inteles cu germanii si au declansat razboiul. Dar stiu ca, desi a avut parte de cateva cronici favorabile - in Times, de pilda - ecourile cartii s-au stins, in pofida faptului ca se afirma ca "de la aceasta carte incolo, istoria celui de-al doilea razboi mondial nu va mai fi aceeasi".

V. B.: Oare de ce nu ma mira? Asa am patit si eu cu cartea mea Judecata la Moscova, in care am publicat pentru prima oara intelegerile intre Est si Vest care au dus la incheierea "razboiului rece". Dar problema prieteniei intre nazisti si bolsevici inainte de inceperea razboiului este un exemplu vechi - hai sa luam unul mai nou, chiar recent.

Odata cu caderea Zidului Berlinului, liderii occidentali au proclamat cu seninatate doua dintre cele mai mari minciuni ale vremurilor noastre. Prima, ca "razboiul rece" s-a incheiat; iar a doua, ca noi, democratii, l-am fi castigat. Chiar daca am incerca sa fim mai generosi cu interpretarea primei minciuni, totusi trebuie sa spun ca a fost una monumentala. Crizele dintre vestici si blocul sovietic pe care conducatorii occidentali trebuie sa le fi vazut ca motive reale ale intregului conflict au existat, s-au consumat ori le-au utilizat fara a informa foarte mult opinia publica despre ele. Desigur, "razboiul rece" a inceput cu mult mai devreme de 1961, cand a fost inaltat Zidul Berlinului, si, prin urmare, nu se putea incheia doar cu distrugerea acestuia si cu manifestarile deschise ale multimii. Acestea nu puteau sa fie numai in sine o cauza a finalului acestui razboi. Nu cred ca cineva din Vest, in cunostinta de cauza, putea sa incurce aceste lucruri. Si totusi, din acel moment, realitatea "razboiului rece", existenta regimului comunist totalitar si ideologia sa au fost menajate: nu era posibil ca ele sa fie criticate, nici comportamentul totalitar si nici ideologia comunista, care au ramas chiar sacrosancte pentru unii oameni politici din Occident. Intr-o asemenea masura, incat unii dintre liderii occidentali s-au grabit sa-si ofere sprijinul pentru a reabilita sistemul sovietic, pana la punctul in care Mitterrand, presedintele Frantei, i-a sprijinit pe pucistii de la Moscova in 1991, in timp ce George Bush, presedintele american, a plecat la Kiev in acelasi an, unde a tinut un celebru discurs, incercand sa-i convinga pe ucraineni sa nu paraseasca Uniunea Sovietica. Desigur, suntem indemnati sa interpretam "razboiul rece" ca o competitie intre tarile militarizate ale celor doua blocuri - blocul sovietic, pe de o parte, si NATO, de cealalta - asa incat sa putem spune ca l-am castigat, prin disparitia Pactului de la Varsovia. Dar eu nu voi face o asemenea apreciere doar pur si simplu pentru ca blocul militar comunist s-a destramat. "Razboiul rece" a fost mai mult decat atat - a fost un razboi al ideilor, un conflict ideologic intre democratiile liberale si totalitarismul comunist.

M. O.: Adica s-ar putea spune ca nu s-a intamplat mare lucru si ca, asa cum si-a dorit Gorbaciov, sub efectul perestroikai si al glasnostului, ei, fostii comunisti si aliatii lor din serviciile secrete, au ramas la putere.

V. B.: Mai mult decat atat: au castigat ani la rand alegeri, prin vot democratie. Pe de alta parte, unii au plecat in Vest ori s-au apucat de afaceri private in propriile tari. Fostii kaghebisti, de pilda, si protectorii lor, autori ai asa-ziselor reforme, conduc acum tot soiul de organizatii mafiote din crima organizata, dar si afaceri ceva mai legale, au ajuns sa infiltreze si sistemul de administrare bancara din Vest, dar nu vor disparea. Asta s-a intamplat, mai mult sau mai putin, in tarile noastre - nu doar in Rusia sau Bulgaria, in Romania, Ucraina sau Moldova, dar si in Polonia, in Ungaria. Dupa cativa ani, comunistii au venit la putere si nimeni din Vest - nici chiar in Berlin, intr-un oras unde comunistii au avut o victorie rasunatoare la alegerile locale trecute - nu s-a alarmat sau nu si-a exprimat frica ori surprinderea. Intr-un fel, cred ca nici macar oamenii politici nu considera, in sinea lor, ca s-a petrecut o schimbare.

M. O.: Atunci ce s-a intamplat, de fapt?

V. B.: Dupa ce am vazut majoritatea documentelor secrete din arhivele sovietice, iti spun, fara frica de a gresi: Uniunea Sovietica a dat, de fapt, ea singura faliment, din mai multe motive. Primul ar fi chiar esenta economiei socialiste, care a fost neproductiva si risipitoare de la bun inceput. In Rusia, pana in I960, comunistii au reusit sa ramana fara suficienta forta de munca, desi toata lumea era obligata sa munceasca si oricum o faceau - dar si asa, in intreprinderile sovietice, cel putin o treime din locuri nu erau ocupate. Cam in acelasi timp au ramas si fara pamant arabil, in conditiile in care URSS detinea o sesime din pamantul planetei. Pana prin 1970 au epuizat si petrolul, dar au avut noroc sa descopere apoi ceva zacaminte in Siberia. Economia lor era extensiva, dupa cum stii, asa ca pentru a creste productia trebuia sa mareasca numarul de intreprinderi. Daca doreau o recolta mai bogata, aveau nevoie de mai mult pamant arabil. Socialismul, ca sistem, nu putea introduce o economie intensiva, care presupune costuri initiale mari. Nu au avut niciodata cu ce sa o faca.

M. O.: Pe de alta parte, au cheltuit enorm cu mentinerea economica si militara a statelor din blocul sovietic. Am citit si eu stenograme ale intalnirilor din cadrul Pactului de la Varsovia din deceniile sapte si opt, in care practic se vorbea deschis despre aceste costuri si se punea problema reducerii lor.

V. B.: Intr-adevar, asa stau lucrurile. Si aceasta era a doua latura pe care voiam sa o ating. Pe langa colapsul economic intern, cealalta latura, poate chiar prima in ordinea importantei, este costul unui imperiu - iar costul imperiului crestea progresiv, odata cu excesele politicii externe agresive, de impunere a socialismului in cat mai multe noi zone de pe glob. Cu cat mai multe tari erau "eliberate" de Uniunea Sovietica din "lanturile capitalismului", cu atat procesul de mentinere a imperiului era mai scump pentru URSS. Cuba ii costa cam 7 miliarde de dolari pe an, Vietnam - alte 3 miliarde si jumatate, in Africa e chiar imposibil de calculat cati bani s-au risipit. Imi amintesc fragmente din minute ale intalnirilor de prezidiu ale Sovietului Suprem care transcriu discutiile din timpul crizei poloneze, inceputa in urma cu un sfert de secol. Acela este probabil momentul in care liderii Uniunii Sovietice au constientizat dimensiunea pagubelor provocate sistemului lor intern de mentinerea blocului sovietic, unul dintre principalele motive care au dus la criza majora declansata un deceniu mai tarziu. Ca parte a conditiilor pentru introducerea legii martiale in Polonia, generalul Jaruzelski le-a cerut sovieticilor sa asigure aprovizionarea oraselor industriale poloneze cu 30.000 tone de came. Evident ca, daca ar fi decis impunerea legii martiale in tara, ar fi vrut sa asigure un ajutor economic sovietic, prin care sa se aduca in magazine carne, pentru a-i calma pe polonezii revoltati. Iar Uniunea Sovietica nu a putut face rost de 30.000 tone de came! Fiecare intalnire politica incepea in acele zile cu Brejnev, care-si intreba tovarasii cum stau cu planul la adunatul carnii pentru Polonia. Gorbaciov, care la vremea aceea era secretarul responsabil pentru agricultura sarea in sus si spunea mereu: "Da, tovarase Brejnev, am trimis directive in fiecare district si la fiecare comitet din orase pentru ajutorarea tovarasilor polonezi, si toata lumea raspunde cu mare entuziasm la directivele dumneavoastra" - la care, la un moment dat, Brejnev i-a zis: "Bine, e dragut, dar cum ramane cu carnea? Avem carnea?". Raspunsul pe care l-a primit la sedinta a fost: "De fapt, nu am facut rost de came". Luni la rand, un imens superstat s-a chinuit din rasputeri sa gaseasca 30.000 tone de carne. Si, pana la urma, tot nu au reusit. Au facut rost de numai 16.000 tone - mai mult de atat nu au reusit. Acela a fost punctul de cotitura, in propria lor perceptie, a ceea ce se intampla - au inteles in sfarsit ca baza lor economica este prea mica pentru ambitiile lor globale: nu erau capabili sa plateasca pentru acest imperiu care se afla intr-o continua crestere, care aproape inconjurase pamantul.

M. O.: Da, imi aduc si eu aminte ca in acea perioada Ceausescu a venit foarte suparat de la CAER, spunand ca Rusia si Polonia au cerut si Romaniei o contributie importanta de conserve de carne si ca a reusit sa obtina o reducere a cantitatii cerute, dar ca "tot trebuie sa le dam ceva". Supararea lui era ca respectiva carne va ajunge la cei revoltati, pe care ii considera "contrarevolutionari" sau "oameni fara minte, manipulati de cercurile imperialiste". A admis insa ca trebuie sa se manifeste o solidaritate tovaraseasca cu tovarasii polonezi care intampina probleme si a dispus sa se adune produsele necesare. Atunci, dupa experienta sovietica la care te referi, a inceput "rationalizarea consumului de carne", care insemna, de fapt, reintroducerea cartelelor. Si carnea "rationalizata" a ramas, pana in 1989, alaturi de alte alimente care se adaugau treptat pe lista. Mai trebuie spus ceva, si anume ca in acel moment Ceausescu a dispus ca "organele abilitate", adica Securitatea, sa faca in asa fel incat sa se afle ca s-a redus consumul de carne pentru ca "ea e mancata acum de grevistii polonezi". Aceasta pentru a provoca ostilitatea muncitorilor romani fata de sindicatul liber Solidaritatea. Ceea ce nu s-a intamplat si la noi s-au amplificat actiuni pentru crearea unor sindicate libere, precum cele ale lui Vasile Paraschiv, pe care l-ai cunoscut, un disident care, ca si tine, pentru opozitia sa curajoasa, a suferit, intre altele, repetate internari in aziluri psihiatrice.

V. B.: Fara indoiala ca asa stau lucrurile. O defectiune cat de mica a sistemului afecta serios intreaga masinarie. Asta a fost cauza care a determinat falimentul internationalismului proletar promovat de URSS. Cat i-a costat, de pilda, lungul razboi din Angola, unde au fost angajate forte si echipamente militare furnizate de intregul Pact de la Varsovia! Asa ca trebuiau sa faca ceva. Iar criza poloneza si imposibilitatea de a gasi o solutie, atata vreme cat nu puteau aduna nici macar 30.000 tone de carne dintr-un intreg imperiu, au constituit momentul in care au inceput munca la conceptele perestroika si glasnost.

Comunismul - de la faliment la privatizare.

M. O.: Vladimir, dupa cum stii, anul trecut am publicat o carte intitulata Mostenitorii Securitatii. Am scris acolo, intre altele, despre aspecte deja vizibile si cunoscute noua, romanilor. Caci si in Romania se poate vedea lesne cum nomenclatura comunista, alaturi de fosti securisti, au reusit performanta unei imbogatiri peste masura, prin transferarea bunurilor intregului popor in buzunare si conturi private. Am fi tins sa credem ca acesta este un procedeu specific, tinand de calitatea morala a nomenclaturistilor romani. Din discutiile noastre de pana acum am inteles insa ca exista un punct in care tranzitia de la noi si cea din fosta Uniune Sovietica se intalnesc, precum au facut-o, cu prietenie, Ion Iliescu si Mihail Gorbaciov in aprilie 1991, cu ocazia semnarii tratatului cu URSS. Si anume modul absolut identic prin care, croind legi parca anume facute, fosta elita comunista din cele doua "tari-surori" a furat tot ce era mai bun, trecand avutia nationala in proprietatea personala si a grupurilor de interese cu legaturi in fostul regim. Din ce ai spus tu rezulta o singura diferenta in privinta modului in care s-a aplicat perestroika: noi l-am omorat pe Ceausescu, in timp ce Gorbaciov vinde pizza. Vladimir, sa spunem deci ca nu am castigat "razboiul rece", asa cum ai afirmat tu in dialogurile noastre de la Cambridge, din cauza faptului ca elitele politice s-au conservat dupa o iluzorie reformare si ca singurul lucru care s-a castigat a fost doar pe plan militar, prin disparitia Pactului de la Varsovia - ceea ce nu poate fi similara cu castigarea "razboiului rece". Dar atunci, la finele anilor '80, s-au intamplat si alte lucruri. Totusi, blocul statelor comuniste nu mai exista, insasi Uniunea Sovietica a disparut! Nu putem socoti asta o victorie a democratiilor liberale impotriva totalitarismului comunist? Si ca, de fapt, perestroika si glasnost, reformele gorbacioviste, au avut, pe termen lung, un rol pozitiv?

V. B.: Ti-am spus de mai multe ori asta si o repet: Uniunea Sovietica si aliatii ei s-au prabusit din cauza epuizarii si sub povara propriei lor prostii - nu noi i-am invins. In perestroika si glasnost nu era nici un fel de impuls democratic venit din partea tovarasului Mihail Gorbaciov sau a altcuiva. Toate zvonurile legate de aparitia lui Gorbaciov, cine, cand si cum s-a gandit el la reformarea sistemului sunt porcarii. Adevarul este ca pur si simplu au dat faliment - si cum costul imperiului crestea, ei trebuiau sa faca ceva. Asa ca, din acel moment, institutele de cercetare aflate sub auspiciile Comitetului Central si al KGB-ului lucrau, in programele privind perestroika, de doua ori mai mult decat pentru afacerile curente ale statului sovietic. Stiau ca trebuie sa schimbe sistemul in profunzimea lui. Cei naivi ori cei care ascund acest adevar - ca nu am castigat "razboiul rece" pentru simplul fapt ca el nu s-a incheiat cu adevarat - vad in aceste politici reformiste adoptate sub presiune chiar sfarsitul acestui razboi. Desigur, si azi sunt acceptate reforme ca fiind perestroika si glasnost, chiar cu termenii inventati in laboratoarele KGB-ului si ale conducerii blocului sovietic, ceea ce inseamna, logic, ca mai degraba ei sunt castigatorii "razboiului rece", in plan ideologic, politic si economic, chiar daca l-au pierdut din punct de vedere militar, pentru ca i-au facut pe adversarii lor sa accepte ceea ce au vrut.

M. O.: Este un diagnostic crud. Lumea occidentala s-a lasat, spui tu, asa de usor pacalita de aceasta pseudo-reformare a regimului totalitar sovietic?

V. B.: Nu, a fost chiar mai rau de atat. Iminenta colapsului sovietic si anarhia care s-ar fi iscat in aceste conditii, dupa cum considerau unii, care spuneau ca asta ar duce la reinstaurarea unei dictaturi (de parca Gorbaciov domnea peste o democratie), a iscat chiar o reactie inversa. Occidentul a incercat sa impiedice aceasta prabusire. Dar prabusirea s-a produs, in ciuda tuturor eforturilor tarilor apusene de a-i ajuta: creditele, imprumuturile oferite, sprijinul diplomatic acordat. Am descoperit recent, in noile documente pe care le am din arhivele personale ale lui Gorbaciov, ca in ultimii sapte ani de existenta a Uniunii Sovietice, tarile din Vest i-au dat acesteia 45 miliarde de dolari, prin diferite imprumuturi si credite, pe care Uniunea Sovietica desigur ca nu le-a returnat - si este putin probabil ca Federatia Rusa o va face. Pe de alta parte, cand in sfarsit comunismul s-a prabusit, nu-mi amintesc sa fi vazut bucurie in Vest! Nu au fost parade, nu au fost artificii, nu au fost felicitari reciproce intre liderii politici pentru splendida victorie obtinuta. Conducatorii politici din Vest au ratat sansa de a utiliza in folosul consolidarii democratiei probabil cea mai importanta schimbare politica a secolului XX. Suna a victorie? In mod sigur, nu a avut rasunetul unei victorii! Nici macar in Vest! Adevarul este ca, in afara catorva ani de dupa al doilea razboi mondial si a catorva ani sub presedintele Reagan, Occidentul a fost angajat intr-o politica tipica de disputa cu regimurile comuniste. Iar aceste dispute nu inseamna razboi. Au castigat cateva batalii importante sub Ronald Reagan, dar acestea nu au reprezentat o victorie definitiva. Imagineaza-ti, doar de dragul exemplului, ca victoriile Aliatilor din 1945 ar fi dus doar la un soi de perestroika pentru regimul nazist, in loc de capitularea neconditionata pe care au fost nevoiti sa o accepte. Ce s-ar fi intamplat? Te asigur ca nu ar fi existat democratie in Europa pentru urmatorii treizeci de ani, ci ar fi fost ceea ce numim acum o perioada post-totalitara, sintagma foarte draguta, folosita de jurnalisti si analisti politici. Cel mai mare partid, Partidul Nazist, si colaboratorii sai, probabil sub nume diferite, ar fi continuat sa guverneze majoritatea tarilor pro-fasciste, sub o forma mai blanda, dar fara indoiala cu fostii fascisti la putere. Asa ceva, slava Domnului, nu s-a intamplat, in schimb de o soarta blanda au avut parte fostii lideri comunisti. Cu exceptia lui Ceausescu in Romania - dar la voi a fost vorba de o nemultumire populara, potentata de neincrederea si dispretul cu care il privea Gorbaciov.

M. O.: Dupa scenariul pe care il propui, Gorbaciov l-ar fi ajutat pe Ceausescu, fara indoiala, in cazul in care acesta accepta de la bun inceput politica reformelor si in Romania. Dar Ceausescu a ramas practic singur - daca nu se autoizola, s-ar fi putut salva personal si, cine stie, Iliescu ar fi putut pierde candva la vot chiar in favoarea lui Ceausescu, care i-ar fi grupat el insusi pe comunistii nationalisti din Romania, precum si o parte importanta a fostei Securitati.

V. B.: Cam asa stau lucrurile. Desi ma indoiesc ca ar mai fi avut Ceausescu vreo sansa. Gorbaciov se enerva rau de tot cand venea vorba despre el si il trata, in fata apropiatilor sai, cu formule colorate, dintre care cel mai des folosita era aceea de "batran nebun". In cele peste 200.000 de documente din Arhiva Gorbaciov care mi-au parvenit recent am gasit - cu ajutorul unui tanar si curajos prieten care a reusit sa le sustraga, spargand memoria computerelor de la Fundatia Gorbaciov din Moscova (Vezi infra, "Comoara lui Bukovski".) - circa 200 de pagini care privesc direct natura relatiilor dintre Ceausescu si Gorbaciov. Fireste, aceste documente de interes pentru istoria voastra sper sa fie publicate curand si in Romania. Ele certifica modul extrem de avansat al degradarii relatiilor intre cei doi lideri. Dar, chiar daca Ceausescu si ceilalti lideri comunisti din vechea garda ar fi facut corp comun cu Gorbaciov, URSS si blocul statelor comuniste nu se mai puteau salva. Am relatat deja pe larg despre criza economica interna care a afectat absolut toate statele blocului socialist, sub impactul rezultatelor pe multe decenii ale unei economii nefunctionale, cuplate cu costurile tot mai mari ale intretinerii statelor socialiste din Lumea a Treia. Insa lovitura finala, chiar daca au avut informatii in acest sens, le-a fost data de cresterea ritmului in cursa inarmarilor. Cand Ronald Reagan si Margaret Thatcher, care detineau puterea, au sporit in mod deliberat cheltuielile pentru tehnici militare cu tehnologie de varf, aceasta a dus in URSS la nevoia de noi si noi fonduri. Asa cum o dovedesc documentele de care ti-am vorbit, sovieticii incercau cu disperare sa tina pasul cu ei, desi le era practic imposibil. Dar daca nu ar fi facut-o, si-ar fi pierdut echilibrul - din punct de vedere militar - fata de Vest, iar atunci sfera de influenta atent construita decenii la rand in jurul lumii in vederea cuceririi puterii de catre comunisti s-ar fi spulberat. Un aspect ciudat a fost faptul ca unele lucruri pe care Reagan le-a declarat foarte serios erau de fapt informatii fara acoperire. Celebrul "Razboi al Stelelor" - initiativa strategica defensiva pornind de la ideea construirii unor baze in spatiu cu care sa poata controla si distruge rachetele lansate - a fost doar o dezinformare, foarte utila din punct de vedere politic. Atunci, Reagan a fost unul dintre cei mai buni actori ai istoriei.

