Marc Levy - In alta viata

Marc Levy

In alta viata

Lui Louis,

Surorii mele Lorraine

Jonathan,

Tot asa te cheama? Imi dau seama astazi ca sunt atatea lucruri pe care nu le stiam si resping fara incetare nesfarsirea acestui hau care ma inconjoara de cand ai plecat. Atunci cand singuratatea imi intuneca zilele, priveam adesea cerul, iar apoi pamantul, cu impresia de nestavilit ca esti pe undeva, pe acolo. Si asa a fost de-a lungul ultimilor ani, numai ca nu ne puteam nici vedea nici auzi.

Se pare ca am putea trece unul pe langa celalalt fara ca macar sa ne recunoastem.

De cand ai plecat, am citit mereu, am vizitat atatea locuri cautandu-te, cautand un mijloc de a pricepe, de a afla ceva. Si cu cat intorceam paginile vietii, cu atat bagam de seama ca intelegerea se departa de mine, ca in cosmarurile acelea in care fiecare pas inainte te da la fel de mult inapoi.

Am strabatut nesfarsitele galerii ale marilor biblioteci, strazile acestui oras care a fost al nostru, de unde ne aveam amandoi aproape toate amintirile inca de cand eram copii. Ieri, am mers de-a lungul cheilor, pe dalele pietei in aer liber care-ti placea atat de mult. M-am oprit pe ici, pe acolo, mi se parea ca mi-esti alaturi, iar apoi m-am intors in barul acela mic de langa port, ca in fiecare vineri. O sa-ti amintesti oare? De cate ori nu ne-am intalnit acolo la caderea serii! Ne jucam prinzandu-ne unul pe celalalt in cuvintele fara de sir care ne ieseau de pe buze ca tot atatea pasiuni pe care le traiam impreuna. Si vorbeam fara sa numaram orele acestor tablouri care ne insufleteau vietile si ne duceau spre alte vremuri.

Doamne, cat de mult am iubit pictura, si tu, si eu! Recitesc adesea cartile pe care le-ai scris si-ti regasesc in ele stilul, gusturile.

Jonathan, habar n-am unde esti. Habar n-am daca tot ce am trait are vreun sens, daca adevarul exista, dar daca vreodata vei da peste acest biletel, atunci vei sti ca m-am tinut de cuvant, asa cum ti-am promis.

Stiu ca atunci cand te vei afla in fata tabloului, o sa-ti impreunezi mainile la spate, o sa mijesti ochii ca de fiecare data cand esti surprins si, apoi, o sa zambesti. Daca, asa cum iti doresc, ea o sa-ti stea alaturi, o s-o iei pe dupa umeri, o sa priviti impreuna minunea aceasta pe care am avut privilegiul de-a o impartasi si, poate, poate, o sa-ti amintesti. Atunci, daca asa va fi sa fie, e randul meu sa-ti cer ceva, caci imi datorezi acest lucru. Nu lua in seama ultimele cuvinte, in prietenie nimeni nu-i dator cu nimic. Iata totusi ce-ti cer

Spune-i, spune-i ca undeva pe pamantul acesta, departe de voi, de vremea voastra, am batut aceleasi strazi, am ras cu tine asezati la aceleasi mese si, pentru ca pietrele raman, spune-i ca fiecare din acelea pe care ne-au adastat mainile si privirile pastreaza pentru totdeauna o parte a povestii noastre. Spune-i, Jonathan, ca ti-eram prieten, ca mi-erai frate, poate chiar mai mult de-atat, caci ne-am ales unul pe celalalt, spune-i ca nimic nu ne-a putut desparti, nici macar plecarea voastra atat de brusca.

De-atunci nu s-a scurs nici macar o zi fara sa ma gandesc la voi amandoi, cu speranta c-o sa va traiesc fericirea.

Sunt batran de-acum, Jonathan, iar ceasul propriei mele plecari se apropie, dar, multumita voua, sunt un batran cu inima plina de o scanteie de lumina care o face sa fie asa de usoara. Am iubit! Si oare toti oamenii se pot duce avand o asa de nepretuita comoara?

Inca vreo cateva randuri si vei impaturi aceasta scrisoare, ai s-o bagi in buzunarul de la costum, iar apoi o sa-ti impreunezi mainile la spate si o sa surazi, cum fac si eu scriindu-ti aceste ultime cuvinte. Caci si eu zambesc, Jonathan, n-am incetat o clipa sa zambesc.

S-aveti o viata frumoasa, amandoi.

Prietenul tau, Peter

- Eu sunt. Plec acum din Stapledon, o s-ajung la tine intr-o jumatate de ora, esti acolo? Sa-l ia naiba de robot! Vin.

Peter inchise cu nervozitate, se scotoci prin buzunare dupa chei, inainte sa-si aduca aminte ca i le lasase in ajun supraveghetorului parcarii. Se uita la ceas, avionul spre Miami nu decola de pe Logan Airoport decat dupa-amiaza tarziu, dar, in vremurile acestea tulburi, noile masuri de securitate iti impuneau sa te prezinti la aeroport cu cel putin doua ore inainte de plecare. Incuie usa micului si elegantului apartament pe care-l inchiria cu anul intr-un imobil din cartierul financiar si o apuca pe coridorul cu mochete groase. Apasa de trei ori pe butonul de chemare a liftului, gest de nerabdare ce nu-l facuse niciodata sa vina mai repede. Optsprezece etaje mai jos, trecu in graba prin fata domnului Jenkins, portarul cladirii, si-i spuse c-o sa se intoarca peste doua zile. Lasase in hol un sac cu rufarie ce trebuia dusa la spalatoria de langa bloc. Domnul Jenkins baga intr-un sertar suplimentul "Arte si cultura" din Boston Globe pe care-l citea, scrise cererea lui Peter intr-un registru de serviciu si-si parasi ghereta ca sa-l prinda din urma si sa-i deschida usa.

La intrare, deschise o umbrela mare, imprimata cu o sigla, si-l feri pe Peter de ploaia fina care cadea peste oras.

- Am trimis dupa masina dumneavoastra, spuse el, uitandu-se la cerul mohorat.

- Sunteti foarte amabil, raspunse Peter cu un ton sec.

- Doamna Beth, vecina dumneavoastra de palier nu-i acasa acum, asa ca atunci cand am vazut ca liftul se opreste la etajul dumneavoastra, am dedus.

- Stiu cine-i doamna Beth, Jenkins!

Portarul privi valul de nori cenusii si albi ce li se-ntindea deasupra capetelor.

- Urata vreme, nu-i asa? spuse el din nou.

Peter nu raspunse. Detesta unele dintre avantajele pe care i le oferea viata intr-un bloc de lux. De fiecare data cand trecea prin fata gheretei domnului Jenkins, i se parea ca-i este violata o parte din intimitate. In spatele masutei sale ca se afla in fata marilor usi duble, barbatul cu registrul controla cele mai neinsemnate plecari si veniri ale ocupantilor cladirii. Peter era convins ca, in cele din urma, portarul avea sa stie mai multe despre obiceiurile sale decat majoritatea prietenilor lui. Intr-o zi, cand era in toane proaste, se strecurase pe scara de serviciu pana la parcare ca sa iasa din imobil pe usa de-acolo. cand se intorsese, trecuse mandru nevoie mare prin fata lui Jenkins, dar acesta ii intinsese, politicos, o cheie cu capatul rotund. Si-n timp ce Peter il privea stupefiat, Jenkins ii spuse cu voce neutra

- Daca celalalt drum o sa vi se para vreodata demn de atentia dumneavoastra, cheia aceasta o sa va fie de mare ajutor. Usile de la fiecare etaj sunt incuiate dinspre casa scarilor si numai asa o sa scapati de problema aceasta suparatoare.

In lift, Peter se jurase ca n-o sa lase sa i se vada nici o emotie, sigur fiind ca lui Jenkins nu-i scapa nimic din purtarea lui, filmata de camera de supraveghere. Iar atunci cand, sase luni mai tarziu, avusese o aventura cu o oarecare Thaly, o tanara actrita foarte la moda, se surprinsese petrecandu-si noaptea intr-un hotel, preferand anonimatul locului moacei uluite a portarului sau, a carui inalterabila buna dispozitie matinala il scotea din sarite.

- Cred ca aud motorul masinii dumneavoastra. Nu mai aveti mult de asteptat, domnule.

- Recunosti masinile dupa zgomotul pe care-l fac, Jenkins? spuse Peter cu un ton voit impertinent.

- Oh! Nu pe toate, domnule, dar batrana masina englezeasca pe care o aveti pocneste, si-aici n-o sa ma contraziceti, usor din biele, un fel de "Dadeedoo" ce aminteste de savurosul accent al verilor nostri de peste Atlantic.

Peter facu ochii mari, din ce in ce mai furios. Jenkins isi dorise toata viata sa fie supus al Maiestatii Sale, distinctie de a anumita eleganta in acest oras cu traditii anglo-saxone. Farurile mari si rotunde ale Jaguarului coupe XK 140 tasnira din gura parcarii. Supraveghetorul opri masina pe linia alba trasata la mijlocul peronului.

Chiar asa, dragul meu Jenkins! exclama Peter, indreptandu-se spre portiera pe care barbatul i-o tinea deschisa, asteptandu-l.

Suparat, Peter se aseza la volan, ambala la maxim batrana masina si demara facandu-i un mic gest cu mana lui Jenkins.

Verifica in retrovizoare daca, dupa bunul lui obicei, portarul o sa astepte ca el sa dea coltul strazii si numai apoi avea sa-si dea voie sa se-ntoarca in cladire.

- Ticalos batran! Te-ai nascut la Chicago, tot neamul tau s-a nascut la Chicago! bombani el.

Isi puse telefonul mobil intr-un suport si apasa pe tasta ce forma direct numarul de-acasa al lui Jonathan. Se apropie de microfonul strecurat in parasolar si urla

- Stiu ca esti acolo! Habar n-ai cat de tare ma poate enerva felul asta al tau de a te ascunde. Nu ma intereseaza ce faci, mai ai noua minute. Zau, e spre binele tau sa fii acolo!

Se apleca, voind sa schimbe frecventa radioului adapostit in bord. Indreptandu-se, descoperi la o distanta inca rezonabila de botul masinii o femeie care traversa strada. Uitandu-se mai cu bagare de seama, intelese ca mergea cu acea incetineala pe care, uneori, o impune varsta. Pneurile lasara cateva panglici de guma neagra pe asfalt. Cand masina se opri, Peter deschise din nou ochii. Cu mainile inca inclestate pe volan, trase aer in piept, isi desfacu centura de siguranta si iesi din coupe. Se grabi spre batrana doamna si isi ceru mii de scuze, apucand-o de brat ca s-o ajute sa parcurga cei cativa metri care o mai desparteau de trotuar.

Ii intinse cartea lui de vizita si isi ceru iertare. Folosindu-se de tot farmecul de care era in stare, se jura ca vinovatia de a-i fi provocat o asemenea spaima il va urmari o saptamana intreaga. Batranica il privea tare mirata. Il linisti gesticuland cu batul ei cel alb. Numai faptul ca n-auzea prea bine explica tresarirea pe care nu si-o putuse infrana atunci cand el o luase cu atata amabilitate de brat ca s-o ajute sa traverseze. Cu varful degetelor, Peter indeparta un fir de par ratacit pe gabardina femeii si o lasa sa-si vada de treburile ei, intorcandu-se si el la ale lui. Isi veni in fire in mirosul familiar de piele veche care umplea habitaclul. Isi continua incet drumul spre casa lui Jonathan. La al treilea semafor, fluiera deja.

Jonathan urca treptele incantatoarei sale case din cartierul vechiului port. La ultimul etaj, usa se deschidea chiar in atelierul de sub acoperisul din sticla unde picta prietena lui. O intalnise pe Anna Valton intr-o seara, la un vernisaj. O fundatie ce-i apartinea unei bogate si discrete colectionare de arta din oras ii prezenta lucrarile. Uitandu-se la tablourile expuse in galerie, i se paruse ca eleganta Annei se regaseste pretutindeni in pictura sa. Stilul ei tinea de un secol caruia Jonathan ii consacrase intreaga cariera de expert. Peisajele Annei erau infinite, iar el se folosi de cuvinte alese pentru a i le comenta. Parerea unui profesionist atat de renumit precum era Jonathan i-a mers la inima tinerei femei care isi expunea pentru prima oara panzele.

De-atunci, erau mai tot timpul impreuna, iar primavara urmatoare, se mutasera aproape de vechiul port, in aceasta casa  pe care Anna o alesese. Camera in care ea isi petrecea cea mai mare parte a zilelor si unele nopti avea o veriera enorma. La primele ceasuri ale diminetii, lumina scalda locul, impregnandu-l cu o atmosfera plina de farmec. Parchetul, din scanduri late de culoarea mierii, era imens si se intindea de la peretele sin caramizi albe pana la marile ferestre. Atunci cand lasa deoparte pensula, Annei ii placea sa fumeze cate-o tigara asezata pe unul din pervazurile din lemn de unde privelistea se intindea deasupra intregii rade. Indiferent de vreme, ea ridica storurile ce culisau cu usurinta pe sforile de canepa si adulmeca suavul amestec de tutun si stropi adusi de mare.

Jaguarul lui Peter sa opri de-a lungul trotuarului.

- Cred ca ti-a venit prietenul, ii spuse Anna, auzindu-l pe Jonathan in spatele ei.

El se apropie si o lua in brate, plecandu-si capul in penumbra gatului ei pentru un sarut. Anna se infiora.

- Nu-l lasa pe Peter sa te astepte!

Jonathan ii trecu mana prin gulerul rochiei din bumbac si apoi o strecura pe sanii Annei. Claxoanele se intetira, iar ea-l impinse cu veselie.

- Cavalerul tau de onoare ma cam supara, haide, du-te la conferinta, cu cat pleci mai repede, cu atat o sa te intorci mai repede.

Jonathan o mai saruta o data si pleca de-a-ndaratelea. Cand auzi usa de la intrare trantindu-se, Anna isi aprinse o tigara. De jos, mana lui Peter se zari o clipa in afara habitaclului in chip de salut, in timp ce masina se indeparta. Anna suspina si-si indrepta privirea spre vechiul port unde, odinioara, acostasera atatia imigranti.

- De ce nu vii niciodata la timp? il intreba Peter.

- Timpul tau?

- Nu, cel la care decoleaza avioanele, dupa care oamenii isi dau intalnire ca sa ia pranzul sau cina, timpul pe care-l arata toate ceasurile, dar tu nu porti asa ceva!

- Tu esti sclavul timpului, eu ma impotrivesc lui.

- Stii ca atunci cand ii zici o chestie ca asta terapeutului tau, ala nu mai asculta nici un cuvintel din ce-i spui mai apoi? Se intreaba numai daca, multumita tie, o sa poata sa-si cumpere masina visurilor sale in versiune coupe ori decapotabila.

- N-am terapeut!

- Iata un lucru la care bine-ai face de te-ai mai gandi. Cum te simti?

- Dar tu, de esti in toane asa de bune?

- Ai citit suplimentul "Arte si cultura" din Boston Globe?

- Nu, raspunse Jonathan, uitandu-se pe fereastra.

- Pana si Jenkins l-a citit! Presa asta ma omoara!

- Serios?

- L-ai citit!

- Oarecum, raspunse Jonathan.

- Intr-o zi, la facultate, te-am intrebat daca te-ai culcat sau nu cu Kathy Miller de care eram indragostit, iar tu mi-ai raspuns Oarecum Ai putea sa-mi spui ce intelegi tu prin "oarecum"? Au trecut vreo douazeci de ani de cand tot nu m-am dumirit.

Peter ii trase una volanului.

- Acum nu, pe bune, ai vazut titlul ala tipator "Ultimele vanzari ale conducatorului de licitatii Peter Gwel sunt dezamagitoare!" Cine a batut un record istoric de nimeni egalat de mai bine de zace ani pentru un Seurat[1]? Cine a facut cea mai frumoasa vanzare a unui Renoir in ultimul deceniu? Si colectia Bowen cu Jongkind -ul, Monet -ul, Mary Cassatt -ul si celelalte? Si cine a fost unul dintre primii care l-a aparat pe Vuillard ? Stii cat valoreaza acum!

- Peter, degeaba iti faci sange rau, menirea criticii este sa critice si-atata tot.

- Am dat peste paisprezece mesaje pe robotul telefonului, toate de la asociatii mei de la Christie's[7] si toate pline de ingrijorare. Iata de ce-mi fac sange rau!

Se opri la lumina rosie a semaforului si bombani in continuare. Jonathan astepta cateva minute si dadu drumul radioului. Vocea lui Louis Armstrong se inalta in habitaclu. Jonathan remarca o cutie pusa pe bancheta din spate.

- Ce-ai acolo?

- Nimic! mormai Peter.

Jonathan se intoarse si ii facu inventarul, razand.

- Un aparat de ras, trei camasi sfasiate, doi craci de pijama, unul intr-o parte, altul intr-alta, o pereche de pantofi fara sireturi, patru scrisori facute bucatele, totul stropit cu ketchup. Te-ai despartit?

Peter se contorsiona ca sa azvarle mica cutie pe jos.

- Tu n-ai avut niciodata o saptamana proasta? i-o intoarse Peter dand mai tare radioul.

Jonathan simtea cum il cuprinde tracul si-i spuse lucrul acesta prietenului sau.

- Da-l incolo de trac, esti cel mai tare.

- Iata tocmai genul acela de replica idioata care te scoate cu totul din minti.

- Am tras o spaima teribila la volan.

- Cand?

- Cand am plecat de-acasa, adineauri.

Jaguarul redemara, iar Jonathan se uita pe fereastra cum trec batranele ziduri ale vechiului port. O luara pe autostrada care ducea la aeroportul Logan International.

- Ce mai face dragul de Jenkins? intreba Jonathan.

Peter parca masina pe locul ce se afla chiar in fata gheretei paznicului. Ii strecura discret o bancnota in causul palmei, in timp ce Jonathan isi scotea geanta lui cea veche din portbagaj. Urcara pe sub traveea parcarii in care rasuna ecoul pasilor lor. Ca de fiecare data cand lua avionul, Peter isi pierdu rabdarea cand, dupa ce poarta de siguranta tarai de trei ori la trecerea lui, i se ceru sa-si scoata cureaua si pantofii. Bombani cateva vorba nu prea amabile, iar ofiterul de serviciu ii inspecta pe-ndelete bagajul. Jonathan ii facu semn ca o sa-l astepte, ca de obicei, aproape de chioscul cu ziare. Cand Peter i se alatura, era cu totul absorbit de paginile unei carti de Milton Mezz Mezrow, o antologie a jazzului. Jonathan cumpara volumul. Imbarcarea se facu fara nici o problema, iar avionul decola la timp. Jonathan refuza platoul cu mancare ce i se propunea, cobori micul stor al hubloului si se cufunda in notitele conferintei pe care se pregatea s-o sustina in cateva ore. Peter rasfoi revista companiei, apoi instructiunile de siguranta si, in sfarsit, catalogul obiectelor ce puteau fi cumparate la bordul avionului si pe care il stia pe dinafara. Apoi isi dadu drumul pe spate.

Te plictisesti? il intreba Jonathan fara sa ridice ochii de pe documentul pe care il consulta.

- Ma gandesc!

- Asta ziceam si eu, te plictisesti.

- Tu nu?

- Imi revizuiesc conferinta.

Esti posedat de tipul asta, i-o intoarse Peter, apu­cand din nou instructiunile de siguranta ale avionului 737.

Pasionat!

La gradul asta de obsesie, batrane, imi permit sa insist asupra naturii posesive a relatiei pe care o are pic­torul acesta rus cu tine.

Vladimir Radskin a murit la sfarsitul secolului al XIX-lea, n-am nici o relatie cu el, ci doar cu opera lui.

Jonathan se cufunda din nou in lectura sa, pentru o scurta clipa de tacere.

Numai ce-am avut o impresie de "déjà vu", spuse Peter, rautacios de-a dreptul, dar poate numai pentru ca am mai purtat conversatia asta de o suta de ori.

Ce cauti in avionul asta daca n-ai aceeasi boala ca si mine?

Unu, te insotesc; doi, scap de telefoanele colegilor mei traumatizati de articolul unui cretin din Sunday Ti­mes; si trei, ma plictisesc.

Peter scoase un pix din buzunarul costumului si de­sena o cruciulita pe hartia cu patratele pe care Jonathan isi scria ultimele insemnari. Fara sa scape din ochi ico­nografia pe care o studia, Jonathan facu un cerc langa crucea trasata de Peter. Imediat, acesta din urma puse alaturi o alta cruce, iar Jonathan schita cercul urmator pe diagonala.

Avionul ateriza cu zece minute inaintea orei anunta­te. Nu inregistrasera nici un bagaj, iar un taxi ii duse la hotel. Peter isi privi ceasul si anunta ca mai aveau o ora intreaga pana la conferinta. Dupa ce completa formula­rul de la receptie, Jonathan urca sa se schimbe. Usa ca­merei se inchise in urma lui fara zgomot. Isi aseza gean­ta pe micul secrétaire din acaju ce se gasea in fata ferestrei si puse mana pe telefon. Cand Anna ii raspunse, inchise ochii si se lasa calauzit de vocea ei, ca si cum s-ar fi aflat langa ea, in atelier. Toate lampile erau stinse. Anna se sprijinise de pervazul ferestrei. Deasupra ei, prin imensa veriera, cateva sclipiri de stele care se impotriveau halourilor luminilor orasului se dispersau, delicate broderii pe o palida etola. Stropii sarati ai marii biciuiau vechile ochiuri de geam, imbinate prin borduri de plumb. In ultima vreme, Anna se indepartase de Jonathan, ca si cum rotitele unui mecanism fragil se stricasera de cand hotarasera sa se casatoreasca. La inceput, in primele saptamani, Jonathan interpretase distanta pe care ea o punea intre ei ca pe o teama in fata angajamentului pe viata. Totusi, Anna isi dorise nunta aceasta mai mult decat orice. Orasul lor era la fel de conservator ca si mediul artistic in care se miscau. Dupa doi ani petrecuti impreuna, era de bon ton sa-si oficializeze relatia. La fiecare cocktail monden, vernisaj, mare licitatie, chipurile societatii bostoniene le sugerau din ce in ce mai mult lucrul acesta.

Jonathan si Anna cedasera presiunii societatii mondene. Sa para un cuplu fericit era totodata garantia reusitei profesionale a lui Jonathan. La capatul celalalt al firului, Anna tacea, iar el ii asculta respiratia si-i ghicea gesturile. Degetele lungi ale mainii ei se pierdeau in parul bogat. Inchizand ochii, aproape ca ar fi putut sa-i simta mirosul pielii. La sfarsitul zilei, parfumul Annei se amesteca cu miresmele lemnului, impregnand fiecare coltisor al atelierului. Conversatia se incheie cu o tacere, iar Jonathan puse receptorul in furca si redeschise ochii. Sub ferestre, un flux continuu de masini se intindea ca o nesfarsita panglica rosie. Un sentiment de singuratate il invada, ca de fiecare data cand era departe de-acasa. Suspina, intrebandu-se de ce acceptase aceasta conferinta. Ora se scurgea, isi desfacu valiza si alese o camasa alba.

Inainte sa intre pe scena, Jonathan trase aer in piept. Fu primit cu aplauze, apoi publicul se estompa intr-un semiintuneric. Se aseza in spatele unui pupitru prevazut cu o mica lampa de alama care avea sa vegheze asupra textului sau ca un sufleur; Jonathan isi cunostea bine expozeul; isi stia discursul pe dinafara. Primul tablou al operei lui Vladimir Radskin, pe care-l prezenta aici in seara aceasta, fu proiectat in spatele lui pe un ecran imens. Se hotarase sa lase panzele pictorului rus sa defileze in ordine cronologica inversa. O prima serie de scene campenesti tipic englezesti ilustra munca pe care o implinise Radskin la sfarsitul vietii sale, scurtata de boala,

Radskin isi pictase ultimele panze in odaia lui, din care sanatatea nu-i ingaduia sa iasa. Acolo a si murit la varsta de saizeci si doi de ani. Doua portrete mari ale lui Sir Edward Langton, intr-unul in picioare, in celalalt asezat in spatele unui birou din acaju, il reprezentau pe acest colectionar si negustor faimos care il luase pe Vladimir Radskin sub aripa lui obladuitoare. Zece tablouri se straduiau sa dezvaluie cu o nesfarsita sensibilitate viata saracilor din mahalalele Londrei de la sfarsitul veacului al XIX-lea. Alte saisprezece completara prezentarea lui Jonathan. Desi nu stia perioada exacta in care fusesera realizate, temele lor trimiteau la tineretea pictorului, petrecuta in Rusia. Sase dintre primele sale lucrari, toate comandate de tarul insusi, infatisau personalitati ale curtii, iar urmatoarele zece, izvorate doar din inspiratia tanarului artist, ilustrau mizeria populatiei. Aceste scene luate de pe strada au provocat exilul fortat al lui Radskin, care a fost nevoit sa-si paraseasca in graba si pentru totdeauna tara natala. Pe cand tarul ii consacra o expozitie in galeria lui personala din palatul Ermitajului de la Sankt Petersburg, Vladimir agatase si cateva dintre panzele care declansara scandalul. Iar pentru ca infatisase cu mai multa fidelitate suferintele poporului decat gloria domniei sale, imparatul ii nutri o ura pe cat de incrancenata, pe atat de brusca. Povestea spunea ca, atunci cand consilierul pe probleme culturale al curtii l-a intrebat de ce se comportase astfel, Vladimir ii raspunsese ca daca omul, in setea lui de putere, se hraneste cu minciuna, pictura lui se supune regulii opuse.

In momentele sale de slabiciune, arta nu putea, in cel mai rau caz, decat sa infrumuseteze. Saracia crunta in care traia poporul rus era oare mai putin demna de a fi infatisata decat tarul insusi? Consilierul, care il pretuia pe pictor, il saluta cu un gest plin de amaraciune. Deschise o usa ascunsa in marea biblioteca intesata de pretioase manuscrise si-l pofti sa fuga cat mai repede, inainte ca politia secreta sa-l inhate. De-acum, nu mai putea sa faca nimic pentru el. Dupa ce o luase pe o scara intortocheata, Vladimir strabatu un coridor lung si intunecat, ca un drumeag ce ducea spre iad. Calauzindu-se prin lipsa de lumina doar cu mainile pe care si le jupuia de peretii zgrunturosi, se indrepta spre aripa de rasarit a palatului, trecand prin subterane in care trebuia sa se incovoaie, in catacombe cu pietre siroind de apa. Batranii sobolani slavi care rataceau in directia opusa ii atingeau usor obrazul, aratandu-se uneori mult prea curiosi fata de acest intrus pe care, atunci, il urmareau si-l muscau de glezne.

Cand, in sfarsit, se lasa noaptea, Vladimir urca la suprafata si-si gasi adapost intr-o sareta, ascuns intr-un balot de paie mucegaite, tocite de caii imparatului. Se furisa acolo ca sa astepte zorii zilei si sa fuga din palat, ajutat de agitatia diminetii.

Toate tablourile lui Vladimir fusesera confiscate chiar in aceeasi dupa-masa. Ardeau, intetind focul semineului monumental al unui mare banchet pe care il dadea consilierul tarului.

La miezul noptii, mesenii navalira la ferestre ca sa se desfete cu spectacolul ce le era oferit in incinta palatului. Tupilat in umbra unui a1cov, Vladimir asista la un asasinat. Sotia lui, Clara, arestata de cu seara, fu tarata de doi gardieni pana la locul supliciului. De indata ce-si facu aparitia in curte, ochii ii ramasera atintiti la stele. Douasprezece pusti se inaltara. Vladimir implora cerul ca ea sa-si intoarca privirea si s-o intalneasca pentru ultima oara pe a lui. Dar nu, ea inspira adanc, iar douasprezece impuscaturi pocnira. Picioarele i se inmuiara si trupu-i sfasiat se prabusi pe nametii de zapada manjita. Ecoul iubirii sale evada dincolo de zidul incintei si domni tacerea. La lumina durerii care il gatuia, Vladimir descoperi ca viata era mai puternica decat arta lui. Desavarsitul acord al tuturor culorilor lumii nu ar fi putut sa-i zugraveasca chinul. In noaptea aceea, i se parea ca vinul care curgea in valuri pe mese se ducea sa se amestece cu sangele pierdut al trupului Clarei lasat mortii. Paraiase de un rosu carmin topira mantia alba si desenara epigrafe pe dalele dezgolite ce-si iteau capul intunecat ca tot atatea sclipiri negre in inima pictorului. Vladimir duse cu el, in minte, una dintre cele mai frumoase opere, pe care o realiza la Londra zece ani mai tarziu. De-a lungul anilor de exil, ii reconstitui pe aceia, distrusi, ai perioadei sale rusesti, modificandu-i, caci niciodata Vladimir n-a mai zugravit trup ori chip de femeie si nicicand nici cea mai mica tusa de rosu nu s-a mai ivit in pictura sa.

Ultimul diapozitiv se sterse de pe ecran. Jonathan multumi adunarii care ii saluta conferinta cu numeroase ovatii. Aplauzele pareau sa-i apese umerii ca tot atatea chinuitoare poveri ale discretiei sale. Se apleca si mangaie coperta dosarului sau, urmarind cu degetul conturul literelor care alcatuiau numele lui Vladimir Radskin. "Pe tine te saluta, batrane", murmura el. Cu obrajii imbujorati, isi lua geanta si facu pentru ultima oara un gest neindemanatic spre asistenta. In sala, un barbat se ridica si-l interpela, iar Jonathan isi stranse geanta la piept si se intoarse din nou spre public. Barbatul se prezenta cu o voce limpede si puternica.

- Frantz Jarvitch, de la revista Art and News. Domnule Gardner, considerati ca este normal ca nici un tablou al lui Vladimir Radskin sa nu fie expus intr-un mare muzeu? Credeti ca toti conservatorii il neglijeaza?

Jonathan se apropie din nou de microfon pentru a-i raspunde interlocutorului sau.

- Mi-am consacrat o mare parte a vietii mele de expert pentru ca munca lui sa fie cunoscuta si recunoscuta. Radskin este un pictor foarte mare, dar, ca multi altii, ignorat la vremea lui. N-a incercat niciodata sa placa, in inima operei sale se afla sinceritatea. Vladimir se straduia sa picteze speranta, il preocupa tot ceea ce este adevarat in om. Fapt care nu i-a atras favorurile criticii.

Jonathan inalta capul. Privirea ii parea dintr-o data in alta parte, atrasa spre un alt timp, un alt loc. Se elibera de trac, iar cuvintele i se dezlegara ca si cum, in el, batranul pictor se apuca din nou de lucru, cu propria-i inima drept sevalet.

- Uitati-va la chipurile pe care le picta, la luminile pe care le compunea, la generozitatea si umilinta personajelor sale. Niciodata o mana stransa, nicicand o privire inselatoare.

Sala ramase tacuta, o femeie se ridica.

- Sylvie Leroy, de la muzeul Luvru. Legenda povesteste ca nimeni nu a vazut vreodata ultimul tablou al lui Vladimir Radskin, o pictura care nu a fost niciodata gasita. Ce parere aveti?

- Nu este o legenda, doamna. Intr-o corespondenta pe care o avea cu Alexis Savrassov, Radskin scrie ca s-a apucat, in ciuda bolii ce-l sleia de puteri de la o zi la alta, de, spune el, cea mai frumoasa opera a sa. Atunci cand, interesandu-se cum o mai duce cu sanatatea, Savrassov intreaba daca mai lucreaza, Vladimir ii raspunde: "Sa desavarsesc acest tablou este singurul leac impotriva ingrozitoarei suferinte ce-mi sfasie maruntaiele". Vladimir Radskin s-a stins din viata dupa ce a terminat aceasta ultima panza. Tabloul avea sa dispara in chip misterios in timpul unei prestigioase vanzari organizate la Londra in 1868, la un an dupa moartea pictorului.

Jonathan ii lamuri ca aceasta pictura, probabil majora, fusese retrasa in ultima clipa si, din motive pe care nu le stia, niciuna dintre lucrarile lui Vladimir Radskin nu-si gasise cumparator in ziua aceea. Pictorul a fost, pentru multa vreme, dat uitarii. Era un lucru nedrept ce-l mahnea adanc pe Jonathan, ca pe toti aceia care-l considerau pe Radskin unul dintre cei mai importanti pictori ai veacului sau.

- Bogatia unei inimi atata adesea invidia sau dispretul contemporanilor ei, continua Jonathan. Unii oameni nu vad frumosul decat in ceea ce a murit. Astazi insa, timpul nu mai are nici o putere asupra lui Vladimir Radskin. Arta se naste din sentiment, cele mai multe dintre lucrarile sale sunt expuse in mici muzee sau fac parte din cateva mari colectii particulare.

- Se povesteste ca, in ultimul sau tablou, Radskin ar fi incalcat interdictia pe care singur si-o impusese si ca ar fi inventat un rosu exceptional? zise o alta persoana.

Toata sala parea sa astepte raspunsul lui Jonathan. El isi impreuna mainile la spate, isi miji ochii si inalta capul.