M. O.: Cum Adica, URSS s-a prabusit economic din cauza unui bluf al lui Reagan? Au fost rusii chiar atat de naivi si de neinformat?

V. B.: Ei, nici chiar asa. Imi amintesc ca am stat de vorba cu fostul secretar de stat al apararii in SUA din acea vreme si i-am spus: "Sunt om de stiinta si stiu despre aceste lucruri - toate astea nu sunt inca posibile; problema este daca macar in douazeci de ani vom fi capabili sa facem asa ceva". El mi-a raspuns: "Si ce daca? Sovieticii vor fi nevoiti sa ne urmeze in aceste investitii, sa incerce sa tina pasul cu noi, iar ei de fapt nu pot face acest lucru!". Dar erau obligate sa incerce - ceea ce au si facut, incepand sa investeasca sume imense in acest sens. Speriata cand a vazut ce proiecte si idei anunta "Razboiul Stelelor", fiind inca dominata si de cercuri militare puternice ca influenta politica, Uniunea Sovietica a incercat, folosindu-si ultimele resurse, sa investeasca in modernizarea propriilor echipamente militare. La falimentul Uniunii Sovietice a mai contribuit si un alt motiv, de asta data o ultima lovitura. Noul factor aparuse chiar in mijlocul pregatirilor pentru perestroika si glasnost, grabind aparitia lor pe piata. In 1985, pretul barilului de petrol a scazut de la aproximativ 30 de dolari pana la 12 dolari. Sovieticii au pierdut astfel doua treimi din castigurile pe care le realizau prin exporturile de petrol. Trebuia deci sa se faca ceva, si cat mai urgent posibil. Scaderea drastica a pretului petrolului afectase cel mai important produs care sustinea economia Imperiului Sovietic. Aceasta a fost ultima mare lovitura pentru ei. Nu mai aveau ce face si au pus mai repede in practica ceea ce inventasera deja, perestroika si glasnost, fara sa poata prevedea urmarile pe termen lung. Cand acestea au devenit previzibile, au stiut sa le contracareze din timp, trecand la mafiotizarea pe fata a unui sistem care, de fapt, era de mult constituit pe principii de tip mafiot.

M. O.: Recunosc, suna plauzibil. Dar cum si de ce aliati din blocul sovietic au fost determinati, pana la urma, sa cedeze? Caci, cum spuneam, unii - precum Ceausescu, iar cu ceva vreme inaintea lui, pana sa se razgandeasca, Honecker si Jivkov - nu au cedat prea usor. Apoi, cum au fost convinsi americanii si ceilalti aliati occidentali sa creada in perestroika si glasnost?

V. B.: As vrea sa incep cu partea a doua a intrebarii, pentru ca se leaga de ce spuneam inainte. Ideea sovieticilor era stoparea imediata a cursei inarmarilor, careia nicicum nu-i puteau face fata, si incercarea de a-i convinge pe americani sa-i puna capat, gasirea unor aranjamente pentru coloniile sovietice din Africa si America Latina si oprirea presiunii Vestului asupra lor - ceva denumit in epoca, daca iti aduci aminte, "rezolvarea conflictelor regionale". Apoi, sovieticii urmareau in mod direct obtinerea - in cat mai mare masura - de asistenta tehnologica si financiara din Occident. Era un alt tip de limbaj, mult mai corect politic si deci pe placul Vestului, ca sa nu mai vorbesc de faptul (si voi reveni repede asupra acestui lucru) ca multi politicieni de aici erau favorabili, ca sa ma exprim eufemistic, acestor schimbari. Nici in ceea ce li priveste pe aliatii din Pactul de la Varsovia nu a fost mai complicat. Nu a trebuit un mare efort de convingere pentru comunistii din estul si centrul Europei, care se gaseau in fata propriilor lor probleme, a caror rezolvare o asteptau, in mod traditional (cum ai mentionat, doar cu exceptia lui Ceausescu), din partea Moscovei. Ei au acceptat imediat ceea ce li s-a spus. Gorbaciov, de fapt, vorbindu-le multora dintre conducatorii tarilor din estul Europei, a spus foarte deschis (si am acest document) ca "daca nu facem asta vom fi terminati. Trebuie sa facem asta acum!". A incercat sa-i convinga pe multi conducatori, chiar daca unii dintre ei nu au inteles - cum a fost Ceausescu, care nu credea ca e nevoie de perestroika. Gorbaciov a incercat chiar sa le spuna direct ca nu face acest lucru pentru ca s-ar fi razgandit, devenind brusc democrat si un sustinator al economiei de piata. Trebuie facute schimbari, pentru ca altfel suntem depasiti. Aceasta ar fi esenta celor intamplate.

M. O.: Cum spuneai, efectele nu au intarziat sa apara. Dar cum le-au controlat, in ultima instanta? In fond, asa cum constatai, din lider comunist, Gorbaciov a ajuns sa vanda pizza! Putem vorbi despre rezultatul aplicarii acestor reforme asupra sistemului osificat, politic si economic, al fostului regim, ca fiind ceea ce eu am denumit, pentru cazul romanesc, o privatizare a comunismului? V. B.: Bineinteles, este exact ce s-a intamplat. Ce a urmat dupa toate acestea am putut vedea cu totii. Dintr-o data, comunistii s-au transformat in oameni de afaceri, proprietari socialisti, social-democrati, Dumnezeu mai stie ce. A aparut o masiva avutie care trebuia privatizata in mainile unor functionari de partid, unii dintre ei s-au ocupat si inca se mai ocupa cu asa ceva si devin subit foarte bogati. Stiu ca in Rusia, de exemplu, aceasta se facea intr-o maniera ordonata, se lua o decizie de catre Biroul Politic pentru stabilirea unui numar de oameni care sa fie pregatiti in disciplinele financiare si afaceri internationale. Dupa un stagiu de pregatire, li s-au dat mai apoi, din partea Comitetului Central, proprietati ale statului ce puteau fi lucrate, adica spoliate in favoarea cercurilor de interese comuniste. Acesti oameni erau numiti, in documente pe care le-am vazut, "tovarasi demni de increderea Comitetului Central" - cu totii erau membri de partid. Majoritatea acestor "tovarasi de incredere" (care acum sunt cunoscuti indeobste sub titlul de oligarhi) au rezultat in urma acelor decizii de partid. Ce-i drept, multe dintre documente au disparut, ca si bunurile poporului din Uniunea Sovietica. Dar parcursul nu este greu de refacut, pentru ca au ramas multe urme, inclusiv in arhive. Mai greu de reconstituit este cat de mult a disparut din URSS peste granita, in conturi occidentale, mai ales in acel moment de final al prabusirii sovietice, in 1991. Niste bancheri occidentali mi-au spus ca sovieticii au reusit sa scoata din URSS cam 17 miliarde de dolari intr-un singur an, in 1991; si ca pana in 1996, se apreciaza ca scurgerile s-ar situa in jur de 300 miliarde de dolari, bani rusesti, depozitati in banci din Occident. Nu cred ca a fost o exagerare, tinand cont de dimensiunile avutiei furate.

M. O.: Da, am fost si eu la o conferinta la Zurich, in urma cu trei ani, si am vazut cu surprindere ce inghesuiala era la cursele de Moscova, unde anuntau din timp in timp ca nu mai au locuri pentru ziua respectiva la business class. Un universitar, istoric elvetian, mi-a confirmat ca, intr-adevar, zilnic sosesc, pe diferite cai, zeci de depunatori cu bani cash din spatiul ex-sovietic - iar in unele perioade, de pilda in preajma alegerilor prezidentiale din Rusia, o serie de banci au fost nevoite chiar sa-si suplimenteze programul.

V. B.: Fii sigur ca astia nu erau oligarhii sau trimisii lor - poate doar angajati din linia a doua a mafiei "gulerelor albe" ori comisionari ai mafiei rusesti. Dar lucrurile intr-adevar asa stau: comunismul a disparut, insa comunistii au ramas si au devenit dintr-o data foarte bogati. Ce a urmat a fost si mai rau. Dupa zece ani de incercari ezitante de reforma, Rusia merge inapoi. La alegerile prezidentiale din 2000 ai cel mai bun exemplu pentru ceea ce era sistemul rus: electoratul a trebuit sa aleaga intre un lider comunist si un kaghebist. Asta e democratia in stil rusesc. KGB (ma rog, cu mai multele denumiri pe care le poarta acum) a castigat si a inceput sa preia tot ceea ce putea, inclusiv crima organizata sau industria. Cu Putin presedinte, KGB a putut prelua 80% dintre pozitiile de varf in tot soiul de posturi administrative si guvernamentale. Au inceput ca un fel de sindicat al crimei, ceva asemanator cu ceea ce vedem intr-un film cu James Bond, iar acum sunt principala forta a crimei organizate. Atunci cand vorbim despre asa-zisa mafie rusa, utilizam un termen foarte confuz. Mafia rusa este intr-adevar (si trebuie retinut acest lucru) o organizate guvernamentala - este organizata structurilor fostului KGB. Ai fost si ai stat de vorba cu Sasa Litvinenko. Vezi cum toate sunt acum implicate in trafic de influenta, santaj, trafic de droguri si in Dumnezeu mai stie ce? Iar in timpul asta Rusia merge inapoi.

M. O.: Cum Adica "inapoi"? La ce te referi?

V. B.: Pai, au restaurat pana si fosta armata comunista. Armata rusa marsaluieste din nou sub steagul rosu comunist. Timp de zece ani, sub Eltan, nu am avut asasinate politice - acum avem din plin, si numarul lor creste. Timp de zece ani Rusia a fost haotica, dar nu si agresiva, nu in masura in care este acum. Dintr-o data, o vedem implicata in Ucraina, Georgia, in tarile baltice, in Asia Centrala, fiind interesata si avand intentii agresive de a restaura acea putere pretutindeni. Sunt lucruri care au devenit evidente si pot fi observate in toate aceste tari. Deci asta avem noi acum in fosta Uniune Sovietica. De aceea, cand aud in Occident ca "noi am castigat "razboiul rece"", imi spun, sincer, ca cei care afirma asa ceva nu pot fi decat naivi, cumparati sau kaghebisti rusi.

Vladimir Bukovski nu uita si nu iarta.

M. O.: Vladimir, as reveni acum, pentru cateva momente, la discutiile noastre mai vechi privind transformarile din Romania. Ultimele documente pe care le-ai descoperit - ma refer in special la stenograma discutiei dintre Ion Iliescu si Mihail Gorbaciov de la Moscova, cu ocazia semnarii tratatului bilateral dintre Romania si URSS - au starnit din nou furia fostului sef al statului roman, dar care de asta data nu a mai amenintat cu procese. A declarat doar ca este vorba de un fals si ca el nu s-a intalnit intre patru ochi cu Gorbaciov.

V. B.: Ei, ce sa zica si el! Neaga evidentele, dupa stilul vechii scoli comuniste. Cine isi imagineaza ca eu stau sa inventez stenograme pentru a-mi pune mintea cu Ion Iliescu?! Am multe alte lucruri de facut in loc sa-mi ocup timpul cu asemenea fleacuri - si, de altfel, oricine a avut curiozitatea sa citeasca intregul document (Vezi infra, Addenda) poate observa ca discutiile sunt extrem de bine contextualizate, stilul "politic" apartine epocii si protagonistilor, incat o simpla analiza pe text ofera o sumedenie de argumente pentru a proba autenticitatea lui. Ca sa nu mai vorbim de provenienta: arhiva personala a lui Gorbaciov. Daca Ion Iliescu neaga faptul ca ar fi existat o asemenea discutie, n-are decat sa-l roage pe Mihail Sergheevici Gorbaciov sa-i improspateze memoria - sau sa-i ceara lui socoteala pentru presupusul fals. Si am o veste proasta pentru Iliescu: am mai gasit cateva referinte in ceea ce-l priveste - si fara indoiala ca voi mai gasi, pe masura ce parcurg cantitatea imensa de documente din arhiva prietenului sau Gorbaciov.

M. O.: Despre ce este vorba?

V. B.: De data asta nu sunt discutii directe, ci referiri la Iliescu. Ele au aparut in cursul unor discutii "tovarasesti" pe care Mihail Sergheevici le-a avut cu Alexander Lilov, primul presedinte al Partidului Socialist Bulgar, succesorul Partidului Comunist, in 1990 si 1991. In discutia lor din mai 1991, de pilda, Gorbaciov se arata satisfacut de "tratatul bun" pe care il semnase cu Ion Iliescu in urma cu o luna. Intr-o alta discutie anterioara intre liderul sovietic si liderul socialist (mai bine zis comunist) din Bulgaria, care a avut loc la cateva zile dupa alegerea lui Ion Iliescu ca presedinte in 1990, este laudat scorul electoral obtinut de acesta, iar Lilov isi ia angajamentul ca si in Bulgaria lucrurile sa decurga la fel ca in Romania. In document se mai vorbeste de pozitia comuna pe care Iliescu si Lilov o au in legatura cu problemele sovieticilor la negocierile privind viitorul Germaniei de Est si asupra situatiei trupelor sovietice stationate acolo, la care Gorbaciov precizeaza ca aceasta nu este bine sa fie cunoscuta in public. In esenta, politica externa de tip "bloc" a satelitilor Moscovei nu se schimbase odata cu prabusirea regimurilor comuniste din Europa de Est. Si Iliescu, oricat ar nega acum acest fapt istoric, nu-l poate anula pur si simplu. Din fericire, nu mai suntem in anii in care pana si adevarul avea "caracter de clasa" si, daca puneai la indoiala o afirmatie a unui lider comunist, chiar daca ea contrazicea flagrant realitatea, in cel mai bun caz iti pierdeai doar serviciul si li multumeai lui Dumnezeu ca n-ai ajuns in lagar.

M. O.: Banuiesc ca dupa afirmatiile acestea iar ameninta ca da ziarul Ziua (Aceasta ultima parte a discutiei noastre a fost publicata in ziarul Ziua din 13 septembrie 2005. Ion Iliescu nu a avut nici o reactie. Problemele sale erau deja, dupa cum se stie, altele.) sau pe mine in judecata, caci despre tine nu a spus decat ca te-ai lasat "manipulat" de intrebarile mele rauvoitoare.

V. B.: Vezi, asta este din nou dovada unei mentalitati, a unui mod de gandire tipic comunist: rastalmacirea evidentelor intr-un asemenea mod, incat aparentele si "procedurile" iau locul faptelor propriu-zise, tocmai din neputinta comunistului pur-sange de a-si asuma in mod real si sincer greseli sau esecuri. La comunisti, autocritica era o pura formalitate. Iar o viata intreaga traita intr-un asemenea mediu, inconjurat tot timpul de lozinci, provoaca un fel de comportament schizoid. Dar sa-l lasam pe Iliescu - inteleg ca a fost debarcat chiar de ai lui de la conducerea partidului. Cred ca a fost o lovitura la fel de grea precum cea incasata de Gorbaciov din partea lui Eltan, respectand proportiile. Ca sa nu mai vorbim de pierderea alegerilor de catre partidul sau si de faptul ca a trebuit sa paraseasca definitiv functia de presedinte. Stiu ca a trecut bine de 70 de ani, dar vezi, ei nu gandesc ca noi. Ierarhia sistemului comunist era atat de greu de urcat, incat nu puteai atinge functii inalte decat la varsta la care oamenii obisnuiti au iesit deja la pensie. Iuri Andropov a ajuns secretar general al PCUS la 68 de ani, dar n-a mai trait decat doi ani sa se bucure de functie. I-a urmat Constantin Cernenko, in februarie 1984 - dar n-a rezistat decat un an; a iesit foarte rar in public, ultima oara in iarna aceluiasi an orwellian, dupa care, la cateva luni, in martie 1985, a murit. Gorbaciov, care era socotit un lider "tanar", a preluat puterea cand se apropia de 54 de ani. Cum poti fi socotit "tanar" la o asemenea varsta? Numai la comunisti se putea intampla asa ceva! In zilele noastre, cred ca, dupa Castro, Ion Iliescu este cel mai longeviv lider comunist care este inca activ politic.

M. O.: Nu stiu daca esti la curent cu schimbarile politice produse, dupa alegeri, in Romania.

V. B.: Stiu cate ceva - cand am fost ultima oara la Bucuresti, in toamna trecuta, se pregatea campania electorala si m-am pus la curent. Toti cu care am vorbit (inclusiv tu) isi puneau mari sperante in iminenta unor schimbari radicale, odata cu inlaturarea fostilor comunisti de la putere. Inteleg insa - si lucrul era oarecum de asteptat - ca aceste schimbari intarzie sa se produca.

M. O.: De ce spui ca "era oarecum de asteptat"?

V. B.: Am urmarit ce s-a intamplat in celelalte tari foste comuniste, fata de care Romania are un decalaj. El se datoreaza perioadei lungi de stagnare "brejnevista", cand la putere s-a aflat Ion Iliescu, care a intarziat cat a putut de mult reformele de tip liberal. Si in aceste tari lucrurile s-au urnit greu, pentru ca, dupa ce s-au aflat atata vreme la conducere, dupa ce au gestionat atat timp resursele, comunistii si-au constituit o puternica baza economica, si-au "construit" sau pastrat un electorat nostalgic sau needucat. De altfel, ei au o pronuntata capacitate de adaptare, de supravietuire, datorita mediului tensionat si plin de suspiciune din aparatul comunist, in care fiecare dintre ei si-a faurit propria cariera politica. In ceea ce-l priveste pe noul vostru presedinte, Traian Basescu, nu stiu prea multe despre el. Sunt foarte ingrijorat insa de faptul ca nu a schimbat inca nimic in ceea ce priveste Securitatea. Stiu ca si in Romania Securitatea este o prioritate, o autoritate importanta care administreaza totul, inclusiv economia, apararea si politica. Asa ca ar trebui sa fie pusa cat mai repede sub control.

M. O.: Daca stau sa ma gandesc, ceea ce mi s-a intamplat mie, care am avut parte doar de amenintari (este drept, cu rapirea copilului meu, pe atunci de doar sapte luni), nu e mare lucru pe langa ceea ce s-ar petrece intr-o situatie similara in Federatia Rusa. Cred ca a fost din cauza cartii despre ceea ce au facut securistii dupa 1989.