- Asa cum tocmai v-am spus, tabloul cu pricina s-a volatilizat brusc, inainte chiar de a fi dezvaluit publicului. Si, pana astazi, nici o alta marturie nu-l mai pomeneste. Eu insumi ii caut urma de cand fac aceasta meserie. Numai corespondentele pe care Vladimir Radskin le avea cu Savrassov, confratele sau, si cateva articole din presa vremii arata ca a existat cu adevarat. Este prudent sa raspund ca orice alta afirmatie in privinta subiectului pe care el il reprezinta ori asupra compozitiei sale tine de legenda. Va multumesc.

Jonathan primi o noua serie de aplauze si se indrepta cu un pas grabit spre capatul scenei pe care o parasi pentru a se duce in culise. Peter il astepta, il lua pe dupa umeri si il felicita.

La sfarsitul dupa-amiezii, salile de conferinte din Centrul de conventii de la Miami se goleau de cele patru mii sase sute de participanti la diverse congrese pe care ii primeau simultan. Mareea umana se desfacea in curente care invadau numeroasele baruri si restaurante ale complexului. Cu o suprafata de aproape zece mii de metri patrati, James L. Knight Center era legat, printr-o promenada neacoperita, de hotelul Hyatt Regency care oferea peste sase sute de camere.

Un ceas se scursese de la sfarsitul expozeului lui Jonathan. Peter vorbise intruna la telefonul sau mobil, iar Jonathan se asezase pe un scaun de bar. Ceru un Bloody Mary si-si desfacu nasturele de la gulerul camasii. In fundul salii cu lumini aramii, un pianist batran picura in aer o melodie a lui Charlie Haden. Jonathan se uita la basistul care il acompania. Isi strangea la trup instrumentul, murmurandu-i toate notele pe care i le scotea. Putini oameni ii dadeau atentie. Si totusi, interpretarea lor era divina. Privindu-i pe amandoi, iti puteai lesne inchipui ca, impreuna, parcursesera o cale lunga. Jonathan se ridica pentru a strecura o hartie de zece dolari in paharul cu picior pus pe pianul Steinway. In semn de multumire, contrabasistul ciupi una dintre coarde, facand-o sa rasune. Cand Jonathan se intoarse la bar, dolarii disparusera din pahar fara ca macar vreo nota sa fi lipsit din partitura pe care duoul o executa. O femeie se asezase pe scaunul de alaturi. Se salutara cu amabilitate. Paru-i argintiu i-o aduse de indata in minte pe maica-sa. Exista o varsta la care memoria vizuala pe care le-o pastram parintilor nostri se opreste, ca si cum iubirea ne-ar interzice amintirea de a-i fi vazut imbatranind.

Ea privi pe reverul costumului lui Jonathan ecusonul pe care uitase sa-l scoata. Acolo ii descoperi numele si calitatea de expert in pictura.

- Ce epoca? intreba ea in chip de "Buna ziua".

- Secolul al XIX-lea, raspunse Jonathan, ridicandu-si paharul.

- O perioada minunata, continua femeia, sorbind o inghititura zdravana din bourbonul din care barmanul ii mai servise inca un pahar. I-am consacrat o mare parte a studiilor mele.

Intrigat, Jonathan se apleca spre ea ca sa examineze, la randul lui, ecusonul pe care-l purta in jurul gatului. Pe el se putea citi tema simpozionului despre stiintele oculte la care ea participa. Jonathan isi trada mirarea cu usoara clatinare din cap.

- Nu sunteti dintre aceia ce-si citesc horoscopul, nu-i, asa? il intreba vecina.

Ea mai lua o inghititura si adauga:

- Fiti linistit, nici eu!

Femeia se invarti pe scaun si ii intinse mana pe al carei inelar se lafaia un diamant cu totul aparte.

- E slefuit ca in vechime, continua ea, si este mult mai impresionant decat greutatea lui reala in carate. Dar este o bijuterie de familie si-mi place nespus. Sunt profesoara, conduc un laborator de cercetare la universitatea Yale.

- Si la ce lucrati?

- La un sindrom.

- O boala noua?

Cu ochi malitiosi, ea il linisti.

- Sindromul "déjà-vu"!

Subiectul il intriga se dintotdeauna pe Jonathan. Aceasta impresie de a fi trait deja ceea ce era pe cale sa i se intample nu-i era straina.

- Am auzit ca deseori creierul nostru anticipeaza evenimentul care o sa se petreaca.

- Dimpotriva, este o manifestare a memoriei.

- Dar daca inca n-am trait un lucru, cum putem sa ni-l amintim?

- Cine va spune ca nu l-ati trait?

Ea incepu sa-i vorbeasca despre vietile anterioare, iar Jonathan paru aproape batjocoritor. Femeia se dadu putin inapoi ca sa-l masoare din cap pana-n picioare.

- Ma priviti oarecum ciudat. Fumati?

- Nu.

- Banuiam eu. Va deranjeaza mirosul? intreba ea, scotand din buzunar un pachet de tigari.

- Deloc, raspunse Jonathan.

Puse mana pe o cutie de chibrituri asezata pe bar, aprinse unul si-si intinse bratul spre ea. Tutunul se zbarci. Flacara se stinse imediat.

- Predati? continua el.

- Mi se mai intampla se umplu cateva amfiteatre. Iar dumneavoastra, care nu credeti in existentele anterioare, de ce va petreceti viata in veacul al XIX-lea?

Jonathan se simti atins, se gandi cateva clipe si se apleca spre ea.

- Am o relatie aproape pasionala cu un pictor care traia in vremea aceea.

Ea sparse intre dinti cubul de gheata pe care-l sugea si-si intoarse privirea spre etajerele incarcate de sticle.

Cum de ajunge cineva sa se ocupe de vietile anterioare? relua Jonathan.

- Uitandu-se la ceas si nemultumindu-se cu ceea ce vede acolo.

- Iata un punct de vedere pe care incerc cu disperare sa i-l explic celui mai bun prieten al meu. De altfel, nu port niciodata ceas!

Femeia il privi insistent, iar Jonathan nu se simti deloc in largul sau.

- Va rog sa ma iertati, spuse el, nu-mi bateam joc de dumneavoastra.

- Un barbat care sa-si ceara scuze, iata un lucru rar. Si mai precis, ce faceti in domeniul picturii?

Scrumul tigarii se cocarja primejdios deasupra barului. Jonathan impinse usor scrumiera sub degetul aratator al interlocutoarei sale.

- Sunt expert.

- Inseamna ca meseria va obliga sa calatoriti mult.

- Mult prea mult.

Femeia cu parul argintiu mangaie cu degetul sticla ceasului.

- Si timpul calatoreste. Se schimba de la un loc la altul. Numai in tara noastra avem patru ore diferite.

- Nu mai suport decalajele acestea si, de altfel, nici, stomacul meu. In unele saptamani, imi iau micul dejun la ora cinei.

- Felul in care percepem timpul este gresit. Timpul este o dimensiune plina de particule de energie. Fiecare specie, fiecare individ, fiecare atom traverseaza aceasta dimensiune in mod diferit. Poate ca, intr-o buna zi, am sa demonstrez ca timpul contine universul si nu invers.

Trecuse atat de multa vreme de cand Jonathan nu mai intalnise pe cineva pasionat de ceva, incat se lasa cu bucurie prins in discutie. Femeia continua sa vorbeasca.

- Am crezut si ca pamantul este plat si ca soarele se invarte in jurul nostru. Cei mai multi oameni se multumesc sa creada ceea ce vad. Intr-o zi, vom intelege ca timpul este in miscare, ca se invarte ca si pamantul si se dilata fara incetare.

Jonathan era naucit. Ca sa nu para ca si-a pierdut cumpatul, se scotoci prin buzunarele costumului. Femeia cu parul alb se apropie de fata lui.

- Atunci cand vom accepta sa punem sub semnul intrebarii teoriile pe care noi le-am nascocit, vom pricepe mult mai multe lucruri despre adevarata durata relativa a vietii.

- Ce anume predati? intreba Jonathan, dandu-se usor inapoi.

- Dar stiu ca va uitati ciudat la mine! Si atunci, va dati seama cum m-ar privi studentii daca le-as impartasi astazi rodul cercetarilor mele? Ne este inca mult prea frica, nu suntem pregatiti. Si, la fel de ignoranti ca si stramosii nostri, consideram ca tot ceea ce ne scapa si ne tulbura cunoasterea este paranormal ori ezoteric. Suntem o specie pasionata de cautare, dar careia ii este groaza sa descopere. Le raspundem temerilor noastre cu credinte, cam ca acei marinari din vechime care refuzau gandul calatoriei, incredintati fiind ca, aflandu-se departe de certitudinile lor, lumea se termina intr-un hau fara de sfarsit.

- Si meseria mea isi are propriile aspecte stiintifice. Timpul altereaza pictura si-i ascunde ochiului multe lucruri. Nici nu va inchipuiti minunile pe care le descoperim atunci cand restauram o panza.

Femeia il apuca brusc de brat. Il privi cu seriozitate.

Pupilele-i albastre parura dintr-o data stralucitoare.

- Domnule Gardner, habar n-aveti cat de importante sunt vorbele mele. Dar nu vreau sa va plictisesc de moarte. De indata ce o persoana abordeaza acest subiect, nu-mi mai tace gura.

Jonathan ii facu un semn barmanului ca sa-i mai toarne un pahar femeii. In umbra pleoapelor sale grele, privirea vecinei sale insotea gestul baiatului. Urmarea miscarea lichidului chihlimbariu ce unduia de-a lungul cristalului. Amesteca cele cateva cuburi de gheata care se lovira unele de altele in pahar si inghiti pe nerasuflate. Iar pentru ca Jonathan parea s-o pofteasca sa continue, ea spuse:

- Inca ne mai asteptam noii exploratori, calatorii in timp. O mana de alti Magellani, Copernici si Galilei o sa fie de-ajuns. O sa-i consideram eretici, o sa radem de ei, dar or sa ne deschida caile universului, or sa ne scoata sufletele la lumina.

- Iata niste vorbe neobisnuite pentru un savant. In general, stiintele si spiritualitatea nu fac casa buna impreuna.

- Eliberati-va de locurile acestea comune! Credinta tine de religie, spiritualitatea se naste din constiinta noastra, oricine am fi sau am crede ca suntem.

- Credeti intr-adevar ca, dupa moarte, sufletele noastre ne supravietuiesc?

- Un lucru nu inceteaza sa existe numai pentru ca nu-l vedem cu ochiul liber!

Ea vorbise despre suflet, Jonathan se gandi la acela al unui batran pictor rus care incepuse sa-l bantuiasca intr-o duminica ploioasa, cand tatal sau il dusese la muzeu. In marea sala cu un tavan imens, o panza a lui Vladimir Radskin pusese stapanire pe el. Emotia pe care o resimtise ii deschisese larg portile adolescentei si ii schimbase pentru totdeauna cursul vietii.

Femeia se uita fix la el, albastrul ochilor sai se-ntuneca, iar Jonathan simti ca-l judeca. Ea-si intoarse privirea spre pahar.

- Lucrul care nu poate sa reflecteze lumina este transparent, spuse ea cu o voce ragusita, si totusi exista. Nici noi nu putem vedea viata atunci cand ne paraseste trupul.

- Trebuie sa va marturisesc ca mi se intampla adesea sa n-o mai vad nici inauntrul catorva dintre noi.

Ea schita un zambet si tacu.

- Dar totul moare mai devreme sau mai tarziu, continua Jonathan un pic jenat.

- Fiecare dintre noi isi face si desface viata dupa propriu-i ritm. Nu imbatranim din cauza timpului care trece, ci in functie de energia pe care o consumam si-o reinnoim in stradaniile noastre.

- Presupuneti ca ne miscam multumita unui soi de baterii pe care le folosim si reincarcam?

- Mai mult sau mai putin, da.

Daca ecusonul pe care-l purta n-ar fi fost o dovada a calitatilor sale stiintifice, Jonathan ar fi hotarat, cu inima usoara, ca are de-a face cu una dintre oropsitele acelea coplesite de singuratate ce-si trec vremea prin baruri in cautarea unui vecin care sa le asculte smintelile. Perplex, ii facu semn barmanului sa-i mai toarne un pahar. Ea-i refuza oferta cu o miscare a capului. Baiatul puse din nou sticla de bourbon pe tejgheaua barului.

- Credeti ca un suflet traieste de mai multe ori? continua Jonathan, dandu-si scaunul mai aproape.

- Unele dintre ele, da.

- Cand eram mic, bunica imi povestea ca stelele sunt sufletele celor care urca la ceruri.

- Lumina unei stele nu are nevoie de un anumit timp ca sa ne ajunga, ci timpul este acela care o indruma spre noi. Sa intelegi cu adevarat ce este timpul inseamna sa-ti oferi mijloacele unei calatorii in dimensiunea lui. Corpurile ne sunt limitate de fortele fizice care li se impotrivesc, dar sufletele noastre nu depind de ele.

- Ar fi minunat sa ne inchipuim ca nu mor niciodata. Il cunosc pe-acela al unui pictor.

Nu fiti prea optimist, cele mai multe suflete sfarsesc prin a se stinge. Noi, oamenii, imbatranim, dar ele isi schimba marimea, pe masura ce aduna amintiri.

Si ce memoreaza?

- Calatoria pe care o fac prin univers! Lumina pe care o absorb! Genomul vietii! Acesta este mesajul pe care-l poarta, de la infinitul mic pana la infinitul mare, pe care toate viseaza sa-l atinga. Traim pe o planeta al carei inconjur prea putini dintre noi il vor fi facut in timpul vietii si foarte putine suflete vor izbuti s-atinga scopul calatoriei: sa parcurga cercul complet al creatiei. Sufletele sunt unde electrice. Miliarde de particule le alcatuiesc, ca tot ceea ce face parte din universul nostru. Ca si steaua bunicii dumneavoastra, sufletul se teme de propria-i dispersie, pentru ea totul e o problema de energie. Iata de ce are nevoie de un corp terestru in care se infiltreaza, se regenereaza si-si continua drumul in dimensiunea timpului. Cand trupul nu mai contine suficienta energie, el il paraseste si-si cauta o noua sursa de viata care il va primi ca sa-si continue periplul.

- Si cata vreme cauta?

- O zi, un veac? Depinde de forta lui, de resursele de energie pe care le-a regenerat de-a lungul unei vieti.

- Si daca duce lipsa de asemenea resurse?

- Se stinge!

- Care este aceasta energie despre care vorbiti?

- Izvorul vietii: sentimentul!

Jonathan tresari cand Peter ii puse mana pe umar.

- Scuza-ma ca te intrerup, batrane, dar n-or sa ne pastreze rezervarea. Si ca sa gasim o alta masa, o sa fie un adevarat calvar, locul asta da pe-afara de atatia taranoi infometati.

Jonathan ii promise c-o sa i se alature in restaurant in cateva clipe. Peter o saluta pe femeie si iesi din bar dandu-si ochii peste cap.

- Domnule Gardner, relua ea, nu cred deloc in intamplare.

- Dar ce-are de-a face intamplarea in cazul acesta?

- Excesul de importanta pe care i-l acordam este redutabil. Retineti un lucru din tot ce v-am povestit. Se intampla uneori ca doua suflete sa se intalneasca pentru a nu mai forma decat unul singur. Si-atunci depind pentru totdeauna unul de celalalt. Sunt de nedespartit si se vor cauta neincetat, din viata in viata. Daca, in cursul unei existente terestre, o jumatate ar ajunge sa se separe de cealalta, sa rupa juramantul care le leaga, cele doua suflete s-ar stinge de indata. Unul nu-si poate continua calatoria fara celalalt.

Chipul femeii se schimba dintr-o data, trasaturile i se inasprira, ochii isi recapatara albastrul adanc. Se ridica si-l apuca pe Jonathan de incheietura mainii. Il stranse cu toata puterea. Vocea ii deveni si mai grava.

- Domnule Gardner, in clipa aceasta, ceva din inauntrul dumneavoastra ghiceste ca nu sunt o baba cu mintile ratacite. Fiti foarte atent la ce-o sa va spun acum: nu va lasati! Ea s-a intors, ea este aici. Undeva pe acest pamant, va asteapta si va cauta. De-acum, clipele amandurora sunt numarate. Daca renuntati unul la celalalt, nu numai ca n-o sa va traiti vietile, ci, mai rau, o sa va pierdeti sufletele. Sfarsitul ambelor calatorii ar fi un haos de necrezut pentru voi, voi care sunteti asa de aproape de tinta. Cand o sa va recunoasteti, nu treceti unul pe langa celalalt.

Peter, care se intorsese, se agata de bratul lui Jonathan, silindu-l sa se invarteasca pe loc.

- Nu vor sa-mi dea masa pana n-o sa fim in "forma completa"! Numa' ce-am obtinut trei minute de ragaz de la seful de sala, dar apoi o sa ne puna la coada listei. Grabeste-te, pe aici pe undeva e un antricot in sange care nu mai are chef sa sangereze!

Jonathan se desprinse brusc din stransoarea prietenului sau, dar cand se intoarse, femeia cu parul alb disparuse. Inima incepu sa-i bata, se napusti spre culoar. Multimea inghitise insa orice speranta de a o regasi.

Seful de sala ii instalase intr-un separeu din fundul restaurantului. Asezat pe o banca din plus moarat rosu, lui Jonathan ii venea greu sa alunge tensiunea care-l cuprinsese. Nu se-atinsese de mancarea din farfurie.

- E caraghios ce faci, spuse Peter mestecand cu pofta.

- Ce fac?

- Iti tot desfaci nodul de la cravata.

- Ei si?

- Dar n-ai cravata!

Jonathan baga de seama ca mana dreapta ii tremura, o ascunse sub masa si se uita fix la Peter.

- Crezi in destin?

- Antricotul asta n-are nici o sansa sa-i scape, daca asta vrei sa stii.

- Vorbesc serios!

- Serios?

Peter isi infipse furculita intr-o bucata de cartof pe care o tavali din plin prin sosul din farfurie.

- E un zbor la zece seara: daca pleci imediat, mai poti sa-l prinzi, continua Peter, privind la capatul furculitei imensa imbucatura de carne. Ai o fata de speriat!

Jonathan, care tot nu se-atinsese de mancare, smulse o farama de paine din cosuletul asezat intre ei. Strivi miezul caldut intre degete. In piept, inima continua sa-i bata nebuneste.

- O sa ma ocup eu de nota de la hotel, hai, cara-te!

Dintr-o data, i se paru ca vocea lui Peter vine de departe.

- Nu ma simt prea bine, spuse Jonathan care incerca sa-si vina in fire.

- Dar insoara-te o data, ai inceput sa ma obosesti cu Anna asta a ta.

- Nu vrei sa te intorci in seara asta cu mine?

Pe moment, Peter nu intelese strigatul de ajutor al prietenului sau. Isi mai turna un pahar de vin.

- Voiam sa profit de cina asta ca sa-ti vorbesc despre problemele pe care le am acum la birou, voiam sa ne gandim impreuna la cum ar trebui sa reactionez la aceste articole care ma ataca fara nici un motiv. Voiam sa te apleci asupra continutului viitoarelor mele vanzari, dar asta e, am sa cinez singur cu acest antricot. Nu-l pot lasa ti pe el balta, n-ar da bine la imaginea pe care oamenii si-o fac despre veselele seri de burlac.

Jonathan ezita, apoi se ridica si-si lua portofelul din buzunarul costumului.

- Nu-mi porti pica?

Peter ii opri mana.

- Nici sa nu te gandesti. N-ai cum sa platesti o masa la care n-ai fost prezent. Pot sa-ti pun si eu o intrebare foarte personala al carei raspuns o sa ramana pe de-a-ntregul intre noi?

- Bineinteles, zise Jonathan.

Cu multa precautie, Peter isi infipse furculita in bucata de carne care trona in mijlocul farfuriei lui Jonathan.

- N-ai nimic impotriva, nu-i asa?

Si, inainte ca prietenul lui sa-i raspunda, facu schimb de farfurii si continua.

- Haide, du-te si da-i un pupic din partea mea. Te sun eu maine, cand am s-ajung. Am cu adevarat nevoie sa ma ajuti sa indrept situatia, m-am cam impotmolit.

Jonathan isi puse mana pe umarul prietenului sau si-l stranse intre degete, regasind astfel o farama din echilibrul care-i lipsea. Peter inalta capul si se uita lung la el.

- Esti sigur ca esti bine?

- Da, numai ca m-a ajuns oboseala. Nu-ti face griji, pentru restul te poti baza pe mine.

Se duse incet spre iesire. Miile de lumini ale fatadei hotelului il orbira. Ii facu un semn portarului. Cu infatisarea lui uluita si neindemanatica, Jonathan semana cu un jucator sleit de nenoroc. Un taxi inainta spre intrare. De indata ce masina se puse in miscare, cobori geamul, cautand un pic de aer.

- Ghinion? intreba soferul care il scruta in retrovizoare.

Jonathan il linisti cu o miscare a capului. Inchise ochii si-si sprijini ceafa de tetiera banchetei. Sub pleoapele-i inchise, felinarele trasau o dunga discontinua de sclipiri ce-i aduceau din memorie amintirea bucatii de carton pe care o agata de spitele rotii din fata a bicicletei sale. Afara se racorise. Jonathan deschise din nou ochii. Dincolo de geam, defila un peisaj de periferie. Se simti golit de orice dorinta.

- Am iesit de pe autostrada, era un accident, spuse soferul.

Jonathan se uita fix in ochii barbatului care se reflectau in oglinda dreptunghiulara.

- Am impresia ca dormiti din picioare. Ati chefuit la greu?

- Nu, am muncit la greu!

- Omul trebuie sa moara dintr-un motiv!

- In cat timp ajungem? intreba Jonathan.

- Nu foarte mult, sper. Nu-s platit cu ora.

In departare, luminile portocalii ale zonei aeroportul se iteau din penumbra. Taxiul parca langa trotuarul rezervat pasagerilor companiei Continental Airline. Jonathan achita cursa si iesi din Fordul alb cu portiere rosii. Masina se indeparta.

La ghiseul de inregistrare, insotitoarea ii spuse ca primele patru locuri de la clasa intai erau ocupate, dar ca, in schimb, clasa economica era aproape goala. Jonathan isi alese un loc langa hublou. La ceasul acesta tarziu, fluxul calatorilor se rarea, iar el trecu repede de punctul de control si o lua pe interminabilul culoar care ducea la sala de imbarcare.

Un McDonnell Douglas in culorile companiei Continental Airline fu arimat la capatul pasarelei. Botul aparatului parea ca atinge usa vitrata. Un baietel care astepta impreuna cu maica-sa le facu un semn cu mana pilotilor cocotati in cabina. Comandantul de bord ii intoarse gestul. Cateva clipe mai tarziu, un grup de vreo zece calatori se scurse din culoar si disparu putin mai incolo, inghitit de o scara rulanta. Stewardesa care inchidea usa dupa ei ii linisti pe pasageri. In avion se facea curatenie si nu mai aveau mult de asteptat.

Cateva clipe mai tarziu, aparatul de emisie-receptie parai usor, ea confirma primirea mesajului, se apleca peste microfon si anunta inceputul procedurii de imbarcare.

Avionul se iti din patura groasa de nori, o stralucire argintie ilumina noaptea. Jonathan isi dadu scaunul pe spate in cautarea unui iluzoriu confort si incerca in van sa atipeasca. Isi lipi fata de hublou si contempla crestele ca de bumbac ce lunecau sub aripi.

Cand ajunse acasa, totul era tacut. Jonathan traversa palierul si patrunse in camera lui. Patul nu era desfacut, probabil ca Anna era sus. Se indrepta spre baie. Sub jetul puternic al dusului, apa ii sfichiuia fata inainte de a-i siroi pe trup. Ramase multa vreme acolo. Apoi, isi puse halatul si urca la ultimul etaj. Deschise usa atelierului. Nici o lampa nu era aprinsa. Prin imensele ferestre, luna izbutea sa dezvaluie incaperea. Anna atipise pe o canapea. Se apropie de ea fara sa faca nici un zgomot si ramase In picioare, uitandu-se cum doarme. Ingenunche si ii veni sa-i mangaie obrajii. Prin somn, Anna se feri. Ii trese pe umeri salul cenusiu care-i acoperea picioarele si facu cale intoarsa. Se culca singur in mijlocul marelui pat si se chirci sub plapuma. Ascultand ploaia care lovea in geamuri, se cufunda intr-un somn adanc.

Iarna veni in Boston cu zapada. Pregatirile de Craciun impodobeau batranul oras cu lumini scanteietoare. Intre doua calatorii, Jonathan o regasea pe Anna in casa lor, unde il asteptau alte preparative.

Anna organiza nunta in cele mai mici detalii, alegand hartia pentru invitatii si florile din biserica, stabilind succesiunea cantarilor de la slujba religioasa, selectand platourile ce aveau sa fie servite in timpul cocktailului de dinaintea ospatului, facand planurile cu aranjarea meselor ce trebuiau sa respecte intocmai complexele ierarhii ale societatii bostoniene, audiindu-i pe muzicantii din viitoarea orchestra si hotarand melodiile pe care aveau sa le interpreteze in fiecare moment al serii. Iar Jonathan, care voia s-o iubeasca pe Anna, se implica, la randul lui, in frenetica-i dorinta ca aceasta nunta sa fie cea mai frumoasa dintre cele pe care le va fi vazut de ceva vreme orasul. Toate sambetele lor erau consacrate vizitarii unor magazine de profil, iar fiecare duminica era harazita studierii cataloagelor si esantioanelor gasite in ajun. La sfarsitul anumitor week-end-uri, i se parea ca, in loc sa dea mai multa splendoare ceremoniei, felul in care alesesera fetele de masa ori buchetele ce aveau sa le impodobeasca seara nuntii o urateau. Saptamanile treceau, iar entuziasmul lui scadea vazand cu ochii.

Primavara veni degraba, iar terasele restaurantelor din vechiul port se intindeau pana la piata in aer liber. Anna si Jonathan, care isi petrecusera toata dimineata cu felurite treburi, se asezasera in jurul unui copios platou plin de crustacee. Anna scoase un caiet cu sina, punandu-si-l dinainte. Jonathan, cu o spranceana ridicata, o privea cum bifeaza randurile ultimei pagini, sperand ca lucrul acesta vestea, poate, mult asteptatul sfarsit al pregatirilor de nunta. In patru saptamani, la aceeasi ora, relatia lor va fi consfintita prin solemnele legaturi ale casatoriei.

- Daca vrem sa fim cu mintea treaza in ziua Z, trei saptamani de repaus complet n-or sa ne prinda rau!

- Ce gasesti de ras? il intreba Anna morfolindu-si pixul.

- Stiu ca e pixul tau preferat si sunt convins c-ai terminat vreo alte douazeci in ultimele luni, dar ar trebui sa incerci stridiile.

- Stii, Jonathan, n-am nici mama, nici tata care sa ma ajute sa organizez ceremonia aceasta, iar cand ma uit la tine, din cand in cand mi se pare ca ma marit de una singura!

- Anna, din cand in cand mi se pare ca esti pe cale sa te mariti cu inelele pentru servetele!

Anna ii arunca o privire mustratoare, isi lua caietul, se ridica si parasi terasa restaurantului. Jonathan nu incerca s-o opreasca. Astepta ca fetele indiscrete ale vecinilor sa se intoarca pentru a-si lua in continuare si-n liniste masa. Profita de acest sfarsit de dupa-amiaza de libertate pentru a se plimba printre rafturile unui mare magazin de discuri si adasta intr-altul, din a carui vitrina un pulover gros si negru isi intindea manecile spre el. Flanand pe strazile batranului oras, incerca sa-l prinda pe Peter pe mobil, dar nu dadu decat peste mesageria vocala. Ii lasa un mesaj. Putin mai tarziu, se opri in fata tejghelei unei florarese, incropi un buchet de trandafiri si se intoarse acasa pe jos.

In bucatarie, Anna purta un sort cu patratele care-i arcuia mijlocul si-i scotea sanii in evidenta. Nici nu se uita la buchetul pe care Jonathan il pusese pe masa. El se aseza pe unul dintre scaunele inalte. Cu ochii plini de tandrete, o privea pe Anna care continua sa pregateasca masa fara sa scoata o vorba. Gesturile-i bruste tradau o furie cumplita.

- Imi pare rau, nu voiam sa te ranesc.

- Dar ai reusit s-o faci! Intelege o data ca vreau ca nunta asta sa fie de vis nu doar pentru noi doi, ca sunt nevasta-ta si ca am un rol in evolutia carierei tale! Nu eu am nevoie de stima si consideratia tuturor bogatanilor de pe coasta de est. Atunci cand iti agata tablourile in sufrageriile lor spera sa vada pe pereti un pic din succesul tau.

- Nu vrei sa nu ne mai certam ca niste prosti? zise el. Uite,   spune-mi cine o sa-ti fie martor; de-atunci, trebuie ca te-ai hotarat, nu?

Se ridica de pe scaun, inconjura barul si incerca s-o ia in brate. Anna il impinse.

- Jonathan, toata lumea trebuie sa te invidieze, continua ea. De-aia ma machiez, chiar si atunci cand ma duc la cumparaturi, de-aia casa asta e-ntotdeauna curata luna, de-aia dineurile pe care le oferim n-au pereche. Fara invidie, tara asta nu ar merge, asa ca nu te-apuca sa-mi reprosezi dorinta de perfectiune, sunt exigenta pentru viitorul tau.

- Eu nu vand tablouri, Anna, eu le expertizez, raspunse Jonathan oftand. Putin imi pasa de ce crede lumea si, de vreme ce ne casatorim, trebuie sa-ti marturisesc un lucru foarte important: machiajul nu conteaza, caci dimineata, cand ma uit la tine cum dormi, te gasesc mult mai frumoasa decat atunci cand te pregatesti pentru vreo serata. In zorii zilei, in intimitatea patului nostru, nici o alta privire nu o tulbura pe a mea. As vrea ca timpul sa ne apropie si nu sa ne desparta, asa cum face de cateva saptamani incoace.

Ea aseza pe bar sticla de vin pe care se apucase s-o deschida si-l privi fix. Jonathan se duse dinapoia ei, isi plimba mainile de-a lungul spatelui si-i stranse soldurile. Degetele ii desfacura capetele sortului. Anna i se impotrivi inca un pic, dar apoi i se lasa in voie.

Ziua incepu cu un soare cu dinti. Cearta din ajun se domolise la caderea noptii. Jonathan se trezi si pregati micul dejun, pe care i-l duse Annei. Mancara impreuna, bucurandu-se de aceasta dimineata tihnita de duminica. Anna urca in atelier, iar Jonathan continua sa lancezeasca. Sarira peste masa de pranz si se plimbara in primele ore ale dupa-amiezei pe strazile vechiului port. Pe la patru si gandindu-se la cina, dadura iama prin tejgheaua unui birtas italian, iar putin mai tarziu se aplecara peste rafturile video-clubului de la coltul strazii.

La celalalt capat al orasului, parul zburlit al lui Peter se itea din niste asternuturi groase. In cele din urma, lumina zilei izbutise sa-l scoata din somnu-i adanc. Se intinse si arunca o privire la ceasul cu radio asezat pe masuta de noapte. Dimineata la care isi daduse dreptul se prelungise dincolo de toate sperantele sale. Casca indelung, apoi isi cauta pe pipaite telecomanda sub plapuma invalmasita. Cand o gasi, apasa pe o tasta. In fata lui, ecranul tintuit de perete incepu sa sclipeasca. Trecu de la un canal la altul. Un plic mic care palpaia in partea de jos a imaginii ii arata ca primise un e-mail. Valida functia de lectura, iar mesajul isi facu aparitia. Antetul ii indica faptul ca fusese trimis chiar in ziua aceea de un corespondent al casei Christie's de la Londra. Pe coasta de est a Statelor Unite, era ora trei dupa-amiaza, de cealalta parte a oceanului, era deja opt seara.

- Doar n-or fi citit si ei ziarul! mormai Peter.

Textul era scris cu litere mici. Peter ura ochelarii pe care, de cateva luni incoace, trebuia sa-i poarte cand citea. Fiindca refuza sa imbatraneasca, prefera sa-si impuna o gimnastica tare caraghioasa in care se inlantuiau cateva savante strambaturi ce trebuiau sa-i imbunatateasca acuitatea vizuala. Textul il facu sa se holbeze. In timp ce recitea pentru a treia oara mailul corespondentului sau de la Londra, mana ii cauta telefonul si, fara sa se uite la taste, forma numarul si astepta nervos. Dupa zece taraituri, inchise si o lua de la capat. La a treia incercare, trase cu furie de sertarul masutei de noapte si-si lua mobilul. Suna la informatii si ceru sa i se dea cat mai repede legatura cu biroul de rezervari de la British Airways. Isi intepeni telefonul intre barbie si gat si se indrepta spre garderob. Pe cand se inalta pe varful picioarelor ca sa apuce o valiza cocotata pe ultimul raft si i se agata de maner, ea aluneca dintr-o data, impreuna cu o gramada de genti de voiaj ce-i cazura pe cap. In sfarsit, agentul de la rezervari ii prelua apelul, tocmai cand, in pijama, el injura de zor in fundul garderobului.

- Iar a disparut coroana reginei si v-ati apucat cu totii s-o cautati?

Era ora opt seara, cerul se ascundea intr-o noapte precoce   care aducea stropi de ploaie deasupra orasului. Norii se umflau, parand niste enorme coviltire stranse unele in altele, atat de pline de apa, incat aveau nuante stravezii de chihlimbar si de intuneric. Cateva picaturi le strapunsera valul gros, schitand in cenusiu drepte brazde argintii inainte de a se napusti in devalmasie pe bitum. Jonathan cobori obloanele ferestrei. O seara petrecuta in fata televizorului avea sa se potriveasca de minune cu vremea aceasta mohorata. Se duse la bucatarie, deschise usa frigiderului si scoase niste cutii care contineau diferitele gustari italiene pe care le alesese Anna. Dadu drumul cuptorului ca sa incalzeasca vinetele gratinate, le presara din plin cu niste parmezan si se indrepta spre telefonul prins de perete. Tocmai voia sa formeze numarul de la atelierul Annei, cand ledul de la linia exterioara incepu sa clipeasca, luand-o inaintea taraitului.

- Pe unde umbli? E a zecea oara de cand incerc sa te prind!

- Buna seara, Peter!

- Fa-ti valiza, ne intalnim pe aeroportul Logan in sala de imbarcare de la British Airways, avionul de Londra pleaca la noua si un sfert, am rezervat doua locuri.

- Daca presupunem, pentru doua secunde, ca azi nu e duminica, ca nu ma aflu in bucatarie ca sa-i gatesc cina femeii cu care am sa ma-nsor in patru saptamani si ca nu ma pregatesc sa revad impreuna cu ea Arsenic si dantele vechi, care ar fi motivul acestei calatorii?

- Tare-mi mai place cand vorbesti asa, ai zice ca suntem deja in Anglia, relua Peter pe un ton sarcastic.

- Bine, batrane, mi-a facut placere sa stau de vorba cu tine, dar, ca sa folosesc una dintre expresiile tale favorite, sunt in plina discutie cu niste vinete gratinate, asa ca, daca nu te superi.

- Tocmai am primit un mail de la Londra, un colectionar pune in vanzare cinci tablouri magnifice si toate ar fi ale unui oarecare Vladimir Radskin. Cu ce-i lasagna aia?

- Vorbesti serios?

- Cand s-o ivi prilejul, am sa ti-l prezint pe corespondentul meu, dar sa stii ca nu-mi arde de gluma cand incerc sa-mi castig painea! Jonathan, tu hotarasti daca vanzarea o sa fie organizata de noi ori de concurenta, piata ne departajeaza adesea dupa calitatea expertizei.

Jonathan se incrunta si-si infasura cu nervozitate firul telefonului in jurul degetului aratator.

- E imposibil ca cinci tablouri de Radskin sa fie scoase la vanzare la Londra.

- N-am zis c-or sa si fie vandute acolo, ci numai ca vor fi expuse. Pentru o colectie de o asemenea importanta, eu unul as face vanzarea la Boston. si-mi salvez si viata profesionala.

- Cifra ta e gresita, Peter. Iti repet ca nu se poate sa fie cinci tablouri puse in vanzare. Stiu unde se afla toate panzele lui Radskin, numai patru dintre ele se mai afla in colectii particulare neidentificate.

- Tu esti expertul, zise Peter inainte sa adauge pe un ton batjocoritor: Sunandu-te la ora asta nepotrivita, numai ce-mi spuneam ca misterul cu pricina merita, poate, o farfurie de spaghete. Pe curand!

Jonathan auzi un declic, Peter ii inchisese telefonul fara ca macar sa-l salute. Aseza la loc receptorul in furca lui agatata de perete. Cateva secunde mai tarziu, Anna, care nu pierduse nici un cuvintel din conversatia lor, facu la fel, dar din atelier. Isi puse pensula in borcanul cu apa si se infasura in etola de pashmina, apoi isi desfacu parul si cobori scarile spre bucatarie. Jonathan ramasese in picioare langa telefon, ganditor. Tresari auzind vocea Annei.

- Cine era?

- Peter.

- E bine?

- Da.

Anna adulmeca mirosul de salvie care parfuma incaperea. Deschise usita cuptorului si contempla legumele gratinate care se rumeneau.

- O sa ne ospatam! Pun filmul si te astept in sufragerie. Mor de foame, tu nu?

- Ba da, ba da, zise Jonathan cu un glas aproape morocanos.

Trecand prin fata plansetei de bucatarie, Anna apuca o mica anghinare si o gusta pe data.

As putea sa-mi vand sufletul diavolului din pricina bucatariei italiene, spuse ea cu gura plina.

Isi sterse o picatura de ulei de la coltul buzelor, iar apoi parasi incaperea. Jonathan suspina, scoase tava fierbinte si alcatui un platou incarcat cu bunatati. Aranja aperitivele in jurul singurei farfurii si-si puse partea in frigider. Dupa aceea, destupa o sticla de chianti si turna intr-un pahar foarte frumos cu picior pe care-l aseza langa placinta cu mozzarella.

Anna se instalase pe canapea, marele televizor cu plasma era deja aprins, era de-ajuns sa apese pe telecomanda DVD-ului pentru ca proiectia filmului lui Capra sa inceapa.

- Vrei sa-ti aduc farfuria? intreba ea cu o voce blanda atunci cand Jonathan i-o puse pe a ei pe genunchi.

El i se aseza alaturi si o lua de mana. Cu tristete o lamuri ca n-o sa cineze. Si, inainte ca ea sa poata reactiona in vreun fel, ii spuse de ce il sunase Peter si-si ceru iertare, cu toata tandretea de care era in stare. Trebuia sa plece, nu numai pentru el, ci si pentru prietenul sau care se afla intr-o situatie profesionala delicata. Casa Christie's n-ar intelege daca ar neglija o asemenea vanzare. Ar fi o greseala ce i-ar putea afecta serios cariera, la care ea insasi tinea atat. Cinstit fiind, ii marturisi in cele din urma ca intotdeauna a visat sa se apropie de aceste panze, sa le atinga usor reliefurile, sa le observe culorile fara sa fi fost alterate de obiectivul vreunui aparat de fotografiat ori de imprimarea pe hartie.

- Cine le vinde? intreba ea din varful buzelor.

- Habar n-am. Ar putea sa-i apartina descendentului galeristului lui Radskin. N-am dat niciodata de urma lor in vanzarile publice, iar in prima editie a catalogului structurat al operei pictorului, am fost nevoit sa ma multumesc cu niste fotografii si certificate de autenticitate.

- Cate tablouri sunt?

Jonathan ezita inainte de a pronunta cifra. Stia ca-i este cu neputinta sa-i impartaseasca nadejdea aceasta care-l insufletea, de a descoperi a cincea pictura despre care ii vorbise Peter. Ultima panza a lui Vladimir Radskin era, din punctul de vedere al Annei, o nalucire, un efect al devorantei si bolnavicioasei pasiuni pe care viitorul ei sot o nutrea pentru acest pictor batran si smintit.

Jonathan intra in dressing, deschise o valiza mica, alese cateva camasi impaturite cu grija, un pulover, niste cravate si albituri pentru cinci zile. Cu mintea la bagaj, nu auzise in spate pasii Annei.

- Mai sunt numai patru saptamani pana la nunta, iar tu ma parasesti pentru amanta! Da' stiu ca n-ai nici o rusine!

Jonathan inalta capul, silueta atragatoare a viitoarei sale sotii se deslusea in cadrul usii.

- Amanta mea, cum ii zici tu, este un pictor batran, smintit, cum tot tu spui, si care a murit de decenii. La inceputurile legaturii noastre, lucrul acesta ar trebui mai degraba sa te linisteasca in privinta gusturilor mele.

- Nu stiu cum trebuie sa inteleg vorbele acestea, daca inca ma mai inscriu printre gusturile tale.

- Nu asta voiam sa spun, raspunse el luand-o in brate.

Anna se impotrivi imbratisarii lui Jonathan si-l respinse.

- Ai luat-o razna, batrane!

- Anna, n-am de ales. Nu-mi ingreuna situatia. De ce dracu' nu pot sa traiesc soiul asta de bucurii cu tine!

- Si daca Peter te-ar suna cu o zi inainte de nunta, ai anula casatoria?

- Peter este cel mai bun prieten al meu si martorul nostru, n-ar suna cu o zi inainte de nunta.

- A da? Ca i-o fi jena!

- Te inseli, in ciuda unui anumit umor la care tu nu esti sensibila, Peter are mult tact.

- Pai atunci, il ascunde tare bine. Dar daca ar suna, ce-ai face?

- Presupun ca as renunta la amanta pentru a-mi oficializa casatoria cu prietena mea.

Jonathan spera, fara sa se increada prea mult, ca Anna n-o sa-l mai hartuiasca. Ca sa puna capat certei pe care ea incerca s-o provoace, isi lua bagajul si se duse in baie sa-si ia obiectele de toaleta. Ea il urma cu un pas hotarat. Trecu prin fata ei si-si lua din cuier un mantou. Pe cand se apleca s-o imbratiseze, ea dadu inapoi si se uita tinta la el.

- Vezi, chiar tu o spui, Peter ar fi telefonat si-n dimineata nuntii!

Jonathan cobori scarile; cand ajunse in vestibul, rasuci manerul de la usa si se intoarse pentru a o privi lung pe Anna care, cu bratele incrucisate, ramasese in capul treptelor.

- Nu, Anna, ar fi asteptat sa-l omor luni dimineata tocmai pentru ca nu a facut-o.

Si iesi trantind usa. Jonathan striga dupa un taxi. Ii spuse soferului sa-l duca la terminalul British Airways de la aeroportul Logan. Ploaia inundase orasul. Apa care inca se mai scurgea pe trotuare ii sterse de indata urmele pasilor. Atunci cand masina se indeparta, scandurile storului din lemn cazura peste fereastra atelierului Annei. Ea zambea.

Jonathan il astepta pe Peter, in picioare in fata punctului de imbarcare a zborului BA 776. Ii urmari din priviri pe ultimii pasageri care se pierdeau in adancul pasarelei. O mana i se aseza pe umar. Peter remarca infatisarea amarata a prietenului sau si se incrunta.

- Va mai sunt martor?

- Dupa cum merg lucrurile, o sa-mi fii martor la divort.

- Daca tu vrei, sunt de acord si cu asta, dar e nevoie sa te insori mai intai, trebuie sa respectam niste cronologii.

Seful de escala le facu un semn de nerabdare, usa avionului nu-i mai astepta decat pe ei ca sa se inchida. Peter se instala langa hublou. Jonathan de-abia avu vreme sa-si aranjeze mica valiza in compartimentul pentru bagaje, ca avionul dadea deja inapoi.

Un ceas mai tarziu, atunci cand stewardesa se apropia de scaunele lor, Peter ii aduse cu amabilitate la cunostinta ca nici unul, nici altul nu voiau mancarea pe care le-o intindea. Jonathan isi privi prietenul, intrigat.

- Stai linistit! murmura Peter cu un ton complice. Am pus la punct doua smecherii fara pereche ca sa imbunatatesc zborurile astea de cursa lunga. Am trecut pe la restaurantul tau preferat si am cumparat tot ce ne trebuie pentru o masa adevarata. Ma simteam cam vinovat din cauza lasagnei aleia.

- Erau niste vinete gratinate, raspunse Jonathan, agasat. Si unde e ospatul asta, ca mi-e foame?

- Intr-unul dintre portbagajele de deasupra. De indata ce stewardesa si caruciorul ei cu de-ale gurii impachetate in vid or sa treaca de perdea, o sa ma duc sa aduc cina!

- Si a doua stratagema?

Peter se apleca si-si scoase din buzunar o cutiuta de medicamente, pe care o agita pe sub ochii prietenului sau.

- Asta-i! spuse el plin de satisfactie, aratandu-i doua pastile albe. E o pilula minune. Cand o sa te trezesti, o sa privesti pe geam si-o sa spui: "Ia te uita, parc-ar fi Londra!"

Peter isi strecura cele doua pastile in causul palmei. Ii oferi una lui Jonathan, dar el o refuza.

- Nu faci bine ce faci, ii zise Peter, aruncandu-si cu un gest energic mica pilula in fundul gatului. Nu-i un somnifer, te-ajuta doar sa adormi, iar singurul efect secundar e ca nu vezi cum trece timpul.

Jonathan nu-si schimba parerea. Peter isi rezema capul de hublou si fiecare se cufunda in gandurile sale. Seful de cabina isi termina serviciul si disparu in spatiul rezervat personalului navigant. Jonathan isi desfacu centura si se ridica.

- In care? il intreba el pe Peter, aratand spre randul de compartimente care se intindea deasupra capetelor lor.

Peter nu raspunse. Jonathan se apleca numai ca sa constate ca atipise. Il batu usor pe umar si ezita inainte de a-l scutura de mai multe ori. Degeaba insista, nu se intampla nimic, Peter dormea bustean. Jonathan deschise capacul raftului de deasupra lor. Vreo zece genti si mantouri erau invalmasite unele intr-altele intr-o harababura de nedescalcit. Se aseza la loc, furios. Cabina se cufunda in intuneric. O ora mai tarziu, Jonathan stinse veioza si incerca sa puna mana pe cutiuta cu somnifere din costumul vecinului sau. Peter sforaia din plin, ghemuit langa hublou, iar buzunarul sau drept era de neatins.

Sase ceasuri mai tarziu, stewardesa reaparu in cabina, impingand in fata un alt carut. Jonathan, pe care foamea il imboldise tot zborul isi primi cu bucurie micul dejun. Ea se apleca pentru a desface masuta lui Peter care se trezi cascand, in timp ce femeia ii intindea mancarea. El se redresa brusc.

- Dar ti-am spus ca ma ocup eu de cina! ii spuse el fulgerandu-l pe Jonathan din priviri.

- Daca mai scoti o vorba, data viitoare cand o sa te trezesti, ai sa te uiti pe fereastra si-ai sa zici: "Ia te uita, parc-ar fi spitalul Saint-Vincent din Londra!"

Stewardesa ii servi masa lui Peter, iar Jonathan ii lua imediat briosa si cornul pe care si le vari cu pofta in gura, sub ochii uluiti ai prietenului sau.

Un taxi ii duse de la aeroportul Heathrow pana in centrul Londrei.

La primele ore ale diminetii, sa treci prin Hyde Park era o incantare, numai buna sa te faca sa uiti ca te afli in inima uneia dintre cele mai mari capitale ale Europei. Trunchiurile arborilor seculari se iteau dintr-un val de pacla care inca nu se ridicase de pe imensele peluze. Jonathan privea pe geam cum doi cai cu robe pestrite tropaiau impreuna pe nisipul proaspat netezit al aleii ecvestre. Trecura de grilajele de la Prince Gate. Si, desi nu se facuse inca de opt dimineata, sensul giratoriu de la Marble Arch era un iad pentru circulatie. Urcara pe langa Park Lane, iar acel black cab ii lasa in sfarsit fata hotelului Dorchester, situat la marginea parcului, in bogatul cartier Mayfair. Fiecare isi lua camera in primire. Peter se duse la Jonathan. Se imbraca si ii deschise usa, cu o camasa alba si niste chiloti cu motive scotiene pe el.

- Recunosc aici eleganta calatorului! exclama Peter intrand. As fi curios sa aflu ce-ai purta daca te-as duce in Africa? Zborul asta m-a terminat, adauga el prabusindu-se in fotoliul mare din piele de langa fereastra.

Jonathan disparu in baie fara sa-i raspunda.

- Tot nu ti-a trecut supararea? striga Peter.

Capul lui Jonathan se ivi in deschizatura usii.

- Mi-am petrecut sfarsitul week-end-ului privindu-te cum dormi intr-un avion si probabil ca ma paste o despartire numai cu patru saptamani inainte de nunta. De ce-as fi suparat? intreba el potrivindu-si nodul de la cravata.

- Iti pui mereu pantalonii la urma? intreba Peter, zeflemitor.

- Ai vrei problema cu chestia asta?

- Nu, deloc, dar, in caz de incendiu, mie mi-e mai putin rusine sa ies pe hol fara cravata.

Jonathan il dojeni din privire.

- Nu mai face mutra asta, continua Peter, doar pictorul tau ne-a adus aici.

- Informatorul ala al tau e macar de incredere?

- La cat ne costa, ar trebui sa fie! A scris cinci tablouri in mesajul pe care mi l-a trimis, spuse Peter uitandu-se pe geam.

- Ei bine, s-a inselat, asculta-ma pe mine!

- I-am gasit mailul pe calculator cand m-am trezit si n-am reusit sa-l contactez. Aici era deja tarziu si nu-i pot reprosa ca-si traieste si el viata intr-o duminica seara.

- Iar te-ai trezit la amiaza?

Peter paru aproape fastacit cand ii raspunse lui Jonathan.

- M-am culcat cam tarzior. Stii ceva, batrane? Eu mi-am sacrificat week-end-ul ca tu sa-ti potolesti patima, asa ca nu incerca sa ma faci sa ma simt vinovat!

- Pentru ca o vanzare atat de importanta nu ti-ar rezolva problemele cu asociatii, nu-i asa, domnule conducator de licitatii?

- Sa zicem ca ne-am sacrificat week-end-ul pentru o cauza comuna!

- Ai si alte informatii?

- Adresa galeriei unde or sa fie expuse tablourile incepand de astazi. Acolo vor trebui sa aiba loc expertizele inainte ca proprietarul sau proprietarii sa nu-l desemneze pe fericitul ales care se va ocupa de vanzare.

- Cu cine concurezi?

- Cu toti aceia care tin un ciocanel si stiu sa spuna "adjudecat". Contez pe tine ca numai al meu sa se auda cazand!

Reputatia lui Jonathan era un atu major in incercarea de seductie pe care aveau s-o incerce diferitii conducatori de licitatii pentru a pune mana pe aceasta vanzare. Fiind primul care se prezenta si inca insotit de un expert de talia lui Jonathan, Peter isi oferea un frumos avans.

Traversara marele hol al hotelului Dorchester, iar Peter se opri in fata masutei portarului. Il intreba pe unde s-o ia ca sa se duca la adresa scrisa pe hartia pe care i-o intindea. Barbatul cu haina rosie ocoli repede birouasul, desfasura un plan al cartierului si trasa cu pixul itinerarul pe care clientul trebuia sa-l urmeze pentru a ajunge la galeria de arta. Cu o voce calma, ii recomanda sa ridice privirea in mai multe puncte ale parcursului, pe care le marca cu niste cruciulite, ca sa admire cutare fatada sau edificiu ce aveau, fara indoiala, sa dea o alta valoare vizitei sale. Perplex, Peter se incrunta si il intreba pe portar daca, din intamplare, nu avea vreun var sau ruda indepartata la Boston. Portarul se mira de intrebare si-i conduse pana la usa rotativa pe care o facu sa se invarteasca la trecerea lor. Ii insoti chiar pana in fata hotelului si se simti dator sa reia, una cate una, toate indicatiile pe care le oferise cu cateva minute mai devreme. Peter ii smulse din maini planul si-l trase pe Jonathan de brat.

Stradutele pe care le strabateau straluceau in soare. De-a lungul trotuarelor din piatra alba, vitrinele magazinelor se intreceau in culori. Jardiniere agatate la intervale regulate de stalpii felinarelor se leganau in briza usoara. Lui Jonathan i se parea ca traieste intr-un alt timp, o alta epoca. Se ducea la o intalnire pe care o astepta dintotdeauna, admirand acoperisurile caselor din ardezie si sindrila. Si chiar daca informatorul lui Peter se insela, chiar daca Jonathan avea sa fie dezamagit asa cum se astepta, stia ca intr-una dintre aceste galerii ce stau cu spatele la Piccadilly Circus, avea sa se afle, in sfarsit, foarte aproape de ultimele panze ale lui Vladimir Radskin. Le trebuira mai putin de zece minute ca sa ajunga in fata numarului 10 de pe Albermarle Street. Peter scoase bucatica de hartie din buzunarul costumului si verifica adresa. Arunca o privire la ceas si-si vari fata printre barele incrucisate de fier care protejau vitrina.

- Cred ca n-a deschis inca, spuse el cu ciuda.

- Ar fi trebuit sa te faci politist, ii replica pe data Jonathan.

De cealalta parte a strazii, Jonathan observa fatada unui mic local in care se serveau cafele si prajituri. Se hotari sa traverseze, Peter se lua dupa el. Locul era primitor. Aroma boabelor proaspat macinate se amesteca cu aceea a brioselor de-abia scoase din cuptor. Putinii clienti isi sprijineau coatele de niste mese inalte, toti cufundati in lectura vreunui ziar sau a unei reviste. Cand intrara, nici unul dintre ei nu ridica privirea.

In fata tejghelei din marmura tocita, cerura doua cappucino si fiecare se indrepta cu gustarea spre policioara lipita de vitrina. Acolo o vazu Jonathan pentru prima oara pe Clara. Cu o gabardina bej, era asezata pe unul dintre taburete si rasfoia Herald Tribune pe cand isi bea cafeaua cu frisca. Absorbita de lectura, isi duse distrata lichidul aburind la gura, se stramba cand isi arse limba si, fara sa-si ia nici o clipa ochii de la articolul pe care-l citea, puse dibuind la loc ceasca si intoarse repede pagina. Clara avea un farmec senzual, chiar si-asa, impopotonata cu mustacioara alba pe care frisca o lasase deasupra buzei de sus. Jonathan zambi, lua un servetel, se apropie si i-l intinse. Clara il inhata fara sa ridice capul. Se sterse si i-l dadu inapoi cu un gest la fel de mecanic. Jonathan baga servetelul in buzunar si nu mai avu ochi decat pentru ea. Clara isi termina lectura care parea s-o contrarieze, impinse ziarul la o parte si dadu din cap, de la dreapta la stanga, apoi se intoarse si se uita, perplexa, la Jonathan.

- Ne cunoastem?

Jonathan nu raspunse.

Cu servetelul in mana, ii facu un semn cu degetul spre barbie. Clara isi sterse usor partea de jos a fetei, ii inapoie servetelul, se gandi cateva secunde si ochii i se luminara.

- Scuza-ma, zise ea. Imi pare rau, nu stiu de ce oare mai citesc ziarele astea, de fiecare data imi fac nervi pentru tot restul zilei.

- Si despre ce era vorba in articolul cu pricina? intreba Jonathan.

- N-are importanta, raspunse Clara, lucruri care se vor pe cat de tehnice, pe atat de savante si care, pana la urma, nu sunt decat niste idei pretentioase.

- Si-atunci?

- Sunteti intr-adevar foarte amabil parand atat de interesat, dar n-ati intelege probabil nimic din toate acestea, sunt niste chestii ingrozitor de plictisitoare si legate de lumea in care lucrez.

- Acordati-mi o sansa, la ce planeta va referiti?

Clara se uita la ceas si-si lua de-ndata fularul pus pe taburetul de-alaturi.

- Pictura! Acuma trebuie sa plec, am intarziat, astept o livrare.

Se indrepta spre usa si se intoarse chiar inainte de-a iesi.

- Multumesc inca o data pentru.

- Pentru nimic, o intrerupse Jonathan.

Ea schita o usoara reverenta si parasi localul. Prin vitrina, Jonathan o privi cum trece in fuga strada. Pe trotuarul celalalt, baga o cheie in micuta cutie tintuita de fatada, iar cortina de fier a galeriei situate la numarul 10, Albermarle Street se ridica. Peter se apropie de Jonathan.

- Ce faci?

- Cred ca putem sa mergem, raspunse Jonathan care privea cum silueta Clarei dispare in galerie.

- Cu ea avem intalnire?

Asa mi se pare.

- Ei bine, in cazul asta, schimba-ti imediat felul in care te uitai la ea.

- Adica?

- Nu-i nimic ca ma consideri un tampit, de douazeci de ani incoace o tot faci.

Ca raspuns la aerul mirat al lui Jonathan Peter se stramba, indreptandu-si degetul spre capatul barbiei lui. Iesi din cafenea, mimand gestul fluturarii unei batiste. Lumina zilei patrundea in galerie. Jonathan isi sprijini capul de vitrina. Peretii erau goi, incaperea, goala, tanara femeie probabil ca se afla in spatele magazinului. Apasa pe mica sonerie ce se afla chiar alaturi de usa din lemn vopsita in albastru. Peter statea in spatele lui. Clara aparu cateva clipe mai tarziu. Mai avea mantoul pe ea si se scotoci de indata prin buzunare. Surase cand il recunoscu pe Jonathan, trase de clanta si intredeschise usa.

- Mi-am uitat cheile pe tejghea?

- Nu, spuse Jonathan, altfel presupun ca n-ati fi putut intra.

- Probabil ca aveti dreptate. Portmoneul atunci?

- Nici el.

- Agenda! O pierd mereu, se pare ca mi-e groaza de intalnirile de afaceri.

- Va asigur ca n-ati uitat nimic.

Nelinistit, Peter se puse in fata lui Jonathan si ii intinse Clarei cartea lui de vizita.

- Peter Gwel, sunt reprezentantul casei Christie's, am sosit in dimineata aceasta de la Boston ca sa va vedem.

- Boston? E tare departe, sediul firmei dumneavoastra nu se afla la Londra? intreba Clara, lasandu-si vizitatorii sa intre.

Intrand din nou in magazin, ii intreba cu ce-i poate ajuta. Peter si Jonathan se privira uimiti. Jonathan o urmari spre capatul galeriei.

- Sunt expert in tablouri. Am aflat ca. Clara il intrerupse, vesela.

- Ghicesc de ce sunteti aici, desi ati venit mult prea devreme. Dupa cum va puteti da seama, nu astept prima livrare decat pe la amiaza.

- Prima livrare? intreba Jonathan.

- Din motive de securitate, tablourile vor fi transportate individual, in ritmul de unul pe zi. Ca sa le vedeti pe toate, va trebui sa petreceti o saptamana intreaga la Londra. Aceasta galerie este independenta, dar in meseria mea, cele care comanda sunt adesea companiile de asigurari.

- Va temeti de vreun furt in timpul transportului?

- Furt, accident, o asemenea colectie cere cateva precautii.

Un camion in culorile firmei Delahaye Moving[8] se opri in fata vitrinei. Clara ii facu un semn sefului de echipa care cobora din cabina. Peter si Jonathan aveau noroc, primul tablou tocmai sosise. Usa din spate fu lasata in jos, iar trei barbati transportara o lada imensa pana in mijlocul galeriei. Cu nesfarsite precautii, desfacura una cate una scandurile care protejau opera. Atunci cand, in cele din urma, fu scoasa din sarcofagul ei de lemn, Clara le arata lucratorilor simeza unde trebuia suspendata. Jonathan ardea de nerabdare. Oamenii o agatara cu o precizie demna de toata admiratia. De indata ce se indepartara, Clara inspecta ancadramentul si studie cu minutiozitate panza. Satisfacuta, semna bonul de primire pe care i-l intindea seful de echipa.

Trecusera aproape doua ceasuri cand camionul parasi strada. In tot timpul acesta, Peter si Jonathan o privisera cu religiozitate pe Clara cum receptioneaza si asaza tabloul la locul lui. De mai multe ori, Jonathan voi s-o ajute, dar ea nu-l lasa. Lega rama de alarma si se catara pe un scaun inalt ca sa orienteze, unul cate unul, micile proiectoare ce aveau sa lumineze panza. Jonathan i se aseza in fata si ii dadu cateva indicatii de reglaj de care ea nu prea tinu seama. Clara cobori de mai multe ori ca sa vada cu ochii ei ce treaba facuse. Mormaind cateva cuvinte pe care numai ea le intelegea, se cocota de indata pe scara ei si schimba eclerajul. Peter sopti in urechea prietenului sau ca, pana atunci, fusese convins ca Jonathan este singurul smintit si posedat de catre pictorul rus, dar ca, de-acum incolo, i se parea ca titlul ii era pus in joc. Jonathan il dojeni din priviri, iar Peter se indeparta, petrecandu-si restul diminetii agatat de telefonul mobil. Tot vorbind, se plimba de-a lungul vitrinei cand in interiorul galeriei, cand pe trotuar, in timp ce Clara si Jonathan schimbau pareri despre calitatea luminii obtinute. Pe la ora unu, Clara se posta in fata tabloului, langa Jonathan. Cu mainile pe solduri, trasaturile i se destinsera si-i dadu un cot usor care il facu sa tresara.

- Mi-e foame, spuse ea, dumneavoastra nu?

- Ba da!

- Va place bucataria japoneza?

- Da.

- Si sunteti mereu la fel de vorbaret?

- Da, zise Jonathan, tocmai inainte de-a incasa o noua lovitura cu cotul.

- E un tablou minunat, nu-i asa? continua Clara cu emotie in glas.

Opera reprezenta un pranz campestru. O masa era aranjata pe o terasa din piatra care marginea o casa. O duzina de convivi erau asezati, in timp ce altii stateau in picioare putin mai departe, in peisaj. Un plop enorm adapostea sub umbra lui doi barbati cu elegante vesminte. Liniile pictorului erau asa de izbutite, incat buzele personajelor iti creau impresia ca dau glas cuvintelor pe care le schimbau intre ele. Culoarea frunzisului si luminozitatea cerului stateau marturie pentru o frumoasa dupa-amiaza a unei veri disparute de mai bine de un veac si care parea sa nu se fi sfarsit vreodata. Jonathan se gandi ca nici macar unul dintre personaje nu mai traia, ca trupurile lor erau acum doar tarana si ca totusi, sub penelul lui Vladimir, ei nu vor disparea nicicand. Era de-ajuns sa-i privesti pentru a ti-i inchipui inca in viata. Rupse tacerea contemplativa pe care si el, si Clara o pastrau de lungi minute.

- E unul dintre ultimele lui tablouri. Ati observat unghiul acesta aparte? Rare sunt scenele pictate astfel. Vladimir s-a folosit de inaltime pentru a mari adancimea campului sau. Asa cum ar face un fotograf.

- Dar ati remarcat ca in jurul mesei acesteia nu este nici o femeie? Un scaun din doua e gol. Nu picta niciodata femei.

- Era misogin?

Vaduv si inconsolabil.

- Va verificam! Haideti sa mergem, stomacul meu face urat daca nu-l bag prea multa vreme in seama.

Clara il lua pe Jonathan, dadu drumul camerelor de supraveghere, stinse luminile, declansa alarma si incuie usa dupa ea. Pe trotuar, Peter, care tot se mai plimba de colo-colo, le facu semn c-o sa puna capat conversatiei si o sa li se alature.

- Prietenul dumneavoastra are o baterie care nu se descarca niciodata sau reuseste sa o termine pe aceea a interlocutorului?

- Are atata energie, ca le incarca pe toate de unul singur!

- Probabil ca asa este, haideti, e chiar in fata.

Jonathan si Clara trecura strada, intrara in micul restaurant japonez si se oprira intr-un separeu. Jonathan ii prezenta meniul Clarei, cand Peter isi facu o intrare zgomotoasa si se apropie de ei.

- Locul asta e fermecator, spuse el asezandu-se. Scuzati-ma ca m-am lasat asteptat, credeam ca, din cauza decalajului orar, n-o sa am prea multa vreme inainte de deschiderea biroului de la Boston, dar lupii sunt matinali.

- Ti-e foame? zise Jonathan, intinzandu-i meniul prietenului sau.

Peter il deschise si-l puse inapoi pe masa cu ciuda.

- Chiar va place pestele crud? Eu prefer mancarea care ma face sa uit ca, nu cu mult inainte de a o privi, era vie.

- Va cunoasteti de multa vreme? intreba Clara, amuzata.

Dejunul fu placut. Peter se folosi de toate farmecele sale si o facu pe Clara sa rada de mai multe ori. Discret, mazgali cateva cuvinte pe un servetel pe care i-l strecura lui Jonathan. Acesta il desfacu pe genunchi; dupa ce citi, mototoli hartia si o lasa sa cada pe jos. De cealalta parte a strazii, sub un cer londonez care se umplea de nori, tabloul unui batran pictor rus raspandea lumina unei veri de altadata care n-avea nicicand sa inceteze sa existe.

Dupa masa, Peter se duse la birourile casei Christie's, in timp ce Jonathan se intoarse cu Clara la galerie. Isi petrecu toata dupa-amiaza pe un taburet, in fata panzei. Cu lupa, ii examina fiecare detaliu si-si scria cu meticulozitate observatiile intr-un caiet mare, cu spirale.

Peter trimisese in graba un fotograf care se prezenta la galerie pe inserat. Acesta isi instala cu mare atentie materialul. Imense umbrele albe, cocotate pe niste trepiede, se deschisera de fiecare parte a tabloului, legate prin fire de aparatul pentru format 6x6.

In culoarea amurgului, vitrina straluci de zeci de strafulgerari in ritmul flashurilor care se succedau. Daca te-ai fi uitat din strada, ti s-ar fi parut ca o furtuna a izbucnit inauntrul galeriei. La sfarsitul zilei, fotograful isi aranja echipamentul in magazie si-i saluta pe Jonathan si Clara. Avea sa se intoarca a doua zi, la aceeasi ora, pentru cel de-al doilea tablou. Pe cand, din pragul usii, isi lua "la revedere" de la Clara, Jonathan autentifica semnatura din josul panzei. Tabloul era chiar Pranz la tara al lui Vladimir Radskin, fusese expus la Paris la inceputul secolului, apoi la Roma inainte de razboi si facea parte din urmatoarea editie a catalogului operei pictorului.

Trecuse multa vreme de cand efectele decalajului orar impovarau umerii lui Jonathan. Ii propuse Clarei s-o ajute la inchiderea galeriei. Ea ii multumi, dar mai avea ceva treaba. Il insoti pana la usa.

- A fost o zi minunata, zise el, pentru care va sunt extrem de recunoscator.

- Dar n-am nici un merit, raspunse Clara cu o voce blanda, lui trebuie sa-i multumiti, adauga ea aratand tabloul.