V. B.: Ei, acolo ai fi fost, foarte probabil, lichidat pana acum, sau inchis. Cum ti-am mai spus, rusii merg inapoi. Se intorc la vremuri de demult, la obsesiile nationaliste, la nostalgiile comuniste. FSB, serviciul de securitate rus, a cazut din nou in mania spionajului: fostii kaghebisti vad spioni peste tot. Au trecut chiar la reinstaurarea unui control al populatiei prin mijloace de persecute politica. Acum avem mai multi prizonieri politici decat in 1985! Iti vine sa crezi? Este o chestiune foarte serioasa. Cred ca urmatorul pas impotriva guvernarii lui Putin va fi provocarea unui raspuns oficial cu privire la detinutii politici din Federatia Rusa, la motivele invocate pentru arestarea si condamnarea lor, la posibilitatea de sesizare a Curtii Europene a Drepturilor Omului. Putem determina reactii pe plan international, in multe moduri - si o vom face! In ceea ce-i priveste pe prizonierii politici din Rusia de azi, am intocmit deja cu prietenii mei o documentatie exhaustiva. Avem oameni, de pilda, pasibili de 15 ani de inchisoare pentru colaborarea la diverse proiecte cu centre de cercetare din Vest, in domenii in care nu este vorba de nici un secret de stat. De altfel, in putine cazuri exista acuzatii directe de divulgare a secretelor de stat. Si totusi, simpla colaborare la un proiect de cercetare alaturi de occidentali a fost suficienta pentru o punere sub acuzare. Mai avem un caz al unui cercetator care a trimis un articol si materiale documentare spre a fi publicate dintr-o revista stiintifica din Occident. A fost de ajuns pentru ca FSB si justitia rusa sa-l puna sub acuzare. Un altul a fost inchis 4 ani pentru corespondenta cu strainii si detinere de documente de serviciu la domiciliu, desi respectivele documente nu constituiau secrete. Pur si simplu nu le place ideea ca rusii sa divulge orice fel de informatii organizatiilor, institutiilor, colegilor din Vest. Voi merge tot mai departe in a condamna aceasta practica abuziva a autoritatilor Federatiei Ruse, care spune multe despre calea pe care au apucat-o.

M. O.: Pana acum ai reusit sa ai castig de cauza intr-un astfel de caz?

V. B.: In anii 70-'80 erau sute de prizonieri politici rusi in inchisori. Pe ei i-am considerat ca intrand in responsabilitatea mea. Cu doua exceptii triste, am reusit, prin presiuni dinspre Vest spre Est, sa-i eliberez pe toti cei in legatura cu care am fost sesizat, si m-am convins ca sunt intr-adevar detinuti politici. Toti au fost eliberati. Daca am acceptat sa ma ocup de un asemenea caz, nu renunt niciodata la el, decat atunci cand persoana este eliberata. Aceasta este problema mea personala, angajamentul meu personal. Cand acuz Rusia de inchiderea unei persoane in mod ilegal, nu renunt si nu incetez sa acuz decat odata cu eliberarea persoanei respective.

M. O.: Totusi, acest tip de politica interna in stilul imprimat de Putin pare sa fie pe placul rusilor - Putin apare drept un exemplu al autoritatii, al exercitarii puterii, fiind considerat chiar un tip charismatic.

V. B.: Nu are nici un fel de charisma. Este un colonel pitic al KGB-ului - are sub un metru saizeci. Nu consider ca ar avea vreo charisma. Pentru mine, Putin nu inseamna nimic. In ceea ce ma priveste, voi obtine exact ceea ce am spus. Vreau ca oamenii sa fie eliberati si voi face ca acest lucru sa se intample. Nu am cedat in fata fortei imperialiste sovietice. Iti amintesti de sovietici? Iti dai seama ca, in ciuda tuturor lucrurilor ce pareau imposibile, dupa cum pretindeau ei, mi-am eliberat prietenii din inchisori si pe majoritatea i-am adus, pana in 1985, dincoace de Cortina de Fier? Am muncit zece ani pentru asta. Acum e chiar mai simplu decat atunci. Iti poti imagina, cei cu care ma aflu in dispute sunt fosti smecherasi marunti din KGB. Pentru Dumnezeu, m-am luptat cu Andropov, cu elita KGB-ului, si am castigat. Am luptat impotriva lor. Pe atunci lucrurile nu erau clare - puteam sa pierd, sa fiu ucis. Si crezi ca tipii de acum ma vor invinge? Eu nu cred.

M. O.: Inainte de prabusirea comunismului, cum mi-ai spus, te foloseai de influenta ta pe langa lideri politici occidentali pentru a face presiuni asupra Moscovei, in vederea clarificarii situatiei si obtinerii eliberarii unor detinuti politici. Mai este valabila acum aceasta metoda?

V. B.: Bineinteles, am in continuare la indemana asemenea parghii. Trebuie spus insa ca nu toti politicienii occidentali au fost si sunt dispusi sa ajute in acest sens. Pe unii ii consider de-a dreptul tradatori si li voi demasca oricum, mai devreme sau mai tarziu. Cat de curand, li voi "arunca in aer" pe toti colaborationistii Moscovei. Ma bazez pe faptul ca am la indemana arhiva secreta a lui Gorbaciov. Acesti politicieni pareau a fi prieteni, dar in realitate mi-au fost chiar si mie, personal, dusmani. Uite, trebuie sa intelegi un lucru foarte simplu: am supravietuit in Uniunea Sovietica printr-un miracol. Iar acesti tipi ne vindeau pe parcurs. Ne tradau, desi erau lideri politici din Vest. Te-ai astepta ca mie sa-mi fie mila de ei? Nu, nu-mi este. Prieteni de-ai mei au murit in lagarele si inchisorile sovietice din cauza tradarii lor, din cauza ezitarii si a jocului lor dublu.

M. O.: Bun, asta era situatia cand baricadele "razboiului rece" erau inca vizibile. Dar cum iti explici actuala lipsa de reactie a Vestului fata de renasterea comportamentelor de tip sovietic ale Federatiei Ruse? Insusi faptul ca, asa cum spuneai, acum armata rusa redevine Armata Rosie, marsaluind sub steagul comunist!

V. B.: Despre ce explicate sa fie vorba?! Acum trei luni am asistat la un show gigantic de propaganda: organizarea in Rusia a comemorarii a 60 de ani de la sfarsitul razboiului. Toti liderii din Vest, invitati cu politete, au venit incantati, desi cu totii stiau ca departamentul responsabil cu sarbatorirea va inaugura inclusiv un monument ridicat in cinstea lui Stalin, pentru prima data in 15 ani de la asa-zisa cadere a comunismului, pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Cu totii au acceptat acest lucru. Ce pot sa mai spun, dupa ce am urmarit la televizor, alaturi de lumea intreaga, cum pot sa distorsioneze adevarul? Problema este ca pot! La 60 de ani de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si la 15 ani de la sfarsitul Uniunii Sovietice, orice tentativa de a echivala cei doi monstri totalitari, nazismul si comunismul, este respinsa cu indignare. Avand in vedere ca simbolurile naziste sunt, si pe buna dreptate, in afara legii in Uniunea Europeana, am cerut ca acelasi lucru sa se faca si cu simbolurile comuniste: sa fie respinse in mod categoric. Dar raspunsul, de cele mai multe ori implicit, si nu pe canale oficiale, este ca "nu putem echivala aceste lucruri; nu ne este permis sa facem asa ceva". Deci ce se intampla in Vest? Ce se intampla cu fostii colaboratori ai Uniunii Sovietice, cu simpatizantii pe care ii avea in Occident? Ei sunt cei de la care vin asemenea semnale, deloc incurajatoare pentru un sfarsit real al "razboiului rece". Au fost indepartati acesti prieteni occidentali ai Uniunii Sovietice din pozitii politice? Nu, dimpotriva. In multe tari apusene, ei au ajuns la putere imediat dupa prabusirea Uniunii Sovietice - de exemplu in Italia, unde comunistii au castigat pozitii politice pe masura ce Uniunea Sovietica disparea. Foarte multi dintre cei care au acum putere in Europa de Vest au fost implicati in mod secret, sau mai putin secret, in relatii cu Uniunea Sovietica. Si desigur ca acesti politicieni fosti simpatizanti si colaboratori ai Sovietelor sunt cei care doresc sa scrie istoria. Propria lor interpretare a istoriei. Nu le place mai deloc sa vorbeasca despre parti intregi din trecut, deoarece le-ar putea reaminti anumite aspecte privind biografiile lor, care sunt mai putin glorioase fata de ce vor ei sa se stie. Dar au in schimb pornirea sa proclame peste tot ca "razboiul rece" s-a sfarsit. Din pacate, trebuie sa o spun, aceasta lume in care si eu traiesc este de acord sa creada asa ceva: vecinii mei de la Cambridge, ca tot Occidentul, cred ceea ce acesti politicieni ai lor le spun, ca nu s-a intamplat mai nimic, ca si cum nu ar fi existat istorie, ca si cum istoria incepe odata cu ei. Cu anul zero.

M. O.: Afirmatiile sunt grave - sper ca ai si probe atunci cand sustii ca politicieni occidentali au facut jocul Uniunii Sovietice.

V. B.: Fii fara teama, am destule dovezi, si sunt acte oficiale. Ele provin din arhiva lui Gorbaciov, care, dupa cum spuneam, a intrat in posesia mea. Am initiat deja demersuri pentru publicarea de documente in tarile in care ei se afla la putere. De pilda, in Germania, cancelarul Schroder a avut relatii "prietenesti" cu sovieticii, ca sa nu mai vorbesc de cel putin jumatate din Cabinetul britanic. Gasesc din ce in ce mai mult material referitor la fiecare dintre ei, zi de zi. Unul dintre personajele Cabinetului, care acum este ministru de Interne in Marea Britanie, Charles Clark, a fost atat de sarguincios, incat a fost urmarit in vederea recrutarii de catre KGB. Iar acum este ministru al Afacerilor Interne in Marea Britanie! Am gasit recent un document despre Clark. In anii '80 avea o pozitie importanta in Partidul Laburist - era chiar asistentul liderului partidului - si era atat de pro-sovietic, incat rusii au decis sa-l recruteze. Cand am publicat aceste lucruri, editorul unui ziar moscovit, individ care pe vremuri era responsabil in Departamentul de Relatii Internationale al Comitetului Central, mi-a marturisit: "A, da! Era un tip foarte simpatic. Nu a avut niciodata reactii antisovietice! Era foarte bun, ocupa o pozitie influenta si noi am hotarat ca era util unei prietenii". Prietenie cu cine? Vorbim aici despre organizatii criminale, cum este KGB! Clark credea pe atunci in "valorile republicane ale statului", aratandu-se pe fata a fi impotriva Coroanei Britanice, dar nimeni nu a reactionat, nimanui nu i-a pasat - dimpotriva, a promovat din punct de vedere politic. Acum, dupa dezvaluirea acestor aspecte mai putin curate din trecutul sau, sunt curios daca va aproba azilul politic Tanarului meu prieten Pavel, cel care a reusit sa copieze pe CD-uri, cu mari riscuri, arhiva lui Gorbaciov si sa mi-o aduca in Marea Britanie.

M. O.: Care este, in general, reactia fata de noile dezvaluiri pe care le faci, pornind de la documentele din arhiva personala a lui Gorbaciov?

V. B.: Ei bine, cel mai des ma confrunt cu dificultati in a le publica. Dovezile tintesc uneori atat de sus, incat unora li se face frica sa-si asume asemenea responsabilitati - in special pentru ca unii politicieni occidentali care au avut "legaturi prietenoase" cu sovieticii au acum mai multa putere decat in trecut si sunt parca si cei mai galagiosi. Ei clameaza peste tot ca "razboiul rece" s-a sfarsit si ca trecutul trebuie uitat - sa ne gandim de-acum la viitor! Dar tot ei stiu foarte bine ca cei care controleaza trecutul controleaza viitorul. Exact acest lucru se vede astazi in Vest. Orice acuzatii li s-ar aduce, oricat de documentate, ele reprezinta un minim interes pentru public, pentru jurnalisti si practic pentru nimeni din clasa politica. Imi amintesc ca am gasit un document despre un politician finlandez care, la inceputul anilor '90, a candidat la Presedintie in Finlanda, un individ pe nume Sorensen. Si am descoperit in acel document ca el era de fapt agent sovietic. Jumatate de an am incercat sa public documentul in Finlanda si nu am putut. Nici un ziar nu s-a atins de el! In cele din urma, l-am publicat intr-un influent cotidian din Suedia, iar ziarele finlandeze l-au preluat din presa suedeza, unde deja se iscase un scandal pe acest subiect. Sorensen a renuntat la cursa electorala si a demisionat. Dar, initial, in ziarele finlandeze acest lucru a fost imposibil de realizat.

M. O.: Nu pot fi acestea simple accidente? De ce crezi ca este o politica generala de "menajare" a trecutului Uniunii Sovietice si a prezentului Federatiei Ruse in dezbaterea politica si in presa occidentala?

V. B.: Am motive sa cred ca nu este vorba de simple intamplari. Orice tentativa de dupa caderea Uniunii Sovietice de a mentiona politia secreta, KGB, de a vorbi pe larg despre crimele si torturile aplicate sau pomenirea numelor agentilor, a complicilor lor din Vest a fost respinsa cu indignare. In acelasi timp, in Africa de Sud, in America Latina se exersa si populariza pe larg "reconcilierea" intre victime si fostii lor calai. Crimele au fost, astfel, fie uitate, fie iertate. Ca si criminalii.

M. O.: Exista insa prevederi clare pentru pedepsirea crimelor impotriva umanitatii, exista Tribunalul International de la Haga.

V. B.: Oricat ar parea de remarcabil, din 1946 incoace, puterea de a pedepsi crimele impotriva umanitatii a fost mai degraba latenta. A fost reactivate pentru prima data pentru a-i pune sub acuzare pe liderii nationalist ai republicii autonome de la Pale si pentru a-l pedepsi pe Milosevic si alti criminali de razboi din Serbia si Bosnia, care au savarsit indiscutabil atrocitati in timpul conflictelor interetnice din fosta Iugoslavie. Dar nici crimele comise de Stalin in Europa de Est, nici cele comise de armata sovietica in Afganistan, nici macar atrocitatile din Cambodgia lui Pol Pot, "purificarea sociala" intreprinsa de khmerii rosii, nu au parut suficient de crude pentru o judecata internationala. De ce nu l-au acuzat pe Pol Pot, care a patronat uciderea a doua treimi din populatia tarii sale? A murit prin 1996, de moarte buna. Ar fi putut fi trimis in fata tribunalului. Nimeni nu a facut-o, desi Uniunea Sovietica disparuse, el nu mai avea nici o sustinere si nu ar fi fost o problema sa fie capturat si adus in fata justitiei. Probele sunt cunoscute de o lume intreaga: patronase uciderea a doua treimi din populatia propriei tari! Ce sa mai vorbim atunci de genocidul facut de chinezi in Tibet sau de genocidul facut de rusi in Cecenia, care, in cel mai bun caz, provoaca "regrete" liderilor din Vest, dar nimic mai mult! In unele situatii, nu a existat nici macar nevoia de a invoca un tribunal. In cazul crimelor de razboi din timpul celui de-al doilea razboi mondial, de pilda, s-a socotit ca aceasta "cauza" s-a judecat la Nurnberg. Astfel, uciderea a peste 14.000 de prizonieri polonezi la Katyn a fost condamnata ca o crima impotriva umanitatii. Dar unul dintre autorii crimei, responsabil de executii, generalul Saprunenko, un kaghebist cunoscut, traia viu si nevatamat, la cativa ani dupa ce Uniunea Sovietica s-a prabusit. Toata lumea din Moscova stia unde locuieste si era fericita sa arate oricarui curios ferestrele apartamentului sau ultracentral, de pe strada Arbat. Acelasi lucru se poate spune despre Daniel Kotireavski, ofiterul care l-a interogat pe Raul Wallemberg si care, probabil, l-a si ucis. Acelasi lucru se poate spune despre generalul KGB Pavel Sudoplatov, cel care a organizat asasinarea lui Trofki. Nu a fost luat la intrebari de nimeni - dimpotriva. Si-a publicat memoriile in Statele Unite, a avut cronici elogioase in Wall Street Journal si Sunday Telegraph, l-a laudat chiar Robert Conquest. Nimeni nu si-a pus problema ca acest om a executat sau a planificat asasinate pentru KGB. Toti acestia si multi altii erau in viata la cativa ani dupa prabusirea Uniunii Sovietice. Dar nici Polonia, nici Suedia, nimeni nu a cerut extradarea acestor oameni pentru uciderea unor compatriot sau pentru crime savarsite pe teritoriul lor. Nu mai parea a fi important.

M. O.: De ce se petrece asa ceva? Cum iti explici ingaduinta cu care sunt privite crimele comunismului?

V. B.: Marturisesc ca pentru mine ramane surprinzator acest lucru. Ma intreb, deseori, cand si cum am capatat cu totii aceasta schizofrenie morala, care face ca, intr-un anume caz, o crima sa fie privita drept o crima si sa fie pedepsita ca atare, in timp ce alte crime sunt socotite cel mult "regretabile". Ocazional, continuam sa-i vanam pe unii batrani de 80 de ani prin junglele Americii Latine, pentru crime comise acum 60 de ani - ma refer la nazistii responsabili de Holocaust. Si, desigur, ii judecam, pe buna dreptate, si ne spunem - oripilati, dar totodata mandri pentru ceea ce am reusit sa facem - ca niciodata nu se va mai permite repetarea unor asemenea fapte, precum cele comise de ei. Dar cand vine vorba de cineva ca Erich Honecker, din al carui ordin oamenii erau ucisi doar acum 15 ani, cand incercau sa sara Zidul Berlinu-lui sau sa treaca la vest de granitele RDG-ului, lucrurile se schimba! Nu ne putem atinge de astfel de oameni - se spune ca ar fi inuman, ca sunt prea batrani, foarte bolnavi si trebuie sa-i lasam in libertate. Cum s-a intamplat cu Honecker - Ii dam drumul sa plece tocmai in junglele Americii Latine, altfel scrupulos scotocite dupa nazisti.

Imi pare de asemenea ridicol ca acum noua ani, cand am publicat in cartea mea Judecata la Moscova un capitol intitulat "Dedesubturile crizei poloneze", bazat pe documente din arhivele Biroului Politic al CC al PCUS, eram sigur ca Wojciech Jaruzelski va fi trimis in inchisoare. Cativa ani mai tarziu, am venit si l-am gasit viu si nevatamat, vorbind la radio si la televiziune si explicand ca a fost un erou, un mare patriot, lucruri care fusesera dovedite drept false cu sapte ani in urma, cand am adus probe ca a fost un tradator si a facut jocul Moscovei. Am fost uimit si am crezut ca a putut fi eliberat din inchisoare dupa o vreme, dar nici vorba. Nu i-a cerut nimeni socoteala, desi ar fi trebuit sa treaca, macar un pic, totusi, printr-un arest. Dar nu! Acesti oameni sunt indestructibili! Imi amintesc ca acum cativa ani BBC m-a invitat pentru un interviu televizat si, pentru ca veneam din Cambridge, la Londra au fost draguti sa trimita o masina dupa mine la gara. Soferul masinii de la BBC mi-a spus: "Ghiciti pentru cine am condus chiar inaintea dumneavoastra?". I-am spus ca nu stiu. "Marcus Wolf. A venit sa-si promoveze cartea si a dat un interviu pentru televiziune". Deci nimeni altul decat fostul sef al spionajului est-german! Pentru mine, a fost la fel de socant ca si cum cineva mi-ar fi spus ca Himmler a fost in masina aceea, inaintea mea! Si totusi, tipul acesta, fost cap STASI, se plimba peste tot, castiga bani de pe urma cartilor sale si nimeni nu se atinge de el. Cum am zis ceva mai devreme, impresia mea este ca acesti oameni sunt indestructibili. Cineva mi-a spus recent ca liderul comunist polonez Jerzy Urban si-a petrecut recent concediul in Indonezia. Si a reusit sa supravietuiasca acelui tsunami teribil care a devastat Asia! Nu ma mira - oamenii astia pot supravietui oriunde!

M. O.: Nu este vorba doar de supravietuire. Cum spuneai, seful spionajului est-german este astazi un cetatean prosper si, de ce nu, onorabil. Si-a pastrat vechiul apartament din centrul Berlinului, intr-o veche si frumoasa cladire baroca. Ca si in cazul generalului KGB despre care ai vorbit, si eu am fost dus de un prieten berlinez sa-mi arate, ca o curiozitate, "casa lui Marcus Wolf". Nu ma mira. In Romania, toti fostii ofiteri superiori din Securitate au aceeasi "soarta". Mai grav este insa cand ei revendica puterea de a-si face propriile legi si cand pretentiile lor sunt satisfacute de politicieni-subordonati si de un electorat fie entuziast din prostie, fie blazat sau nostalgic. Si mai grav este insa cand ei se bucura chiar de onoarea de a conduce un stat.

V. B.: Asa este. Si, cu riscul de a ma repeta, raman pur si simplu stupefiat de orbirea care parca a lovit lumea occidentala in fata "pericolului de la Rasarit", despre care se vorbea pana la satietate in urma cu jumatate de secol. Acum, in timp ce stau cu tine, conducatorii din Vest se viziteaza, participa la parada Armatei Rosii renascute si il felicita pe un anume fost colonel KGB Putin. Pentru ce? Pentru trimiterea in inchisoare a unor oameni ca mine? Presedintele Statelor Unite, George W. Bush, a spus chiar ca l-ar fi privit pana in adancul sufletului. Ma intreb cum a reusit sa faca asta! In numeroasele mele intalniri cu ofiterii KGB, sufletul a fost singurul lucru pe care nu l-am putut depista. Pe masura ce se fac eforturi pentru formarea unei eficiente coalitii antiteroriste, premierul britanic Tony Blair, fara indoiala consultandu-se cu Washington-ul, a mers la Moscova si a primit la "bord" un nou aliat: Rusia lui Putin.

M. O.: Da, dar se invoca un scop legitim, si anume combaterea terorismului, crearea unei coalitii antiteroriste internationale.

V. B.: Ei, ce sa zic! Blair a spus ca este bucuros ca Rusia este, in sfarsit, alaturi de occidentali, deoarece "Rusia are deja o vasta experienta in lupta impotriva terorismului". Nu credeam sa traiesc atat de mult incat sa aud o asemenea fraza venita din partea unui politician din Apus. Este aproape la fel de prostesc ca a spune ca Germania are o vasta experienta in uciderea evreilor. Aproape ca Rusia, in vechea sa forma de Uniune Sovietica, a inventat terorismul politic al vremurilor noastre, antrenand sute si mii de oameni in fiecare parte a globului (si am documentele care sa ateste acest lucru!) - in afara de Antarctica, pentru ca, intr-un fel, s-au hotarat sa nu-i faca teroristi si pe pinguini. Dar li vei gasi in orice alta parte a lumii: Armate de Eliberare, Fronturi Nationale, Fronturi de Eliberare si alte asemenea, beneficiind de antrenament special, echipament special, ghidarea si coordonarea aferente, toate acestea au fost create de Uniunea Sovietica. Si, vorbind despre acest militarism, sa ne amintim ca, de fapt, URSS l-a adus la putere pe Saddam Hussein, l-a inarmat si l-a protejat aproape pana la capat. Ei au fost decenii intregi prezenti acolo. Ce s-a intamplat in Afganistan, in tari africane sau in Orientul Apropiat este un alt exemplu a ceea ce faceau sovieticii si cat de mult au extins terorismul pe plan international. Majoritatea atacurilor teroriste - cum ar fi si cele mai recente, din metrourile din Londra sau cele petrecute in Statele Unite - au fost realizate de oameni antrenati in tabere intemeiate odinioara de Uniunea Sovietica, iar cei mai multi dintre ei sunt inca inarmati si dotati cu echipamente de aceeasi provenienta. In trecut, teroristii arabi au primit, in urma actiunilor intreprinse, recompense financiare, pentru ca ei nu erau determinate sa serveasca neaparat unor scopuri ideologice. Multe dintre aceste relatii s-au pastrat. Ofiterii KGB care se ocupau de toti acesti oameni sunt inca in viata si isi rotunjesc veniturile vanzand arme vechilor lor clienti.

M. O.: Pot sa-ti confirm ca in Romania, ani de-a randul, sisteme ale mafiei arabe au construit, inclusiv cu concursul unor ofiteri din serviciile secrete provenind din fosta Securitate, o intreaga retea interlopa care a alimentat cu fonduri importante terorismul, inclusiv cu arme. Securistii au racolat inca din timpul regimului comunist studenti arabi - aveau si de unde, pentru ca prin Romania s-au perindat, ca "bursieri", peste o jumatate de milion de studenti din lumea araba.

V. B.: Da, vechile prietenii nu se uita, mai ales ca acum sunt la mijloc si o groaza de bani, care nu mai trebuie "predati" la stat. Multi dintre acesti ofiteri isi folosesc vechile "relatii" in scopuri personale. Toate astea se intampla sub ochii nostri, o stim cu totii. Stim cine, cand si cum fac aceste lucruri. Dar nimanui nu-i pasa. Inca un exemplu. In fiecare tara din lume, politia il cauta pe un anume Mihail But, care pare sa fie principalul furnizor al gruparilor teroriste de tipul Al-Qaida. Acum va voi divulga un mare "secret": el traia, pana nu demult, la Moscova. Foarte des da interviuri la radio, in ziare. Nu se ascunde deloc. Dar daca ar veni vreodata la Londra, Paris sau New York, ar fi arestat imediat. Este dat in urmarire in orice tara, dar continua sa vanda arme clientilor sai. Cine este acest Mihail But? Este un fost ofiter al serviciilor de informatii militare sovietice (GRU). Daca e numai fost sau este si actual, putem doar presupune. Acest ansamblu pe care l-am descris pana acum ofera o imagine cam deprimanta. Asa ca o intrebare imi revine obsedant, dupa parcurgerea tuturor acestor puncte din discutia noastra: s-a schimbat ceva, intr-adevar? Da. In primul rand, dupa cum am descoperit din documente si marturii, obtinute inclusiv de la diversi, chiar de la fosti membri ai Biroului Politic din fosta Uniune Sovietica, noi, cei care ne-am opus sistemului, am realizat cateva lucruri importante. Primul: am negat legitimitatea regimului comunist dintr-o masura atat de mare, incat nici macar liderilor lui nu le-a mai placut ideologia si nu au mai dorit sa o urmeze. Intr-adevar, l-am compromis dintr-o asemenea masura, incat comunistilor le-a fost rusine sa se mai numeasca ei insisi astfel si sa mai foloseasca termenul "comunism". In plus, am influentat opinia publica din tarile noastre, incat prabusirea regimului s-a produs fara violenta. Este probabil singurul exemplu din istorie cand un imens imperiu s-a prabusit fara violent - cu exceptia Romaniei, unde lipsa totala a oricaror reforme, nebunia lui Ceausescu si prostia criminala a celor instalati la putere dupa fuga lui au dus la varsare de sange. Dar, in ansamblul intregului Imperiu Sovietic, aceasta poate fi socotita o exceptie care confirma regula unei prabusiri pasnice.

M. O.: Intr-adevar, sintagma cel mai des folosita si in Romania, in zilele caderii lui Ceausescu, a fost "Fara violenta!".

V. B.: Ei, vezi? Deci, de unde si pana unde, cum s-a ajuns la asta? Cred ca lipsa violentei in cazul prabusirii imperiului comunist ni se datoreaza. Majoritatea dintre noi, cei care ne-am opus regimului, toata viata am facut propaganda pentru un regim politic non-violent, printr-o rezistenta lipsita de violenta (si aceasta a devenit o norma pentru tarile noastre). Sa luam exemplul Poloniei: Solidaritatea a supravietuit catorva ani de lege martiala. In mod ascuns, a existat o imensa organizatie, care avea in jur de zece milioane de membri. Si cand regimul s-a prabusit, nu a aparut nici o reactie violenta din partea acestor oameni. Nu l-au omorat pe Jaruzelski, nici n-au incercat macar sa-l bage in puscarie, n-au comis nici un fel de actiuni violente. Au rezistat spiritual si non-violent. Acesta este motivul pentru care, in momentul crucial al schimbarilor, al prabusirii comunismului, nu a existat violenta. Toata viata am incercat sa-i convingem pe oameni sa foloseasca legea, pentru ca nu sunt criminali. Imi amintesc, poate ti-am mai spus, ca in 1990-1991 minerii rusi au intrat in greva si am privit relatari la televizor. Un numar foarte mare de mineri grevisti nu cereau bani, nici paine, desi un supliment la salariu din partea guvernului bolsevic ar fi fost binevenit in casele lor, cereau pur si simplu abrogarea articolului 6 din Constitutia sovietica, articol ce stipula ca puterea suprema in stat apartine Partidului Comunist, singurul partid legal. Cand am vazut toate acestea, aproape ca mi-au dat lacrimile. In sfarsit, reusisem sa transmitem cel mai important lucru: legea - fara schimbarea mai intai a legii, nu se schimba nimic in fapt. Mai este un lucru, pe care nu l-am putut afla decat in Vest. Dupa ce Cortina de Fier s-a instalat si conflictul Est-Vest s-a deschis, lumea apuseana a trait o mare dilema. Stiau ca nu pot invinge blocul sovietic, comunismul, printr-un conflict armat fara a suferi si ei daune imense. Stiau si ca stabilirea unor relatii prietenesti este un fapt nu numai imoral, dar si imposibil. Asa ca nu erau decat doua cai: fie sa se stabileasca niste parametri minimi de coabitare, fie sa se pregateasca de razboi cu ei. Noi, cei care ne-am opus regimului sovietic, am fost primii care le-au aratat liderilor occidentali ca Uniunea Sovietica poate fi invinsa fara a apela la lupta directa, la conflict armat. Mie atat Ronald Reagan, cat si Margaret Thatcher mi-au multumit pentru asta. Le-am aratat a treia cale. Mi-au multumit personal, pentru ca am avut ocazia sa ii cunosc - dar multumirile lor se adresau oricui s-a opus comunismului, la est de Cortina de Fier. A fost o realizare mai mare decat poate parea ea astazi, pentru ca, odata ce cabinetele occidentale, in special SUA si Marea Britanie, s-au decis ca-si pot manifesta deschis ostilitatea fata de comunismul sovietic, au inceput acea "cursa a inarmarilor" care in cele din urma a falimentat Uniunea Sovietica, au inceput sa exercite presiuni prin sprijinirea miscarilor anticomuniste din lume, in special in tarile africane si sud-americane aflate sub influenta sovietica.

M. O.: in mod clar, a fost o batalie castigata. In final, o ultima intrebare: care crezi ca va fi soarta "razboiului rece"?

V. B.: Noi am deschis calea spre o posibila victorie, determinand in deceniul opt al veacului trecut o politica mai decisa fata de sovietici. Am facut multe alte asemenea, cu care ne putem lauda, dar sa nu-mi spuna nimeni ca am castigat "razboiul rece". Pentru ca nu l-am castigat. Deoarece, din punctul meu de vedere, comunismul nu va fi un subiect al istoriei decat daca noi, cu o ultima stradanie, il aruncam in istorie. Mai mult, acum ne aflam in pericolul de a integra in lumea noastra monstrii rasariti in fostul Imperiu Sovietic. Asa incat s-ar putea ca razboiul sa nu mai fie chiar atat de "rece", dar pastreaza multe dintre caracteristicile sale periculoase. Pana ce un tribunal in stil Nurnberg nu va aparea ca sa judece comunismul si crimele comise in numele acestei ideologii, comunismul nu va muri, iar "razboiul rece" nu se va sfarsi: va atarna pentru totdeauna deasupra noastra; ne va distruge mereu atat pe noi, cat si constiintele si vietile noastre.

IN LOC DE EPILOG.

In inchisoare cu Bukovski

(Articol publicat in L'Express, 20-26 decembrie 1976, care anunta apropiata eliberare a lui Vladimir Bukovski) [.] Milioane de francezi au urmarit cu pasiune, martea trecuta, disputa televizata organizata in jurul unui film de o extraordinara densitate: L'Aven. Povestea lui Artur London: un militant comunist care devenise viceministru al Afacerilor Externe al Cehoslovaciei si fusese epurat, ca multi dintre camarazii sai, de catre mecanismul marilor epurari staliniste, dupa ce marturisise crime pe care nu le comisese. Partidul Comunist Francez il delegase la emisiune pe Jean Kanapa, un om care, la vremea aceea (1952), nu stia nimic despre asta, spune el. Si credea in justitia stalinista din loialitate fata de patria socialismului. Acum afirma ca stie, ca totul s-a schimbat. Desigur, nu mai sunt spanzurati astazi oameni, nu se mai impusca nici la Moscova, nici la Praga. Mai mult, presiunea opiniei publice smulge detinutii politici unei morti probabile. Vineri, Moscova anunta apropiata eliberare a lui Bukovski, in schimbul comunistului Chilian Luis Corvalan. Dar universul concentrationar nu a disparut. Ceea ce urmeaza demonstreaza ca el ramane o realitate tragica, cu logica sa absurda: aceea a dictaturii, unde internarile politice nu pot fi doar simple incidente de parcurs. Fie ca e vorba de URSS sau de China.

O casa de beton, de un metru pe doi. Drept latrine, o gaura, fara vidanja, sau capac. Drept mancare, o data la doua zile, 450 g de paine proasta si apa fierbinte. Ziua urmatoare nimic. Aceasta este carcera inchisorii din Vladimir, descrisa de un martor care s-a vazut inchis aici, in compania unuia dintre cei mai celebri contestatari sovietici: Vladimir Bukovski. Un barbat care nu vrea sa cedeze, care nu a putut fi facut sa taca, astfel incat a trebuit lasat sa plece in exil.

Doi ani de inchisoare, cinci de lagar in regim sever, cinci ani de exil in regiuni indepartate: o condamnare pronuntata la 5 ianuarie 1972 pentru agitate antisovietica si tentativa de introducere in URSS de aparate de xeroxat. Dar asta nu era prima sa pedeapsa: Bukovski petrecuse deja mai bine de 12 ani in aziluri psihiatrice, in inchisori, lagare de munca. Din liceu, luptase pentru justitie, libertatea de expresie, garantate de legi pe care le citeaza, in van, in fata judecatorilor si psihiatrilor.

El este cel care a aratat lumii oroarea azilurilor de psihiatrie pentru disidenti: a scris, impreuna cu psihiatrul sovietic Semion Gluzman, un Manual de psihiatrie pentru uzul disidentilor, publicat in Occident sub titlul: Une nouvelle maladie mentale en URSS: l'opposition (O noua maladie mintala in URSS: opozitia) (Seuil, Paris, 1972). Si este principalul motiv al nefericirii sale. Arestat, condamnat, Gluzman este grav bolnav la randul sau. Carcera din inchisoarea din Vladimir este cel mai dur regim. Regim de exceptie, evident. Ce facusera Bukovski si colegul sau ca sa merite asta? "I-am facut cunoscut directorului inchisorii, prin intermediul unei scrisori, refuzul nostru de a munci in inchisoare si dorinta noastra de a fi tratati ca prizonieri politici." Dar regimul normal, in restul timpului, nu e deloc mai bland. Si descrierea pe care o face pentru L'Express colegul de detentie al lui Bukovski tine de cosmar.

Acest om se numeste Iosif Mesner. Are 41 de ani si este profesor de istorie. A putut parasi Uniunea Sovietica in aprilie 1976, la capatul a 6 ani in colonii de munca cu regim sever, dintre care ultimele 14 luni la Vladimir. De ce a fost condamnat? Membru al Partidului Comunist Sovietic din 1968, a fost exclus un an mai tarziu pentru ca a denuntat, intr-o scrisoare adresata Comitetului Central, antisemitismul din URSS si ocuparea Cehoslovaciei. Ii scrisese, in acelasi sens, si secretarului general al ONU. Scrisoarea a fost interceptata. Arestat in februarie 1970, judecat 8 luni mai tarziu la Chisinau, in Moldova, a fost condamnat la o pedeapsa mai severa decat o ceruse chiar procurorul: pentru propaganda si subversiune antisovietice.

Este un martor calm, sobru, modest, precis.

"Volodia Bukovski? Il intalnisem in vara lui 1973, intr-un lagar din Perm, in Urali - ne spune el. Cerand sa fim tratati ca detinuti politici (chiar daca URSS nu le recunoaste Existenta), am facut greva foamei. Si ne-am regasit, toti trei, in februarie 1975, la inchisoarea din Vladimir. Cea mai groaznica din Uniunea Sovietica. Un edificiu vechi, cu ziduri subtiri, umed, mirositor, rece. Chiar cand se incalzeste celula, temperatura nu depaseste niciodata 12 grade. Or, detinutii, in zdrente, sunt deja in stare fizica proasta de la sosire. Cam 2.000 de prizonieri in total, dintre care 80 de politici raspanditi printre cei de drept comun, in cele patru corpuri ale cladirii.

Orice nou-venit sufera, mai intai, o luna de regim sever. Dimineata, 60 g de ansoa sau de morun putrezit provenind din stocurile expirate ale armatei si 450 g de paine neagra, ranceda si nedigerabila. La pranz, o farfurie de varza. La cina, un bol de ovaz cu apa. Din a doua pana in a sasea luna, se adauga un minimum de zahar si cateva grame de materii grase. Si stiu cat face asta: 5,20 ruble in prima luna, 9 ruble pe luna in urmatoarele cinci. Dar Consiliul de Ministri din URSS a decretat, in 1972, ca daca detinutul nu munceste, familia sa trebuie sa-i plateasca hrana. Si pentru asta, mama lui Bukovski a trebuit sa verse 72 de ruble catre inchisoarea din Vladimir. Chiar daca fiului ei i-a lipsit putin sa nu moara.

Pentru ca aceasta alimentatie este nociva in special pentru cei care sufera de stomac sau de ficat. Or, Bukovski suferea de un ulcer la stomac, de colecistita, de hepatita. In plus, are inima bolnava. Dar nici in lagar, nici in inchisoare medicii nu si-au dat consimtamantul pentru a fi trecut la regimul pentru bolnavi. El insusi nu a cerut niciodata nimic. Colegilor care interveneau pentru el li se raspundea: "Acest lucru nu este prevazut in regulament".

Pachetele alimentare, autorizate la intervale lungi, pentru Bukovski au fost oprite. Asta face parte dintre mijloacele "psihologice" de presiune, ca suspendarea vizitelor familiale sau interceptarea scrisorilor, practicate impotriva recalcitrantilor, pentru "conduita rea" sau pentru incitare la rebeliune. S-a ajuns la Bukovski cu asemenea presiuni pentru ca el pretindea ingrijiri medicale pentru muribunzi.

Nu am avut vesti de la Bukovski de cand am parasit, la 4 februarie 1976, inchisoarea din Vladimir. Mama lui a avut vesti rele. Erau in stare sa-l omoare lent. Pe plan fizic, cel putin. Pentru ca, psihologic vorbind, nu au reusit sa-l doboare. Au incercat totusi. Bukovski mi-a povestit ca, de la inceputul internarii sale, sefii KGB-ului ii propusesera sa inceteze orice activitate antisovietica, sa semneze un angajament in acest sens si sa paraseasca apoi lagarul. A refuzat. A cerut libertate si pentru co-inculpatii sai. I s-a spus la KGB: "Te vom ajuta sa-ti schimbi parerea". Au incercat, intr-adevar!

Volodia Bukovski este un sef, un antrenor al oamenilor, prin curajul sau, abnegatia sa, eruditia sa, sangele sau rece. Chiar si in lagar, in inchisoare, martirizat de bolile sale, nu se gandea decat la ceilalti, se opunea nedreptatii, brutalitatii, le cita paznicilor legile sovietice. Febra, suferinta nu il impiedicau sa redacteze proteste, sa se intereseze de fiecare coleg. Stia totusi, de fiecare data, ca asta ii va aduce o noua pedeapsa la carcera, foamea, singuratatea, frigul, lipsa de ingrijiri.