Iesind pe trotuar, isi retinu cu greu un cascat. Se intoarse si se uita fix la Clara.

- Aveam o groaza de intrebari sa va pun, spuse el. Ea zambi.

- Cred ca vom avea toata saptamana la dispozitie pentru lucrul acesta, duceti-va la culcare. M-am intrebat toata dupa-amiaza cum ati reusit sa ramaneti in picioare.

Jonathan se dadu inapoi si schita cu mana un gest de "la revedere". Clara facu la fel, iar un taxi negru se opri de-a lungul soselei.

- Multumesc, zise Jonathan.

Se urca in masina si-i facu inca un mic semn pe geam. Clara intra in galerie si inchise usa, apoi se duse spre vitrina si privi, ganditoare, cum se indeparteaza taxiul. Inca de la dejun, o alta intrebare o framantase. Impresia ca il mai intalnise candva pe Jonathan devenise obsedanta. Cand contempla tabloul, asezat pe taburet, unele dintre gesturile sale ii pareau aproape familiare. Dar degeaba se tot gandise la toate acestea, nu-i putea asocia respectivului sentiment vreun loc sau vreo data. Ridica din umeri si se intoarse in spatele biroului.

Ajuns in camera lui, Jonathan observa luminita rosie care clipea pe cadranul telefonului. Isi lasa imediat geana, ridica receptorul si apasa tasta mesageriei vocale. Vocea lui Peter deborda de aceeasi energie. Erau amandoi invitati la un vernisaj si apoi la un dineu intr-un restaurant elegant, cu "mancare adevarata", "gatita", adaugase Peter. Il poftea sa se intalneasca in hol, pe la orele noua.

Jonathan se prefacu ca nu-si da seama de motivul usoarei sale dezamagiri. La randul lui, lasa un mesaj in camera lui Peter. Oboseala il doborase, prefera sa doarma, or sa se revada a doua zi de dimineata. Forma de indata numarul de-acasa, la Boston. Telefonul tarai in gol, Anna se gasea, poate, in atelier sau iesise si nu cuplase robotul. Jonathan se dezbraca si se baga in baie.

Cand se intoarse in camera, infasurat intr-un prosop gros din bumbac, isi lua caietul si-si reciti notitele. In josul unei pagini pline de descrieri, mangaie cu degetul mica schita pe care o desenase in dupa-amiaza aceea. Desi liniile erau neindemanatice, profilul Clarei putea fi pe deplin recunoscut. Jonathan suspina, aseza caietul la loc, stinse lumina, isi impreuna mainile la ceafa si astepta sa-l cuprinda somnul.

Un ceas mai tarziu, tot nu dormea. Sari din pat, lua un costum din sifonier, isi puse o camasa curata si iesi din camera. Alerga pe coridorul lung care ducea la lifturi, isi lega sireturile de la pantofi in cabina si numai ce termina de aranjat cravata, cand usile se deschisera la parter. Il zari pe Peter care statea langa o coloana din marmura la celalalt capat al holului. Jonathan se grabi, dar, pe cand se apropia de prietenul sau, o alta silueta, feminina de data aceasta, se desprinse de langa stalp. Bratul lui Peter inconjura talia unei tinere femei sculpturale ale carei haine nu acopereau decat strictul necesar. Jonathan surase si ramase pe loc, in timp ce Peter disparea cu minunata-i insotitoare in usa rotativa de la intrare. Singur in mijlocul holului de la Dorchester, Jonathan isi aminti de bar si se hotari sa se duca acolo. Era lume multa. Chelnerul il conduse la o masuta, iar Jonathan se cufunda intr-un fotoliu stil club din piele neagra. Poate ca un bourbon si un sandwich aveau sa-l ajute sa impace efectele decalajului orar cu poftele-i schimbatoare.

Deschidea un ziar, cand privirea ii fu atrasa de parul argintiu al unei femei asezate la bar. Jonathan se apleca, dar mai multe persoane stranse acolo ii obstruau campul vizual, impiedicandu-l sa-i vada chipul. Jonathan o pandi cateva clipe, parea sa se uite tinta la barman.

Era pe cale sa-si reia lectura, cand baga de seama felul aparte in care mana plina de pete a femeii invartea cuburile de gheata din paharul de whisky, iar apoi observa inelul care-i impodobea degetul. Inima incepu sa-i bata nebuneste si el se ridica de indata. Croindu-si cu greu cale prin multime, reusi, in sfarsit, sa ajunga langa ea, la bar.

Dar o femeie de o cu totul alta varsta luase loc pe scaun. Era inconjurata de o echipa de agenti de vanzari si-l agata cu veselie, poftindu-l sa li se alature. Lui Jonathan ii fu greu sa se smulga din grupul de cheflii. Se ridica pe varfuri si, ca pe un ocean imaginar, vazu parul cel alb unduind spre iesire. Cand ajunse la usa, holul era gol. Il traversa in goana, navali in fata hotelului si-l intreba pe portar daca vazuse vreo femeie iesind cu cateva clipe mai devreme. Incurcat, acesta ii dadu de inteles intr-un mod elegant ca meseria ii interzicea sa raspunda la soiul acesta de intrebari. Eram la Londra.

Jonathan si Peter se intalnira inca de la primele ore ale diminetii ca sa alerge in parc.

- Da' stiu ca ai o fata! Pentru cineva care numai ce-a facut turul cadranului, nu-ti reuseste defel figura cu dormitul, ii spuse Peter lui Jonathan. Ai mai iesit aseara?

- Nu, doar ca n-am inchis un ochi. Si tu cum ai petrecut?

- Plictiseala pe cinste, in tovarasia unor persoane importante.

- Serios? Si ea cum era?

- Persoana importanta!

- Asa mi s-a parut si mie.

Peter se sprijini pe umarul lui Jonathan.

- Bine, sa zicem ca mi-am schimbat programul in ultimul moment, dar numai pentru ca nu ma mai insoteai. Am nevoie de niste cafea, zise el cu veselie, nici eu n-am dormit cine stie ce.

- Te rog eu, scuteste-ma de detalii, ii lua Jonathan vorba din gura.

- Esti in toane bune, asta-i bine. Concurentii nostri n-o sa-si faca echipele pana vineri, ceea ce inseamna ca avem o saptamana inaintea lor ca sa punem mana pe vanzarea asta. Asa ca ia agata-ti masca de cuceritor pe fata pana ne ducem s-o vedem pe tipa de la galerie, ca inca nu stiu cui apartin tablourile, dar avizul ei va fi hotarator si am impresia ca nu-i deloc nesimtitoare la farmecul tau.

- Peter, ma enervezi.

- Tocmai asta ziceam si eu, ca esti in niste toane nemaipomenite! continua Peter, gafaind. Ar trebui sa te duci acum.

- Sa-ti cer iertare?

- N-ai chef de nimic altceva decat sa te intorci la tabloul tau, asa ca sterge-o!

- Nu vii cu mine?

- Am treaba. Nu-i asa de simplu sa duci panzele lui Radskin pana in Statele Unite.

- Ei bine, organizeaza-ti vanzarea la Londra.

- Nici vorba, am nevoie de tine la locul faptei.

- Dar care-i problema?

- Cand te intorci la hotel ca sa te schimbi, ia-ti agenda si verifica ce-am sa-ti spun eu acum: la sfarsitul lui iunie, ar trebui sa te insori la Boston.

- Vrei sa vinzi tablourile peste o luna?

- Terminam catalogul general in zece zile, as avea timp.

- Creierul tau stie ca nu esti serios cand spui asa ceva?

- Stiu, e un pariu nebunesc, dar n-am de ales, bombani Peter.

- Nu cred ca ai luat-o razna, e chiar mai rau de-atat!

- Jonathan, articolul ala a dat peste cap tot biroul. Ieri, pe coridoare, oamenii ma priveau de parca as fi fost pe moarte.

- Esti de-a dreptul paranoic!

- As vrea eu, suspina Peter. Nu, te asigur, lucrurile au luat o intorsatura nasoala, vanzarea asta ma poate salva si am ca niciodata nevoie de tine. Fa in asa fel incat sa ne ocupam de batranul tau pictor. Daca ne scapa adjudecarea asta, n-o sa-mi mai revin in veci de veci si, de altfel, nici tu.

In saptamana aceea, birourile londoneze de la Christie's erau in mare fierbere. Experti si vanzatori, cumparatori si conducatori de licitatii se succedau in diferitele sali de intalniri. Specialistii fiecarui departament se tot vedeau de dimineata pana seara, reunindu-se pentru a stabili calendarele vanzarilor in diferitele sucursale ale lumii, pentru a valida cataloagele si pentru a imparti operele majore intre adjudecatori. Peter trebuia sa-i convinga pe asociati sa-l lase sa duca tablourile lui Vladimir Radskin la Boston. In mai putin de o luna, avea sa tina sub ciocanel o vanzare de tablouri ale unor maestri din veacul al XIX-lea, pe care revistele internationale de arta, cu siguranta o vor reflecta. Angajatorii sai nu erau obisnuiti ca cineva sa le dea programul peste cap, iar Peter stia ca n-o sa-i fie usor si, atunci cand era singur, incepea sa se indoiasca de sine insusi.

Trecuse putin de orele zece cand Jonathan ajunse in fata numarului 10 de pe Albermarle Street, iar Clara era, deja acolo. Prin vitrina, il vazu coborand din taxi si traversand strada in directia micutei cafenele. Cateva minute mai tarziu, iesi de-acolo, cu doua mari capuccino in pahare de carton. Ea ii deschise usa. Pe la unsprezece, camionul de la Delahaye Moving parca langa trotuar, in fata galeriei. Lada care continea cea de-a doua panza fu pusa pe niste capre de lemn in centrul incaperii, iar Jonathan simti cum creste in el o oarecare neliniste incarcata de amintiri. Pe de o parte, din copilarie, de care nu stiuse niciodata sa se desprinda pe deplin, pastra capacitatea, neatinsa, de a se minuna. Cati dintre adultii din jurul lui nu dadusera uitarii sentimentul acesta nemaipomenit? Si oricat de desuet le putea parea unora, Jonathan avea putinta de a se entuziasma din pricina culorii unei inserari, miresmei unui anotimp, zambetului, de pe chipul unei necunoscute trecatoare, privirii unui copil, vreunui gest batranesc sau chiar si a uneia dintre acele atentii simple ale inimii care pot insufleti zilele. Si chiar daca Peter il mai lua uneori in ras, Jonathan isi jurase c-o sa ramana toata viata credincios promisiunii pe care i-o facuse intr-o buna zi tatalui sau, aceea de a nu inceta vreodata sa se minuneze. Iar astazi, sa-si ascunda nerabdarea i se parea inca si mai greu decat ieri. Poate ca mai avea de asteptat pana sa descopere opera mult visata, poate ca nici nu facea parte din aceasta colectie, dar Jonathan credea in steaua lui norocoasa.

Se uita cum baietii de la mutari scoteau, unul cate unul, cuiele din scandurile de lemn albicios. Si la fiecare bucata pe care seful de echipa o indeparta cu meticulozitate, isi simtea inima batand un pic mai tare. Alaturi, Clara isi impreuna degetele la spate; si ea fremata de nerabdare.

- As vrea sa smulga lemnele astea, acum, si sa-l vad imediat, murmura Jonathan.

- I-am ales tocmai pentru ca or sa faca exact pe dos! raspunse Clara in soapta.

Cofrajul era mai impunator decat cel din ajun. Despachetarea tabloului avea sa mai dureze inca un ceas. Echipa de transportatori facu o pauza. Se dusera sa se aseze in partea din spate a camionului ca sa se bucure de ziua insorita. Clara inchise galeria si-l invita pe Jonathan sa mearga sa se plimbe putin. Urcara strada pe jos si, dintr-o data, ea striga dupa un taxi.

- Ati fost deja de-a lungul Tamisei?

Paseau sub sirurile de copaci, de-a lungul cheilor. Jonathan raspundea la toate intrebarile pe care i le punea Clara. Ea vru sa afle ce anume il incitase sa devina expert si, fara sa stie, deschise o fereastra spre trecutul lui. Se asezara pe o banca, iar Jonathan ii povesti dupa-amiaza aceea de toamna cand tatal sau il dusese pentru prima oara intr-un muzeu. Ii descrise proportiile imensei sali in care intrasera. Tatal ii daduse drumul la mana, semn de libertate. Copilul se oprise brusc in fata unui tablou. Barbatul zugravit pe panza din mijlocul marelui perete parea sa nu-l priveasca decat pe el.

- E un autoportret, murmurase tatal lui, s-a infatisat pe sine insusi, multi pictori au facut acelasi lucru. Ti-l prezint pe Vladimir Radskin.

Iar copilul, complice, incepuse sa se joace cu batranul pictor. Ca se ducea sa se ascunda in spatele unui stalp, ca se plimba prin sala intr-un sens ori altul, incet sau cu un pas grabit, ca inainta ori se dadea inapoi, privirea tot pe el il urma, pe el si numai pe el. Si chiar si atunci cand mijea ochii, copilul stia ca "barbatul din pictura" continua sa-l fixeze. Fascinat, se apropiase de panza, iar ceasurile pe care le petrecu in fata tabloului se scursera fara sa bage de seama. Ca si cum toate orologiile de la mii de leghe departare ar fi renuntat la tic-tacul lor, ca si cum doua epoci s-ar fi contopit, prin puterea unui singur sentiment, a unei priviri. Si de la inaltimea celor doisprezece ani ai sai, Jonathan incepu sa-si imagineze. Dintr-o trasatura de penel pe un tablou care sfida toate legile fizicii, ochii unui barbat rosteau, dincolo de veacuri, cuvinte pe care doar un copil le poate auzi. Tatal sau luase loc in spatele lui, asezat pe o bancuta. Jonathan contempla panza, vrajit; tatal isi contempla fiul, tabloul lui cel mai frumos.

- Si daca nu v-ar fi dus la muzeu in ziua aceea, ce-ati fi facut in viata? intreba Clara cu un glas timid.

Oare tatal sau, barbatul acela cu zambet nemuritor ii calauzise pasii spre micul tablou agatat pe perete, oare destinul sau poate amandoi se contopisera in ziua aceea? Jonathan nu raspunse. La randul lui, o intreba pe Clara ce anume o lega de batranul pictor. Ea surase, privi in departare ceasul din clopotnita Big Ben-ului, se ridica si opri un taxi.

- Mai avem multe de facut, zise ea.

Jonathan nu insista, ii mai ramaneau doua zile, iar daca norocul ii zambea, daca cel de-a cincilea tablou exista cu adevarat, atunci poate chiar trei, pe care avea sa le petreaca in compania ei.

In dimineata urmatoare, Jonathan se alaturase Clarei, iar camionagii livrasera tabloul zilei. Dar in timp ce-si vedeau de descarcat, un Austin mini de un rosu aprins se opri in fata vitrinei. Un tanar cobori si intra in galerie, cu bratele incarcate de hartii. Clara ii facu un semn si disparu in fundul galeriei. Necunoscutul, tacut, se uita lung la Jonathan de vreo zece minute, cand Clara se intoarse imbracata cu un pantalon din piele si cu un bustier creat de un mare creator de moda. Jonathan era fascinat de senzualitatea gingasa pe care o raspandea.

- In doua ore suntem inapoi, ii spuse Clara tanarului.

Lua in graba dosarele pe care acesta le pusese pe birou, se indrepta spre usa si se intoarse spre Jonathan.

- Veniti cu mine, ii zise ea.

Pe trotuar, se apleca spre el si murmura:

- Se numeste Frank, lucreaza in cealalta galerie a mea. Arta contemporana! Adauga ea, potrivindu-si bustierul.

Jonathan, putin cam zapacit, ii deschise portiera. Clara se urca in masina si se strecura pe scaunul de-alaturi, trecand peste schimbatorul de viteze.

- La noi, volanul e pe partea cealalta, spuse ea razand, pe cand ambala motorul Cooper-ului.

Galeria din Soho era de cinci ori mai mare decat cea din Mayfair. Tablourile expuse nu tineau de competenta lui Jonathan, dar recunoscu pe pereti trei Basquiat[9], doua Andy Warhol , un Bacon , un Willem de Kooning si in mijlocul multor altor opere, cateva sculpturi moderne, dintre care doua de Giacometti si de Chillida .

Clara discuta o jumatate de ora cu un client, ii sugera unui asistent sa schimbe doua panze, verifica praful de pe o mobila trecandu-si discret degetul pe deasupra, semna doua cecuri pe care o femeie cu parul rosu prins cu cateva mese verzi i le prezenta intr-o mapa portocalie. Apoi, batu o scrisoare pe un calculator care ar fi putut la fel de bine sa fie o opera de arta, apoi, multumita, ii propuse lui Jonathan s-o insoteasca pana la un confrate. Ceru sa i se transmita lui Frank ca va trebui sa ramana inca o vreme la Mayfair si, imediat dupa ce isi luara ramas-bun de la cele patru persoane care lucrau in galeria ei, plecara cu mica masina.

Ea se strecura pe strazile stramte din Soho conducand energic si reusi sa se fofileze pe singurul loc liber de pe Greek Street. Jonathan o astepta in timp ce ea negocia cu un negustor achizitionarea unei sculpturi monumentale. Ajunsera la numarul 10 de pe Albermarle Street la inceputul dupa-amiezii. Nu era tabloul pe care nadajduise sa-l descopere, dar frumusetea lui compensa dezamagirea lui Jonathan.

Sosirea fotografului puse capat unei efemere intimitati in care amandoi, fara sa si-o marturiseasca in nici un fel, se simteau fericiti. In timp ce Jonathan expertiza panza, Clara isi vazu de ale ei in spatele biroului, clasand hartii, scriind note. Din cand in cand, ridica ochii si il observa; din cand in cand, el facea la fel, iar atunci cand, rareori, privirile li se intalneau, ei se fereau de-ndata, fugind de aceasta coincidenta.

Peter isi petrecuse ziua la Christie's, ocupat sa adune elementele necesare pregatirii vanzarii. Recuperase cliseele din ajun si le alegea pe acelea care puteau figura in catalog. Cand nu se afla pe langa vreunul dintre administratorii sai incercand sa-i demonstreze c-o sa reuseasca sa organizeze totul la timp, se inchidea in sala arhivelor. In fata unui ecran de calculator conectat la una dintre cele mai mari banci de date private care exista despre vanzarile de arta, arhiva si tria toate articolele recenzate si toate iconografiile reproduse de un secol incoace referitoare la opera lui Vladimir Radskin. Consiliul de administratie care avea sa-i hotarasca soarta fusese amanat pentru a doua zi, iar lui Peter i se parea ca, de la o ora la alta, gulerul camasii i se strangea din ce in ce mai tare in jurul gatului.

Se intalni cu Jonathan la hotel pentru a-l tari dupa el la o serata mondena, lucru pe care Jonathan il ura mai mult decat orice pe lume. Dar, cum meseria-i meserie, asista cuminte la un spectacol de music-hall care reunea si mari colectionari pentru unul, si mari cumparatori pentru celalalt. La sfarsitul reprezentatiei, Jonathan se intoarse direct in camera. Strabatand strazile de la Covent Garden, se gandea din nou la viata care se scurgea aici odinioara. Splendidele fatade aveau tencuiala cazuta, stradutele acestui cartier, unul dintre cele mai cautate ale marii metropole, erau pe vremurile acelea mizerabile si insalubre. Undeva, in palida lumina a unuia dintre felinarele care faceau sa straluceasca asfaltul, ar fi putut sa dea, acum o suta cincizeci de ani, pe una dintre aceste ulite, peste un pictor rus ce schita cu niste capetele de carbune trecatorii grabiti din jurul pietei.

Peter se intalnise cu o fosta prietena, italianca, aflata momentan la Londra. Ezitase cateva clipe daca s-o invite sa bea impreuna un ultim pahar. La urma urmei, sedinta avea sa se petreaca in primele ore ale dupa-amiezii, clipa a zilei cand el incepea sa se simta in verva. Inca nu batuse de miezul noptii, asa ca el intra intr-un club la brat cu Méléna.

Jonathan se trezi devreme, Peter nu venise in hol la intalnire si se folosi de acest prilej pentru a se duce la galerie hoinarind cu un pas sprinten. Gasi grilajul inchis, cumpara un ziar si o astepta pe Clara la cafenea. Putin mai tarziu, tanarul Frank il gasi acolo si-i dadu un plic.

Jonathan il desfacu.

Draga Jonathan,

Iertati-mi absenta, n-am sa va pot fi alaturi in dimineata aceasta. Frank o sa faca receptia tabloului in numele meu si, bineinteles, usile galeriei va sunt deschise. Stiu ca sunteti nerabdator sa descoperiti pictura de azi, este minunata. De data aceasta, va las sa aranjati luminile, caci sunt convinsa ca va veti descurca de minune. O sa vin de indata ce am sa pot. Va urez sa petreceti o zi frumoasa in compania lui Vladimir. Mi-ar fi placut sa fiu cu voi doi.

Cu afectiune, Clara

Visator, impaturi biletelul si-l puse in buzunar. Cand inalta capul, tanarul se afla deja in galerie. Camionul de la Delahaye Moving opri langa trotuar. Jonathan ramase asezat la bar si mai citi o data ravasul de la Clara. Se duse langa Frank pe la orele unsprezece; pana la pranz, nu schimbasera nici o vorba. Seful de echipa le spuse ca despachetatul o sa mai dureze ceva vreme. Jonathan se uita la ceas si suspina, nu mai avea chef nici macar sa se uite la panzele deja agatate.

Se indrepta spre vitrina, numara mai intai masinile care treceau, estima mai apoi timpul mediu de care avea nevoie politistul de pe trotuarul din fata ca sa scrie o amenda, sapte clienti intrasera in cafenea, patru dintre ei consumasera ceva chiar pe loc, felinarul trebuie ca avea in jur de doi metri si zece centimetri. Un Cooper rosu urca strada, dar nu se opri. Jonathan suspina, se indrepta spre biroul Clarei si apuca telefonul.

- Unde esti? il intreba pe Peter.

- In iad, acolo sunt! Sunt mahmur de-a binelea, iar sedinta a fost pusa cu o ora mai devreme.

- Esti gata?

- Am ajuns la a patra aspirina, daca asta vrei sa afli, si ma gandesc deja la a cincea. Ce-i cu vocea asta? il intreba Peter pregatindu-se sa inchida.

- Ce are vocea mea?

- Nimic, numai ca parc-ai fi la inmormantarea bunica-tii.

- Nu, batrane, din pacate treaba asta-i rezolvata.

- Imi pare rau, iarta-ma, am emotii.

- Sunt alaturi de tine, curaj, totul o sa fie bine.

Jonathan puse receptorul in furca si se uita la Frank, care-si vedea de treaba in fundul galeriei.

- Lucrezi de multa vreme aici? il intreba el tusind slab.

- Domnisoara m-a angajat acum trei ani, raspunse tanarul inchizand sertarul unui fisier.

- Te intelegi bine cu ea? intreba Jonathan.

Frank il privi perplex si se intoarse la treaba lui. O ora mai tarziu, Jonathan sparse din nou tacerea, propunandu-i tanarului sa mearga sa manance un hamburger. Frank era vegetarian.

Peter intra in sala de sedinte si se aseza pe singurul loc liber din jurul marii mese de acaju. Isi potrivi fotoliul si-si astepta randul. De cate ori vreunul dintre colegi lua cuvantul, i se parea ca o divizie de tancuri cu senilele ruginite i se catara spre timpane ca sa faca exercitii de tragere in tamplele lui. Discutiile se prelungeau. Vecinul din dreapta isi incheie prezentarea si, in cele din urma, Peter fu poftit sa si-o inceapa pe a sa. Membrii consiliului se uitara prin dosarele pe care le impartise. Expuse pe larg calendarul vanzarilor sale si-si concentra prezentarea mai cu seama pe licitatia pe care avea s-o organizeze la Boston, la sfarsitul lunii iunie. Cand le spuse despre dorinta lui de a include si tablourile lui Vladimir Radskin de curand anuntate, un murmur strabatu adunarea. Directorul care prezida sedinta lua cuvantul. Ii aminti lui Peter ca clienta care propunea picturile lui Radskin era o eminenta galerista. Daca ea incredinta operele pictorului casei Christie's, avea dreptul sa se astepte ca ei sa se ocupe de interesele sale cu cea mai mare atentie. Nu era deloc necesar sa grabeasca lucrurile. Vanzarile de la Londra din al doilea semestru erau cele mai potrivite.

- Cu totii am citit articolul cu pricina si suntem alaturi de tine, dragul meu Peter, dar ma indoiesc ca vei reusi sa creezi un eveniment in jurul lui Radskin! Nu e totusi Van Gogh! Concluziona cu veselie directorul.

Rasetele inabusite ale colegilor sai il scoasera din sarite pe Peter, dar nu mai avu ce sa spuna.

O asistenta intra, ducand un platou cu un ceainic greu din argint. Dezbaterile se oprira cat facu ea inconjurul mesei ca sa-i serveasca pe doritori. Prin usa ramasa deschisa, Peter il vazu pe James Donovan iesind dintr-un birou. Donovan era informatorul care-i trimisese un mail la Boston, intr-o dimineata anume.

- Scuzati-ma o clipa, zise el balbaindu-se, inainte de a se napusti pe culoar.

Il prinse pe Donovan de maneca si-l trase un pic mai incolo.

- Domnule, mormai Peter cu o voce gatuita, v-am lasat sase mesaje in doua zile. Mi-ati pierdut numarul de telefon?

- Buna ziua, domnule Gwel, ii raspunse cu sobrietate interlocutorul.

- De ce nu m-ati sunat? Si dumneavoastra cititi prea mult ziarele?

- Mi s-a furat mobilul si nu stiu despre ce vorbiti, domnule.

Peter incerca din rasputeri sa se calmeze. Scutura usor reverul costumului lui Donovan si-l trase inca si mai incolo.

- Am sa va pun o intrebare ingrozitor de importanta si-o sa incercati sa va adunati toata materia cenusie disponibila pentru a-mi da singurul si unicul raspuns pe care vreau sa-l aud.

- Am sa ma straduiesc, domnule.

- In mailul despre Radskin, sunteti sigur de ceea ce mi-ati scris, ca sunt anuntate cinci tablouri?

Tanarul scoase din buzunar un carnetel de piele si-l frunzari intr-un sens, apoi in celalalt, inainte de a se intoarce la ultimele file. In cele din urma, se opri la o pagina si spuse cu un aer incantat:

- Intru totul, domnule.

- Si, mai precis, cum ati obtinut cifra aceasta? intreba Peter pe culmile exasperarii.

Informatorul ii explica faptul ca o galerie contactase casa Christie's si ca fusese trimis la o intalnire stabilita vinerea trecuta, la orele doua si jumatate dupa-amiaza, pe Albermarle Street, numarul 10. Chiar directoarea galeriei il primise si-i daduse toate datele. Dupa ce s-a inors la birou la ora patru, intocmise un raport de vizita pe care i-l predase directorului de departament la cinci fara un sfert. Si pentru ca acesta din urma il intrebase daca acest pictor fusese incredintat vreunui adjudecator al casei, domnisoara Blenz de la biroul de cercetari pomenise numele lui Peter Gwel care colabora regulat cu Jonathan Gardner, expert si specialist in Vladimir Radskin.

- M-am grabit sa va trimit un mail pe care vi l-am scris de-acasa, sambata dupa-amiaza tarziu.

Peter il privi tinta si zise cu o voce laconica:

- Intr-adevar, e destul de precis, Donovan.

Dupa ce ii multumi, trase adanc aer in piept si intra din nou in sala.

- Am un motiv intemeiat sa-mi doresc sa prezint aceste tablouri la Boston, pe 21 iunie, anunta el cu mandrie intregii adunari.

Comisia hotari: daca ultimul tablou al lui Radskin exista cu adevarat, daca era realmente cea mai de seama opera a pictorului, iar daca Jonathan Gardner isi lua angajamentul sa-i termine cat mai repede expertiza, atunci, in cazul acesta si numai in cazul acesta, Peter putea sa-si organizeze vanzarea in iunie. Inainte de a-i ingadui sa paraseasca sala, directorul il avertiza formal. Nici o greseala n-avea sa-i fie tolerata in acest demers care lui i se parea hazardat; Peter isi asuma intreaga raspundere de conducator de licitatie in fata colegilor sai.

Clara nu venise toata ziua la galerie. Dupa-amiaza, telefonase ca sa se scuze. Jonathan se apucase cu tanarul Frank sa agate si sa regleze luminile la cel de-al patrulea tablou al saptamanii. Restul timpului il consacrase expertizei. Iar pe cand fotograful isi facea treaba, Jonathan se duse la cafenea. Cautandu-se de maruntis in buzunarul costumului, daduse peste servetelul pe care i-l intinsese Clarei in prima clipa a intalnirii lor. Adulmeca parfumul de mosc pe care tot il mai raspandea. Se intoarse pe jos la hotel. Peter i se alatura la inceputul serii. Vorbira putin. Fiecare era pierdut in propriile-i ganduri. Peter, epuizat si cu o migrena, se duse direct la culcare.

Intors in camera lui, Jonathan ii lasa Annei un mesaj pe robot si se intinse pe pat ca sa se uite pe notitele din ziua respectiva.

Clara trasese storul galeriei sale din Soho dupa o zi extenuanta de munca. La ora cand oamenii ieseau de la teatru, schimba itinerarul ca sa evite ambuteiajele.

Jonathan dadu drumul la televizor. Dupa ce se uita pe toate canalele, se ridica din pat si se apropie de fereastra. Cateva masini goneau pe Park Lane. Se uita la panglicile de lumina pe care le desfasurau pana in departare. Un Cooper rosu incetini la intersectie si se indeparta luand-o spre Notting Hill.

Vinerea aceea de la inceputul lui iunie avea sa fie, poate, una dintre cele mai importante zile din viata sa. Jonathan se trezise deja. Sub ferestrele sale, bulevardul gol era o dovada ca era inca foarte devreme. Se aseza la biroul aflat in coltul camerei si scrise biletelul pe care voia sa i-l trimita Annei pe fax inainte de a pleca.

Clara,

In fiecare seara, am incercat in van sa dau de tine. Ar trebui sa inregistrezi un mesaj pe robotul nostru, macar asa ti-as auzi glasul cand sun acasa. La ceasul cand scriu aceste cuvinte, tu dormi inca. Soarele se inalta pe cer si as fi vrut sa fii aici, mai ales astazi. In dimineata aceasta, poate ca, in sfarsit, voi descoperi acel tablou pe care de atat de multi ani astept sa-l vad. Nu vreau sa fiu prea optimist, dar, de-a lungul zilelor acestea londoneze, am ajuns sa accept gandul de a crede cu adevarat in el. O sa se termine oare acum acea cautare pe care am inceput-o acum douazeci de ani?

Ma gandesc din nou la noptile mele de student cand singur, printre colegii mei de camin, citeam ore si ore putinele lucrari care sugerau existenta acestei opere unice. Ultimul tablou al lui Vladimir va fi cea mai frumoasa expertiza pe care o voi fi facut vreodata. Am asteptat-o atat!

As fi vrut ca aceste momente care e ma indeparteaza de noi doi sa nu coincida cu pregatirile pentru nunta. Dar poate ca zilele acestea ne vor prinde amandurora bine. Imi doresc sa ma intorc la Boston si sa ne regasim, departe de tensiunile acestea care ne separa de prea multe saptamani.

Ma gandesc la tine, sper ca esti bine, da-mi vesti.

Jonathan

Impaturi scrisoarea, o baga in buzunarul costumului si hotari sa se plimbe in racoarea placuta a zorilor. Cand trecu prin fata receptiei, ii incredinta biletul portarului si iesi pe strada. De cealalta parte a bulevardului, parcul se oferea vizitatorilor. Copacii infrunzisera deja, iar straturile de flori erau care de care mai frumoase. Jonathan inainta pana la podetul care se inalta peste lacul central. Se uita la maiestuosii pelicani ce unduiau pe apa linistita. Urcand pe alee, isi spuse ca i-ar fi placut sa traiasca in acest oras care ii parea familiar. Timpul se scurgea, se intoarse si se duse pe jos spre galerie. Intra in micuta cafenea, asteptand sosirea Clarei. Austinul parca in fata usii albastre. Clara vari cheia in cutiuta alarmei agatata de fatada, iar storul de fier se ridica pentru o noua zi. Clara parea sa ezite, grilajul se inalta numai pana la jumatate si cobori la loc. Se intoarse pe calcaie si traversa strada.

Intra cu un pas hotarat si, cateva minute mai tarziu, cu doua cesti in maini, i se alatura.

- Cappuccino fara zahar! Atentie, e fierbinte.

Jonathan o privi, stupefiat.

- Ca sa cunosti obiceiurile cuiva, e de-ajuns sa-ti faci timp sa te uiti cum traieste, zise ea, impingand spre el o ceasca.

Isi duse lichidul la buze.

- Imi place cerul, spuse ea, orasul e cu totul altul cand e frumos afara.

- Taica-meu imi zicea ca atunci cand o femeie vorbeste despre vreme, incearca sa evite alte subiecte, ii raspunse Jonathan.

- Iar mama dumneavoastra ce spunea?

- Ca atunci cand se intampla asa ceva, ultimul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa-i atragi atentia asupra acestui lucru.

- Mama dumneavoastra avea dreptate!

Pret de cateva clipe, se uitara unul la celalalt, iar Clara ii zambi cu toata fata.