Va mai amintiti ultimele sale cuvinte, cu ocazia procesului sau din 1972? "Societatea noastra stie deja ca ucigas nu este cel care spala lenjeria murdara in public, ci cel care o pateaza." Inainte sa parasesc Uniunea Sovietica, am vazut-o pe mama lui Volodia. Ea mi-a spus: "Singura mea speranta este opinia publica occidentala". Trebuia ca opinia publica occidentala sa protesteze zi de zi pentru a-l salva pe acest barbat, unul dintre cei mai curajosi, fara indoiala, unul dintre adevaratii democrat rusi."

Anuntul eliberarii lui Bukovski arata o data in plus greutatea acestei opinii.

Bukovski vorbeste pentru L'Express

(Articol publicat in L'Express (1329, 27 decembrie - 2 ianuarie 1977) de Michel Goderoy, pe baza afirmatiilor lui Bukovski din timpul conferintei de presa de la Zurich, din 19 decembrie 1976)

Zurich, sambata, 18 decembrie [1976], ora 13-30. Dintr-un aparat al Aeroflot care tocmai a aterizat in ceafa coboara unul dintre cei mai celebri "contestatari" sovietici: Vladimir Bukovski, 34 de ani. A parasit inchisoarea din Vladimir in urma cu 2 zile. Impreuna cu el, mama lui, sora, nepotul. Doua minute mai tarziu, un cvadrireactor de la Lufthansa, din directia Santiago, ii aduce pe pista pe Luis Corvalan si sotia lui. Secretarul general al Partidului Comunist Chilian vine dupa 3 ani petrecuti in inchisorile lui Pinochet. Aparatul sovietic il duce la Moscova. Astfel se desavarsesc doua luni de negocieri calme purtate la Washington, sub egida discreta a Departamentului de Stat, cu ajutorul Comitetului Saharov din Copenhaga si al Comitetului Interguvernamental pentru Migratii Europene, care reuneste 33 de tari. Este pentru prima data cand doua state se inteleg sa elibereze simultan doi oameni carora nu li s-a reprosat decat adeziunea la un partid sau la un ideal.

Trebuie sa te bucuri? Partidul Comunist Francez considera aceasta afacere ca fiind lamentabila. Corvalan, consimtind plecarea, dupa marturia unui reprezentant, dar fara sa cunoasca poate motivele, a evitat la sosirea sa in URSS orice aluzie la acest schimb. Cat despre Bukovski, el vrea sa vada in asta un precedent si nu se gandeste decat cum sa-i salveze pe ceilalti. Ceea ce este, fara indoiala, esential. Caci lagarele si inchisorile sovietice raman populate cu detinuti politici carora li se refuza chiar si acest nume. Generalul Pinochet, care s-a laudat marti ca ar fi inventat democratia autoritara, a arestat, in ajunul eliberarii lui Corvalan, pe numarul doi din Partidul Comunist Chilian.

De la trimisul nostru special la Zurich.

Un semn care nu inseala: slabiciunea extrema, care se ghiceste sub camasa albastra, compleul prea larg, made in France, cu care chiar calaii l-au imbracat (pe propriile cheltuieli, de altfel) in ajunul eliberarii. In rest. Este greu de crezut ca acest barbat se gasea inca, cu trei zile mai devreme, in una dintre cele mai dure inchisori din lume. Fara speranta de a iesi inainte de mai multi ani. Daca iesea viu. Epuizat? Vladimir Bukovski are toate motivele sa fie.

Dar, pentru cei care li recomanda odihna, care li ordona chiar sa se menajeze, precum medicul elvetian care l-a examinat la sosirea sa, nu are decat un raspuns: "Am doar un lucru de facut, o singura datorie. Sa lupt pentru camarazii mei intemnitati care mor acolo. Si pentru toti prizonierii politici de pe pamant". Teatral? Nu, sincer. Lucrul asta se vede in maxilarele lui inclestate, in ochii care scanteiaza de furie cand ii evoca pe camarazii lui ramasi acolo. Si nu preocuparea pentru publicitate personala il impinge, pe parcursul a ore intregi, sa intrerupa conversatia noastra pentru a le raspunde jurnalistilor televiziunilor germana, olandeza, americana, care il sunau: asta pentru ca lumea stie ca lupta continua. Si ca speranta nu este in van.

Lagarul 35 "Caci, totusi - si aici fata i se lumineaza, rade - guvernul sovietic, dandu-ma la schimb cu Luis Corvalan, marturiseste pentru prima oara existenta in URSS a prizonierilor politici. Sper, in acest ajun de Craciun, ca acest schimb nu este ultimul." Ascultandu-l, in confortabila sa camera de hotel din Zurich, in fumul tigarilor pe care le aprinde una dupa alta, am inteles ca aceasta lupta era de ani de zile singura sa ratiune de a trai. In lagarul de la Perm, din Urali, mai intai: Lagarul 35, unde s-a vazut inchis din 1972 pana in vara lui 1974. Dar cum se lupta intr-un lagar? Suras calm. "Exista o intreaga metodologie a luptei contra represiunii. Trebuie sa fii suplu, sa te adaptezi la circumstante, la personalitatea gardienilor si sa-ti fixezi obiective precise si limitate. In aceasta maniera am putut angaja, intr-o actiune punctuala, sute de prizonieri, care nu mai credeau ca aceasta tactica poate reusi. Pentru lagarul 35 si cel vecin, 36, exista un mic edificiu vetust numit spital, care nu avea nici echipament, nici medicamente convenabile, nici chirurgi. Datorita lui Semion Gluzman, un medic psihiatru din Kiev internat acolo, am putut redacta o petitie enumerand, cu o precizie de-a dreptul medicala, toate aceste neajunsuri. La inceput, ceilalti prizonieri nu voiau sa semneze. Erau resemnati cu abuzurile, cu inactivitatea, si dispusi sa le rabde. Ne-au trebuit discutii lungi ca sa-i convingem, ceea ce nu era usor, pentru ca lagarul gemea de restrictii. Am primit o suta de semnaturi si am trimis clandestin petitia la Moscova, unde ziaristii straini au primit-o."

Vizita lui Nixon "Putin dupa aceea, in Lagarul 35, un barbat a murit din cauza unei perforatii de stomac provocate de ulcer, pentru ca nu exista la "spital" nici plasma, nici chirurg. Moscova se temea, pentru ca, gratie noua, acest lucru deja se stia. Comisii medicale si de politie, trimise de la Perm, au recunoscut ca spitalul era intr-o stare deplorabila. Ni s-a dat un medic chirurg acceptabil. Dar, mai ales, prizonierii au vazut ca petitia a dat rezultate. Si le-am spus, si le-am repetat: "Fara petitia noastra, ai risca si tu sa crapi". Astfel s-a organizat rezistenta. Si asta a condus, sase luni mai tarziu, la o miscare generala de greva foamei, incepand din martie 1974, intr-un numar mare de lagare.

- O miscare generala?

- Da. S-au putut trimite mesaje dintr-un lagar in altul. Dar prefer sa nu intru in detalii. Voiam sa obtinem statutul de prizonieri politici, care nu exista in URSS, si sa fim scutiti de toata munca fortata. Alesesem aceasta data cu gandul la vizita lui Nixon, asteptat cateva luni mai tarziu. Stiam ca Occidentul ar fi auzit vorbindu-se de greva noastra si ca Brejnev si compania, care predicau detenta peste adevar si raspundere, erau jenati. Aveam dreptate: autoritatile lagarelor, surprinse, si-au pierdut capul. Reactiile lor tineau deja de isterie. Ne-au pus pe unii dintre noi la carcera. Ne-au scos apoi de acolo si au mimat pacea, iar dupa plecarea lui Nixon ne-au condamnat la pedepse cu inchisoarea. Si astfel m-au retrimis la inchisoarea din Vladimir, unde fusesem mai intai in 1972."

Un salariu de mizerie, Am fost judecat la Lagarul 35 de catre un fals tribunal, ca pe timpurile lui Stalin: un membru KGB drept procuror, un judecator care stia dinainte sentinta si directorul lagarului. Am cerut un avocat, conform Codului Penal - am fost refuzat. Am solicitat martori - din nou refuzat. In cinci minute totul era terminat. Eram condamnat la inca 3 ani de regim sever in inchisoarea din Vladimir. Imi proclamasem nevinovatia. Au ras. Dar obtinusem esentialul. Prizonierii din lagare au devenit constienti de drepturile lor si de posibilitatile unei actiuni comune concertate.

La Vladimir, lupta a continuat. Cat despre mine, in 6 ani de detentie am reusit sa nu muncesc o singura zi. In ciuda regulamentului, amenintarilor, pedepselor.

Cum se poate munci pentru un regim care va reprima fara incetare, pe voi si ideile voastre? Cum se poate accepta un salariu, de altfel mizerabil, din care KGB ia mai mult de jumatate? De altfel, muncind in lagar sau in inchisoare, dupa norme prescrise, adica pana la epuizare totala, se pierde viata intelectuala, vederea si sanatatea. In inchisoarea din Vladimir, cea mai rea din toata Uniunea Sovietica, eram 30 de prizonieri politici care refuzam total munca. Si am fost o suta care am trimis in total cel putin zece mii de proteste la autoritati, la Comitetul Central al Partidului, la Tribunalul Suprem, la Ministerul de Interne."

Pedepsele "speciale"

Imi arata un caiet de scolar cu coperta verde: "Imbecilii astia mi-au luat toate hartiile, dar nu au dat atentie adnotarilor mele. Am inregistrat toate reclamatiile: 280 in ultimele 4 luni. Raspunsurile veneau aproape mereu. Fara destinatari. De la responsabili directi. Negative, mereu. Dar daca reclamarile sunt foarte numeroase si regulate, se obtine uneori o usoara ameliorare.

Pedepsele speciale? Nu le-am tinut socoteala. Petrecusem mai mult de 6 luni in celula cu regimul alimentar minim din Lagarul 35. La Vladimir am fost pus la carcera de 5-6 ori. Cel mai rau, in aceste minuscule redute de beton, reci si umede, fara aerisire sau lumina, este putoarea latrinelor: prizonierii colapseaza. Si cum sunt inchisi tuberculosi care pocnesc de sange, zidurile sunt acoperite de pete. Nu se dezinfecteaza niciodata.

Regulamentul, e dictat de ministrul de Interne, prevede ca un prizonier condamnat la carcera nu are drepturi la hrana calda (o zeama urat mirositoare, ca sa spun asa, fara calorii) decat o zi din doua. Or, un prizonier spitalizat pentru ca nu poate suporta acest regim este repus in carcera pentru cea mai mica abatere, chiar daca medicul se opune. In orice caz, medicul este la dispozitia KGB-ului si se supune sfaturilor relative la cutare sau cutare prizonier. Mizeaza pe descompunerea fizica pentru a-i face pe oameni sa cedeze: "Nu mai opune rezistenta, coopereaza si vom fi amici". Asta vrea sa insemne, desigur: "Denunta-ti camarazii".

La Vladimir in special, actiunea concertata este dificila. Esti amestecat cu criminalii de drept comun, dintre care multi coopereaza cu autoritatile inchisorii. Iar noi eram trimisi la carcera in special pentru tentativele de a comunica intre noi. Am putut face totusi multe lucruri. Cu pretul pedepselor si suferintelor, am reusit sa facem cunoscuta in exterior oroarea regimului penitenciar sovietic. Si poate, datorita acestui lucru, iata-ma la Zurich. Eu sunt salvat. Dar trebuie sa ma dedic in totalitate camarazilor mei ramasi acolo. Nevinovati, toti. Inchisi pentru opiniile lor. Cu toate ca legile sovietice garanteaza libertatea si URSS a semnat acordurile de la Helsinki. Regimul de la Vladimir s-a inasprit, indiferent la aceasta semnare a acordurilor. S-a suprimat treptat dreptul la corespondenta cu familiile, dreptul la vizite, dreptul la citit. Este la fel in toate lagarele, in toate inchisorile sovietice. La Vladimir, pe care nu l-am parasit decat pe 17 decembrie, ma tem de o catastrofa - 60 de prizonieri politici vor incepe, de la o zi la alta, o lunga greva a foamei. Pentru a obtine dreptul de a citi reviste si carti sovietice. Oficiale, cenzurate, desigur. Dar asta era singura hrana spirituala care ne ramanea. Ni s-a suprimat in noiembrie. Or, acesti oameni sunt deja la capatul puterilor, subalimentati, supusi farselor, incarcerarilor. Multi sunt in pragul mortii. Voi insiva puteti ajuta la salvarea lor, vorbind despre starea lor fizica, citindu-le numele. Acesti oameni nu au incalcat niciodata nici o lege" (In discutiile ulterioare purtate cu Goderoy, Vladimir Bukovski a solicitat revistei L'Express sa atraga atentia asupra a cinci dintre camarazii sai din inchisoarea Vladimir, condamnati pe nedrept si a caror viata era in pericol ca urmare a lipsei ajutorului medical:

Zinovi Antoniuk, 40 de ani - economist, disident ucrainean din "Noua Generatie Democratica"; hepatic, cardiac; sincope frecvente. Bagrat Shakverdian, 36 de ani - inginer armean; sapte ani de inchisoare si exil lung pentru ca a luptat pentru dreptul poporului sau la autodeterminare prin referendum; ulcer de stomac, cu hemoragii. Georgi Davidov, 36 de ani - conferentiar in stiinte; sapte ani de inchisoare urmati de exil pentru ca a scris si citit lucrari samizdat (publicatii clandestine); cardiac, mereu condamnat la pedepse lungi in celule. Aleksandri Serghienko, 44 de ani - studii intrerupte de represiunea KGB-ului; sapte ani de puscarie, trei ani de exil pentru ca a aparat autonomia culturala a ucrainenilor; tuberculos si infirm. Gabriel Supetfin, 27 de ani - critic literar; grava maladie de inima; printre cei mai curajosi disidenti; toate cartile sale au fost confiscate, inclusiv o Biblie publicata in URSS.).

Cateva cuvinte de incheiere si multumiri.

De cand am terminat de scris aceasta carte, s-au intamplat cateva lucruri interesante. Mai intai, la 21 decembrie 2005, printr-o Hotarare de Guvern, s-a infiintat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania. Am facut, cum se spune, "lobby" pentru aceasta noua institutie si am pregatit chiar textul respectivei hotarari, iar primul-ministru Calin Popescu Tariceanu a inteles imediat sa sprijine proiectul. Practic, dupa doua minute de explicatii, mi-a spus simplu: "Da-i drumul!". Se intampla la finele unui an in care pierdusem orice speranta ca vom asista prea curand la dezvaluirea adevaratului chip al comunismului - cel al mortii. Avusesem trei intalniri la Palatul Cotroceni cu Claudiu Saftoiu, consilierul politic al presedintelui Basescu. Fara nici un rezultat. Mai mult, am inteles ca "presedintele nu considera oportuna si actuala condamnarea comunismului". Motivul: nu poti condamna 3,8 milioane de romani, membri de partid, se afirma atunci. A trebuit insa ca Traian Basescu sa fie huiduit - in urma sabotarii lui Constantin - Ticu Dumitrescu de catre partidul sau satelit (care l-a propus in Consiliul National de Studiere a Arhivelor Securitatii pe dl Comeliu Turianu, "inventatorul" sintagmei "Securitatea ca politie politica" si, prin aceasta, principalul artizan al mutilarii "Legii Ticu") - pentru ca presedintele sa inteleaga, daca nu necesitatea condamnarii comunismului, macar oportunitatea ei. Prin urmare, s-a infiintat o comisie pentru redactarea unui raport care va sta la baza unei "condamnari oficiale" a comunismului. Poate nu intamplator, unui dintre membrii "de baza" ai comisiei prezidentiale, ca reprezentant al presedintelui Basescu in CNSAS, este tocmai Dragos Petrescu - cel care, ca director al Institutului Roman de Istorie Recenta, a facut tot ce era omeneste posibil pentru a ne impiedica sa continuam cercetarile de istorie a Securitatii. Si a reusit, intr-un fel - caci prietenii mei Armand Gosu si Stejarel Olaru au fost nevoiti sa-si dea demisia de la IRIR, in urma unor presiuni greu de imaginati. Asta e. Din pacate, nu pot sa nu constat ca si comunismul poate fi, pentru unii, o buna afacere. In fine, si acesta e un chip al comunismului - istoria sa, transformata fara scrupule in sursa de venit si parvenire.

Trec acum la partea luminoasa a acestui ultim cuvant. Caci nu pot incheia cartea fara a le multumi celor care m-au ajutat sa o scriu. In primul rand, toti fostii detinuti politici cu care am stat de vorba in acesti ani si care mi-au deschis ochii asupra a ceea ce inseamna adevarata suferinta, pretul pastrarii convingerilor si marea putere de a-l plati. Sunt dator cu recunostinta Anei Blandiana si lui Romulus Rusan, sufletele care anima Memorialul Victimelor Comunismului, care m-au invitat la Sighet in vara anului 2002, cand l-am intalnit pe Vladimir Bukovski. Apoi, trebuie sa amintesc generozitatea Editurii Polirom, care a sponsorizat un an mai tarziu revenirea lui Bukovski, de asta data la Brasov, prilej cu care am discutat proiectul acestei carti. La randul meu, am fost sprijinit direct de New Europe College, care mi-a oferit sansa unei calatorii la Cambridge, acasa la Vladimir, ocazie cu care am realizat cele mai multe dintre dialogurile din aceasta carte, precum si de Fundatia Ortodoxa "Filocalia", care a sponsorizat cheltuielile de traducere si transcriere a interviului, cat si o parte din cheltuielile de deplasare la o alta intalnire cu Bukovski, cu prilejul unui simpozion organizat de Universitatea din Varsovia, la care am fost invitat prin bunavointa Centrului Cultural Polonez de la Bucuresti.

Pe parcursul scrierii acestei carti, inceputa in 2004, intrerupta si reluata la finele anului 2005, cativa oameni mi-au fost aproape. Am avut perioade grele, cand scrisul a fost singura mea sursa de venit. In acele momente, o mana de ajutor mi-a fost intinsa de Sorin Rosca Stanescu, care mi-a propus sa public in Ziua, oferindu-mi sansa unui venit decent (in Ziua fiind tiparite si multe dintre interviurile cu Bukovski). Am fost in permanenta incurajat de oameni a caror prietenie ma onoreaza - Gabriel Liiceanu, Silviu Lupescu, Andrei Plesu, Dennis Deletant, Tom Gallagher, Stejarel Olaru, Armand Gosu, Nik Teodoreanu si Toma Pil. Le sunt dator cu recunostinta mai tinerilor mei colegi Gabriel Vartolomei si Alexandra Jipa-Teodoros, care au realizat o ultima corectura a manuscrisului.

In final, ii multumesc sotiei mele Ioana, pentru bunatatea ei si sprijinul moral pe care mi-l ofera, si baietelului nostru Alexandru, de curand venit pe lume, al carui zambet imi aduce in fiecare zi aminte de datoria pe care o am fata de aceasta.

Marius Oprea.

Comoara lui Bukovski.

In 1992, dupa ce a revenit la Moscova la solicitarea lui Boris Eltan, pentru a participa la organizarea procesului pe care acesta l-a initiat in vederea desfiintarii Partidului Comunist, Vladimir Bukovski a avut ocazia sa patrunda in arhivele secrete ale Kremlinului. Trebuia sa respecte regulile casei, asa incat i s-a interzis sa ia vreo notita sau sa extraga pasaje din documentele Secretariatului Comitetului Central, pe care le consulta; i s-a interzis chiar sa aiba la el hartie si creion - acestea erau regulile de acces in arhiva Partidului Comunist, iar ele nu fusesera abrogate. Dar, a descoperit repede Bukovski, in regulamente nu se specifica nimic in legatura cu scanarea de documente, pentru simplul motiv ca pe vremea in care birocratii comunisti concepusera regulamentul, asemenea minuni tehnice nu erau inca inventate. Asa ca, inarmat cu un scanner portabil, Vladimir Bukovski a inceput sa copieze document dupa document, fara a fi oprit de nimeni; dimpotriva, functionarii arhivei priveau minunandu-se cum functioneaza noutatea tehnica a momentului, dupa ce au avut grija sa-l perchezitioneze din nou pe Bukovski, pentru ca acesta sa nu aiba asupra lui hartie si creion. Asa au ajuns sa fie publicate ulterior, in celebra sa carte Judecata la Moscova, dar si plasate pe Internet, mii de documente ultrasecrete din arhivele comuniste sovietice, care au pus intr-o noua lumina dedesubturile politicii hegemonice a Kremlinului, precum si cinismul unui regim a carei principala parghie de supravietuire a fost represiunea.

In lunile in care s-a aflat atunci la Moscova, Vladimir si-a vizitat fostii vecini si casa in care a copilarit. Aici i-a fost prezentat un copil de zece ani, pentru care disidentul sovietic era un idol. Cu generozitatea ce il caracterizeaza, Bukovski a petrecut cateva dupa-amieze raspunzand intrebarilor curioase ale baiatului, despre comunism, despre odiseea sa prin Gulagul sovietic. Dupa ce s-a intors in Anglia, la Cambridge, Bukovski a pastrat legatura cu el, prin corespondenta. In urma cu cativa ani, baiatul de odinioara ajungea student la Facultatea de stiinte Politice din Moscova. Sfatuit de Bukovski, s-a oferit sa lucreze ca voluntar la Fundatia Gorbaciov, creata in capitala sovietica de fostul lider de la Kremlin, cu scopul de a prezenta publicului interesat (dar care nu s-a prea inghesuit sa manifeste vreun interes) propria varianta asupra istoriei recente a Uniunii Sovietice. Bukovski banuia ca aceasta fundatie ar putea pastra documente din vremea in care Gorbaciov a condus destinele Uniunii Sovietice. Si nu s-a inselat. Intr-adevar, liderul sovietic a comis o grava ilegalitate, copiind arhivele Kremlinului din vremea in care el s-a aflat la putere, luandu-le cu sine si depozitandu-le la fundatia care ii poarta numele. Iar tanarul ucenic al lui Bukovski a inceput, la randul sau, sa copieze aceste documente, dupa ce a "spart" codurile electronice ale arhivei, scanata si pastrata in computerele Fundatiei Gorbaciov. Toata aceasta imensa arhiva ocupa 2 GB, cantitatea de documente ajungand la cateva sute de mii de pagini: practic, toate documentele Biroului Politic, ale Secretariatului CC si ale Cancelariei Prezidentiale din timpul in care Gorbaciov s-a aflat in fruntea Uniunii Sovietice. Acum, documentele, precum si cel care le-a copiat, se afla in siguranta in Marea Britanie, iar Bukovski si tanarul sau colaborator au inceput prelucrarea lor. In curand, vor fi publicate doua volume, in engleza si in franceza, in care vor aparea documente de referinta cu privire la legaturile oculte ale unor oameni politici britanici si francezi cu Moscova; de pilda, cartea care va aparea in Franta este de natura sa arunce o alta lumina asupra imaginii publice a lui Francois Mitterrand.

Cand m-am aflat la Cambridge, invitat de Bukovski, am petrecut cateva zile impreuna realizand interviul inclus in aceasta carte si din care cele mai importante pasaje au fost publicate in exclusivitate de ziarul Ziua, dar si "scotocind" impreuna prin arhiva lui Gorbaciov. Documentul de mai jos face parte dintre cele gasite atunci; lui i se mai adauga altele, privind in special relatiile dintre Romania si URSS in ultimii ani ai lui Ceausescu, care vor fi valorificate intr-o lucrare stiintifica de catre colegul meu Armand Gosu de la Institutul Roman de Istorie Recenta, de asemenea unul dintre colaboratorii apropiati ai lui Vladimir Bukovski. Am amanat publicarea lor in presa din Romania pana la 17 noiembrie 2004 (In ziarul Ziua din 17 noiembrie 2004 a aparut si acest text (cu unele modificari). La vremea respectiva, Vladimir Bukovski mi-a cerut sa reiterez declaratia sa potrivit careia ii sta la dispozitie presedintelui Iliescu in fata instantei, unde va produce probe care sa-i sustina afirmatiile, dupa ce acesta anuntase ca va da in judecata ziarul Ziua. Dar ca il asteapta pe Ion Iliescu nu intr-o instanta de judecata din Romania, ci in fata oricarui judecator britanic, pentru care, cu adevarat, toti oamenii sunt egali in fata legii.) (cand au aparut simultan in Ziua, Evenimentul Zilei si Romania libera) pentru ca numai la inceputul acelei luni Bukovski reusise sa-l aduca in Marea Britanie pe tanarul sau colaborator (al carui nume ne-a rugat sa nu-l divulgam deocamdata) care a copiat pe compact-discuri intreaga arhiva a lui Gorbaciov. Publicarea vreunui document din aceasta arhiva pe cand acesta se mai afla la Moscova l-ar fi expus unui grav pericol. Vladimir Bukovski ne-a incredintat spre publicare aceste documente in special in urma reactiilor presedintelui Ion Iliescu la interviurile pe care cunoscutul disident rus mi le-a acordat si din care am publicat cea mai mare parte in ziarul Ziua, indeosebi in urma afirmatiei fostului presedinte al Romaniei, potrivit caruia, se intelegea, l-as fi "manipulat" pe Bukovski, care ar fi fost partas fara voia sa intr-o actiune de compromitere politica damboviteana. Sunt sigur ca, pe masura ce investigarea arhivelor Fundatiei Gorbaciov va continua, Bukovski va reveni, fara indoiala, cu noi documente care probeaza afirmatiile lui in legatura cu "relatiile speciale" pe care Ion Iliescu (dar si alti lideri politici importanti din spatiul european) le-a avut cu Moscova si cu liderul sovietic.

Comoara lui Bukovski nu se afla insa pe acele CD-uri. Ea e inchisa in sufletul sau mare. Si, uneori, mai ales cand este nevoie de ea, iese la lumina. Asa cum s-a petrecut, cred, si in multe dintre paginile acestei carti.

Convorbirea lui Mihail Sergheevici Gorbaciov cu presedintele Ion Iliescu (intre patru ochi),

5 aprilie 1991

(Versiunea romaneasca respecta intocmai documentul sovietic. Acolo unde s-a intervenit in text, faptul este indicat)

M. S. Gorbaciov: Va salut ca pe un prieten, un tovaras. Cred ca aceasta intalnire este foarte importanta atat pentru noi, oamenii sovietici, cat si pentru poporul roman. Am studiat atent documentele pregatite. Tratatul nostru a iesit foarte bun. Si un lucru principal, este primul tratat incheiat cu o tara din Europa de Est dupa schimbarile care au avut loc acolo. Impreuna cu dumneavoastra, cum se spune, schimbam viteza. Ajungem la un dinamism nou. Am spus-o si inainte: vom invinge bolile noastre, dar relatiile vor ramane, pentru ca eu cred ca posibilitatile pentru prietenia cu Romania, pentru pastrarea si consolidarea ei sunt imense.

I. Iliescu: Sunt cu totul de acord. Spuneti, va rog, cum s-a desfasurat discutia dumneavoastra cu minerii (Este vorba de greva minerilor din martie 1991, care a durat aproximativ doua luni. Minerii solicitau, pe langa cresteri salariale, modificarea articolului din Constitutia sovietica referitor la suprematia Partidului Comunist in URSS, la care se refera si Bukovski in discutiile din acest volum).

M. S. Gorbaciov: Intalnirea a fost dificila. A durat doua zile. La inceput au prevalat revendicarile politice: demisia Presedintelui si a Premierului, chiar a Sovietului Suprem. Dupa care au stat, s-au potolit, au trecut la discutarea problemelor economice. Au aprobat deciziile elaborate. Dar nu a fost usor deloc. In timpul discutiilor, cei din sala au incercat sa faca presiuni asupra participantilor la negocieri, faceau galagie, tropaiau. Atunci am spus: "Cine este impotriva sa se ridice in picioare!". In sala erau in jur de trei sute de oameni - s-au ridicat opt sau zece, cei mai recalcitranti. Erau niste oameni care si-au abandonat de mult minele, trecand la preocupari politicianiste. Insa principala masa a minerilor a sustinut intelegerile la care s-a ajuns. Spre sfarsit, trei din cei zece au cerut cuvantul. Din sala s-a strigat: "Nu-i nevoie!". Insa eu am spus: "Sa vorbeasca!". Ei iarasi au vorbit despre demisie. "Dumneavoastra", repetau ei, "sunteti un reformator, aveti merite mari, dar acum trebuie sa vina un alt fel de om". La inceput le-am multumit pentru complimente si pe urma am ripostat. Cum se spune, am coborat de la lexiconul politic la cel muncitoresc-taranesc. Minerii mi-au spus dupa aceea: "Asa si trebuie vorbit cu noi". Iar eu le-am spus celor zece: "Daca nu vreti sa munciti si vreti sa-i dezorientati pe adevaratii oameni ai muncii, nu veti reusi". Le spuneam: "Puneti la o parte hartiutele, tot nu sunt ale voastre. Spuneti, ce ganditi?" - si ei imi strigau: "Sunt ale noastre". Iar eu, lor: "Nu, tot ceea ce spuneti acum am auzit deja. Am auzit-o si la mitinguri, si in cuvantarile reprezentantilor democratilor. Mi-e clar ca sunteti de partea lor". Intr-un cuvant, a fost dura discutia (Se poate lesne observa stilul comun de abordare politico-propagandistica a problemelor si de intimidare a oponentilor pe care Mihail Gorbaciov si Ion Iliescu l-au avut in momente tensionate similare). Acum in toate minele se reia munca, in afara de Kuzbass. Acolo sunt multi emisari ai lui Eltan. Ei conving ca greva sa fie continuata, pana cand lucreaza congresul din Rusia - vor sa exercite presiune asupra delegatilor. Este o lupta serioasa. Cu toate acestea, congresul se desfasoara nu asa cum ar fi vrut conducerea Federatiei Ruse, iar atitudinea fata de congres nu este cum ar fi dorit ei. Este si de inteles. Tara are probleme imense care trebuie rezolvate. Or, aici toata lumea vede: se fac jocuri politicianiste. Iar pozitia mea este urmatoarea: haideti sa le rezolvam impreuna. Repet, are loc o lupta, o lupta intre forte puternice. Insa pentru ce este lupta? Daca confruntam pozitiile noastre, vedem ca sunt multe similitudini. Dar ei promoveaza niste lucruri inacceptabile si pe care uneori chiar se feresc sa le spuna in public. Poporul avanseaza spre piata prudent. Cresterea preturilor a starnit o anumita agitatie. O mare prudenta se manifesta fata de proprietatea privata, fata de privatizare. Se spune asa: daca proprietatea trece in posesia celor care fura, celor nou-imbogatiti, nu avem nevoie de asa ceva. Or, multi dintre parlamentarii rusi vor tocmai aceasta. Ei, propriu-zis, se sprijina deja in multe pe cei care au reusit sa se imbogateasca. Nici programul lor pe termen scurt, nici cel pe termen lung nu contin nimic realist. In schimb, critici sunt destule. Si toata aceasta critica vrea sa se foloseasca de nemultumirile care exista in societate. Motive de nemultumire, desigur, exista. Piata este distrusa. Anul trecut am promis imprudent: vom discuta totul. Dar cand am inceput sa discutam, propunerile noaste au inceput sa fie respinse. Concomitent, a pornit procesul de achizitionari totale din partea populatiei. S-au cumparat marfuri in valoare de 100-l20 miliarde de ruble. Intr-un cuvant, cu greu am rezistat atunci. Refacerea pietei este acum pentru noi problema numarul unu. Tocmai intr-o asemenea situatie, lozincile care critica conducerea cad pe un teren fertil. Oamenii cred: daca cei de la putere nu rezolva problemele, poate ca Eltan rezolva ceva. Deci nu Eltan este cauza, ci nerezolvarea problemelor - iar ele trebuie rezolvate cat mai repede. Insa este un lucru dificil. Doar are loc scaderea productiei de carbune, de petrol, de metale. Simultan au scazut preturile la petrol. Mai mult, in acest an a cazut si varful de plati pentru achitarea imprumuturilor efectuate inainte. Si totul ne preseaza. De aceea posibilitatile noastre de manevra sunt la limita. In legatura cu aceasta, am decis elaborarea unui program minim, pentru a rezista in acest an si de a intra in conditii cat de cat normale in anul urmator. Sa stiti ca suntem gata sa folosim orice metode, inclusiv cele administrative, pentru a nu permite dezagregarea. A doua problema este Uniunea. Este important faptul ca referendumul a avut succes. Marturisesc, a fost o masura riscanta din partea mea, dar una necesara. Numai cate speculatii s-au debitat. Fiecare vorbea de capul lui si toata lumea se referea tocmai la popor (Gorbaciov se refera la discutiile extrem de aprinse privind viitorul Uniunii Sovietice provocate in special de deputati reprezentand republici sovietice in care curentele rationale capatasera consistent, precum Ucraina, Armenia, Georgia sau Cecenia). Cineva se pronunta pentru confederatie, altcineva pentru federatie, cineva pentru destramarea Uniunii - si toate acestea in numele poporului, totul ii era lui atribuit. Atunci am zis: "Haideti sa intrebam si poporul!". Pe cand discutam daca organizam sau nu referendumul, a avut loc o adevarata incaierare. Unii ar fi vrut sa-l submineze. Dar cand s-a ajuns la vot, unii au chemat sa-l boicoteze, altii, sa se voteze impotriva. Cine va semna tratatul (Este vorba de tratatul care "aseza pe noi baze" Uniunea Sovietica.) va primi toate avantajele.

I. Iliescu: Poate ca in urma cu trei ani organizarea referendumului ar fi fost mai usoara.

M. S. Gorbaciov: Poate ca in urma cu patru ani ar fi fost si mai usoara. Dar daca am fi putut sti totul la timp. Cu toate acestea, la vot s-au prezentat 80% din populatie, dintre care 76% s-au pronuntat pentru pastrarea Uniunii. Si aceasta in conditiile in care era vorba despre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Eu doar propuneam altfel: pentru Uniunea Republicilor Sovietice Suverane, pentru o federatie reinnoita, dar deputatii au insistat asupra mentinerii vechii denumiri. Acum trebuie sa mergem mai departe. Poate ca in luna mai vom semna tratatul si totul se va aseza la locul lui. Cei care il vor semna vor primi toate avantajele ce decurg din apartenenta la Uniune, iar cu cei care nu vor semna vom incepe un proces de divort si aici apar o sumedenie de probleme. Vedeti, chiar granitele dintre republicile noastre sunt stabilite in mod juridic numai in proportie de o treime, restul fiind stabilit de sovietele satesti. Iar populatia? Ea este cu totul amestecata. Principalul lucru pentru noi este sa nu atingem interesele oamenilor - dar cum sa nu le atingem, daca 75 de milioane traiesc in afara granitelor teritoriilor lor nationale, daca 30 de milioane au casatorii mixte. Iata ca, tinand cont de toate acestea, m-am si pronuntat pentru o federatie reinnoita, pentru suveranitate, dar in cadrul Uniunii Sovietice. Intr-un cuvant, trebuie sa ne determinam. Insa procesul merge peste tot diferit. Intrucat vorbim intre patru ochi, va rog sa acordati atentie urmatoarei probleme. Dificultati apar, intre altele, la vecinii dumneavoastra, in Moldova. Daca va merge la fel si in continuare, probabil va trebui sa ne implicam. Se exercita presiuni din toate partile. Poate ca in curand voi trimite acolo inca un grup de deputati. In urma cu ceva timp, a fost emis un decret al Presedintelui, convenit cu moldovenii. Ei au inceput sa-l indeplineasca, dar pe urma l-au torpilat din ambele parti. Moldova este o buna republica. Oamenii au trait bine acolo. Iar acum, confruntarea. Noi facem tot ce este posibil ca acolo sa nu se intample nimic deosebit, insa Moldova sa se hotarasca. Ea poate sa se dezvolte in pace si spre binele ei. O garantie este faptul ca acolo inca nu s-a ajuns la instrainare intre oameni, precum in unele republici. Nu vreau sa spun ca doar in Moldova sunt probleme. Sa luam Georgia. Au organizat ei un referendum propriu, dupa care m-a sunat [Zviad] Gamsahurdia (Zviad Gamsahurdia (1939-l993) a fost primul presedinte al Georgiei ales in mod democratie. Provine dintr-o familie de intelectuali georgieni; in anii '50, a organizat numeroase proteste impotriva politicii sovietice de rusificare a Georgiei. A fost arestat in 1956, pentru ca in anii 70 sa fie inchis timp de trei ani. A fost primul georgian membru al organizatiei Amnesty International, din 1973) si a spus: "Nu bagati in seama referendumul, noi nu intentionam sa iesim. Fara Uniune nu facem fata". I-am raspuns: "Bine, haide sa lucram, dar nu-i exterminati pe osetini - faceti ceva in aceasta privinta". M-a asigurat ca totul merge spre normalizarea situatiei din Osetia. Acele noua republici care s-au pronuntat pentru Uniune si se pregatesc de semnarea tratatului constituie aproape 93% din teritoriile Uniunii, din populatia ei si din potentialul ei economic. Dar nu abandonam nici restul. Am inceput discutiile cu balticii. Ieri a avut loc o convorbire cu lituanienii. Dar daca ne intoarcem la Moldova: si acolo doar, in pofida interzicerii referendumului, zeci si chiar sute de mii de oameni au votat pentru Uniune. Acest lucru a demonstrat: confruntarea se va mai mentine. Cu privire la problema Moldovei, vom intretine contacte cu dumneavoastra. Stiu ca presa dumneavoastra scrie mult in aceasta privinta, si scrie pe nedrept. Or, presa este un lucru. Dar cineva chiar dintre oficialitati, de asemenea, nu s-a retinut. I-am spus lui A. A. Bessmertnah (Aleksandri Bessmertnah (n. 1933) a fost, pentru cateva luni, ministrul de Externe al Uniunii Sovietice in 1991, urmandu-i in acest portofoliu georgianului Eduard Sevardnadze. Dupa puciul din august 1991, Gorbaciov il demite din aceasta functie) ca el sa vorbeasca cu ministrul dumneavoastra de externe: nu trebuie sa acutizam aceasta problema. Acum cateva cuvinte despre procesul politic de la noi. Ne indreptam spre reinnoirea hotaratoare a acestuia. Doar cultura politica de la noi a fost asemanatoare cu cea de la dumneavoastra. Daca esti adversarul meu politic, inseamna ca imi esti dusman. In cel mai bun caz, locul tau este la puscarie. Ma pronunt in mod hotarat pentru formarea cat mai rapida a noii culturi politice, pentru intarirea procesului normal pluripartitist, dar in conditii de legalitate. Insa deocamdata la noi se tropaie, se tipa, se fac mitinguri. In ultima vreme am fost nevoit sa restrang un pic aceasta anarhie. Vai, cum s-au revoltat partizanii ei! Dar nu-i nimic, trebuie sa fie ordine. Desi imi dau seama ca este greu s-o restabilesti, pentru ca partizanii dezordinii s-au aruncat in lupta. Problema e ca acolo unde au ajuns la putere, n-au reusit sa faca nimic. Ei simt ca nu vor rezista mult sprijinindu-se doar pe lozinci populiste. Rata de popularitate a lui Eltan scade si ei au intreprins un contraatac, declarand ca perestroika n-a dat nici un rezultat si au jucat riscand cu totul. Nu intamplator la congresul sau, Eltan a pus de cinci ori problema alegerilor presedintelui Rusiei, dar nu a gasit sprijin. Dar spun inca o data: nu Eltan este problema. El este un produs al epocii precedente, ca noi toti [s. m]. Problema o constituie cei din jurul lui, care il dispretuiesc, dar ii folosesc energia, dorinta de revansa, insa in anturajul lui sunt niste forte periculoase. Legaturile lor trec peste granita si ei, pur si simplu, ravnesc puterea. In multe privinte, acestia sunt niste oameni fara patrie si istorie. Si ei nu-i permit lui Eltan sa faca nici un pas. Cu Eltan e posibil sa ajungi la o intelegere, cu ei niciodata, pentru ca tocmai cu ei avem scopuri politice diferite.