- Nu-i asa ca sunteti casatorit?

Tocmai in momentul acela, Peter intra in cafenea. O saluta pe Clara si i se adresa imediat lui Jonathan.

- Trebuie sa-ti vorbesc.

Clara isi lua geanta, se uita tinta la Jonathan si spuse ca trebuie sa deschida galeria, ii lasa sa discute singuri.

- Sper ca n-am intrerupt vreo discutie, spuse Peter pe cand inhata ceasca Clarei.

- Ce-i cu tine? intreba Jonathan.

- Stii, trebuie sa fii prudent si sa nu te pui niciodata cu prostii, ca astia se iau in serios! Asociatii mei englezi sunt pe cale sa-si revizuiasca decizia. Numai pentru ca Radskin si-a pictat o mare parte a operei in Anglia, pretind ca tablourile lui trebuie licitate la Londra.

- Vladimir era rus, nu englez!

- Mda, mersi mult, le-am spus-o.

- Ce-ai de gand sa faci?

- Ce-am facut deja, vrei sa spui?! I-am facut sa accepte ca aceasta vanzare sa se tina acolo unde traieste cel mai mare expert in materie.

- Serios?

- Dobitocule, tu esti cel mai mare expert in materie.

- Tare mult imi place cand o aud din gura ta.

- Problema e alta. Consiliul nu vede nici un inconvenient in a-ti plati sederea la Londra si inca atata vreme cat vei considera tu ca e necesar.

- Dragut din partea lor.

- Ti-ai pierdut mintile? Stii prea bine ca nu se poate!

- Si de ce?

- Pentru ca, peste trei saptamani, te insori la Boston si pentru ca vanzarea mea o sa aiba loc doua zile mai tarziu! Galerista te-a zapacit de tot, batrane, sa stii ca ma ingrijorezi.

- Si au acceptat scuza asta?

- Nu prea le convine graba mea, oamenii astia sunt conservatori. Ar prefera sa astepte pana la toamna.

- Si nu crezi ca ar fi mai bine, am avea si noi mai mult timp.

- Cred ca, de vreo douazeci de ani incoace, ma tarasti dupa tine la toate conferintele tale, cred ca Radskin merita o vanzare magnifica si ca numai cele din iunie ii aduna pe cei mai mari colectionari.

- Parerea mea e ca licitatia ta o sa fie exceptionala numai datorita tablourilor lui Vladimir si ca ti-e frica de gurile rele ale criticilor si ca, fiindu-ti prieten, am sa te ajut cat pot.

Peter il masura din cap pana-n picioare.

- Da' stiu ca ai tupeu!

- Peter, fii serios, daca norocul imi surade si daca acest ultim tablou isi face astazi aparitia, o sa am enorm de munca la expertiza, voi fi nevoit sa ma documentez si mai am alte patru rapoarte de redactat.

- Daca norocul ne surade, vom organiza vanzarea deceniului. Te las acum si fa in asa fel incat luni sa fi semnat deja contractul cu fermecatoarea tanara care lucreaza vizavi. Daca vanzarea asta-mi scapa, cariera mea se duce dracului, asa ca pe tine ma bazez!

- O sa fac tot ce pot.

- Nu prea mult totusi, iti aduc aminte ca-ti sunt martor la cununie! Sau ai uitat?

- Batrane, uneori esti tare vulgar.

- Mda, dar imi place cand o aud din gura ta.

Peter il batu usor pe umar pe prietenul sau si iesi din cafenea. Jonathan il privi cum sare intr-un taxi si parasi, la randul lui, localul.

Se opri pe trotuar si, din fata galeriei, se uita la Clara. Se indeletnicea cu potrivirea luminilor deasupra panzei livrate in ajun. Se fastaci usor, cobori de pe scarita si veni sa-i deschida usa. El nu spuse nimic si se multumi sa verifice ora la ceasul de la mana. Camionul trebuia sa apara, iar nerabdarea-i ajunsese la culme. Isi petrecu dimineata pe langa cele patru tablouri. La fiecare sfert de ora, se ridica si spiona discret strada. In spatele biroului sau, Clara il pandea cu coada ochiului. El se mai apropie o data de vitrina si contempla cerul.

- Cred ca se-nnoreaza, spuse el.

- E la fel de adevarat si pentru barbati? intreba Clara, ridicand capul.

- Ce e adevarat pentru barbati?

- Conversatiile despre vreme!

- Presupun, raspunse Jonathan, jenat.

- Ati observat ca strazile sunt goale? Azi e sarbatoare in Anglia. Nimeni nu lucreaza. in afara de noi. Si pentru ca e vineri, oamenii au plecat intr-un week-end prelungit. Londonezii adora sa mearga la tara. Dupa-masa, chiar si eu ma duc la casa mea.

Jonathan o privi pe Clara si, fara sa scoata o vorba, se intoarse la munca, furios. Era miezul zilei, toate micile magazine erau inchise. Jonathan se ridica si-i spuse Clarei ca se duce sa bea o cafea, vizavi. Cand ajunse in pragul usii, ea apuca gabardina pusa pe un scaun si i se alatura. Pe trotuar, il lua de brat si-l trase dupa ea.

- Nu mai fiti asa de nerabdator, nu va sade deloc bine. Am o idee, spuse ea. O sa-mi schimb planurile, o sa raman la Londra in seara asta. Iar pentru ca o sa se insereze, n-o sa mai putem vorbi despre vreme. Si-apoi, pentru sfarsitul asta de saptamana, cunosc deja previziunile meteo, ploaie sambata, soare duminica sau invers, aici nu se stie niciodata!

Si intrara in micuta cafenea. Dupa-amiaza, ii incredinta galeria si-l lasa singur, sa munceasca.

Jonathan nu mai avea stare, Peter il suna pe la cinci.

- Ei? zise el cu nerabdare in voce.

- Ei, nimic, raspunse Jonathan, morocanos.

- Cum adica, nimic?

- Asa cum auzi! N-am ce face.

- La naiba!

- Sa stii ca sunt de acord cu tine, dar cu alte cuvinte.

- Pai, ne-a luat dracu', marai Peter.

- Poate ca nu-i chiar asa de rau, nimeni nu e niciodata cu totul la adapost de o veste buna.

- E o intuitie sau o speranta? intreba Peter.

- Amandoua poate, marturisi Jonathan cu timiditate.

- Tocmai de asta ma temeam, astept sa ma suni! incheie Peter si-apoi inchise.

Imperturbabilul Frank trecu pe inserat ca sa incuie galeria. Clara avea treaba, o sa se intalneasca cu Jonathan la adresa pe care tanarul colaborator o mazgalea pe o bucata de hartie.

Trecand pe la hotel, nu gasi nici un raspuns la mesajul pe care i-l trimisese Annei. Dupa ce-si schimba hainele, forma inca o data numarul de la Boston. Tot vocea lui o auzi pe robot. Suspina si inchise, fara sa mai lase vreun mesaj.

Clara ii daduse intalnire intr-un barulet din cartierul Notting Hill. Lumina blanda si muzica il transformau intr-un loc placut. Ea nu sosise inca, iar Jonathan o astepta la bar. Era pentru a zecea oara ca muta un bol cu migdale din fata lui, cand o vazu intrand pe usa si se ridica de indata. Sub gabardina-i subtire, purta o rochie neagra lipita de trup. Il repera pe Jonathan.

- Iertati-ma, am intarziat. Masina mea s-a capatuit cu o eleganta piedica la roata dreapta, iar taxiuri nu prea gasesti la ora asta.

Jonathan observa privirile care deveneau atente la trecerea Clarei. Se uita lung la ea in timp ce consulta lista cu cockteiluri. Trasaturile gurii i se reliefau sub pometi in lumina lumanarii asezate pe bar. Jonathan astepta ca barmanul sa se indeparteze, iar apoi se apleca timid spre Clara.

Vorbira in aceeasi clipa, iar glasurile li se amestecara.

- Dumneavoastra mai intai, spuse Clara razand.

- Rochia aceasta va vine de minune.

- Am incercat vreo sase si era cat pe-aici sa-mi schimb parerea in taxi.

- Iar eu, cravata. de patru ori.

- Dar aveti gulerul descheiat!

- N-am reusit sa ma hotarasc.

- Imi pare bine ca iau masa cu dumneavoastra, zise Clara jucandu-se, la randul ei, cu migdalele.

- Si eu, spuse Jonathan.

Clara ceru sfatul barmanului. Acesta ii recomanda un vin alb din regiunea Sancerrois, foarte bun, dar Clara nu parea convinsa. Chipul lui Jonathan se lumina si-i spuse de indata barmanului, cu veselie:

- Sotia mea prefera vinul rosu.

Clara il privi cu ochii holbati, isi veni repede in fire, ii intinse meniul lui Jonathan si zise c-o sa-l lase pe sotul sau s-aleaga pentru ea. Nu se insela niciodata in privinta gusturilor ei. Jonathan comanda doua pahare de Bordeaux rosu, iar barbatul ii lasa singuri.

- Pareti un adolescent cand sunteti destins. Va sta bine cand glumiti.

- Daca m-ati fi cunoscut cand eram tanar, n-ati mai spune asa ceva.

- Cum erati?

- Ca sa izbutesc sa fiu simpatic in fata vreunei femei, aveam nevoie de aproape sase luni.

- Si acum?

- Acum e mult mai bine, cu cat inaintez in varsta ma simt mai sigur pe mine, trei luni imi ajung! Cred ca ma simteam mai in largul meu cand vorbeam despre starea vremii, murmura Jonathan.

- Ei bine, daca lucrul acesta va poate ajuta, sa stiti ca eu ma simt foarte in largul meu in compania dumneavoastra, spuse Clara imbujorandu-se toata.

Era mult fum, iar Clara simti nevoia de aer curat. Iesira din local. Jonathan striga dupa un taxi si o luara pe drumul spre cheiurile Tamisei. Mergeau pe lungul trotuar care margineste fluviul domol. Luna se oglindea in apa linistita. Un vant usor atingea in treacat ramurile platanilor. Jonathan ii puse Clarei cateva intrebari despre copilarie. Pentru niste motive pe care nimeni nu i le putea explica, fusese lasata in grija bunicii sale pe cand avea patru ani, iar la opt se dusese sa creasca intr-un pension englezesc. Niciodata nu-i lipsise nimic, bogata ei ruda venea s-o vada in fiecare an de ziua ei de nastere. Clara pastra o amintire de nesters a singurei dati cand o scosese dintre zidurile scolii. Implinea saisprezece ani.

- E caraghios, adauga ea, se spune ca nu retinem nimic precis din primii trei ani ai vietii si totusi aceasta imagine a tatalui meu la capatul strazii unde locuiam imi staruie si acum in minte. In sfarsit, cel putin asa cred, ca era el. Isi flutura cu stangacie mana, ca pentru a-si lua ramas-bun, si-apoi se urca intr-o masina si pleca.

- Poate ca l-ati visat? spuse Jonathan.

- E posibil, oricum, n-am aflat niciodata unde se ducea.

- Si nu l-ati mai vazut de-atunci?

- Niciodata, desi an de an am tot sperat. Craciunul era o perioada stranie. Cele mai multe dintre fetele de la colegiu se intorceau acasa, la familiile lor, iar eu, pana la treisprezece ani, ma rugam la bunul Dumnezeu doar ca parintii mei sa vina sa ma vada.

- Si apoi?

- Dimpotriva, ma rugam mai ales sa nu vina sa ma ia din locul acela pe care, pana la urma, am reusit sa-l transform intr-un acasa. Stiu ca nu-i usor de inteles. Copil fiind, sufeream ca nu ramaneam prea mult timp in acelasi loc, inca de pe vremea parintilor mei nu dormeam mai mult de o luna sub acelasi acoperis.

- Si de ce va mutati mereu?

- Habar n-am, bunica n-a vrut niciodata sa-mi spuna de ce. N-am putut sa aflu nimic de la nimeni.

- Si ce-ati facut cand ati implinit saisprezece ani?

- Protectoarea mea, caci asa ii ziceam bunica-mii, a venit sa ma ia de la pension intr-o masina magnifica. E o prostie, dar daca ati stii cat de mandra ma simteam in fata celorlalte fete. Si nu pentru ca masina era un Bentley grozav, ci pentru ca bunica o conducea. Am traversat Londra unde, in ciuda lamentatiilor mele, n-a vrut sa opreasca. Atunci, am sorbit din ochi cat puteam eu de repede fatadele bisericilor, terasele cafenelelor, strazile pline de pietoni, tot ceea ce imi defila pe geam si, mai ales, malurile Tamisei.

Si, din ziua aceea Clara avea intotdeauna intalnire cu un fluviu, undeva. In fiecare dintre calatoriile sale, ii placea sa se sustraga de la toate indatoririle ca sa se plimbe pe langa ape curgatoare, sa inalte capul sub boltile podurilor care impreuneaza malurile unui oras. Nici un chei nu mai avea vreo taina pentru ea. Mergand pe langa Vltava la Praga, Dunare la Budapesta, Arno la Florenta, Sena la Paris ori Yangtze la Shanghai, fluviul cel mai impovarat de mistere, afla istoria oraselor si a locuitorilor lor. Jonathan ii vorbi despre malurile raului Charles, despre vechiul port din Boston unde-i placea atat de mult sa hoinareasca. Ii fagadui c-o sa-i arate stradutele pavate ale pietei in aer liber.

- Si-n ziua aceea, unde v-ati dus? continua Jonathan.

- La tara! Eram furioasa, nu de-acolo veneam? Am dormit intr-o camera de hotel pe care as putea si-acum sa v-o descriu in cele mai mici amanunte. Imi amintesc de tapetul care acoperea peretii, de comoda care scartaia de mirosul de lemn ceruit al masutei de noapte de care, lipita, adormisem dupa ce ma luptasem cu somnul. Voiam sa-i aud respiratia alaturi de mine, sa-i simt prezenta. A doua zi, inainte de a ma duce inapoi la pension, mi-a aratat conacul ei.

- Era frumos?

- Nu, in starea in care era la vremea aceea, n-as putea spune asa ceva.

- Si-atunci, de ce sa bata atata cale ca sa vi-l arate?

- Bunica-mea era o femeie ciudata. M-a dus pana acolo ca sa incheiem un targ. Eram in masina in fata grilajului incuiat cand mi-a spus ca, la saisprezece ani, oricine e capabil sa-si dea cuvantul.

- Si ce v-a pus sa promiteti?

- Nu va plictisesc cu povestile mele? intreba Clara.

Se asezara pe o banca. Felinarul de deasupra capetelor lor ii lumina in amurg. Jonathan o ruga sa continue.

- De fapt, erau trei. Trebuia sa-i jur ca, la moartea ei, o sa pun imediat casa in vanzare si ca n-o sa ma aventurez niciodata inauntru.

- De ce?

- Asteptati-le si pe celelalte doua ca sa intelegeti. Bunica era o negociatoare teribila. Voia sa ma dedic intru totul unei cariere stiintifice, voia sa devin chimista. Probabil ca vedea in mine un fel de noua Marie Curie[15]!

- Nu stiu de ce am impresia ca in privinta aceasta nu v-ati tinut cuvantul.

- Dar asta nu-i nimic in comparatie cu ultima obligatie! Trebuia sa promit ca n-aveam sa ma apropii niciodata, cat de mult ori cat de putin, de tot ceea ce poate tine de lumea picturii.

- Intr-adevar, spuse Jonathan perplex, dar de ce si care era cealalta parte a acestor angajamente?

- Imi lasa mostenire intreaga sa avere si, credeti-ma, era consistenta. De cum am promis tot ce voia, am plecat de-acolo.

- Si nici macar n-ati intrat in conac in ziua aceea?

- Nici macar n-am coborat din masina.

- Ati vandut casa?

- Aveam douazeci si doi de ani cand a murit bunica, iar eu insami nu mai aveam mult si-mi dadeam sufletul in cel de-al treilea an de chimie. Am abandonat facultatea chiar in ziua aceea. Inmormantarea s-a facut fara fast, printre toanele din testament adaugase una: notarul n-avea dreptul sa-mi spuna unde se odihnea.

Iar Clara, care isi jurase sa nu se mai atinga cate zile o mai avea de vreo eprubeta, se mutase la Londra ca sa aprofundeze istoria artei la National Gallery, apoi petrecuse un an la Florenta si-si incheiase studiile la scoala de arte frumoase din Paris.

- Si eu, si eu, zise Jonathan entuziasmat, poate ca ne aflam acolo in acelasi timp?

- N-aveam cum, raspunse Clara strambandu-se. Imi pare rau ca nu v-ati dat seama, dar intre noi sunt totusi cativa ani diferenta!

Pe banca, Jonathan se indrepta de spate, parand foarte incurcat.

- Voiam sa spun ca am tinut conferinte.

- Si uite-asa se pierde omul cu firea! zise ea razand.

Orele trecusera fara ca vreunul sau celalalt sa bage de seama. Jonathan si Clara se privira, complici.

- N-aveti o senzatie de déjà vu? spuse ea.

- Ba da, mi se intampla adesea, dar acum e intru totul normal, ne-am plimbat pe aici si ieri.

- La altceva ma refeream, continua Clara.

- Ca sa va marturisesc totul, de nu m-as fi temut de o suparatoare banalitate ce v-ar fi facut sa ma luati drept un imbecil, v-as fi intrebat, in cafeneaua aceea unde ne-am vazut pentru prima oara, daca nu ne-am mai intalnit.

- Nu stiu daca drumurile noastre s-au incrucisat vreodata, zise ea privindu-l fix, dar uneori mi se pare ca va cunosc.

Ea se ridica si parasira cheiurile fluviului. Unul langa celalalt, patrunsera in foburgurile orasului. Miscarea unui impalpabil secundar isi scanda ritmul in noaptea linistita, ca si cum timpul prezent ar fi vrut sa-i retina pe amandoi acolo, pe asfaltul acela pustiu, in magia clipei de inceput, la adapostul unui val invizibil pentru oricine in afara lor. Trupurile care li se atingeau usor plasmuiau un nou univers ce se transforma, imperceptibil, pe urma pasilor lor. Un taxi negru veni spre ei. Jonathan se uita la Clara, cu un zambet trist pe buze. Ridica bratul, iar masina se opri. El deschise portiera. In clipa cand urca in taxi, Clara se intoarse si-i spuse cu o voce blanda ca seara petrecuta impreuna ii placuse foarte mult.

- Si mie, raspunse Jonathan cu privirea aplecata spre varful pantofilor.

- Cand va intoarceti la Boston?

- Peter pleaca maine. eu nu stiu.

Clara se apropie usor de el.

- Atunci, pe curand.

Si-l saruta pe obraz. Era pentru prima data cand se atingeau si tot intaia oara cand se petrecu incredibilul fenomen.

Mai intai, Jonathan simti cum ameteste, pamantul ii fugea de sub picioare. Inchise ochii, iar pleoapele ii fura cotropite de mii de stele. Un vartej straniu il purta intr-alta parte. Valvele inimii se deschisera larg pentru a lasa sa treaca afluxul de sange care ii abunda violent in vene. Tamplele-i zvacneau. Treptat, in jurul lui, infatisarea strazii incepu sa se schimbe. Pe cer, norii se prelinsera rapid spre vest, itind rotundul unei luni stralucitoare. Trotuarele se acoperira de o pacla joasa, sub sticla mata a unui felinar din alte vremuri, flacara unei lumanari inlocuia lumina electrica. Bitumul se revarsa pe sosea, descoperind niste podete de lemn intr-un vuiet inabusit, ca o mare rostogolindu-se in mare graba inapoi de pe plaja. Fatadele caselor se scorojira una cate una, ivind, ici, cate-o caramida, iar colo, niste var nestins. La dreapta lui Jonathan, aparu grilajul unei fundaturi, scartaind in batranele-i balamale deja ruginite.

In spate, auzi copitele unui cal care se-apropia in galop. Ar fi vrut sa se intoarca, dar nici unul dintre muschi nu raspundea. Un glas pe care nu putea sa-l identifice ii sufla in ureche "repede, repede, fa-o repede, te implor". Jonathan isi simti timpanele gata sa plezneasca. Animalul era acum foarte aproape, nu-l putea vedea, dar ii simtea rasuflarea, iar haloul narilor sale fumegande ii trecu deasupra umarului. Vartejul se marea, plamanii ii striveau inima.

Incerca sa respire intr-un ultim efort. Auzi in departare vocea Clarei care il striga; si totul deveni nemiscare.

Apoi, incet, norii acoperira din nou luna, asfaltul se intoarse pe podetele de lemn, peretii in devalmasie se reinvesmantara, unul cate unul, in caramizi bine aranjate. Jonathan deschise ochii. Felinarul, al carui bec prost insurubat clipea, era iarasi la locul lui, iar zumzaitul unui motor de taxi ii urma torsului rasuflarii unui cal disparut in ratacirea sa.

- Va e bine? repeta vocea Clarei pentru a treia oara.

- Da, asa cred, zise el venindu-si in fire, am ametit.

- M-ati speriat ingrozitor, erati alb ca ceara la fata.

- Probabil ca e oboseala din pricina calatoriei. Nu va faceti griji.

- Haideti cu mine, va duc eu.

Jonathan ii multumi. Hotelul nu era departe, mersul o sa-i faca bine, iar noaptea era linistita.

- Vad ca va reveniti, spuse Clara, usurata.

- Da, o sa fie bine, va asigur, a fost o simpla ameteala si-atat. Duceti-va acasa, e tarziu.

Clara ezita cateva clipe inainte de a urca in taxi. Inchise portiera, iar Jonathan se uita la masina care se indeparta. Prin parbrizul dinapoi, Clara il privea si ea. Chipul ii disparu in scanteierea farurilor taxiului care tocmai daduse coltul strazii. Jonathan pleca.

Isi revenise pe deplin, dar un anumit lucru continua sa-l perturbe. Decorul ce-i aparuse in timpul ametelii nu-i era intru totul necunoscut. Ceva care se ivea din strafundurile memoriei sale il facea sa fie aproape sigur de toate acestea. O ploaie usoara incepu sa cada, el se opri, inalta capul si-i oferi propriul chip. De data aceasta, sub pleoapele-i inchise, o revazu pe Clara cand intra in bar, deliciosul moment in care-si scosese gabardina si apoi zambetul cand il zarise asezat la tejghea. Iar in clipa aceasta, ar fi vrut sa poata da inapoi aratatoarele timpului. Deschise din nou ochii si-si vari mainile in fundul buzunarelor. Cand porni iarasi la drum, ii paru ca pe umeri poarta o povara ciudata.

In holul hotelului Dorchester, il saluta cu mana pe portar si se indrepta spre lifturi. La baza scarilor, se razgandi si o apuca pe trepte. Intrand in camera, gasi un plic pe pragul usii, probabil confirmarea de primire pentru mesajul pe care i-l trimisese Annei. Il lua de pe jos si-l aseza pe birou. Apoi, isi puse costumul ud pe un umeras si se duse la baie. Oglinda ii reflecta paloarea infatisarii. Apuca un prosop si-si sterse parul. Ajuns la pat, apuca receptorul si forma numarul de-acasa, de la Boston. Inca o data, robotul inregistra apelul. Jonathan ii ceru Annei sa-l sune neaparat, era nelinistit ca n-avea nici o veste de la ea. Cateva clipe mai tarziu, telefonul tarai, iar Jonathan se grabi si raspunse.

- Dar unde-ai fost, Anna? spuse el de-ndata. Te-am sunat de nu stiu cate ori, chiar incepeam sa-mi fac griji.

Cateva secunde nu se auzi nimic, iar vocea Clarei raspunse.

- Ba eu imi faceam griji, voiam numai sa ma asigur ca ati ajuns cu bine la hotel.

- Sunteti foarte amabila. Ploaia mi-a tinut companie.

- Am vazut si m-am gandit ca n-aveati nici impermeabil, nici umbrela.

- V-ati gandit la asta?

- Da.

- Nu pot sa va zic de ce, dar lucrul acesta imi face placere, cu-adevarat placere.

Ea tacu o vreme.

- Voiam sa va spun ceva important referitor la seara aceasta.

El se ridica pe pat, isi lipi si mai mult receptorul de ureche si-si tinu rasuflarea.

- Si eu, zise el.

- Stiu ca v-ati abtinut sa nu-mi vorbiti despre lucrul acesta, nu-mi spuneti nimic acum, totul e in cinstea dumneavoastra si va inteleg discretia, ba chiar o admir. Trebuie sa va marturisesc ca nici eu nu v-am netezit calea, in sfarsit, vreau sa zic ca ne-am tot invartit amandoi in jurul problemei acesteia inca de la primele noastre discutii de la galerie. Ascultandu-va in seara aceasta, am capatat o certitudine si cred ca Vladimir ar fi fost de acord cu demersul meu. Cred chiar ca ar fi avut incredere in dumneavoastra, in orice caz, eu m-am hotarat sa am. Trebuie ca vi s-a adus un plic in camera, l-am lasat la receptia hotelului atunci cand ne-am despartit. Contine un itinerar. Inchiriati o masina si veniti maine cu mine. Am sa va arat ceva important, ceva care o sa va faca placere sa-l vedeti. Va astept la pranz, nu intarziati. La revedere, Jonathan, pe maine.

Inchise telefonul, fara sa-i lase vreme sa raspunda. Jonathan se indrepta spre micul birou, lua plicul si desfasura harta. Rezerva prin receptia hotelului o masina pentru a doua zi si se folosi de prilej ca sa intrebe daca n-avea vreun mesaj. Portarul ii raspunse ca o oarecare Anna Valton incercase sa dea de el dupa-amiaza, iar singurul mesaj pe care i-l lasase era sa fie instiintat ca sunase. Jonathan ridica din umeri si inchise.

Somnul il prinse de cum se baga in pat, iar noaptea ii fu chinuita de un vis straniu. Se plimba calare pe caldaramul alunecos al unui vechi cartier din Londra. Inaintand la pas, se uita cu atentie la niste trecatori care se buluceau in fata unei case, foarte agitati. Toti purtau vesmintele unei alte epoci. Ca sa scape de multimea ce se imbulzea in jurul lui, pornea la galop.

La capat, straduta dadea intr-un decor campenesc. Incetini la trap, patrunzand pe o alee marginita de niste copaci inalti. O femeie care calarea pe langa el i se alatura dinspre partea dreapta. Incepu sa ploua usor. "Repede, repede, grabiti-va", il implora, indemnandu-si calul s-o ia la galop.

Taraitul telefonului de trezire pe care il ceruse in ajun il scoase din visul sau. Parasi hotelul Dorchester la volanul unei masini inchiriate si o apuca pe autostrada din partea de est a orasului. Urmand pas cu pas indicatiile date de itinerarul Clarei, o suta de kilometri mai incolo o lua pe o alta sosea. O jumatate de ora mai tarziu, rula pe un drumeag de tara, aducandu-si fara incetare aminte ca, in Anglia, trebuia sa mearga pe stanga. Lungi liziere margineau intinse campii. Repera intersectia marcata pe plan si, mai departe, taverna pe care indicase. Doua curbe mai incolo, o apuca pe-o carare ce se infunda in padurea deasa. Masina se zdruncina din cauza gropilor, dar nu incetini. In urma lui, se inaltau imense jerbe de noroi care-i stropeau lateralele, lucru care totusi il amuza. Apoi, drumeagul se deslusi sub un sir de arbori mari. Se opri in fata unui grilaj din fier forjat. Dincolo de impozantul portal, o alee de pietris desena o curba care marginea la o suta de metri un fermecator conac englezesc. Trei trepte lungi din piatra impresurau de jur-imprejur esplanada, in fata casei. Doua usi imense cu vitralii incadrau, de-o parte si de alta, intrarea principala. Clara, intr-un impermeabil usor, tinea in mana o foarfeca de gradinarit. Se indrepta spre o tufa de trandafiri care se catara de-a lungul peretelui si taie cateva flori in diferite tonuri de alb. Le scurta tulpinile, le mirosi corolele si se-apuca sa alcatuiasca un buchet. Era de o uluitoare frumusete. Soarele care se juca de-a v-ati ascunselea strapunse stratul subtire de nori. De-ndata, Clara isi lasa impermeabilul sa alunece pe jos. Tricoul alb care i se mula pe trup ii lasa umerii goi, subliniindu-i formele.

Jonathan iesi din masina. Cand se apropie de grilaj, Clara intra in casa. Impingand poarta cu mana stanga, zari la incheietura mainii ceasul pe care Anna i-l daruise in ziua logodnei. In fata sa, o raza de lumina aurita patrunse prin usa cu geam a conacului si se raspandi pe parchetul de culoarea mierii din salon. Jonathan ramase o vreme nemiscat, inainte de a lua o hotarare despre care stia deja c-o sa-l coste scump. Se intoarse, se baga in masina si trecu pe marsarier. Pe soseaua care-l ducea inapoi la Londra, lovi cu furie in volan. Privi ceasul din bord, apuca mobilul si-l suna pe Peter. Ii spuse c-aveau sa se intalneasca direct la aeroport si-l ruga sa-i ia bagajul din camera. Apoi, contacta British Airways si-si confirma rezervarea.

Pe drum, era posomorat si nu din pricina visului spulberat de a vedea acest tablou pe care-l asteptase atata amar de vreme, ci pentru ca il obseda o idee. Cu cat kilometrii il indepartau si mai mult de conac, cu atat prezenta Clarei de care fugea il bantuia mai tare. Ajuns la Heathrow, isi marturisi singurul adevar pe care n-avea cum sa si-l mai ascunda. Ii era dor de Clara.

Peter tropaia plimbandu-se de colo-colo prin sala de asteptare. Daca zborul pentru Boston pleca la timp, spre seara Jonathan avea sa fie acasa.

- Ce n-ai inteles? intreba Jonathan.

- De douazeci de ani ma tarasti dupa tine la congrese, batem culoarele bibliotecilor ca sa scarmanam tone de arhive in cautarea celui mai mic indiciu ce ti-ar permite sa lamuresti misterul pictorului tau, de douazeci de ani vorbim despre el aproape in fiecare zi si tu ai renuntat sa afli daca aceasta panza exista cu adevarat?

- Probabil ca acest al cincilea tablou nici n-a fost pictat, Peter.

- Cum poti sa stii de vreme ce n-ai intrat in conac? Dar mie-mi trebuie, Jonathan, am nevoie de el ca sa nu ma dea asociatii afara. Am impresia ca sunt inchis intr-un acvariu ai carui pereti intra la apa.

La Londra, Peter isi asumase niste riscuri formidabile. Reusise sa convinga consiliul sa intarzie tiparirea catalogului prestigioasei case, ceea ce echivala cu trimiterea unui semnal extrem de puternic lumii artistice, cu anuntarea faptului ca se pregatea o magistrala lovitura.

Lucrarile acestea periodice erau de referinta, iar de continutul lor depindea reputatia celebrei institutii al carei angajat era.

- Linisteste-ma, zi-mi ca n-ai suflat nimanui nici o vorba.

- Dupa telefonul tau de azi-dimineata, cand am aflat ce-ai discutat cu ea si de plecarea in mare graba la tara, l-am contactat pe presedintele biroului nostru de la Londra.

- Ba nu, n-ai facut asa ceva, zise Jonathan, sincer nelinistit.

- Azi e sambata, l-am sunat acasa! gemu Peter varandu-si capul in palmele facute caus.

- Si ce i-ai spus?

- Ca imi asum intru totul responsabilitatea si ca, daca are incredere in mine, vanzarea asta o sa fie una dintre cele mai mari ale deceniului.

Peter nu gresise. Daca Jonathan si el ar fi scos la iveala ultima opera a lui Vladimir Radskin, cumparatorii celor mai importante muzee ar fi venit sa obtina preemptiunea la vanzarea sa, in ciuda ofertelor marilor colectionari. Jonathan i-ar fi daruit batranului sau pictor faima pe care pentru el o visase dintotdeauna, iar Peter ar fi redevenit unul dintre conducatorii cei mai "prizati" ai momentului.

- Tabloului tau idilic ii lipseste un detaliu teribil!

Te-ai gandit la vreo alternativa?

- Da, o sa-mi trimiti mandatele postale pe insula pustie unde am sa ma exilez din pricina ta in schimbul promisiunii ca n-am sa ma sinucid dupa ce m-am facut de rasul intregii branse.

Tarmurile americane se intrezareau deja, iar discutia dintre cei doi prieteni nu incetase cat durase zborul, spre marea neplacere a pasagerilor din jurul lor care nu putusera sa-nchida ochii toata calatoria. Cand stewardesa le adusese tavitele cu mancare, Peter ridicase cu inocenta oblonul hubloului si se uitase spre nori, ca sa evite privirea lui Jonathan. Se intoarse cu viteza fulgerului, lua micuta tarta cu ciocolata de pe tavita lui Jonathan si o inghiti.

- Recunoaste ca mancare a asta e cu-adevarat scarboasa.

- Ne aflam la treizeci de mii de picioare deasupra oceanului, putem s-ajungem pe doua continente in numai opt ore fara sa suferim de rau de mare, doar n-ai sa te plangi ca bucata de curcan nu-i pe gustul tau!

- Macar de-ar fi niste curcan in sandwichul asta!

- Prefa-te c-ar fi!

Peter se uita lung la Jonathan, pana ce acesta baga de seama.

- Ce faci? intreba Jonathan.

- Cand ti-am luat lucrurile din camera, am gasit confirmarea de primire a mesajului pe care i l-ai trimis Annei. N-ar fi trebuit sa-l citesc, dar mi-a picat in mana, asa ca.