I. Iliescu: Probleme aproape asemanatoare, dar, desigur, la alta scara, sunt si la noi. Cu toate acestea, asupra noastra se exercita presiuni nu numai dinauntru, dar si din exterior. De pilda, nu putem obtine credite de la BIRD si FMI. De ce? Se amesteca SUA. Or, pentru noi, creditele reprezinta o chestiune de importanta, vitala. Situatia politica interna nu este mai putin complicata decat cea externa, iar cea economica, de asemenea. Anul 1990 a fost in an al luptei politice. Acum problemele economice si sociale sunt primordiale. Am sperat ca prin ridicarea preturilor vom putea iesi din spirala de criza, dar deocamdata piata nu se stabilizeaza. Cauza consta in faptul ca ramurile industriale de baza practic stagneaza si nu avem resurse pentru a le resuscita. Si urmeaza tot lantul.

M. S. Gorbaciov: Nu aveti impresia ca Occidentul vrea sa ne puna pe butuci si pe noi, si pe voi, pentru ca dupa aceea sa ne cumpere totul pe nimic?

I. Iliescu: Fara indoiala (Acest pasaj al discutiei readuce in memorie celebrul slogan al manifestantilor pro-iliescieni, care clamau in epoca "Nu ne vindem fara!".). Vrea sa se foloseasca de situatia noastra, intr-adevar, dificila. Anul in curs este foarte complicat. Deocamdata, clasa muncitoare a fost cu noi. Taranimea, la fel. Dar acum, in ambele cazuri, observam o ostilitate crescanda. Somajul a ajuns la 500.000 de oameni. Piata este dezechilibrata. Toate acestea constituie o sursa permanenta de nemultumire. Fortele dusmanoase interne si externe coopereaza. In aceste conditii, tratatul pe care il incheiem astazi are pentru noi o foarte mare importanta. El demonstreaza increderea reciproca existenta intre tarile noastre. Insemnatatea acestuia este evidenta. Dar trebuie spus ca opozitia dinauntrul tarii ne ataca si in legatura cu acest tratat. Ea afirma ca noi vrem, cu ajutorul tratatului, sa legiferam rapirea Basarabiei de catre rusi, sa confirmam pierderea teritoriilor romanesti. Cei de dreapta incearca sa intre in alianta cu cei de dreapta din Moldova. Dar noi suntem impotriva. Ne straduim sa actionam in mod realist. Conducerea tarii considera ca si la ora actuala totul este clar si trebuie sa pornim de la realitati, iar istoria este cu totul alt lucru. Dar e greu sa explici oamenilor toate acestea. As vrea sa va rog sa ne intelegeti, sa intelegeti ca suntem nevoiti sa ne exprimam in mod diferit, sa vorbim in limbi diferite cu oameni diferiti. In Moldova, dupa parerea noastra, exista forte realiste. Va sfatuiesc sa va sprijiniti mai mult pe Snegur. El gandeste in mod realist.

M. S. Gorbaciov: Dar este derutat.

I. Iliescu: Da, el intelege asta.

M. S. Gorbaciov: Dupa vizita mea in Japonia, il invit la Moscova - sau poate ca ma duc chiar eu in Moldova.

I. Iliescu: Ar fi bine. Tratatul pe care il semnam deschide noi posibilitati pentru contacte cu Moldova, pentru legaturi umane, pentru relatii tehnice, sociale si culturale.

M. S. Gorbaciov: Este tocmai ce trebuie.

I. Iliescu: Cred ca moldovenii trebuie sustinuti in problema Transnistriei, gagauzilor.

M. S. Gorbaciov: Cred ca trebuie sa facem totul pentru a nu permite scindarea republicii.

I. Iliescu: La noi in tara, cei de dreapta se folosesc activ de toate procesele din Moldova.

M. S. Gorbaciov: Haideti sa pornim de la faptul ca, in primul rand, viata din Moldova trebuie sa reintre pe un fagas normal, iar in al doilea rand, vom face totul pentru dezvoltarea legaturilor normale dintre Romania si Moldova, pe bazele puse de noul tratat.

I. Iliescu: Si poate cream o comisie comuna a istoricilor, sa gandeasca.

M. S. Gorbaciov: Cred ca trebuie sa asteptam. Cand tensiunea scade, atunci sa discute ei - insa acum este nevoie de o stabilizare.

I. Iliescu: Chestiunea pe care am abordat-o este primul moment delicat. As vrea sa abordez si problema frontierei acvatice din Marea Neagra. Si in aceasta privinta au loc dispute in Romania, este vorba de Insula serpilor. Aceasta reprezinta doar 17 hectare de uscat in fata Deltei Dunarii, la 40 km de aceasta. Candva a apartinut turcilor, pe urma rusilor. Dupa primul razboi mondial, romanilor. Apropo, si dupa tratatul de pace din 1947 a fost lasata Romaniei. In anul 1948, in cadrul precizarii granitei, a intrat in componenta URSS. Singurul obiectiv care exista pe aceasta insula este farul. In afara de un grup de militari, acolo nu sunt alti oameni. Insa disputele au fost si raman. Iar toate acestea sunt legate de linia de granita din spatiul acvatic.

M. S. Gorbaciov: De pe senalul navigabil, probabil.

I. Iliescu: Si de pe fluviu, si de pe mare. Intelegeti, daca in jurul acestei insule, in conformitate cu dreptul international, ar fi creata o zona sovietica, corespunzatoare, ea ar acoperi o parte din apele teritoriale romanesti.

M. S. Gorbaciov: Daca ati pus aceasta problema, o vom studia si ne vom gandi. Nici n-am stiut de aceasta problema. Acum suntem in discutii cu chinezii privind chestiunea frontierei. Dar acolo sunt 7.000 de kilometri.

I. Iliescu: si acum a treia problema. In timpul primului razboi mondial, valorile Trezoreriei romane au fost transferate in bancile rusesti. Dupa razboi am vorbit despre aceasta, dar valorile nu au fost gasite. In anul 1956, o parte din tezaur (aurul scitilor, din sapaturile arheologice) a fost gasita si se afla acum in muzeele romanesti. Nimic altceva nu s-a gasit. Poate ca ar trebui sa infiintam o comisie comuna?

M. S. Gorbaciov: Aceasta este, de asemenea, o noutate pentru mine. Voi cere un raport cu privire la aceasta tema. Si pe urma vorbim si ne intelegem.

I. Iliescu: Rezolvarea acestei probleme ar fi, desigur, un moment pozitiv.

M. S. Gorbaciov: Daca se poate face ceva, vom face. Iar acum, probabil, e timpul sa invitam delegatiile.

Inregistrarea negocierilor lui M. S. Gorbaciov cu presedintele Romaniei (Este vorba de discutia intre cei doi sefi de stat in prezenta delegatiilor reunite pentru semnarea Tratatului intre URSS si Romania, dupa cum se intelege din pasajul anterior) Ion Iliescu, 5 aprilie 1991

M. S. Gorbaciov: Va salut, domnule presedinte, si pe toti cei care va insotesc in cursul vizitei. Vreau sa subliniez ca acordam o mare importanta acestei vizite, suntem destul de multumiti de faptul ca, conform intelegerii comune, am ajuns la aceasta vizita asupra careia am convenit mai demult. Sigur ca intretineam contacte cu dumneavoastra permanent, dar a venit momentul sa extindem cadrul relatiilor noastre si sa le punem pe baze noi. Am avut deja posibilitatea sa ma exprim sincer cu privire la faptul ca noi toti din Uniunea Sovietica si tarile Europei de Est am parcurs un timp dupa evenimentele revolutionare din trecutul recent. In aceasta perioada de reflectie serioasa ne-am dat seama ca in relatiile noastre nu totul a fost asa cum ar trebui sa fie in domeniile politic, economic si ideologic. Poate ca sfera cea din urma merita a fi detasata in mod deosebit, iar noi am vorbit despre aceasta. A venit timpul sa spunem: evident, prietenii nostri s-au plictisit de noi, ceva nu le place (Se refera la desfiintarea Pactului de la Varsovia, la 1 iulie 1991, la Praga). Timp de un an n-am deranjat pe nimeni, considerand ca totul trebuie sa fie analizat si cumpanit cu grija. Si in tot acest timp ne-am dat seama ca noi toti avem nevoie unul de altul. Sunt convins ca peste tot incepe sa se traga concluzia ca noi toti trebuie sa ne schimbam abordarile, sa discutam in comun ce merita sa fie pastrat din experienta trecutului si ce ar trebui sa fie schimbat, a aparut dorinta de a relua negocierile. Ignorarea acestei concluzii ar insemna sa comit prostii politice. Faptul ca vizita presedintelui Romaniei este insotita de semnarea noului Tratat inseamna ca in relatiile noastre se deschide o noua pagina. Este cel mai important lucru, pentru ca el confera vizitei o insemnatate exceptionala! In sensul ca arata cum trebuie construite relatii bilaterale in conditii noi. Aceasta confera Tratatului si un important rasunet international. In politica, castiga acela care este realist si stie sa traga invataminte. Avem multe blocaje, trebuie sa sarim peste unele dintre ele pentru a merge mai departe, caci altfel pierdem timp si ne va trebui mult pentru a ne da seama ce se intampla. Tocmai in aceasta abordare realista consta importanta de pionierat a vizitei dumneavoastra si a Tratatului. In cadru prietenesc, am vorbit putin despre problemele care s-au adunat la noi. Acum suntem pregatiti sa continuam schimbul de opinii. Suntem pregatiti sa va ascultam.

I. Iliescu: In primul rand, va multumesc pentru invitatie, pentru primirea calda. De la bun inceput as vrea sa-mi exprim acordul deplin cu aprecierea dumneavoastra data relatiilor noastre si Tratatului de colaborare, buna vecinatate si prietenie caruia noi li acordam o importanta deosebita. Reprezentantii ministerelor noastre au finalizat cu succes aceasta lucrare. Documentul a iesit consistent si de o mare rezonanta internationala. El reflecta dorinta comuna de a pune relatiile sovieto-romane pe baze noi, tine seama de schimbarile care au avut loc atat in aceste relatii, cat si pe continentul european si in lumea intreaga. Cred ca acest document va fi important din punctul de vedere al relatiilor internationale, pentru ca este semnat intre doua tari diferite ca marime, dar unite din punctul de vedere al nazuintelor lor. Problemele cu care noi ne confruntam sunt, intr-adevar, serioase. Si adineauri am discutat cu dumneavoastra despre aceasta. Ne dam seama pe deplin de toata complexitatea proceselor care au loc in Uniunea Sovietica in domeniile politic, economic si social. Noi intelegem foarte bine ca aceste dificultati au loc si la nivel de conducere, si in randul poporului. Avem probleme asemanatoare. Bineinteles, tinand cont de faptul ca tarile noastre difera. Anul trecut, la noi au avut loc evenimente politice importante, s-a desfasurat un proces de confruntare, dar care nu a ajuns la forme extreme. Punctul culminant l-au constituit alegerile din luna mai [20 mai 1990 - n. m], dupa care in viata politica a tarii au avut loc niste transformari calitative. Procesele au inceput sa se desfasoare intr-un cadru nou, pe baze politice, statale principial noi. Apar institutiile democratice, care determina dezvoltarea politica a tarii. La ora actuala avem peste 100 de partide. Iar in Parlament, care lucreaza destul de intens, sunt reprezentate 14 dintre ele. Cu alte cuvinte, este vorba, practic, de un sistem pluripartinist. Parlamentul nostru a inceput o activitate intensa de elaborare a legilor, de reinnoire a intregii baze legislative. Se dezbate proiectul Constitutiei, pe care noi ne propunem s-o adoptam pana la finele anului.

M. S. Gorbaciov: Si aici intentiile noastre coincid.

I. Iliescu: Dupa aceea, la noi vor avea loc alegeri noi. Mandatul nostru, al Parlamentului si al Presedintelui, functioneaza pana la mijlocul anului viitor.

M. S. Gorbaciov: Ma gandesc acum la aceleasi probleme. Acum sunt deseori intrebat daca mandatul meu va lua sfarsit in momentul adoptarii noii Constitutii.

I. Iliescu: Problemele noastre principale se afla in sfera economica si in cea sociala. Am adoptat o linie politica ferma de reforme economice, de trecere de la centralism la piata economica. Acest proces insusi genereaza multe dificultati. Perioadele de tranzitie au fost intotdeauna foarte grele.

U. S. Gorbaciov: Numai lui Karl Marx i-a fost usor atunci cand teoretiza despre perioade de tranzitie - or, pentru un om politic, o asemenea perioada este cea mai dificila.

I. Iliescu: Exista trei elemente principale care creeaza dificultati in tara noastra. Toata structura economica a fost creata pe baze nerationale. Ceausescu a construit-o pe baza conceptiei staliniste. S-a creat o infrastructura care a favorizat procesul accelerat de industrializare, se dezvoltau industria grea, constructia de masini, metalurgia. Se considera ca pe aceste baze va fi modernizata intreaga economie a tarii. Pe aceasta se bazeaza conceptia de autarhie. Toate acestea ne-au lasat mostenire o structura irationala, cu o mare dependenta de export (Asa apare in stenograma - cu siguranta, este o greseala de transcriere sau de exprimare, caci nu poate fi vorba decat de dependenta de importuri). Tineti minte ce a spus Stalin, parca, in 1945-l946?

M. S. Gorbaciov: In 1946. Cand a estimat cat trebuie sa producem pentru a fi independenti.

I. Iliescu: El a consemnat cifra de 60 milioane de tone de otel. Or, in Romania au fost construite capacitati de productie de 15 milioane de tone, si asta in conditiile in care noi nu dispunem de resursele necesare - in speta, de carbune cocsificabil.

M. S. Gorbaciov: Aveti capacitati de productie care ar trebui folosite, dar nu aveti minereu de fier. Iata unde trebuie sa ne unim eforturile.

I. Iliescu: Acelasi lucru este valabil pentru petrochimie, desi noi, desigur, suntem o fara care extrage titei. In prezent, extragem 7 milioane tone de titei, iar candva erau 12. Capacitatile existente de prelucrare a titeiului sunt proiectate pentru prelucrarea a 35 milioane de tone.

M. S. Gorbaciov: Am vorbit de cateva ori despre aceasta cu Ceausescu, care ne-a acuzat ca nu-i dam petrol. Dar reiese ca voi ati construit multe capacitati, iar noi suntem vinovati ca nu va livram petrol.

I. Iliescu: Avem de a face cu scaderea productiei industriale, care se transforma in problema cea mai dificila. In schimb, nu avem datorii.

M. S. Gorbaciov: Am putea sa ne impartim datoriile.

I. Iliescu: Este, desigur, o realizare a lui Ceausescu - dar se pune intrebarea: Pe seama carui lucru a fost facuta aceasta? Bineinteles, pe seama pagubelor aduse economiei, a scaderii nivelului de trai al populatiei. Timp de 10-l5 ani nu reinnoiam fondurile principale (Se refera la utilajele si fondurile fixe industriale).

M. S. Gorbaciov: Avem si noi fondurile principale invechite. Gradul lor de uzura este de 35-42%.

I. Iliescu: La noi acest indicator este, de asemenea, undeva la nivelul de 35-40%. Intr-un cuvant, ceea ce am mostenit este una dintre sursele marilor greutati din metalurgie, energetica, petrochimie. Iar toate acestea duc la o reactie in lant. De aici provine reducerea productiei pe parcursul intregului an trecut. Nu avem resurse pentru importuri de materii prime, iar credite nu ni se acorda. Este din cauza ca noi nu suntem in centrul simpatiilor SUA. Iata ca Polonia si-a dublat datoriile intr-un an, au crescut si datoriile Ungariei, dar atitudinea fata de ele este alta.

M. S. Gorbaciov: Dar calculate pe cap de locuitor, datoriile Ungariei sunt cele mai mari din lume.

I. Iliescu: Nu putem obtine nici un miliard de dolari - de un an intreg discutam aceasta problema cu Fondul Monetar International. Romania a dovedit deja ca in tara se dezvolta democratia. Insa despre Iliescu tot se discuta cine este, neocomunist sau democrat.

M. S. Gorbaciov: Aproape la fel se discuta cine este Gorbaciov si cine este Eltan. Aceasta se numeste "cea mai adevarata politica".

I. Iliescu: Acest lucru se confirma si prin faptul ca la vremea potrivita Gonzalez mi-a povestit despre pozitia SUA in legatura cu posibilitatea victoriei lui Ortega in alegeri din Nicaragua, americanii au zis atunci direct: nu vom recunoaste victoria lui Ortega. Sigur ca este politica.

M. S. Gorbaciov: Situatia este cunoscuta. De la conducerea RFG, apropo, primesc adrese cu recomandarea de a-l primi pe Antall (Jozsef Antall - premierul din acea perioada al Ungariei). Pentru Romania nu o cer.

I. Iliescu: Un alt aspect al problemei este insusi procesul de tranzitie de la sistemul centralizat de conducere a economiei spre infrastructuri noi, bazate pe relatii contractuale. Daca luam domeniul inzestrarii tehnico-materiale, se vede cat de greu merg aici schimbarile. Imediat dupa Revolutie, in decembrie 1989, intreprinderile nu au vrut sa ia in calcul opiniile ministerelor, luptandu-se pentru obtinerea autonomiei depline, insa deja dupa cateva luni, cand toate legaturile precedente erau rupte, si-au dat seama ca n-au incotro, ca altfel nu pot sa-si asigure dezvoltarea productiei, si au inceput sa se adreseze iarasi guvernului cu rugamintea de a li se garanta asigurarea tehnico-materiala. Relatiile economice trebuie construite pe baze sanatoase. Dar, de asemenea, este clar ca vom trai cu aceste greutati inca vreo cativa li. Acum am pasit pe calea liberalizarii preturilor si a salariilor. Spre aceasta ne-a impins nevoia. Pana acum, multe lucruri se sprijineau pe subventiile statului, pe politica centralizata de redistribuire a beneficiului intre ramuri.

M. S. Gorbaciov: Informatiile dumneavoastra exclud nevoia de explicatiile mele. Este ca o imagine reflectata in oglinda - si este de inteles, pentru ca noi promovam acelasi sistem. Exista zone unde taranii vor sa se gospodareasca in mod individual.