- Asa ca ce? il intrerupse Jonathan cu un ton sec.

- Ai scris Clara in loc de Anna! Voiam sa te previn inainte ca logodnica sa-ti spuna ceva.

Cei doi prieteni se privira cu subinteles, iar Peter izbucni in ras.

- Pe bune, ma intreb si eu., zise el cand isi recapata suflul.

- Si ce te intrebi?

- Ce naiba cauti cu mine in avionul asta!

- Ma intorc acasa!

- O sa-ti pun intrebarea altfel, o sa vezi ca pana si tu ai sa intelegi! Ma intreb de ce oare ti-e frica?

Jonathan se gandi mult inainte sa-i raspunda.

- De mine! De mine mi-e frica.

Peter clatina din cap si se uita prin hublou la peninsula Manhattan-ului care se ghicea in departare.

- Dar si mie mi-e teama uneori de tine, batrane, iar lucrul asta nu ma impiedica sa-ti fiu cel mai bun prieten! Ia uita-te nitel mai des la tine si-ai sa te obisnuiesti cu toate hachitele tale, iar in cele din urma, ai s-ajungi asemenea mie, unul care se da in vant dupa un batran pictor rus despre care o sa-ti vorbesti cat e ziua de lunga. Ai sa te vezi cum iti pregatesti nunta cu o mutra lunga de sapte metri! Nu, asculta aici la mine, daca o sa reusesti sa te imprietenesti cu tine insuti, ai sa-ti dai seama cat de plina este viata de surprize!

Jonathan nu-i raspunse, lua din nou revista companiei aeriene din buzunarul scaunului din fata. Hazardul e uneori provocator. La decolare, frunzarind mensualul, se oprise la un scurt interviu al unei galeriste foarte in voga la Londra. O fotografie a Clarei ilustra cronica, era surprinsa in fata conacului. Jonathan se apleca si puse revista la loc in mapa ei. Cu coada ochiului, Peter il privea.

- Scuza-ma ca-ti spun, relua Peter, de-ar fi sa ma izolez pe insula-mi pustie, trebuie neaparat sa ma duc singur acolo.

- A da?! Si de ce?

- Pentru ca daca esti nevoit sa ma insotesti, atunci n-are sa mai fie pustie!

- Si de ce-as fi nevoit sa te insotesc?

- Pentru ca vei fi dus o viata cu totul aiurea la Boston si iti vei fi dat seama de lucrul asta mult prea tarziu!

- La ce te referi, Peter? intreba Jonathan cu un ton agasat.

- La nimic! raspunse Peter rautacios, apucand cu un gest neglijent exemplarul lui din revista de bord.

Dupa ce trecura de vama, Peter si Jonathan se indreptara spre parcarea pazita. O luara pe pasarela care atarna deasupra cailor de acces la terminal. Peter se apleca peste balustrada.

- Ai vazut ce de lume e la taxiuri?! Cui oare sa-i multumim c-a avut geniul sa-si ia masina?

In lunga coada de pasageri care se forma pe trotuar, Jonathan n-o remarca pe femeia cu parul alb care urca in prima masina.

Periferia orasului era blocata de ambuteiaje, iar Peter avusese nevoie de mai bine de un ceas ca sa-l duca acasa pe prietenul sau. Jonathan isi puse jos valiza si-si agata mantoul de un cuier. In bucatarie, luminile erau stinse. O striga de pe scari pe Anna, dar nu primi nici un raspuns. Camera ei era scaldata in intuneric, patul nu era desfacut. Auzi un trosnet deasupra capului si urca de-ndata la etaj. Impinse usor usa intredeschisa a atelierului. Incaperea era goala. O noua panza a Annei statea pe sevalet, Jonathan se apropie si o privi cu atentie. Tabloul zugravea privelistea de care te bucurai din atelier, in veacul trecut. Recunoscu rarele edificii care rezistasera asaltului timpului si inca se mai inaltau sub ferestrele casei lor. In centrul panzei, un bric, o mare corabie cu panze si doua catarge, acosta in vechiul port. Cativa calatori se grabeau pe pod. O familie trecea pasarela care dadea pe chei. Daca Jonathan s-ar fi apropiat inca si mai mult, ar fi putut sa admire precizia liniilor Annei. Textura lemnului se detasa usor de aceea a carcasei navei. Un barbat lat in umeri isi tinea fetita de mana, gluga ce-i acoperea chipul era de un cenusiu frumos, straveziu. Pe mana femeii, care se agata de bastingaj in coarda, se ghicea un inel impunator.

Jonathan se gandi la cel mai bun prieten al sau, singur acasa. Degeaba voise Peter sa-l pacaleasca, Jonathan il cunostea prea bine ca sa nu-si dea seama cat de nelinistit era si se simtea vinovat. Se indrepta spre biroul Annei si ridica receptorul. La Peter suna ocupat. Jonathan se uita prin incaperea scaldata in ultimele raze ale zilei care se strecurau prin veriera. Culoarea pe care o capata podeaua semana cu parchetul de nuanta mierii dintr-un vechi conac englezesc. Inima incepu sa-i bata in ritmul unei dorinte ce-l umplea de fericire. Inchise telefonul, iesi din atelier si cobori scarile. Isi inhata mica valiza ramasa pe scaunul de la intrare si incuie usa dupa el. Se arunca intr-un taxi si-i spuse soferului unde sa mearga.

- La Aeroportul Logan, cat mai repede cu putinta, va rog!

Barbatul se uita la fata clientului in oglinda retrovizoare, iar pneurile breakului Ford scrasnira pe asfalt.

Pe cand masina dadea coltul strazii, din mana Annei se lasara stinghiile storului din lemn. In spatele ferestrei din atelier, ea suradea. Anna cobori scarile, dadu drumul robotului din bucatarie si-si lua cheile dintr-un bol. In hol, se uita lung la impermeabilul pe care Jonathan il uitase pe cuier. Ridica din umeri, iesi din casa si merse pe jos pana la capatul strazii. Putin mai departe, se urca in masina si se indrepta spre nord. Traversa Harvard Bridge care trecea peste Charles River si-si continua drumul pana la Cambridge. Se circula greu. O apuca pe Mass Avenue, ocoli campusul universitar si coti pe Garden Street.

Anna parcase nu departe de numarul 27. Urca cele trei trepte de la intrare si suna la interfon. Belciugul electric se retrase, iar ea intra. Lua liftul pana la ultimul etaj. Usa de la capatul culoarului era intredeschisa.

- E deschis, spuse o voce de femeie, dinauntru. Apartamentul era elegant. In sufragerie, mobila de epoca desavarsit cerata era infrumusetata de cateva piese de argintarie. Perdelele agatate la ferestre din metal se unduiau usor.

- Sunt in baie, vin imediat, continua vocea.

Anna se aseza intr-un fotoliu acoperit de un velur maroniu. De acolo, se putea bucura de o remarcabila priveliste inspre Danehy Park.

Femeia la care venise in vizita intra in camera si lasa prosopul cu care isi stergea mainile pe spatarul unui scaun.

- Calatoriile acestea ma istovesc, ii spuse Annei pe cand o imbratisa.

Apoi, dintr-un bol cu maiestrie cizelat, lua un inel impodobit cu un magnific diamant slefuit ca in vechime pe care si-l puse la loc pe deget.

Jonathan isi refacuse fortele in timpul zborului. Inchisese ochii de indata ce avionul parasise pista si ii redeschisese in momentul in care trenul de aterizare iesea din burta avionului de la British Airways. Inchirie o masina si pleca de la Heathrow luand-o pe autostrada. Cand zari in fata lui mica taverna, apasa pe accelerator. Putin mai tarziu, impozantul grilaj negru al domeniului se profila dincolo de parbriz; era larg deschis. Intra pe proprietate, incetini si opri langa terasa.

Fatada era mangaiata de razele soarelui. Trandafiri salbatici se catarau de-a lungul peretilor in farandole pastelate. In mijlocul unui rond de iarba, un plop enorm se unduia in bataia vantului, atingand usor acoperisul cu ramurile-i inalte. Clara aparu pe terasa si cobori scarile.

- E miezul zilei, spuse ea veninandu-i in intampinare, sunteti punctual, desi ati intarziat aproape o zi!

- Imi pare rau, e o poveste lunga, raspunse el jenat. Ea se intoarse si intra in conac. Jonathan ramase descumpanit cateva clipe inainte de a o urma. In aceasta locuinta de tara, fiecare lucru parea asezat la intamplare si totusi statea chiar unde trebuia. Anumite locuri, fara sa stii de ce, iti ofera imediat o senzatie de bine. Casa in care Clara isi petrecea o mare parte a vietii era unul dintre acestea. Totul aici era primitor, ca si cum, de-a lungul anilor, ea filtrase numai energiile bune.

- Urmati-ma, ii spuse ea.

Patrunsera intr-o bucatarie enorma cu o pardoseala in tonuri brune. Aici, timpul parea ca sta pe loc. Cativa carbuni purpurii se sfarseau in vatra unui semineu. Clara se apleca spre un cos din rachita si apuca un bustean pe care-l arunca peste cenusa. Flacarile se intetira de-ndata.

- Peretii sunt atat de grosi, incat, fie iarna, fie vara, in bucatarie trebuie sa fac focul. Oricine ar veni dimineata aici, ar fi surprins sa simta cat de frig este.

Puse niste farfurii pe masa.

- Vreti un ceai?

Jonathan se lipi de un perete si o privi. Chiar si-n cele mai simple gesturi, Clara era eleganta.

- Prin urmare, n-ati respectat niciuna dintre dorintele bunicii?

- Ba deloc.

- Dar nu in conacul ei suntem acum?

- Cunostea perfect sufletul omenesc. Cea mai buna garantie c-o sa realizez ceea ce-si dorea cu adevarat era sa ma puna sa-i fagaduiesc exact contrariul.

Ceainicul incepu sa tiuie. Clara servi ceaiul, iar Jonathan se aseza la marea masa din lemn.

- Inainte sa ma intorc la pension, m-a intrebat daca mi-a dat cumva prin minte sa-mi incrucisez degetele atunci cand imi rosteam promisiunile.

- Cred ca e un mod de-a vedea lucrurile. Clara se aseza in fata lui.

- Stiti povestea lui Vladimir si a lui Sir Edward, in galeria caruia isi expunea lucrarile? intreba Clara. In timp, au devenit de nedespartit, iar relatia pe care au avut-o era una frateasca. Se povesteste ca Vladimir a murit in bratele lui.

Glasul ii rasuna de o asteptare plina de bucurie. Jonathan se simtea bine, iar Clara isi incepu povestirea.

Dupa ce a fugit din Rusia prin anii 1860, Radskin a ajuns in Anglia. Londra era refugiul temporar al tuturor exilatilor, intalneai acolo turci, greci, suedezi, francezi si spanioli, ba chiar si calatori din China. Batrana cetate era atat de cosmopolita, incat alcoolul cel mai popular fusese botezat "bautura tuturor popoarelor", dar Vladimir nu bea, n-avea nici un ban. Traia intr-o camaruta mizera din ingrozitorul cartier Lambeth. Radskin era un barbat mandru si curajos si, in ciuda saraciei sale, prefera sa moara de foame decat sa cerseasca. Ziua, cu niste capetele de carbune pe care le aschia ca pe niste creioane, se ducea la piata Covent Garden unde, pe vechi bucati de hartie luate de te miri unde, schita chipurile trecatorilor.

Vanzandu-si desenele pentru cativa gologani castigati in zilele norocoase, isi mai alunga putin mizeria. Astfel il intalni pe Sir Edward, iar soarta isi juca pe deplin rolul in dimineata aceea de toamna, pe aleile descoperite din Covent Garden.

Sir Edward era un bogat negustor de arta foarte cunoscut.

Nu s-ar fi dus in veci de veci la piata aceea, dar boala i-o rapise pe una dintre servitoare, iar sotia voia ca el s-o inlocuiasca imediat. Atunci cand Vladimir Radskin flutura pe sub nasul lui Sir Edward portretul pe care tocmai i-l facuse cand se oprise in fata unei tejghele cu legume, galeristul ghici pe loc talentul acestui om aflat intr-o stare de plans. Cumpara schita si o studie toata seara. A doua zi, se intoarse in caleasca, insotit de fiica sa, si-i ceru barbatului sa i-o deseneze. Vladimir refuza. Nu zugravea nici un chip de femeie. Engleza lui saracacioasa nu-i ingaduia sa se faca bine inteles, Sir Edward se enerva. Nu lipsi mult ca prima intalnire a acestor doi barbati care n-aveau sa se mai paraseasca vreodata sa nu se termine cu o bataie zdravana. Calm, Vladimir ii arata insa lui Sir Edward un alt desen. Un alt portret al lui, in picioare de data aceasta, si pe care-l realizase numai din memorie, imediat dupa plecarea sa. Atitudinea era ingrozitor de veridica.

- Este portretul lui Sir Edward expus la San Francisco?

- Schita acestui tablou, da, caci pornind de la acest desen.

Clara se incrunta.

- Dar stiti toate povestile acestea si uite asa ma fac eu de ras. Sunteti cu adevarat cel mai mare expert in acest pictor, iar eu va povestesc niste anecdote care pot fi gasite in oricare carte despre el.

Mana lui Jonathan se apropiase de cea a Clarei. Ii veni sa o cuprinda, dar se abtinu.

- In primul si primul rand, exista foarte putine carti consacrate lui Radskin si va asigur ca povestea asta n-o stiam.

- Vorbiti serios?

- Da, dar va trebui sa-mi spuneti cum v-au parvenit informatiile acestea, o sa le public in urmatoarea monografie.

Clara ezita putin inainte de a relua firul povestirii.

- Bine, va cred, spuse ea turnandu-i ceai. Pentru ca era sceptic, Sir Edward ii ceru lui Vladimir sa deseneze pe loc un portret al vizitiului sau.

- Iar crochiul acesta se afla la originea tabloului pe care l-am despachetat miercuri? intreba Jonathan, entuziasmat.

- Bineinteles, Vladimir si el erau prieteni, legati de o aceeasi pasiune. Daca va bateti joc de mine si stiti deja toate acestea, va pot fagadui ca.

- Nu promiteti nimic, ziceti mai departe.

- Vladimir fusese un calaret foarte priceput in tineretile sale. Multi ani mai tarziu, cand calul preferat al vizitiului s-a prabusit chiar in mijlocul strazii, Vladimir ii alina omului durerea facandu-i portretul in fata grajdurilor, aproape de bidiviul sau. Vizitiul imbatranise, iar Vladimir i-a pictat chipul pornind de la desenul pe care-l realizase dintr-o suflare, intr-o dimineata de toamna in umezeala aspra a pietei descoperite de la Covent Garden.

Jonathan nu se putu impotrivi dorintei de a-i spune Clarei ca aceasta poveste imbogatea nemaipomenit de mult valoarea panzei care avea sa fie pusa in vanzare. Clara nu facu nici un comentariu. Si cum firea-i de expert iesea din nou la iveala, el incerca de mai multe ori sa afle care-i erau sursele. Incerca sa aleaga din cuvintele Clarei partea de adevar de partea de legenda. Toata dupa-amiaza, ea duse mai departe povestea lui Vladimir si a lui Sir Edward.

Proprietarul galeriei il vizita pe Vladimir aproape in fiecare zi, imblanzindu-l prin darurile sale. Dupa cateva saptamani, ii oferi fara sa-i ceara vreo plata o camaruta indeajuns de calduroasa intr-una dintre casele burgheze pe care le detinea nu departe de piata.

Astfel, Radskin nu mai trebuia sa strabata strazile murdare si primejdioase ale Londrei in paloarea zorilor si in intunericul amurgului. Pictorul refuza sa locuiasca acolo fara sa dea nimic in schimb. Isi plati culcusul cu cateva desene. De cum il vazu mutat, Sir Edward ii trimise uleiuri si pigmenti de foarte buna calitate, aduse tocmai de la Florenta. Vladimir amesteca cu mana lui culorile si, de indata ce primi primele sasiuri cu panza deja prinsa de care tot Sir Edward ii facuse rost, abandona fusainul si incepu din nou sa picteze. Acesta fu inceputul perioadei sale engleze care a durat toti acei opt ani pe care-i mai avea de trait. Instalat in camaruta sa in apropiere de Covent Garden, pictorul executa comenzile proprietarului galeriei. Sir Edward in persoana venea sa-i aduca materialul. De fiecare data, ramanea din ce in ce mai mult timp in compania artistului. Astfel, de la o saptamana la alta, galeristul imblanzi mandria pictorului pe care voia sa-l transforme in protejatul sau. Intr-un an, cel pe care-l numea prietenul rus picta sase tablouri mari.   Clara le enumera: Jonathan le cunostea pe toate si-i spuse in care colt al lumii se afla fiecare dintre ele.

Dar pribegia si conditiile mizere de viata din cartierul Lambeth il slabisera pe Vladimir. I se intampla adesea sa fie chinuit de niste ingrozitoare accese de tuse, articulatiile il faceau sa sufere din ce in ce mai mult. Intr-o dimineata, venind sa-l vada, Sir Edward il gasise alungit chiar pe podeaua modestei camarute unde il instalase. Paralizat de reumatism, nu mai avusese puterea sa se ridice de unul singur din pat si cazuse pe jos.

Vladimir a fost dus de-ndata in casa de la oras a aristocratului care il veghe zi de zi. Cand medicul sau personal il linisti pe Sir Edward in privinta insanatosirii protejatului sau, acesta il trimise pe proprietatea sa de la tara ca sa-si petreaca acolo o confortabila convalescenta. Vladimir isi reveni pe deplin. Multumita lui Sir Edward, calatori de mai multe ori singur la Florenta, mergand sa-si procure chiar el pulberile de pigmenti cu care isi alcatuia culorile atat de profunde. Sir Edward se purta cu el de parca i-ar fi fost frate. In toti acesti ani, prietenia lor fu exemplara. Cand nu calatorea, Vladimir picta. Sir Edward ii expunea tablourile, in galeria sa de la Londra, iar cand tabloul nu-si afla cumparator, aristocratul il agata pe peretii uneia dintre casele sale, dandu-i bani pictorului ca si cum opera ar fi fost vanduta. Opt ani mai tarziu, Vladimir se imbolnavi din nou si, de data aceasta, starea i se inrautati rapid.

- A murit la inceputul lui iunie, linistit intr-un fotoliu, la umbra unui copac inalt, acolo unde il dusese Sir Edward.

Vocea Clarei se umpluse de tristete la sfarsitul povestirii. Se ridica pentru a strange masa, iar Jonathan o ajuta imediat, fara sa-i mai ceara parerea. Clara lua cestile, Jonathan, ceainicul si dusera totul spre cele doua bazine din faianta crapata, peste care atarna un robinet impozant de arama. Apa curse prelung. Jonathan ii marturisi Clarei ca nu stia aproape nimic din viata la tara a lui Vladimir si ii relata alte cateva fragmente din povestea batranului pictor caruia isi consacrase intreaga existenta.

Dupa-amiaza se apropia de sfarsit, Clara si Jonathan strabatusera impreuna negurile Londrei de altadata, inchipuisera casa in care Vladimir traise nu departe de Covent Garden, vizitasera gradina de trandafiri in care ii placea sa se plimbe cand se afla la tara. Tot evocandu-l pe pictor, aproape c-ar fi putut sa-i auda pasii strivind fanul din grajduri atunci cand venea sa-l vada pe prietenul sau, vizitiul. Jonathan spala vasele, Clara, alaturi, le stergea. Era subjugat de senzualitatea pe care o raspandea. Ea se ridica pe varful picioarelor ca sa aseze farfuriile pe un suport agatat de perete deasupra capului. De o suta de ori ii veni s-o ia in brate, de o suta de ori renunta. Clara invarti manerul robinetului. Isi sterse mainile de un sort pe care si-l desfacu si pe care il lasa langa antica masina de gatit din lemn. Se indrepta spre el, plina de viata.

- Veniti dupa mine, spuse ea.

Il trase pe usa bucatariei care dadea in spatele conacului. Traversara curtea si se oprira in fata unui enorm sopron. Cand invarti cheia, Jonathan simti ca inima i-o ia la goana. Clara impinse cu putere cele doua usi, imense. Inauntrul hambarului, calandrul unui roadster Morgan stralucea in toate nuantele-i metalice. Ea se aseza la arhaicul volan din lemn, iar motorul incepu sa zumzaie.

- Haideti, nu va mai uitati asa! Trebuie sa ma duc in sat, dupa cumparaturi. O sa descoperiti ceea ce v-a adus aici cand ne vom intoarce. Si, la urma urmei, cine a intarziat douazeci si patru de ore? spuse ea, cu o privire plina de malitiozitate.,

Jonathan i se alatura, iar Clara demara in scrasnit de roti.

Decapotabila strabatu rapid campia. Se oprira in fata unei mici bacanii. Clara cumpara cina. Jonathan iesi cu bratele incarcate de o cutie pe care o puse pe minuscula bancheta din spate. La intoarcere, Clara ii incredinta volanul. Nervos, trecu in viteza intai si cala motorul.

- Ambreiajul e cam sec atunci cand nu esti obisnuit cu el! spuse ea.

Jonathan isi uita mandria si incerca sa-si ascunda nerabdarea. Ajungand in fata casei, se destinse pana la urma. Dupa ce lasa cumparaturile in bucatarie, Clara il trase dupa ea in interiorul conacului. Il conduse printr-un culoar lung care dadea intr-o vasta biblioteca. Pervazurile peretilor cu lemnarii roase de vreme erau inaltate de tapiterii vechi. Deasupra semineului, un orologiu mare se oprise la ora sase si nimeni nu mai stia daca era vorba despre o seara ori o dimineata. Cateva carti cu coperte uzate acopereau o masa de acaju care trona in mijlocul incaperii. Prin ferestrele cu ochiuri mici, soarele putea fi deja vazut cum se estompeaza dincolo de culmile dealurilor. Jonathan observa usita spre care se indrepta Clara. Ea intra sub alcov, Jonathan voi sa se dea inapoi ca s-o lase sa treaca. Atunci cand ea-si puse mana pe clanta, trupurile li se atinsera usor si straniul vertij reincepu.

Nori grei intunecara cerul cu o viteza fulguranta. Ziua se sfarsi, iar ploaia de seara incepu sa cada. Jonathan strabatu incaperea si incerca sa o inchida, dar bratul refuza sa-l asculte. Muschii ii erau amortiti. Voi s-o cheme pe Clara, dar nici un sunet nu-i iesea de pe buze. Afara, totul se schimba. Minunatii trandafiri agatati de fatada conacului o acopereau acum intr-un chip salbatic. Obloane decrepite se tanguiau la etaj, sub asalturile vantului. Cateva tigle de pe acoperis se pravaleau, inainte de a se sparge pe jos. Jonathan avea impresia ca se sufoca, plamanii il torturau. Aversa ii palmui obrajii. In fata casei, era pregatita o trasura intr-o stare jalnica. Copitele ce loveau pamantul tradau nervozitatea calului pe care un vizitiu cu joben incerca sa-l tina pe loc strangand cat de tare putea pripoanele. Inauntrul berlinei, silueta unei tinere era infofolita intr-o capa cenusie, iar un capison ii acoperea capul. Un cuplu de-o varsta inaintata iesi in graba din casa. Barbatul, cu o statura impozanta, o ajuta pe femeie, protejand-o cu bratul, sa urce. Inchise portiera, isi scoase capul pe fereastra si urla: "Prin paduri, repede, vin!"

Vizitiul dadu bice calului, iar trasura inconjura copacul cel mare. Plopul care domnea in parc nu mai avea nici o frunza. Vara care de-abia se nastea parea sa-si dea deja sfarsitul. Vocea necunoscuta il ajunse din nou: "Repede, repede, grabiti-va!", murmura ea, amestecandu-se cu suierul rafalelor.

Jonathan isi intoarse cu greu privirea inauntrul bibliotecii. Decorul se schimbase. La capatul incaperii, usa care dadea spre culoar se deschise brusc. Jonathan vazu doua siluete care fugeau spre etaj. Una tinea sub brat un pachet mare, infasurat intr-o patura. Jonathan stia ca in cateva secunde avea sa ramana fara aer. Inspira adanc si incerca din toate puterile sa lupte impotriva moleselii. Se dadu un pas inapoi, iar vertijul inceta de indata. Clara era tot in fata lui. Se gasea din nou sub alcov.

- S-a intamplat din nou, nu-i asa? intreba ea.

- Da, raspunse Jonathan, recapatandu-si rasuflarea.

- Si mie mi se-ntampla, am si eu visele acestea, sopti ea. Totul se petrece cand ne atingem.

Straniul pare si mai straniu atunci cand il marturisim. Ea il privi fix si, fara sa mai spuna nimic, intra in micul birou.

Sevaletul era pus in mijlocul incaperii. Cand Clara dadu la o parte cuvertura care proteja tabloul, ii oferi lui Jonathan acea clipa unica la care visase din totdeauna. Privi panza si nu-si crezu ochilor.

Din spate, incremenita in vesnicia tabloului, tanara femeie statea in picioare, rochia plisata pe care o purta era de un rosu dens si adanc, un rosu cum Jonathan nu mai vazuse niciodata. Atinse usor panza cu varfurile degetelor. Opera era mai frumoasa decat tot ceea ce ar fi putut sa-si imagineze. Mai intai, subiectul, ce se sustragea tuturor regulilor pe care Vladimir si le impusese, iar apoi, acest rosu indescriptibil care-i aminti ca Vladimir isi pisa si-si pregatea de unul singur culorile, dupa moda veche.

O ameteala ii cuprindea meditatia de expert. Tema in contre-jour pe care pictorul o adoptase aici era de o factura deja contemporana. Nu era vorba despre nici o vibratie a luminii, ci despre o reprezentare precisa, despre o patrundere premonitorie in veacul al XX-lea. In fundal, un plop albastrui pe un cer verde ca smaraldul prevestea deja viitorul fovism. Iar Jonathan percepu inca si mai bine dimensiunea talentului pictorului sau. Vladimir nu apartinea nici unei vremi. Acest tablou era fara precedent si fara seaman.

- Tot ai facut-o, ticalos batran! murmura el. Ti-ai facut capodopera.

Ramase astfel multe ceasuri ca sa priveasca Tanara cu rochie rosie, iar Clara, care parasise incaperea, nu veni in nici un moment al noptii sa intrerupa tacerea ce invaluia ciudata intalnire dintre pictor si istoricul sau.

Ea nu intra in birou decat in zori. Puse un platou pe un secrétaire, trase perdelele si lasa lumina sa patrunda pe fereastra pe care o intredeschise. Jonathan isi miji ochii si se intinse. Se aseza in fata ei la masuta si ii servi o ceasca de ceai. Se privira un timp fara sa scoata o vorba, iar el a fost acela care spulbera clipa de complicitate.

- Ce-aveti de gand sa faceti?

- Va depinde mult de dumneavoastra, spuse ea iesind.

Jonathan ramase singur un moment. Stia acum ca tabloul pe care-l studiase toata noaptea avea sa-i aduca lui Radskin, in sfarsit, recunoasterea ce i se cuvenea. Tanara cu rochie rosie avea sa-l consacre pe pictor printre contemporanii sai. Conservatorii de la Metropolitan-ul din New York, de la Tate Galery din Londra, de la muzeul d'Orsay din Paris, de la Prado din Madrid, de la Galeria Uffizi din Florenta, de la Bridgestone din Tokio, toti or sa vrea de-acum inainte sa expuna opera lui Radskin. Jonathan se gandi si la Peter, ce avea sa se intrebe care dintre ei o sa liciteze mai mult pentru a-si agata pentru totdeauna tabloul acesta pe peretele muzeului sau. Isi scoase mobilul din buzunar, ii forma numarul si-i lasa un mesaj pe robotul telefonic.

- Eu sunt, spuse el, am o veste pe care as vrea s-o impartasesc cu tine. Ma aflu in fata tabloului pe care l-am cautat atat de mult si, crede-ma, e mai presus de toate sperantele noastre. Va face din tine cel mai fericit si mai invidiat dintre conducatorii de licitatii.

- Cu o conditie, spuse Clara din spate.

- Care conditie? intreba Jonathan, bagandu-si mobilul inapoi in buzunar.

- Chiar ca sunteti socat daca v-a scapat asa ceva!

Ea se ridica si-i intinse mana ca sa-l traga spre tablou.

Schimbara o privire perplexa, iar ea-si ascunse de indata mana la spate. Inaintara pana la sevalet. Jonathan examina inca o data pictura lui Vladimir. Cand isi dadu seama de greseala sa, facu ochii mari, inalta panza si se uita pe partea cealalta. Intr-o clipa, intelese catastrofica importanta a lucrului care-i scapase: Vladimir Radskin nu-si semnase ultimul tablou.

Clara se apropie de el si voi sa-i puna mana pe umar ca sa-l linisteasca, dar se resemna.

- Nu vi-o luati in nume de rau, nu sunteti primul pe care tabloul il pacaleste in felul acesta. Nici Sir Edward nu si-a dat seama, era la fel de fermecat ca si dumneavoastra. Veniti, nu stati acolo. Cred ca o mica plimbare pe jos o sa va faca bine.

In parc, ea continua povestea pictorului si a proprietarului galeriei.

Vladimir fusese doborat brutal de boala, murise imediat dupa ce terminase Tanara cu rochie rosie. Sir Edward nu si-a revenit dupa disparitia prietenului. Nebun de durere si de furie ca munca pictorului sau nu era recunoscuta la adevarata ei valoare, isi puse in mod public reputatia in joc un an mai tarziu si anunta ca ultima opera a lui Vladimir Radskin era una dintre cele mai importante ale secolului. Avea sa organizeze in ziua comemorarii disparitiei sale o prestigioasa vanzare unde panza sa fie prezentata. Mari colectionari dadura fuga din lumea intreaga. In ajunul licitatiei, el scoase tabloul din cufarul unde-l adapostise pentru a-l aduce la sala de vanzare.

Cand isi dadu seama ca nu era semnat, era prea tarziu. Miracolul marelui ceremonial pe care-l organizase pentru a consacra opera prietenului sau se intoarse impotriva lui. Toti negustorii si criticii epocii il folosira pentru a-l ataca. Mediile artistice il luara in ras. Sir Edward a fost acuzat ca a prezentat un fals grosolan. Dezonorat, ruinat, si-a abandonat proprietatile si a parasit in graba Anglia. A plecat sa traiasca in America cu sotia si fiica sa, unde a si murit, cativa ani mai tarziu, nestiut de nimeni.

- Dar cum de stiti toate acestea? intreba Jonathan.

- Tot n-ati inteles unde va aflati?

Vazand infatisarea perplexa a lui Jonathan, Clara nu-si putu infrana un ras din toata inima care izbucni in hohote.

- Dar va aflati in casa lui Sir Edward. Aici si-a petrecut pictorul ultimii ani, aici a pictat multe dintre tablourile sale.

Atunci, Jonathan se uita in jurul lui si vazu conacul sub o cu totul alta perspectiva. Cand trecura prin fata plopului, incerca sa si-l imagineze pe pictor lucrand. Ghici locul unde Vladimir isi pusese sevaletul pentru a realiza unul dintre tablourile sale preferate. Opera al carei peisaj original il vedea in fata era, dupa cate stia, expusa intr-un mic muzeu din Noua Anglie. Jonathan privi zidul alb care inconjura domeniul pana departe, in zare. Dealul aflat la orizont era mult mai inalt in tablou decat in realitate. Atunci, Jonathan se lasa pe genunchi si intelese ca Vladimir isi realizase pictura asezat, iar nu in picioare. Cu siguranta, Clara se inselase in cronologia povestirii sale. La doi ani dupa ce se mutase aici, probabil ca Vladimir era deja foarte slabit. Se intoarsera spre casa intr-o frumoasa dupa-amiaza de vara.

Jonathan isi petrecu restul zilei in micul birou. O regasi pe Clara la sfarsitul dupa-amiezii, fredona in bucatarie. Intra fara sa faca zgomot, se sprijini de tocul usii si o privi.

- E ciudat, dar de fiecare data cand va ganditi la ceva, va incrucisati mainile la spate si va mijiti ochii. Ce va supara? intreba ea.

- Mai multe lucruri! Nu stiti vreo carciumioara de tara unde v-as putea duce sa cinam, mi-as perfectiona stilul de condus pe Morgan-ul acela si apoi, mi-e foame, dumneavoastra nu?

- Mor de foame! spuse ea aruncand in chiuveta tacamurile pe care le tinea in mana. Urc sa ma schimb, o sa fiu gata in cateva minute.

Aproape ca-si tinu cuvantul. Jonathan de-abia de-avu timp sa incerce sa dea de Peter, fara succes, si sa constate ca bateria mobilului sau murise, iar Clara il si striga din holul de la capatul scarilor

- Sunt gata!

Roadsterul aluneca sub lumina voalata a unei semiluni. Clara isi adunase parul sub un fular care o apara de vant. Jonathan cauta sa-si aduca aminte de ultima oara cand isi simtise inima atat de plina. Se gandi din nou la Peter, ar trebui sa-l previna ca Tanara cu rochie rosie nu era semnata. Isi imagina deja cum o sa reactioneze si munca pe care va fi nevoit s-o faca pentru a-si salva prietenul. Va trebui sa gaseasca in cateva zile mijloacele de-a autentifica un tablou ce se deosebea de opera pictorului care se presupunea ca-l realizase.

Si chiar daca, din punctul lui de vedere, fiecare trasatura de penel valora mult mai mult decat orice semnatura, absenta unei simple stampile de pe panza avea sa provoace multe intrebari in mediile artistice. In primul rand, trebuia sa descopere de ce Vladimir nu-si pusese numele pe propriul tablou. Sa fi fost oare pentru ca se sustrasese celor doua reguli absolute pe care si le impusese: sa nu foloseasca niciodata pigment rosu si sa nu picteze niciodata nici o femeie? Daca acestea fusesera singurele motive ale acestui ciudat anonimat, atunci, fara sa stie, ii jucase cea mai rea festa expertului ce avea sa incerce, un veac si cateva decenii mai tarziu, sa impuna in lume dimensiune a lucrarii sale.

"De ce ai facut-o, Vladimir?", se gandea Jonathan.

- Este intrebarea pe care mi-o pun tot timpul, continua Clara.

Micuta lampa de pe masa la care-i instalase hangiul lumina delicat chipul Clarei. Jonathan inalta capul si nu putu rezista dorintei de a o privi.

- Imi cititi gandurile?

- Le impartasesc! Si apoi, eu n-am nici un merit, buzele va insoteau cuvintele pe care le murmurati fara sa va dati seama.

- Nesemnata, panza o sa provoace multe controverse. Ne trebuie niste elemente concrete care sa dovedeasca faptul ca Radskin e chiar autorul ei.

- De unde va ganditi sa incepeti?

- De la compozitia picturii si va trebui sa regasesc originea pigmentilor Tinerei cu rochie rosie ca sa-i compar cu aceia pe care ii folosea in celelalte panze. Lucrul acesta o sa ne ofere o prima serie de indicii.

Mainile le erau asa de apropiate, ca le-ar fi fost de-ajuns cativa centimetri smulsi pudorii sau fricii pentru a nu mai forma decat una singura. Si cine stie daca nu cumva, impreunandu-se, nu le-ar fi adus raspunsurile la intrebarile pe care amandoi si le puneau fara sa-ndrazneasca sa si le marturiseasca?

La conac, Jonathan se instala intr-o camera pentru musafiri. Isi puse geanta pe un fotoliu si se sprijini cu mainile pe patul inaltat de-un baldachin cu draperii ecru. Apoi, se indrepta spre una dintre cele doua ferestre care dadeau spre parc si simti efluviile marelui plop ce se legana in lumina lunii. Tremura, trase jaluzelele si intra in baie. Clara mergea pe culoar, se opri putin in fata usii camerei sale, apoi se indeparta spre aceea pe care o ocupa la capatul coridorului.

Jonathan se trezi foarte devreme. De indata ce fu gata, cobori spre bucatarie. Incaperea mirosea frumos a foc stins de lemne. Clara nu exagerase, dimineata, bucataria era inghetata. Doua boluri erau asezate pe masa cea mare, langa un paner. Jonathan lasa acolo un biletel. Aprinse focul si iesi pe usa din spate pe care o inchise fara sa faca zgomot. Parcul parea sa doarma invaluit in roua zorilor. Jonathan isi umplu plamanii cu aer proaspat, ii placea ora aceasta din zi cand doua lumi atat de straine una de alta se insotesc pentru o clipa. Nici ramurile copacilor, nici tulpinile trandafirilor agatati de fatade nu tremurau. Pietrisul ii scartai sub pasi. Se urca in masina, porni motorul si parasi domeniul. Pe drumeagul marginit de copaci inalti, privi cum conacul se micsoreaza in oglinda retrovizoare. In momentul in care lua curba, Clara deschise ferestrele la etaj.

O ploaie fina cadea pe aeroportul Heathrow. Jonathan isi lasa masina si se urca in autobuzul care-l duse la ghiseele companiei Alitalia. Zborul pentru Florenta nu pleca decat peste doua ore, isi uitase impermeabilul la conac si se duse sa se plimbe in partea unde erau buticurile.

Clara intra in bucatarie, se apropie de focul care trosnea in semineu si zambi. Se indrepta spre aragaz, puse ceainicul pe un ochi si se aseza la masa. Menajera care venea in fiecare zi sa aiba grija de casa adusese un ziar si niste paine proaspata. Ii putea auzi pasii linistitori deasupra capului. Clara zari scrisoarea de la Jonathan. Lasa ziarul si desfacu plicul.

Clara,

Am plecat devreme de dimineata. As fi vrut sa va bat la usa ca sa va spun la revedere, dar inca dormeati. Cand veti citi randurile acestea, o sa fiu pe drum spre Florenta, pe urmele pictorului nostru. E ciudat, a trebuit sa astept tot timpul acesta ca sa fac cea mai mare dintre descoperirile pe care mi le-a oferit viata. Voiam sa va impartasesc un gand, atat de prezent inca din primele clipe ale trezirii mele. Revelatia aceasta seamana cu o calatorie, cred ca a inceput in chiar momentul in care v-am intalnit. Dar cand oare s-a intamplat cu adevarat? Stiti?

Va voi suna seara aceasta, va doresc o zi buna, mi-ar fi placut sa va raman alaturi; stiu deja ca-mi veti lipsi.

Al dumneavoastra,

Jonathan

Clara impaturi scrisoarea si o puse cu mare incetineala in buzunarul halatului. Trase adanc aer in piept, privi calma lustra agatata de tavan, isi ridica mainile spre cer si scoase un imens strigat de bucurie.

Capul uimit al lui Dorothy Blaxton, menajera casei, se iti prin usa intredeschisa.

- M-ati strigat, doamna?

Clara tusi usor in causul palmei.

- Nu, Dorothy, cu siguranta c-ai auzit suierul apei pentru ceai!

- Probabil, raspunse ea privind ochiul pe care Clara uitase sa-l aprinda sub ceainic.

Clara se ridica si se invarti pe loc, fara ca macar sa-si dea seama. O ruga pe Miss Blaxton sa pregateasca totul si sa puna cateva flori in camera de oaspeti, ea avea sa se duca la Londra, dar o sa se intoarca foarte repede.

- Desigur, doamna, zise menajera intorcandu-se spre scara.

Si de indata ce Dorothy Blaxton fu pe culoar, ea-si ridica ochii in sus si urca la etaj.

In chiar clipa in care rotile avionului lui Jonathan paraseau pista, in Morgan-ul ei, Clara lasa in spate domeniul. Un soare rotund si cald stralucea pe cer.

Doua ore mai tarziu, isi parca masina in fata galeriei.

La cateva mii de kilometri, un taxi il lasa pe Jonathan in Piazza della Repubblica, in fata hotelului Savoy. Isi lua o camera si-l suna de indata pe un prieten pe care nu-l mai vazuse de multa vreme. Lorenzo raspunse de la primul tarait si-i recunoscu imediat vocea.

- Ce te aduce pe la noi? intreba Lorenzo cu accentul lui de Toscana.

- Esti liber pentru un dejun? raspunse Jonathan.

- Pentru tine, intotdeauna! Unde ai tras de n-ai venit sa dormi la noi?

- La Savoy.

- Atunci, ne intalnim la cafeneaua Gilli intr-o jumatate de ora.

Terasa era plina, dar Lorenzo era un obisnuit al tuturor locurilor frecventate din oras. Un chelner il imbratisa, ii stranse mana lui Jonathan si, sub privirile manioase ale turistilor ce asteptau la coada in fata cafenelei, le dadu pe data o masa. Jonathan refuza politicos meniul pe care i-l prezenta seful personalului.

- Vreau ce ia si el!

Conversatiile incepura sa curga in jurul mesei la care cei doi prieteni savurau bucuria de a se revedea.

- Asadar, crezi ca ti-ai gasit faimosul tablou?

- Sunt sigur, am insa realmente nevoie de ajutorul tau pentru ca lumea sa-mi impartaseasca parerea.

- Dar de ce blestematul tau de pictor nu si-a semnat panza?

- Inca nu stiu si tocmai de aceea am nevoie de tine.

- Nu te-ai schimbat deloc! Esti la fel de nebun. Inca de pe bancile de la Artele Frumoase, cand ne faceam stagiul la Paris, imi impuiai urechile cu Vladimir Radskin al tau.

- Nici tu nu te-ai schimbat, Lorenzo.

- Am cu douazeci de ani mai mult, asa ca totusi m-am schimbat.

- Si Luciana?

- Tot nevasta-mea si tot mama copiilor mei. Stii prea bine ca aici, in Italia, familia e o institutie. Si tu, te-ai insurat?

- Aproape!

- Tocmai ce-ti spuneam, nu te-ai schimbat.

Chelnerul le puse pe masa nota de plata si doua cafele tari. Jonathan isi scoase portmoneul cu carduri, dar Lorenzo isi aseza de-ndata mana peste a lui.

- Hai, baga-l la loc, dolarii nu mai valoreaza nimic in Europa, ce, nu stiai? Bine, o sa te insotesc la Zecchi, atelierele lor nu-s departe de-aici. Poate ca acolo o sa aflam mai multe despre pigmentii pe care-i folosea rusul tau. De secole, au pastrat aceleasi modalitati de preparare. Magazinul asta e memoria picturii noastre.

- Cunosc firma Zecchi, Lorenzo!

- Da, dar nu cunosti pe nimeni care sa lucreze acolo, pe cand eu, da!

Parasira Piazza della Repubblica. Un taxi ii lasa la numarul 19, via della Studio. Lorenzo se duse in fata receptiei. O bruneta fermecatoare care raspundea la prenumele de Graziella le iesi in intampinare cu bratele deschise. Lorenzo ii sopti la ureche cateva cuvinte pe care ea le puncta cu cativa de "Si" aproape cantati. Ii facu cu ochiul si-i conduse pe amandoi in partea din spate a magazinului. Acolo, o apucara pe o scara veche din lemn ale carei trepte le scartaiau sub pasi. Graziella luase o cheie cu niste forme impresionante. O invarti in broasca unei usi care se deschidea in niste imense mansarde aparate de orice lumina. O pelicula subtire de praf acoperea miile de lucrari aliniate pe niste rafturi care se intindeau la nesfarsit sub sarpanta. Graziella se intoarse spre Jonathan si i se adresa aproape fara nici un accent.

- In ce an a venit aici pictorul dumneavoastra?

- Intre 1862 si 1865.

- Atunci urmati-ma, stratele din epoca aceea se afla un pic mai departe.

Parcurse o etajera cu varful degetelor si se opri in fata cotoarelor crapate a cinci registre pe care le trase spre ea.

Puse ceasloavele pe o servanta. Toate comenzile date atelierelor Zecchi de patru veacuri incoace erau consemnate in aceste caiete.

- In trecut, prepararea anumitor pigmenti si uleiuri pure se facea aici, spuse Graziella. Cei mai mari maestri au calcat pe aceste podele. Acum, este o sala cu arhive care tine de muzeul din Florenta. Stiti ca ar trebui sa aveti o autorizatie a conservatorului ca sa fiti aici. Daca tata m-ar vedea, s-ar infuria. Dar sunteti prietenul lui Lorenzo, asa ca sunteti aici ca acasa. O sa va ajut sa cautati.

Jonathan, Lorenzo si Graziella isi vazura de treaba in jurul mesei. Dand paginile manuscrise ale registrului pe care-l consulta, Jonathan si-l imagina pe Vladimir miscandu-se de colo-colo prin incapere, asteptand sa-i fie preparate comenzile. Radskin spunea ca responsabilitatea unui pictor nu se margineste la excelenta estetica si tehnica a compozitiei sale, trebuie sa stie si sa o apere de atacurile timpului. Pe vremea cand preda in Rusia, regretase de prea multe ori stricaciunile provocate de anumite restaurari neinspirat realizate pe panzele maestrilor pe care-i stima. La Paris, Jonathan cunostea cativa restauratori care impartaseau fara retineri punctul de vedere al pictorului sau. Auzira treptele trosnind, sangele le ingheta in vine, urca cineva. Graziella se napusti la registre si alerga sa le puna la loc. Manerul usii scartai, iar Graziella de-abia de avu timp sa-si ia o infatisare nevinovata ca sa-si intampine tatal ce intra in incapere cu o fata intunecata. Giovanni isi trecu mana prin barba si-l certa pe Lorenzo.

- Ce cauti aici? N-aveam intalnire.

- Giovanni, ce placere sa te vad, ca intotdeauna, raspunse Lorenzo, indreptandu-se cu veselie spre el.

Il prezenta pe Jonathan gazdei sale. Chipul tatalui Graziellei se destinse de indata ce-si dadu seama ca fata nu era singura cu Lorenzo in chitimiile propriei case.

- Sa nu te superi pe fiica-ta, dar am rugat-o sa-l lase pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei sa vada locul acesta unic din Florenta. Vine din America, din Boston. Ti-l prezint pe Jonathan Gardner, ne-am cunoscut pe bancile facultatii din Paris unde am invatat amandoi. Este unul dintre cei mai mari experti de pe lumea aceasta.

- Exagerarea nu este o fatalitate nationala, Lorenzo, fa si tu niste eforturi! spuse tatal Graziellei.

Giovanni il masura pe Jonathan din cap pana-n picioare, isi trecu degetele prin barba, spranceana dreapta i se inalta si, in sfarsit, ii intinse mana.

- Bine ati venit la mine acasa, iar daca sunteti prietenul lui Lorenzo, atunci veti fi si prietenul meu. Acum, ar fi mai bine sa coborati ca sa va continuati conversatia. Locatarilor acestei incaperi nu prea le plac curentii de aer. Urmati-ma.

Batranul ii conduse intr-o bucatarie imensa. O femeie cu parul strans sub un batic statea in fata sobelor. Trase de cordonul sortului si se intoarse intinzand o mana generoasa musafirilor fiicei sale. Jonathan o privi, iar miscarea aparte a pleoapelor ii trada dorul de Clara care tocmai il luase prin surprindere. O ora mai tarziu, Lorenzo si Jonathan paraseau casa lui Giovanni.

- Ramai in seara aceasta? intreba Lorenzo insotindu-l pe strazi.

- Da, prefer sa astept rezultatul cercetarilor pe care i le-am cerut prietenei tale.

- Graziella o sa caute, poti sa ai incredere in ea.

- Daca taica-sau o s-o lase.

- Nu-ti face griji, il cunosc foarte bine, pare infricosator, dar in fata fiica-sii se topeste de-a dreptul.

- Iti sunt dator vandut, Lorenzo.

- Hai atunci sa iei cina cu noi, Luciana, va fi foarte multumita sa te vada. Si apoi, o sa vorbim despre problemele tale.

Lorenzo il lasa pe Jonathan in fata hotelului si se intoarse la lucru, la academia de arte unde conducea un departament de cercetari. Jonathan ar fi voit sa se duca la Galeria Uffizi, dar muzeul era inchis. Atunci, resemnat, traversa Ponte Vecchio si merse pe jos pana la Piazza Pitti. Cumpara un bilet la ghiseu si intra in gradinile Boboli.

Strabatu curtea interioara si urca treptele care ingaduie accesul pe terasa separata de palat prin fantana Carciofo. Vederea pe care o oferea asupra Florentei era emotionanta. In departare, domul si campanila se inaltau deasupra acoperisurilor care pareau ca se insira pana la nesfarsit. Isi aminti tabloul, expus la Luvru, pe care Camille Corot[16], il pictase in 1840. In perspectiva parcului se deschidea amfiteatrul construit in veacul al XV-lea. In centru, admira vasca romana si obeliscul egiptean. Urca spre varful dealului. La dreapta sa, o alee in panta ducea la un rond. Se aseza la radacina unui copac ca sa-si traga rasuflarea in tihna unei dupa-amieze florentine. Pe o bancuta de piatra din apropiere, o pereche se tinea de mana. Ei admirau tacuti maiestatea operelor care ii inconjurau. In gradinile Boboli domneste o atmosfera impregnata de o liniste pe care doar veacurile o slefuiesc. Nehotarat, Jonathan inchise ochii peste imaginea blanda a intimitatii lor si se indrepta spre Viottolone.

Lunga travee marginita de chiparosi seculari cobora in panta abrupta spre Piazzale dell'Isolotto unde trona un bazin circular ornamentat cu statui. In centrul acestuia, pe o insulita se-naltau portocali si lamai. In mijlocul personajelor mitice, chipul lui Vladimir se oglindi brusc in apa linistita, ca si cum pictorul s-ar fi apropiat pe la spate, fara ca el sa-i fi auzit pasii. Jonathan se intoarse. I se paru ca recunoaste silueta lui Vladimir care se ascundea acum dupa un copac. Batranul pictor se misca cu nonsalanta in mijlocul tuturor apuselor culturi care impregnau locul acesta cu tainicele lor parfumuri. Intrigat, Jonathan il urmari in plimbarea lui pana la bazinul lui Neptun; Vladimir se opri in fata statuii Abundentei si se apropie de el. Cu un deget lipit de gura, ii facu semn sa nu spuna nimic, ii puse o mana protectoare pe umar si-l lua cu el.

Aleea pe care o coborau umar la umar ii ducea la poalele fortului Belvedere. O luara pe o rampa larga, care ducea, la dreapta palatului, spre grote. "Este o creatie amenajata de Buontalenti[17], e formata din mai multe sali impodobite cu vasce, picturi, stalactite si o stanca sculptata", ii sopti pictorul la ureche. "Priveste cat de frumos e totul", murmura el din nou. Apoi, il saluta si disparu in reveria sa. Jonathan se ridica de pe banca pe care atipise.

Iesind din parc, trecand prin fata micii fantani a lui Bacchus, il saluta pe piticul care calarea o testoasa.

Graziella urca furisandu-se la mansarda. Rasuci incetisor manerul usii, parcurse lungile rafturi si apuca cu delicatete registrul. Il puse pe masa si incepu, la lumina unei lampi mici, sa studieze ceea ce ii ceruse Lorenzo.

Absorbita in lectura ei, tresari cand tatal i se aseza alaturi. O lua pe dupa umeri si o stranse langa el.

Asa, ce anume cautam noi pentru prietenii tai, fata mea?

Ea zambi si-l saruta pe obraz. Paginile vechilor carti se intoarsera, particulele fine de praf care scanteiau aliniindu-se in razele de lumina trasau din nou toate trecutele scrieri ale acestor locuri incarcate de mistere. Graziella si Giovanni muncira pana la caderea serii.

Seara se lasa peste Florenta, Jonathan ajunse in dreptul fatadei de secol al XVI-lea care adapostea apartamentele lui Lorenzo. In aceeasi clipa, Graziella iesea in curtea casei Zecchi. Purta o etola mare, dar nu ca sa se apere de racoarea serii toscane. Lipit de mijloc, ascundea un registru enorm cu cotorul crapat. Ridica ochii spre ferestrele de la etaje, tatal si mama ei erau in fata televizorului, trecu pe sub portic si se pierdu pe strazile batranului oras.

La Londra, Clara era cu un conducator de licitatii englez si cu expertul care il insotea. Se uita discret la ceas. Ii informa pe concurentii lui Jonathan si Peter ca deja a ales si ca nu le retinuse candidatura. Parasi incaperea. Inainte de a incuia usa, Clara privi reproducerea picturii lui Camille Corot agatata de peretele salii de sedinte. Era nemaipomenit de fidela. Se pierdu in peisaj, iar mintea ii plutea pe deasupra acoperisurilor Florentei.

Anna batea strazile pietei in aer liber din vechiul port bostonez. Se opri pe terasa uneia dintre numeroasele cafenele care margineau aleile. Isi deschise ziarul. O femeie cu parul alb ajunse zece minute mai tarziu si se aseza in fata ei.

- Imi pare rau c-am intarziat, dar traficul e infernal.

- Ei bine? intreba Anna lasandu-si cotidianul.

- Ei bine, totul se desfasoara mai presus de tot ce-am sperat. Daca m-as hotari sa-mi public intr-o buna zi cercetarile, as lua premiul Nobel.

- Daca ti-ai publica intr-o zi cercetarile, te-ar inchide imediat intr-un azil.

- Probabil ca ai dreptate, umanitatea a negat intotdeauna descoperirile care o bulverseaza. Si totusi, cum spunea unul dintre vechii mei prieteni, merge mai departe!

- Ai fotografiile?

- Bineinteles ca le am.

- Atunci, totul merge cum nu se poate mai bine in cea mai buna dintre lumile posibile. Vreau sa se termine o data, spuse Anna.

- Rabdare, draga mea, continua femeia cu parul alb, asteptam clipa aceasta din vremuri de mult uitate, asa ca mai stapaneste-te cateva saptamani. Or sa treaca mai repede decat iti inchipui, ai incredere in mine.

- Ceea ce am si facut din totdeauna, zise Anna ridicand mana pentru a-i atrage atentia chelnerului.

Luciana pregatise o cina somptuoasa. Cei doi copii ai lui Lorenzo venira sa-l salute pe Jonathan. Graziella li se alatura in momentul in care se pregateau sa se aseze la masa.

- Cred ca am gasit ceva, spuse Graziella, dar vom vedea putin mai tarziu.

Cand terminara de mancat, ea se duse sa ia din hol pachetul pe care-l adusese sub etola.

Puse registrul pe masa din salon si il deschise. Jonathan si Lorenzo se asezasera langa ea.

- Acest Vladimir al dumneavoastra nu a venit la Florenta, in orice caz, n-a calcat niciodata la Zecchi.

- E imposibil! spuse Jonathan.

Lorenzo ii facu semn s-o lase pe Graziella sa vorbeasca. Ea dadu o pagina, apoi o alta si se intoarse la inceput.

- Priviti, uitati-va aici, zise ea, desemnand literele trasate usor cu cerneala albastra.

Ea arata cu degetul prima coloana unde era inregistrat obiectul comenzii, pigmenti, ulei, pensule, solvent, conservator, cea de-a doua indica data prepararii, cea de-a treia, suma datorata si, in sfarsit, ultima, comanditarul. La capatul liniei manuscrise, figura numele lui Sir Edward.

- Nu el venea, adauga ea.

Misterul pe care Jonathan venise sa-l lamureasca in locurile acestea se adancea.

- V-am pregatit o lista exhaustiva cu ceea ce cumpara. Un amanunt o sa va intereseze. Si in nici un caz nu se poate spune ca proprietarul galeriei s-ar fi zgarcit la cheltuieli. Uleiurile pe care le alegea costau o adevarata avere la vremea respectiva.

Ea ii explica lui Jonathan ca, pentru a le spori puritatea, manufacturierii etalau uleiurile pe niste bacuri mari pe care le asezau pe acoperisurile incinse ale casei Zecchi. Seara, strangeau doar ceea ce se forma la suprafata lichidului.

- Dar nu-i totul, am dat de urma pensulelor pe care le cumpara. Sunt Majolicas, o calitate foarte pretioasa, realizata cu aceeasi peri ca acelea folosite pentru fabricarea pamatufurilor pentru barbierit. Si acestea erau extrem de scumpe. Asigurau insa o netezire foarte precisa si regulata a amestecurilor de culori pe paleta pictorului.

Luciana le aduse niste cafea. Se dusera s-o bea, departe de ceasloavele pe care Graziella le inchise cu precautie.

- Daca te prinde taica-tau, o sa-mi aud numele urlat in tot orasul, zise Lorenzo privind-o.

- El m-a ajutat sa-l impachetez. Il cunosti pe tata la fel de bine ca si mine.

Lorenzo fusese elevul lui Giovanni, un elev teribil, dupa cum spunea tatal Graziellei, dar unul dintre preferatii sai, pentru ca era de o inepuizabila curiozitate.

- In schimb, relua Graziella, as prefera sa fiu in vacanta la Roma daca ar afla ce am facut acum.

Graziella scoase din buzunar o hartie pe care copiase toate compozitiile pigmentilor cumparati de Sir Edward la Florenta.

- V-am adus cate un esantion din fiecare. Veti putea sa-i comparati cu cei ai tabloului. Nu stiu daca o sa fie de-ajuns ca sa-l autentificati, dar e tot ce pot face.

Jonathan se ridica si-o stranse pe Graziella in brate.

- Nu stiu cum sa va multumesc, ii spuse. E tocmai lucrul de care aveam nevoie.

Cu obrajii imbujorati, Graziella se elibera din imbratisarea-i spontana si tusi usor.

- Redati-i propriul adevar pictorului, si mie-mi placea, Vladimir acesta al dumneavoastra.

Intalnirea lua sfarsit. Lorenzo o conduse pe Graziella cu pretiosul ei manuscris. Cand o lasa In fata casei Zecchi, ea-l intreba daca Jonathan este burlac. Lorenzo zambi si o lamuri ca are el o presimtire cum ca, in prezent, viata sentimentala a prietenului sau este putin cam complicata. Graziella ridica din umeri si surase.

Asa se intampla de fiecare data cand imi place un barbat. La urma urmelor, cum spunea bunica-mea, o intalnire frumoasa e facuta din persoanele potrivite la momentul potrivit, dar mi-a facut mare placere sa-l cunosc. Saluta-l din partea mea si spune-i ca, daca, din intamplare, se intoarce singur la Florenta, o sa fiu foarte fericita sa iau masa cu el.

Lorenzo ii promise c-o sa-i transmita si, de indata ce usa Graziellei se inchise, o apuca spre casa. Luciana profita de absenta lui Lorenzo pentru a vorbi cu Jonathan.

Asa deci, in sfarsit te-ai hotarat, o sa te insori cum mi-a spus Lorenzo?

- Pe 19 iunie, daca vreti sa veniti, ar fi nemaipomenit.

- Si nemaipomenit de peste posibilitatile noastre! Barbatul meu are o meserie minunata si sa-l vad ca-si traieste pasiunea ma umple de bucurie in fiecare zi, dar sa te descurci luna de luna cu leafa unui cercetator e destul de greu. Stii, Jonathan, suntem fericiti, mereu am fost asa, avem tot ce ne trebuie, in casa aceasta e multa iubire.

- Stiu Luciana, Lorenzo si tu sunteti niste oameni pe care-i admir.

Luciana se apleca spre el si-l lua de mana.

- Iti pregatesti un viitor la fel de frumos cu femeia cu care te insori?

- De ce imi pui o asemenea intrebare cu ochii astia intunecati?

- Pentru ca nu-mi pari foarte fericit pentru cineva care face nunta in cateva saptamani.

- Sunt cam tulburat in ultima vreme, ar trebui sa fiu langa ea la Boston s-o ajut cu pregatirile de nunta, dar sunt aici, la Florenta, alergand dupa niste enigme ce-asteapta de mai bine de un secol si care ar mai fi putut sa astepte inca vreo cateva saptamani.

- Si-atunci, de ce o faci?

- Nu stiu.

- Ba eu cred ca stii foarte bine, esti un barbat inteligent. Nimic altceva in afara tabloului n-a aparut in viata ta?

Uluit, Jonathan se uita la Luciana.

- Esti si clarvazatoare acum?

- Singurul har pe care-l am, ii spuse Luciana, este acela ca-mi ofer ragazul de a-mi privi barbatul, copii si prietenii, acesta-i felul meu de a-i intelege si de a-i iubi.

- Si cand ma privesti, ce vezi?

- Vad doua luminite in ochii tai, Jonathan. Este un semn care nu insala. Una iti lumineaza mintea, iar cealalta, sentimentele. Barbatii complica intotdeauna totul. Baga de seama, pana la urma inima se frange daca o hartuiesti prea mult. Ca sa auzi ce-ti spune, e de-ajuns sa stii s-o asculti. Eu cunosc un mijloc usor.

Lorenzo suna la usa. Luciana se ridica si-i zambi lui Jonathan.

- Iar si-a uitat cheile!

- Ce e usor, Luciana?

- Cu grappa pe care ti-am dat-o, ai sa dormi adanc in seara aceasta, eu o pregatesc si-i cunosc bine efectele. Maine dimineata, cand ai sa te trezesti, fii atent la primul chip care o sa-ti vina in minte, daca este acelasi cu cel al persoanei la care te gandeai pe cand adormeai, atunci vei afla raspunsul la intrebarea care te chinuieste.

Lorenzo intra in camera si-l batu usor pe umar pe prietenul sau. Jonathan se ridica si-si saluta calduros gazdele. Le promise sa nu mai lase atata vreme sa treaca pana cand ii va vizita din nou. Perechea il conduse pana la capatul strazii, iar Jonathan isi continua singur drumul pana la Piazza della Repubblica. Cafeneaua Gilli se-nchidea si angajatii strangeau terasa. Un chelner ii facu un semn prietenesc. Jonathan ii intoarse salutul si traversa piata aproape pustie. Pe drum, se gandise fara incetare la Clara.

Clara intra in micul apartament pe care il ocupa la Notting Hill. Nu aprinse nici o lumina, strecurandu-se in penumbra livingului. Isi trecu mana peste consola de la intrare, o lasa sa rataceasca peste speteaza canapelei, atinse usor marginea abajurului care acoperea lampa si se duse pana la fereastra. Privi strada pustie de sus in jos si-si lasa gabardina sa alunece pe jos. Isi descinse cureaua de la fusta si-si scoase camasa. Goala, trase spre ea pledul pus pe spatarul unui fotoliu si se cuibari in el. Se uita pe furis la telefon, suspina si intra in camera el.

Jonathan parasise Savoy-ul la primele ore ale diminetii. Zburase la bordul primului avion spre Londra. De indata ce acesta ateriza, incepu sa alerge pe interminabilele culoare de la Heathrow, trecu de vama gafaind si-si continua goana. Ajuns in fata terminalului, se uita ganditor la coada lunga de la statia de taximetre, se intoarse si se napusti in trenul rapid. Heathrow Express deservea centrul capitalei intr-un sfert de ora: daca nu-l pierdea pe urmatorul, putea sa ajunga la timp pentru a transforma in realitate acea dorinta pe care o avusese inca de la prima trezire.

Ajunse gafaind la marginea vertiginoaselor trepte rulante care se aruncau in adancurile pamantului. Jonathan le cobori patru cate patru, lua o curba periculoasa pe marmura lunecoasa de pe jos si ajunse intr-un coridor lung al carui capat nu-l putea zari. Panourile electronice suspendate de tavane anuntau urmatoarea plecare pentru Londra in zece minute si douazeci si sapte de secunde. Platforma nu se zarea inca, Jonathan isi accelera nestapanita goana.

Culoarul parea fara de sfarsit, un suierat lung rasuna, numaratoarea secundelor se afisa clipind vizibil pe benzile luminoase. Se folosi de ultimele-i puteri. Usile trenului se inchideau cand ajunse pe peron. Jonathan isi arunca bratele in fata si-si propulsa corpul inauntrul vagonului. Heathrow Express de la ora 8 si 45 pleca. Cele cincisprezece minute ale calatoriei ii ingaduira sa-si traga cat de cat rasuflarea. De indata ce locomotiva imobiliza convoiul, Jonathan traversa gara Paddington alergand si sari intr-un taxi. Era ora 9 si 10 cand, in sfarsit, se aseza in micuta cafenea din fata numarului 10 de pe Albermarle Street, Clara avea sa soseasca in cinci minute. Cine spusese ca, pentru a aprecia obiceiurile cuiva, era de-ajuns sa-ti oferi ragazul de a-l privi traind?

Absorbita in lectura unui articol, Clara se indrepta cu un pas automat spre tejghea. Comanda un cappucino fara sa-si ridice ochii, puse o moneda la casa, isi lua ceasca si se indrepta spre masa lunga care marginea vitrina.

Isi ducea cafeaua la buze cand o batista alba ii patrunse in campul vizual. Nu-si inalta imediat capul si, simtind ca ar fi cu adevarat pacat sa-si infraneze bucuria care o cuprindea, se intoarse si voi sa-l stranga pe Jonathan in brate. Se aseza de-ndata la loc pe taburetul ei, incercand sa-si ascunda fata si sa-si disimuleze jena in spatele cestii de cafea.

- Am vesti bune, zise Jonathan.

Intrara in galerie, iar Jonathan ii povesti aproape in amanunt calatoria in Italia.

- Nu inteleg, spuse Clara ganditoare. Intr-o scrisoare adresata unuia dintre clientii sai, Sir Edward se felicita pentru ca-l trimisese pe Vladimir la Florenta. Atunci, de ce-a mintit?

- Imi pun aceeasi intrebare.

- Cand veti putea face comparatia intre esantioanele pe care le-ati adus si cele ale tabloului?

- Trebuie sa dau de Peter ca sa-mi puna o vorba buna la vreun laborator din Anglia.

Jonathan se uita la ceas, era aproape amiaza la Londra si ora 7 dimineata pe coasta de est a Statelor Unite.

- Poate ca inca nu s-a culcat!

Peter cauta pe dibuite sursa zgomotului insuportabil care-l impiedica sa-si incheie in mod onorabil noaptea. Isi scoase masca de pe ochi, isi trecu bratul peste fata adormita a unei oarecare Anita si ridica receptorul bombanind:

- Oricine ai fi, tocmai ai pierdut o fiinta draga!

Si inchise.

Cateva secunde mai tarziu, cum telefonul suna din nou, Peter se iti de sub plapuma-i groasa.

- Ticalos incapatanat! Cine e la telefon?

- Eu sunt, raspunse calm Jonathan.

- Da' tu nu te uiti cat e ceasul si mai e si duminica!

- E marti, suntem intr-o marti, Peter!

- La dracu', nu mi-am dat seama cum a trecut timpul.

In timp ce Jonathan ii explica de ce anume avea nevoie, Peter o zgaltai cu delicatete pe creatura care dormea alaturi. Sopti in causul urechii Anitei sa se duca sa se imbrace rapid, era ingrozitor de tarziu.