I. Iliescu: Dificultatile, fireste, sunt asemanatoare, dar trebuie sa tinem seama de marimile diferite ale tarilor noastre. Acum am pornit reforma agriculturii. Potrivit legii funciare, se restabilesc drepturile de proprietate ale taranilor, dreptul lor la activitate economica independenta. Trebuie sa restabilim dreptul persoanelor particulare asupra pamantului. Limita pe care noi o introducem este de 10 hectare pentru o familie. In procesul de infaptuire a reformei vor aparea, desigur, probleme suplimentare. Luam, de pilda, cooperativele. Acolo unde ele lucreaza bine, chiar cu restabilirea drepturilor de proprietate, membrii lor doresc sa pastreze structura existenta a organizarii productiei, sa aplice diferite forme de asociere. Dar exista zone unde taranii vor sa se gospodareasca in mod individual. Nu le impunem nimic, sa hotarasca singuri. In zonele de munte, inainte, cooperativele erau infiintate in mod artificial. Disparitia lor nu a dus la pierderi cat de cat sensibile. Daca sunt interesati, taranii vor lucra mai bine. Altceva este in zonele de campie, unde cooperarea este intrebuintata datorita necesitatii de a folosi pe larg mecanizarea, chimizarea, ameliorarea, rezolvarea problemelor de inzestrare tehnico-materiala. Anul acesta ne asteptam la schimbari majore. Speram sa obtinem rezultate satisfacatoare. Toate acestea vor avea consecinte politice. Avem opozitia de dinauntru si "prieteni" (Ghilimelele ne apartin, fiind sugerate de context) de peste hotare care se straduiesc sa exploateze dificultatile existente si pe cele care vin.

M. S. Gorbaciov: Ce scadere de produce aveti?

I. Iliescu: Anul trecut a fost de 35%, iar recesiunea a continuat si in primul trimestru al acestui an (Discursul de sfarsit de an despre economie a subliniat in mod excesiv performantele din acest domeniu)2. Insa undeva spre sfarsitul lui martie a aparut tendinta spre stabilizare si chiar o anumita revigorare in cateva ramuri. Acum, principala sarcina a guvernului este stabilizarea situatiei. Bineinteles, acest lucru va depinde de modul cum vom reusi sa asiguram dezvoltarea principalelor ramuri, energetica, chimie, metalurgie, ceea ce ar impulsiona si resuscitarea productiei in celelalte ramuri, precum industria alimentara. V-am cere sa manifestati intelegere in ceea ce priveste aceste probleme. Ele sunt legate si de colaborarea noastra bilaterala. Chestiunile care apar sunt analizate si discutate de reprezentantii tarilor noastre. Este important sa restabilim schimburile dezechilibrate. Ne recunoastem vina pentru faptul ca [rata] schimburilor comerciale a fost pentru noi [initial] pozitiva, iar la inceputul anului 1991 aceasta a devenit negativa din cauza livrarilor incomplete in URSS a unor marfuri industriale. Speram sa facem fata situatiei. Va cerem sa examinati posibilitatea de a ne acorda un ajutor in livrarile de gaze naturale. Inainte, noi primeam 7,5-8 miliarde de metri cubi in contrapartida pentru masini, echipamente si alte marfuri. Contractele pe acest an au fost incheiate pentru o cantitate de 3 miliarde. Aceasta inseamna ca daca inainte primeam cate 22-24 milioane de metri cubi de gaze pe zi, acum [primim] abia 8,3. Aceasta creeaza o situatie destul de dificila pentru mari centre orasenesti, inclusiv Bucuresti, si pentru intreprinderi. Din cauza reducerii cantitatilor de gaze livrate a scazut presiunea din gazoducte, ceea ce ingreuneaza utilizarea chiar a acelui volum pe care il primim. Am cere restabilirea livrarilor la nivelul anului trecut si ca specialistii sa fie insarcinati sa analizeze prin ce modalitati am putea ajunge la o intelegere. Avem o serie de acorduri privind legaturi de cooperare ale caror termene au expirat. Este vorba, in speta, de fero-aliaje, metale neferoase etc. Consideram ca este necesar ca activitatea Comisiei Interguvernamentale Mixte sa fie intensificata, sa se vada cum se poate aseza colaborarea pe baze noi, pentru a pastra schimburile reciproce la un nivel necesar ambelor parti. Noi ne pronuntam pentru participarea reciproc avantajoasa la realizarea unor proiecte de intreprinderi mixte de pe teritoriile Romaniei si Uniunii Sovietice, pentru folosirea capacitatilor din metalurgie si constructia de masini. S-ar putea realiza o serie de legaturi de cooperare in domeniul prelucrarii metalelor. Am fost printre principalii furnizori de nave pentru Uniunea Sovietica. S-ar putea participa la intreprinderi si proiecte dupa modelul participarii noastre la Krivoi Rog, Sovietabad, in regiuni unde se extrage petrol si de unde se pot asigura livrari de celuloza. Avem o mobila buna, dar nu ne ajunge masa lemnoasa. Primind-o de la dumneavoastra, am putea produce mai multa mobila pentru piata dumneavoastra. As vrea sa apreciez in mod pozitiv faptul ca se manifesta intelegere din partea conducerii sovietice fata de acele probleme complexe cu care ne confruntam. Ar fi util sa discutam in comun, pe plan practic, problema restabilirii legaturilor economice, acordandu-ne ajutor unii altora. In ceea ce priveste domeniul politic, suntem multumiti de dezvoltarea buna a relatiilor noastre. Colaboram activ pe arena internationala, pe linia Ministerelor de Externe, in organizatii internationale, se intretin consultari utile. Noi suntem favorabili intaririi si dezvoltarii acestei experiente bune. Avem deja un fundament pentru dezvoltarea in continuare a legaturilor politice, economice, culturale si stiintifice. In curand, la noi vine academicianul G. Marciuk (G. Marciuk - matematician sovietic, membru al Academiei de stiinte, cunoscut publicului roman de specialitate prin lucrarea Metode de analiza numerica, aparuta la Editura Academica in 1981). Suntem pregatiti sa semnam cu el un document privind colaborarea pe linia academiilor de stiinta. Niste contacte utile se dezvolta intre Ministerele Culturii, Invatamantului etc. Tinem cont si de situatia care se creeaza in URSS. Intentionam sa dezvoltam contactele cu republicile unionale, inclusiv in domeniul economic, pe linia unor intreprinderi. Avem relatii intense cu Ucraina, Moldova, Federatia Rusa, nu uitam si de alte republici. Este firesc ca la noi se manifesta un interes deosebit fata de republicile vecine, Moldova si Ucraina. Aici exista chestiuni delicate. Le abordam in mod rational, echilibrat, tinand cont pe deplin atat de realitatile relatiilor noastre bilaterale, cat si de situatia internationala. Vrem sa fim realisti, sa avem o atitudine corecta si sa nu va cream probleme. Dimpotriva, este important ca fortele extremiste de dreapta, atat din tara dumneavoastra, cat si de la noi, sa fie, ca sa zic asa, dezarmate, sa procedam cu abilitate, consultandu-ne reciproc. Pe aceasta tema, destul de constructiv au discutat recent ministrii nostri de externe. In afara de aceasta, ministrul roman a vizitat Kievul si Chisinaul, unde a purtat convorbiri utile. In Romania a venit in vizita Snegur. A fost o vizita buna. Ea a ajutat la scaderea unei anumite tensiuni din Romania, a contribuit la dezarmarea fortelor extremiste (Este vorba de intalnirea de la Iasi dintre Snegur si Iliescu, ocazie cu care s-a pus capat "podurilor de flori".). Suntem pentru continuarea acestei activitati si mai departe. Avem nevoie sa deschidem consulatele generale din Iasi si Chisinau, sa rezolvam, in sfarsit, chestiunea privind casele de cultura din Bucuresti si Moscova. Cunoastem dificultatile dumneavoastra cu Sovietul Moscovei, totusi v-as cere concursul in gasirea unei cladiri necesare in Moscova. In ceea ce priveste un sediu pentru centrul dumneavoastra cultural din capitala Romaniei, totul deja s-a rezolvat. Putem fi satisfacuti de dezvoltarea relatiilor noastre. Acum semnam noul tratat, care determina o noua faza a acestor relatii, creeaza pentru ele un cadru nou. In legatura cu faptul ca recent ati primit vizita presedintelui Turciei, Turgut Ozal, pot sa spun ca avem cu aceasta tara relatii bune. Am salutat ideea colaborarii in regiunea Marii Negre, cunoastem atitudinea pozitiva fata de ea din partea sovietica. Ar putea fi tinute consultari speciale bilaterale pe aceasta teren. Ar fi bine sa nu uitam, in acest context, si de colaborarea de pe Dunare, precum si de cea din Balcani. Dezvoltam relatii cu toate tarile din Europa. Consideram colaborarea regionala drept o posibilitate de creare a unui climat favorabil, o contributie la dezvoltarea principiilor CSCE. Vom contribui la acest proces. Iata ce as putea spune, in linii mari, pe teme internationale. Am fi bucurosi sa va salutam, Mihail Sergheevici, in Romania, intr-o perioada de timp pe care o veti considera potrivita. O intoarcere, pur si simplu, este un lucru imposibil (Iliescu nu se refera la faptul ca, dupa incheierea Tratatului cu URSS, din considerente ce tin de imaginea pe planul politicii interne, nu ar putea reveni dintr-o vizita oficiala la Moscova. Este vorba de schimbarea conjuncturilor interne si internationale care fac imposibila intoarcerea la traditiile "fratesti" intre partidele si statele comuniste si, mai ales, la modul la care un lider de la Kremlin ar putea fi primit, in noile conditii, la Bucuresti).

M. S. Gorbaciov: Va multumesc. As vrea si eu sa abordez pe scurt unele probleme. La inceput, pentru a va informa cu privire la situatia din tara. Acum ne aflam in faza cea mai responsabila a evolutiei perestroikai. Au avut loc discutii, mitinguri, a fost o etapa de elaborare a politicii. Acum totul a ramas in trecut. A inceput perioada de probare a politicii prin practica. Perioada de realizare concreta a cursului spre reinnoirea societatii. In toate etapele precedente, in ciuda discutiilor, toate lumea a fost pentru perestroika. Toata lumea intelegea: nu se mai poate trai asa in continuare. Dar acum dezbaterile s-au reluat, chiar cu mai multa acuitate decat inainte. Acum se pun intrebarile: incotro mergem? Spre ce societate inaintam? Cine va determina politica in aceasta societate? Cui va apartine proprietatea si puterea? Ce se va intampla cu Uniunea? Intr-un cuvant, s-au ridicat toate problemele fundamentale. Aceasta inseamna ca reformele au atins toate categoriile societatii, toate structurile, toate interesele vitale ale oamenilor. Aici este cauza principala a situatiei tensionate din tara. A situatiei din economie, politica si relatii interetnice. Insa cea mai mare dificultate o constituie mentalitatea oamenilor, modul lor de viata. Obisnuinta cu anumite forme de munca. Este cel mai mare obstacol. Forta cea mai conservativa a societatii este starea mintilor ei. Cand am spus primavara trecuta ca vrem sa ne indreptam spre piata, se poate spune ca am rezistat cu greu in posturile noastre. A trecut un an si oamenii au ajuns la constientizarea necesitatii pietei. Inseamna ca situatia nu este chiar atat de disperata, ca mentalitatea incepe sa se schimbe si ea. Acum exista doua, chiar trei tipuri de atitudini. Sub presiunea situatiei economice, a situatiei de pe piata, o insemnata parte a societatii are intentia sa se intoarca la situatia dinainte: sa fie modest traiul, dar sigur. Sunt niste forte puternice. In trecut doar, cu toate neajunsurile, au existat categorii care s-au aflat intr-o situatie destul de favorabila. Este vorba despre lucratorii din complexul de aparare, armata, o anumita parte a intelectualitatii, a aparatului de administrate. Nu sunt multumiti de situatia actuala. Dar sa ne intoarcem ar insemna sa revenim la acel impas istoric in care s-a trezit societatea. In anii 1982-l983, venitul National a incetat sa creasca si, de fapt, chiar a inceput sa scada. Productivitatea muncii in industrie a fost de 2,5 ori, iar in agricultura de 5 ori mai scazuta decat in tarile dezvoltate. Inapoierea tehnica devenea din ce in ce mai vizibila. De aici, supraconsumul de resurse. Pe o unitate de productie cheltuiam de 1,5-2 ori mai multe materii prime decat tarile occidentale. Atunci, e adevarat, ne scaldam in bogatii, se parea ca aveam de toate din belsug, exista si excedent de forta de munca. Ne salva si conjunctura preturilor la petrol. Pe urma, situatia a inceput sa se schimbe. Dupa petrol trebuia sa mergem in Siberia. Iar aceasta marea cheltuielile de extractie si transport de 2, 3 si chiar de 10 ori. Preturile la petrol au scazut, iar resursele de munca s-au epuizat. Daca in 1990 am putut exporta 125 milioane tone de titei, anul acesta [am exportat] doar 60 de milioane. Ceea ce inseamna ca vom pierde in jur de 6 miliarde de dolari. Iar in preturi interne, este egal cu scaderea circuitului comercial cu 100 miliarde de ruble. Intr-un cuvant, o intoarcere inapoi, pur si simplu, este un lucru imposibil. Asadar, una dintre pozitii este aceasta intoarcere. A doua este un salt hotarat inainte: de a privatiza totul, de a demonta totul, de a descentraliza, si cat de repede. Insa in starea actuala a tarii, a economiei ei, dezintegrarea activitatii economice ar insemna dezagregarea societatii. Cu alte cuvinte, este vorba de o aventura. Partizanii unei asemenea pozitii ne critica si ei, de pe pozitiile lor. Insa Sovietul Suprem nu accepta asemenea conceptii. De pilda, nu aproba desfiintarea unor ministere, pe care noi o consideram posibila. Si poate ca deputatii au dreptate in acest sens. Ei spun: mai intai formati mecanisme noi si pe urma le vom distruge pe cele vechi. Totul trebuie facut tinand cont de starea economiei. Avem nevoie de o manevra. Si aceasta este cea de-a treia pozitie. Iar cand am inceput s-o realizam, opozitia a spus: Gorbaciov isi schimba cursul. Si trebuia sa conving. Manevra cere timp. Dar ea este necesara. Acum vom lua masuri pentru a restabili legaturile politice si economice. Dar, in paralel, vom crea infrastructuri de piata, vom stimula afacerile, indeosebi in sfera intreprinderilor mici si mijlocii si in sectorul de servicii. Insa la intreprinderi industriale mari a inceput o miscare: VAZ, KAMAZ si alte uzine mari se transforma in societati pe actiuni, trecand spre noi forme de viata economica. Este extrem de important sa protejam productia de recesiune. Iar pe acest plan, prima grija trebuie acordata ramurilor de baza - petrol, carbune, metal, chimie. Daca nu facem acest lucru, cu totii, si radicali, si conservatori, si centristi, vor esua. Poporul ii va matura pe toti si va instaura o dictatura a cuiva (Dupa cum se stie, au esuat.). In discutia cu minerii, le-am reamintit exemplul Germaniei din anii 1932-l933, cand scaderea productiei a ajuns la 32-33%, iar pe acest suport a aparut Hitler. La noi, acum se fac auzite niste voci care spun: sa fie ce va fi, doar sa nu fie recesiune. Cred ca sarcina mea este sa nu ne pierdem capul, sa nu intram in panica. Daca va fi nevoie, imi permit masuri administrative, de comanda, de orice fel, dar cu conditia ca, cu toate acestea, sa sustin si sa dezvolt mediul pentru economia de piata. Alta problema importanta: trebuie sa terminam cu razboiul legilor, sa restabilim o viata social-politica normala. Razboiul de o asemenea speta, lupta suveranitatilor [nationale] nu aduce nimic, in afara de haos. Si, bineinteles, trebuie sa finalizam elaborarea Tratatului Uniunii. Cred ca in doua luni definitivam aceasta lucrare. Sunt atasat conservarii realizarilor politice ale democratiei. Adica situatia normala a pluralismului politic, a culturii politice noi. Existenta partidelor, a miscarilor, concurenta lor normala, dar cu respectarea legii si ordinii publice. Se cere o putere executiva solida si pastrarea institutiilor democratice. Pentru ca in absenta puterii, democratia, dintr-o valoare suprema, se transforma in opusul ei. Exact la fel, fara democratie, statul puternic se transforma intr-un regim totalitar. Gasirea proportiei optime in aceasta privinta este o problema. Toate solutiile trebuie gasite in lunile care vin. Nu trebuie sa intram in panica. Unii, conservatorii, ne intimideaza: democratia noastra frageda ar putea sa nu reziste. In aceste conditii, situatia poate sa scape de sub control si atunci transformarile democratice vor lua sfarsit. Insa nu putem accepta aventurile care ni se propun. Trebuie sa tinem situatia sub control. Despre relatii bilaterale. Este important sa fie totul bine gandit. Noi suntem pentru intensificarea lucrarilor comisiei interguvernamentale (Este vorba de Comisia Interguvernamentala Romano-sovietica) pe baze regulate. Trebuie sa analizam inca o data potentialele noastre de productie si posibilitatea de a combina capacitatile de care dispunem. Dumneavoastra sunteti mai mult interesati de obtinerea resurselor energetice, iar noi, a echipamentelor pentru sectoarele de petrol si gaze. Pe seama livrarilor resurselor energetice, noi rezolvam problema produselor alimentare. In ultima vreme, noi va dadeam cate 12-l4 milioane de metri cubi de gaze, iar in perioada de dupa 16 martie iar a fost o scadere. Pot sa va promit ca ne vom stradui sa ne mentinem la nivelul de 15 milioane de metri cubi, mai mult nu putem da. Daca gasim macar o posibilitate minima de facut ceva, facem. Dar dumneavoastra, la randul dumneavoastra, ar trebui sa ne ajutati cu echipamente - acum, 70% dintre acestea ni le da Azerbaidjanul. Haideti sa ne unim eforturile. [In ceea ce priveste] masa lemnoasa: acum, in cadrul transferarii diferitelor sectoare de economie spre republici, toate padurile le-am predat Federatiei Ruse.

N. N. Voroniov: Se cer specii de copaci deosebite, cu frunza deasa. Ucraina si Carpatii nu le vor da. Trebuie cautat in Orientul Indepartat.

M. S. Gorbaciov: Este nevoie de o combinatie masa lemnoasa si mobila, de infiintare a intreprinderilor mixte, pentru a se obtine un interes reciproc. Avem republici cu materii prime si altele care sunt interesate de produsul finit. Cele cu materii prime spun ca daca nu se va imparti cu ele pe seama impozitului de circuit, ele nu vor mai livra materii prime. Trebuie analizate acele capacitati care nu mai functioneaza la noi si la voi si sa fie folosite, dar nu pe baza de valuta, ci prin legaturi directe de tip barter (Aplicarea acestei "indicatii" a lui Gorbaciov a insemnat un dezastru pentru industria mobilei din Romania. Ulterior, foarte multe fabrici de mobila au falimentat sau au ajuns in pragul prabusirii, fiind privatizate pe sume derizorii, tocmai in urma acestui tip de acorduri, din cauza imposibilitatii de a-si recupera contravaloarea exporturilor de la parteneri sovietici, dupa destramarea Uniunii Sovietice). Ne tinem de aceasta pozitie. Pretuim colaborarea cu dumneavoastra in domeniul politicii externe, intelegerea reciproca dintre ministerele noastre de Externe este buna, ceea ce s-a demonstrat cu bine la toate etapele dezvoltarii procesului general european. Suntem pregatiti pentru continuarea acestei colaborari pe baza de deplina egalitate in drepturi, de camaraderie, de parteneriat in probleme care privesc Europa, Balcanii, Marea Neagra. In general, avem nevoie de o situatie favorabila in lume, care sa fie in interesul perestroikai de la noi si, precum o denumiti dumneavoastra, al modernizarii sau reinnoirii din Romania. Aici interesele noastre principale coincid. Ati abordat si o serie de probleme delicate. Noi apreciem pozitia echilibrata a conducerii romanesti, desi principalul lucru este sa avem intelegere intre noi. Este o chestiune foarte serioasa si trebuie sa intretinem contacte permanente pe aceasta tema.

SFARSIT