Anita ridica din umeri si se ridica, Peter o prinse de brat si-o saruta tandru pe frunte.

- Si te las acasa daca esti gata in zece minute.

- Ma asculti? intreba Jonathan de la celalalt capat al firului.

- Si pe cine altcineva ai vrea sa ascult? repeta totusi ce mi-ai spus, aici e inca tare devreme.

Jonathan ii ceru sa-l puna in legatura cu un laborator englezesc.

- Ca sa examinezi panza cu raze X, am un prieten pe care vei putea sa-l suni din partea mea, laboratorul unde lucreaza nu-i departe de hotelul tau.

Jonathan mazgali pe o hartie adresa pe care i-o dicta Peter.

- Pentru analizele organice, continua Peter, lasa-ma sa dau cateva telefoane.

- Fa-o azi, iti aduc aminte ca tu n-ai prea mult timp.

- Mersi ca-mi amintesti pana sa ma dau jos din pat, simteam ca-mi lipseste ceva ca sa-mi incep cum trebuie ziua!

Peter aproape ca sfarsise de clasat documentatia pe care o adusese de la Londra. Ceasurile petrecute in arhivele de la Christie's ii permisesera sa copieze la xerox articolele de presa publicate in anii cand Radskin traia in Anglia.

De indata ce-avea sa termine de citit, o sa intocmeasca o sinteza a continutului tuturor articolelor ce-aminteau de faimoasa vanzare organizata de Sir Edward, cea in cursul careia tabloul se volatilizase.

- Trebuie sa descoperim de ce a disparut.

- M-ai linistit de-a dreptul, nu cautam informatia, asta decat de vreo douazeci de ani, o sa reusesc cu siguranta sa elucidez misterul in doua saptamani, raspunse Peter cu o voce sarcastica.

- Iti amintesti ce-ti spunea prietenul acela al tau, politistul? continua Jonathan.

- Am o groaza de prieteni in politie, asa ca fii mai precis!

- Cel care locuieste la San Francisco!

- A, da, Georges Pilguez!

- Mi l-ai pomenit de vreo suta de ori in timpul investigatiilor noastre, e de-ajuns un indiciu minuscul ca sa dai de firul unui eveniment.

- Cred ca Pilguez spunea chestia asta mai bine decat tine, dar inteleg ce vrei sa zici. O sa te sun de-ndata ce am sa pot organiza desfasurarea protocolului de examinari.

Anita iesi din baie in momentul in care Peter inchidea telefonul, purta niste blugi si un tricou destul de stramti ca sa n-aiba nevoie sa fie calcati dupa spalare. Peter ezita si-i intinse tinerei femei mana ca sa-l ajute sa se ridice. Fu de-ndata insfacata spre pat.

Jonathan forma numarul pe care i-l daduse Peter. Radiologul ii ceru dimensiunile tabloului si-l puse sa astepte pe fir. Peste cateva clipe, ii vorbi din nou, Jonathan avea noroc, ii mai ramaneau doua placi radiografice ale caror dimensiuni erau bune.

Intalnirea fu fixata la inceputul dupa-amiezei. Clara si Jonathan se privira ezitand inainte de a se napusti la niste paturi ca sa impacheteze opera. Cutia de protectie si camionul securizat se evaporasera in febra cautarii. Sarira amandoi intr-un taxi care-i lasa intr-o straduta inghesuita intre Park Lane si Green Street. Sunara la interfon si o voce ii pofti sa urce la etajul doi. Jonathan urca scarile cu nerabdare, intrigat, Clara il urma.

O asistenta in tinuta alba deschise usa si-i conduse intr-o sala de asteptare. O femeie insarcinata astepta rezultatele ecografiei sale de luna a patra, un tanar cu piciorul in ghips se uita la ultima sa radiografie de control. Cand pacienta cu umarul infasurat intr-o esarfa il intreba pe Jonathan cu o voce plina de suspiciune de ce anume sufera, Clara se ascunse in spatele unui exemplar din Times care trena pe o masuta joasa. Dr Jack Seasal aparu in usa intredeschisa. Le facu un semn discret lui Jonathan si Clarei. "O urgenta", mormai el scuzandu-se fata de ceilalti pacienti.

- Haideti, aratati-mi minunea! spuse el incantat, poftindu-i in sala de radiografie.

Jonathan dadu paturile la o parte, iar Jack Seasal, prietenul lui Peter si mare iubitor de pictura, se extazie in fata frumusetii Tinerei cu rochie rosie.

- Peter n-a exagerat, zise el inclinand masa de examinare la orizontala. Ma gandesc sa-i fac o vizita prin septembrie la Boston, avem un congres medical, continua el ajutandu-l pe Jonathan sa instaleze panza.

Radiologul baliza zona de iradiere cu ajutorul unor marcatori. Cu gesturi sigure, insera sub masa placa ce adapostea filmul, ajusta generatorul perpendicular pe suprafata panzei si le intinse doua sorturi maro musafirilor sai.

- Ca sa va protejati, spuse el, e obligatoriu. Impopotonati cu sorturile lor de plumb, Clara si Jonathan se retrasera in spatele cabinei de sticla. Dr Seasal isi verifica pentru ultima oara aparatele si li se alatura. Apasa pe un buton. Fascicolul stralucitor traversa toata suprafata tabloului pentru a revela, pe un negativ cu o structura chimica foarte deosebita, cateva dintre misterele pe care le ascundea.

- Tineti-va rasuflarea, mai fac una, spuse medicul ducandu-se sa schimbe placa.

Jonathan si Clara asteptara in jurul aparatului timpul necesar developarii. Dr Seasal se intoarse dupa un sfert de ora. Inlocui doua clisee de femur si unul de plaman drept, asezate pe panoul retro fluorescent, cu cele pe care tocmai le developase. Radiografia panzei lui Vladimir aparu, transparenta. Pentru orice expert sau restaurator, radiografierea unui tablou este un moment cu totul aparte. Razele X reveleaza o parte invizibila a operei; ele aveau sa-i ofere lui Jonathan unele indicatii pretioase asupra naturii suportului utilizat de Vladimir. Comparand aceste radiografii cu acelea obtinute de pe alte tablouri ale aceluiasi pictor, el avea sa poata certifica daca panza pe care era pictata Tanara cu rochie rosie prezenta aceeasi textura ca si cele folosite de Radskin in Anglia..

Studiind cliseul mai de aproape, lui Jonathan i se paru ca vedea ceva.

- N-ati putea sa stingeti lumina? murmura el.

- Sunt singurele radiografii pentru care n-as fi in stare sa dictez explicatiile, spuse Jack Seasal indreptandu-se spre intrerupator, sper totusi ca apreciati excelenta calitate a tirajelor.

Incaperea se cufunda intr-un intuneric luminat doar de stralucirea panoului de pe perete. Inimile lui Jonathan si a Clarei incepura sa bata amandoua in acelasi ritm. In fata ochilor lor uluiti, de fiecare parte a Tinerei cu rochie rosie aparu o serie de adnotari facute cu creionul.

- Ce-o fi, ce-a vrut sa ne spuna?

- Nu vad decat niste siruri de cifre si cateva litere majuscule, raspunse Clara cu aceeasi intonatie.

- Si eu, dar daca reusesc sa-i autentific scrisul, atunci avem dovada, murmura Jonathan.

Dr Seasal tusi usor in spatele lor. In sala de asteptare, pacientii incepeau sa-si piarda rabdarea! Jonathan lua radiografiile, Clara infasura tabloul in paturi pentru a-l proteja si-i multumira calduros radiologului pentru felul in care-i primise. Pe picior de plecare, ii promisera sa-l salute pe Peter din partea lui de indata ce aveau sa-i vorbeasca.

Intorsi la galerie, se asezara in jurul mesei luminoase pe care Clara avea obiceiul de a viziona diapozitive. Isi petrecura aici restul zilei, studiind radiografiile. Clara retrasa metodic pe caietul lui Jonathan adnotarile lui Vladimir. O lasa singura cateva clipe cand se duse sa ia niste documente din geanta.

Cand, din nebagare de seama, Clarei ii scapa marele caiet cu spirala, se apleca sa-l ia de jos si incerca sa regaseasca pagina pe care scria. Se opri brusc la o alta foaie.

Degetul ei atinse usor schita unui chip pe care-l recunostea. Jonathan se intorcea. Inchise repede caietul si-l puse la loc pe masa.

Scrisul cu majuscule pe care Vladimir il trasase pe panza nu ingaduia identificarea formala a autorului sau. Si totusi, eforturile acestei zile nu erau inutile. Jonathan putuse sa analizeze panza care slujise de suport picturii. Era, din toate punctele de vedere, identica acelora pe care le cercetase in trecut. Tesuta dintr-o trama de paisprezece fire orizontale pe centimetru patrat si tot atatea verticale, panza era intru totul similara cu acelea pe care Sir Edward i le furniza lui Vladimir. Lucrul era valabil si pentru sasiul pe care era intinsa. Cand se lasa noaptea, Jonathan si Clara inchisera galeria si hotarara sa mearga pe jos pe linistitele stradute ale cartierului.

- Voiam sa va multumesc pentru tot ce faceti, spuse Clara.

- Obiectivul nostru este inca foarte departe, raspunse Jonathan, si apoi eu ar trebui sa va multumesc.

Cat strabatura lungile trotuare pustii, Jonathan ii marturisi ca o sa mai aiba nevoie de ajutor pentru a-si duce cu bine la capat misiunea in ragazul acordat. Desi era convins de autenticitatea tabloului, o sa aiba nevoie de alte examene pentru a putea oferi un aviz incontestabil.

Clara se opri sub lumina unui felinar si-l privi in fata.

Ar fi vrut sa vorbeasca, sa gaseasca macar cateva cuvinte potrivite, dar poate ca, in aceasta clipa, intre ei doi tot tacerea se potrivea cel mai bine. Inspira si o lua din loc. Si Jonathan ramase tacut. Cativa metri mai departe, aveau s-ajunga in fata hotelului si acolo or sa se desparta. In acest moment al noptii, ar fi vrut sa prelungeasca la nesfarsit pasii pe care-i mai aveau de facut. Si atunci, in usoara leganare a bratelor de-a lungul trupurilor, mainile lor se atinsera. Degetul mic al Clarei se agata de al lui, celelalte se inlantuira. In noaptea londoneza, doua maini nu mai formau decat una, iar vertijul ii cuprinse din nou.

Somptuoase luminatoare din cristale isi rasfrangeau miile de lumanari peste o impozanta sala de vanzari in care toate scaunele erau ocupate. Barbati cu jobenuri si costume se inghesuiau in travee, umpland si cele mai mici colturi, iar unii dintre ei erau insotiti de femei imbracate cu rochii largi. Pe o estrada, un gentilom oficia la pupitrul sau. Ciocanelul cazu pe adjudecarea unui vas antic. In spatele lui, in culisele in care se credeau Jonathan si Clara, se grabeau niste barbati in haine cenusii. Un panou tapisat cu velur rosu pivota pe axul sau, iar vasul disparu din sala. Fu luat de pe soclu de un manipulator care-l inlocui imediat cu o sculptura.

Barbatul intoarse panoul, oferind bronzul vederii licitantilor. Jonathan si Clara se privira. Era pentru prima oara cand se ghiceau unul pe celalalt in inexplicabilele lor vertije. Le era imposibil sa pronunte vreun cuvant, nu simteau suferintele precedentelor stari de rau. Dimpotriva, cu mainile tot inlantuite, trupurile lor pareau fara de varsta. Jonathan se apropie de Clara care ii cazu la piept, iar el ii recunoscu parfumul pielii. Ciocanelul conducatorului de licitatie ii facu sa tresara, o tacere ciudata puse stapanire pe sala. Panoul pivota din nou, sculptura fu data la o parte, iar barbatul in haina cenusie agata un tablou pe care amandoi il recunoscura de indata. Un portarel anunta iminenta scoatere la licitatie a celei mai importante lucrari a unui mare pictor rus. Tabloul care era amanetat, preciza portarelul, provenea din colectia personala a lui Sir Edward Langton, faimos proprietar de galerie din societate a londoneza. Un secretar de notar traversa sala si urca la estrada, purta sub brat un plic pe care i-l inmana portarelului. Acesta desfacu plicul, citi scrisoarea dinauntru si se apleca pentru a o transmite conducatorului de licitatii al carui chip inmarmuri. Ii ceru tanarului notar sa se apropie si-i puse la ureche o intrebare:

- V-a dat-o chiar cu mana lui?

Secretarul incuviinta cu sobrietate, dand din cap.

Atunci, conducatorul le striga cu voce tare manipulatorilor sa nu mai prezinte tabloul, era vorba despre un fals! Apoi, il arata cu degetul pe barbatul asezat pe ultimul rand. Toate fetele se indreptara spre Sir Edward care se ridica in graba. O voce incepu sa tipe ca-i un scandal, o alta, ca-i o escrocherie, o a treia intreba cum vor fi platiti creantierii, "totul nu-i decat o inselatorie", urla o a patra.

Barbatul cu spatele lat isi deschise drum prin multimea care se strangea in jurul lui. Izbuti sa treaca de usile ce dadeau spre marea scara. Cobori treptele, urmat de negustorii care il impungeau si fugi pe strada. Sala de vanzari se goli in spatele lui.

"Repede, repede", murmura vocea in urechile lui Jonathan. In fata sa, fugea o pereche, ducand infasurata intr-o patura ultima opera a lui Vladimir Radskin. Iar cand au disparut in aceste culise ale unei alte vremi, vertijul se estompa.

Clara si Jonathan se privira uluiti. Pe strada pustie, becurile lampadarelor isi stinsera scanteierile. Isi inaltara incet capetele. Pe frontispiciul cladirii in fata careia li se inlantuisera mainile, o inscriptie gravata in piatra alba spunea: "In veacul al XIX-lea aici se afla casa de licitatii a comitatului Mayfair".

Peter incuia usa de la birou cand ii suna telefonul. Se intoarse si apasa pe butonul speakerului. Domnul Gardner dorea sa-i vorbeasca; el prelua convorbirea fara sa mai astepte.

- Trebuie ca acolo e tarziu, ma pregateam sa plec, spuse el, punandu-si geanta pe jos, la picioare.

Jonathan il puse la curent cu progresele cercetarilor sale. Autentificase suportul tabloului, dar ii era peste putinta sa dea vreun sens adnotarilor pe care artistul le ascunsese sub pictura si, spre marele sau regret, scrierea cu litere majuscule nu autoriza nici o identificare formala. Jonathan avea nevoie de ajutorul prietenului sau. Examinarile pe care le voia aveau sa ceara niste mijloace tehnice de care dispuneau putine laboratoare private. Peter avea o idee, un contact la Paris care, poate, o sa-i ajute.

Inainte de-a inchide, Peter vorbi despre descoperirea pe care o facuse scotocind prin arhivele londoneze. Un articol de presa datat din iunie 1867 si care pana atunci le scapase relata un scandal survenit in cursul unei licitatii. Jurnalistul nu oferea alte detalii.

- Cronicarul era interesat mai degraba de distrugerea reputatiei proprietarului tau de galerie, zise Peter.

- Am motive intemeiate sa cred ca tabloul a fost furat in ziua aceea sau, in orice caz, subtilizat chiar inaintea prezentarii sale, raspunse Jonathan.

- De Sir Edward? intreba Peter.

- Nu, nu el a ascuns tabloul intr-o patura.

- Ce spui tu acolo? intreba Peter.

- E cam complicat, o sa-ti explic.

- Oricum, relua Peter, nu era in interesul sau. Vanzarea i-ar fi dat colectiei o valoare considerabila si aici iti vorbeste un conducator de licitatii.

- Cred ca averea cu care se falea era de multa vreme secatuita, concluziona Jonathan.

- Dar care-ti sunt sursele? intreba Peter, intrigat.

- E o poveste lunga, batrane, si ma tem ca n-ai chef s-o auzi. Poate ca Sir Edward nu era chiar gentlemanul pe care l-am crezut noi doi, adauga Jonathan. Ai reusit sa obtii informatii despre plecarea lui precipitata in America?

- Foarte putine. Dar ai avut dreptate cu graba lui. Nu stiu ce i s-a intamplat, dar acelasi articol povesteste ca niste barbati i-au pradat casa de la Londra chiar in seara vanzarii cu pricina. Se pare ca politia i-a saltat inainte ca ei sa-i dea foc. Cat despre Sir Edward, n-a mai aparut niciodata.

In ajun, Peter se dusese in arhivele vechiului port din Boston. Consultase listele pasagerilor care emigrau din Anglia la vremea aceea. Un bric din Manchester facuse escala la Londra inainte de a traversa Atlanticul. Acostase la o data care corespundea aceleia cand Sir Edward ar fi putut sa fie la bord.

- Din nefericire pentru noi, continua Peter, pe aceasta nava nu se afla nici un Langton, am verificat de trei ori, dar am gasit o chestie amuzanta. O alta familie care a coborat de pe aceasta nava s-a inscris in registrele de imigratie ale orasului cu numele de Walton.

- Si ce e asa de amuzant? spuse Jonathan, mazgalind pe o foaie de hartie.

- Nimic! O sa i-o spui chiar tu, e intotdeauna emotionant sa dai peste o urma a originilor tale sau a rudelor indepartate. Daca uiti de-o litera, Walton este numele de fata al Annei, viitoarea ta sotie!

Creionul se rupse in mana lui Jonathan. Se asternu o lunga tacere. Peter il chema de mai multe ori de la celalalt capat al firului, apasa nervos pe comutator, dar Jonathan nu raspunse. Si pe cand inchidea telefonul, se intreba cum de putea Jonathan sa afirme ca tabloul fusese impachetat intr-o patura?

Jonathan si Clara parasira Londra la primele ore ale dupa-amiezei. Peter le stabilise o intalnire la sfarsitul zilei cu omul sau de contact din Paris. Atata vreme cat panza nu era autentificata, societatile de asigurari nu puteau cere sa fie transportata sub paza. Oricum, putinul timp pe care-l aveau la dispozitie nu le permitea acest lucru. Clara il infasurase intr-o patura si o pusese la adapost intr-o husa de piele.

Un taxi ii lasa la aeroportul City. Ultimul pe treptele scarii rulante, care-i ducea la primul etaj al terminalului, Jonathan se delecta uitandu-se la silueta Clarei. Pe cand asteptau plecarea zborului lor, luara loc in cafeneaua de unde se zarea pista. Lipiti de geam, puteau vedea micile avioane comerciale care se succedau la intervale regulate. Jonathan se duse la bar sa cumpere un suc pentru Clara. Cu coatele pe tejghea, se gandi la Peter, apoi la Vladimir, pentru ca, in cele din urma, sa se intrebe ce anume il tara in aceasta cursa. Se intoarse la masa si o privi pe Clara.

- Ma framanta doua intrebari, spuse el. Dar nimic nu va obliga sa-mi dati vreun raspuns.

- Incepeti cu prima! zise ea ducandu-si paharul la buze.

- Cum au ajuns tablourile acestea la dumneavoastra?

- Erau agatate pe pereti atunci cand bunica-mea a cumparat conacul, dar pe Tanara cu rochie rosie eu am gasit-o.

Si Clara ii povesti circumstantele in care facuse aceasta descoperire. Cu cativa ani inainte, se hotarase sa amenajeze podul casei. Cum sarpanta era clasata, trebuise sa astepte multa vreme o autorizatie administrativa ca sa faca lucrarile. Cand cererea ii fu refuzata, Clara decise sa abandoneze proiectul. Dar zgomotul vechiului tavan care trosnea noaptea o obseda. Domnul Wallace, un tamplar din imprejurimi care o placea mult pe Clara acceptase sa-l demonteze pe ascuns, sa inlocuiasca grinzile dusumelei si sa puna la loc scandurile. De indata ce praful si-ar fi reintrat in drepturi, nici macar inspectorul de la monumentele istorice nu si-ar fi dat seama de ceva. Intr-o buna zi, tamplarul o cautase, trebuia sa-i arate ceva. Clara il urmase in pod. Tocmai gasise, ascuns intre doua grinzi, un cheson din lemn lung de un metru si la fel de lat. Impreuna, il scoasera din ascunzatoare si-l asezara pe o capra de lemn. Aparata de o cuvertura cenusie, Tanara cu rochie rosie se ivea din trecut, iar Clara ii identificase imediat autorul.

Vocea unui difuzor ii intrerupse povestirea. Imbarcarea tocmai incepuse. O pereche se imbratisa in fata punctului de control. Femeia calatorea singura. Cand trecu de cealalta parte a portii de securitate, barbatul isi flutura mana cu tandrete. Femeia disparu in curba culoarului, iar mana ramase ceva vreme suspendata in aer. Jonathan se uita la barbatul care pleca spre scara rulanta, cu umerii lasati. Ganditor, o prinse din urma pe Clara ce se indrepta spre poarta numarul 5.

City Jet de la Air France ajunse la Paris in patruzeci si cinci de minute. Documentele galeriei le permisera sa treaca de vama franceza fara probleme. Jonathan rezervase doua camere intr-o rezidenta hoteliera din josul caii Bugeaud. Isi lasara bagajele, incredintara tabloul seifului cladirii si asteptara sa se faca seara. Sylvie Leroy, o eminenta colaboratoare a Centrului de Cercetare si Restaurare al Muzeelor din Franta, li se alatura la barul hotelului la inceputul serii. Se asezasera in spatele unei mese discrete, sub o scarita din lemn. Treptele urcau incolacite spre o cursiva marginita de o biblioteca. Sylvie Leroy ii asculta cu atentie pe Jonathan si Clara, apoi ii insoti in micul salon care despartea cele doua camere ale suitei lor. Clara trase fermoarul husei din piele, scoase panza din cuvertura si-l expuse pe pervazul ferestrei.

- E magnifica, murmura tanara cercetatoare intr-o engleza ireprosabila.

Dupa ce studie indelung tabloul, se aseza intr-un fotoliu, resemnata.

- Din pacate, nu pot sa va ajut cu nimic, imi pare rau. I-am explicat deja lui Peter ieri, la telefon. Laboratoarele Luvrului nu se ocupa decat de operele de care sunt interesate muzeele nationale. Nu lucram niciodata pentru particulari. Fara cererea expresa a vreunui conservator, nu-mi pot pune echipamentele la dispozitia dumneavoastra.

- Inteleg, spuse Jonathan.

- Eu nu, relua Clara. Am venit de la Londra, mai avem doar doua saptamani ca sa dovedim ca acest tablou este autentic, iar dumneavoastra dispuneti de toate mijloacele necesare.

- Sunt total rupti de problemele pietei de arta, domnisoara, continua Sylvie Leroy.

- Dar despre arta e vorba si nu de piata, spuse cu hotarare Clara. Ne luptam sa-i fie atribuita unui pictor cea mai importanta dintre lucrarile sale, iar nu pentru ca acest tablou sa bata recordurile in sala de vanzari!

Sylvie Leroy tusi usor si zambi.

- Haideti, lasati, totusi Peter v-a trimis la mine!

- Clara va spune adevarul. Sunt un expert, nu un negustor, continua Jonathan.

- Stiu cine sunteti, domnule Gardner, faima v-a luat-o inainte. Va urmaresc lucrarile, unele dintre ele mi-au fost foarte utile. Am asistat chiar si la una dintre conferintele pe care le-ati tinut la Miami. Acolo l-am cunoscut si am luat o cina tarzie cu prietenul dumneavoastra, Peter, dar n-am avut norocul sa va intalnesc. Plecaserati deja.

Sylvie Leroy se ridica si-i stranse mana Clarei.

- Sunt foarte fericita ca v-am cunoscut, ii spuse ea lui Jonathan pe cand iesea din micul salon.

- Si-acum ce facem? intreba Clara cand usa se Inchise.

- Dat fiind faptul ca am nevoie de un aparat de fotografiat cu infrarosii, de un echipament de ecleraj cu lumina razanta, de un spectometru cu torta de plasma si de un microscop electronic cu baleiaj, cred ca o plimbare prin Paris ar fi cel mai bun lucru pe care l-am putea face si am si o vaga idee despre locul unde sa ne ducem.

Taxiul rula rapid pe sosea. Pe axa podului Trocadero, turnul Eiffel scanteia cu mii de luciri care se oglindeau in apele linistite ale Senei. Auriul domului Invalizilor stralucea In calmul serii de vara. Masina ii lasa la Orangerie. In piata Concorde, un batran singuratic se plimba intre cele doua fantani. Apa curgea din belsug in jerbe imense care tasneau din gura statuilor. Clara si Jonathan mersera in tacere de-a lungul cheilor. Pe cand ocoleau Tuileries, uitandu-se la aleile cu copaci care se intindeau la stanga lor, Jonathan se gandi la gradinile Boboli.

- Cand o sa fim la Boston, o sa mergem sa ne plimbam pe malurile raului Charles? intreba Clara.

- Va promit, raspunse Jonathan.

Trecura prin fata portii Leilor. Sub pasii lor, in subsolurile curtii Luvrului se intindeau laboratoarele de cercetare si de restaurare ale Muzeelor din Franta.

Sylvie Leroy se pregatea sa intre in gura de metrou cand ii suna mobilul. Se opri pe trepte si scotoci prin geanta. De indata ce raspunse, vocea lui Peter o intreba ce facea fara el in cel mai romantic dintre orasele lumii.

In fata sevaletului, Anna lucra la ultimele retusuri ale unui tablou. Se dadu inapoi ca sa admire precizia operei sale. O serie de bipuri scurte rasuna in incapere. Isi puse pensula intr-o oala de lut si se aseza la biroul lipit de una dintre ferestre, in fundul atelierului. Se instala in fata calculatorului, isi batu pe tastatura codul personal si insera un card numeric in DVD; de indata, o diaporama se afisa pe ecran. O prima fotografie facuta pe strada ii infatisa pe Jonathan si Clara, umar la umar, pe cand contemplau un tablou intr-o galerie de pe Albermarle Street, in cea de a doua lumina slaba a felinarelor ii dadea o culoare portocalie stradutei pustii, dar felul in care se priveau era fara echivoc. In cea de a treia, Jonathan si Clara se plimbau in gradinile unui conac englezesc. O alta fotografie ii surprindea pe amandoi, asezati in spatele unei vitrine de cafenea, apoi fata in fata la intrarea in hotelul Dorchester. In cea de a sasea, se vedea Jonathan, cu coatele pe tejgheaua unui bar dintr-un aeroport, iar Clara era asezata la o masa, aproape de geamul de unde se zarea pista. Imaginea era atat de precisa, incat se puteau distinge chiar si culorile avionului care tocmai aterizase. Un plic micut clipi in partea de jos a ecranului. Anna descarca documentul atasat mailului pe care de abia il primise. O noua serie de fotografii digitale se adauga automat celorlalte. Anna le privi indelung. La Paris, in josul caii Bugeaud, Clara si Jonathan coborau treptele unei rezidente hoteliere. Ultima imagine ii infatisa pe cand urcau intr-un taxi, documentul purta si ora, 21 si 12 minute. Anna apuca telefonul si forma un numar urban. Vocea care raspunse spuse imediat.

- Sunt perfecte, nu-i asa?

- Da, bombani Anna, lucrurile sunt clare.

- Nu fi prea optimista. Tare ma tem ca lucrurile, cum spui tu, nu se misca cu viteza dorita. Nu ti-am zis eu ca tipul asta e de o incetineala aiuritoare?

- Alice! striga Anna.

- Ei, asta-i parerea mea si ti-o impartasesc, continua vocea de la capatul celalalt al firului. Cu toate acestea, tot ne mai raman trei saptamani ca sa izbandim si nu trebuie ca ei sa renunte. E cam riscant, dar cred c-or sa aiba nevoie de o mica mana de ajutor.

- Ce-ai de gand sa faci? intreba Anna.

- Am cateva relatii foarte sus puse in Franta, nici nu trebuie sa stii mai mult. Ne mai vedem maine la masa?

- Da, raspunse Anna inchizand.

Mana interlocutoarei sale aseza receptorul telefonului. Pe deget ii stralucea un diamant.

Clara si Jonathan treceau pasarela de la Arte. Semiluna era cocotata sus pe cer.

- Sunteti nelinistit? intreba ea.

- Nu vad cum am sa reusesc sa autentific la timp acest tablou.

- Dar credeti cu tarie ca e-al lui!

- Sunt sigur!

- Si convingerea aceasta n-o sa fie de ajuns?

- Trebuie sa le ofer niste garantii asociatiilor lui Peter. Si ei isi asuma responsabilitatea. Daca, dupa vanzare, autentificarea tabloului ar fi pusa sub semnul intrebarii, atunci ar fi direct raspunzatori in fata cumparatorului si ar trebui sa-i dea banii inapoi. Vorbim aici de milioane de dolari. Am nevoie de probe tangibile. Trebuie sa pot face examenele de care am nevoie.

- Daca n-o sa ne putem apropia de laboratoarele Luvrului, ce aveti de gand sa faceti?

- Habar n-am. De obicei, lucrez cu laboratoare particulare, dar au prea multi clienti, trebuie sa te programezi cu cateva luni inainte.

Jonathan ura pesimismul acesta care punea stapanire pe el. Misiunea sa devenise extrem de importanta.

Certificand opera, avea sa-l scoata pe Peter dintr-o situatie profesionala delicata si sa-l consacre, in sfarsit, pe Vladimir Radskin. Dar, in plus, poate ca avea sa inteleaga ceva din straniul fenomen care-l impiedica s-o ia in brate pe Clara fara ca lumea sa se-nvarta in jurul lui. Mana i se apropie incetisor de chipul Clarei si-l mangaie usor fara sa-l atinga.

- Daca ati sti cat mi-ar placea, spuse el.

Clara se dadu inapoi si se intoarse pentru a se uita la fluviu. Se sprijini de balustrada. Briza ii ciufulea parul.

- Si mie, murmura ea privind cum curge Sena. Rasuna taraitul mobilului lui Jonathan. El recunoscu vocea Sylviei Leroy.

- Nu stiu cum ati facut, domnule Gardner, dar aveti niste relatii foarte eficiente. Va astept maine dimineata la laborator. Intrarea se afla in spatele portii Leilor, in curtea Luvrului. Sa fiti acolo la ora 7, adauga ea inainte de a inchide.

Hotarat lucru, Peter era un tip exceptional, gandi Jonathan parasind restaurantul.

La ora aceea matinala, Centrul de Cercetare si de Restaurare al Muzeelor din Franta era inca inchis. Jonathan si Clara coborara scara care ducea in subsolurile aripii Luvrului. Sylvie Leroy ii astepta in spatele geamului securizat al laboratorului. Isi trecu insigna printr-un aparat si usa glisa de indata in perete. Jonathan ii stranse mana, iar ea ii ruga s-o urmeze.

Locurile erau de o evidenta modernitate. Lungi pasarele metalice treceau peste niste sali imense in care cercetatori, tehnicieni si restauratori isi vedeau de treaba in timpul zilei. O suta saizeci de persoane lucrau la diferitele programe ale acestei organizatii. Inventatori ai celor mai moderne tehnologii in materie, cercetatorii de la C2RMF, gardieni ai unei mari parti din memoria civilizatiilor, isi consacrau viata analizarii, identificarii, restaurarii, protejarii si inventarierii celor mai mari opere ale patrimoniului.

Fara discretia care le caracteriza, echipele Centrului de Cercetare si Restaurare al Muzeelor din Franta ar fi putut sa se mandreasca cu multitudinea competentelor lor. Bancile de date pe care cercetatorii le constituisera de-a lungul anilor erau recunoscute si utilizate in lumea intreaga. Mai multe retele europene si nationale colaborau cu ei. François Hébrard, directorul filialei "Picturi de sevalet", ii astepta la capatul culoarului. La randul sau, isi prezenta insigna in fata unui lector magnetic, iar usa grea si motorizata a centrului de analize disparu incet. Clara si Jonathan patrunsera intr-unul dintre cele mai secrete laboratoare din lume. De-a lungul culoarului se insirau sali vaste, in centru un lift din sticla si otel permitea accesul la birourile de la etajul superior. Mai multe ecrane isi difuzau haloul verde si luminescent prin peretii subtiri de geam. Jonathan si Clara intrara intr-o sala a carei inaltime fara plafon era impresionanta. Un gigantic aparat de fotografiat cu burduf aluneca pe niste sine. Echipa instala tabloul pe un sevalet si studie indelung pictura lui Vladimir Radskin. Dincolo de mijloacele tehnice de care dispuneau, cercetatorii nu pierdeau niciodata din vedere respectarea si intelegerea integritatii fizice a unei opere. Tehnicianul insarcinat cu realizarea fotografiilor ajusta in jurul panzei o serie de rampe luminoase. Tanara cu rochie rosie fu fotografiata in lumina directa, apoi in ultraviolete si, in sfarsit, in infrarosii.

Aceste fotografii speciale aveau sa permita punerea in evidenta a existentei unui desen subiacent, a unor eventuale schite ori restaurari efectuate de-a lungul anilor. Spectrometria in infrarosii nu dadu rezultate satisfacatoare. Pentru a patrunde tainele tabloului, era nevoie ca, mai intai, sa-i disocieze elementele. La sfarsitul diminetii, fura efectuate mai multe microprelevari, iar diversele esantioane, care nu erau mai mari decat o ureche de ac, suportara niste analize de cromatografie gazoasa. Savanta masinarie permitea izolarea multiplelor molecule din care era alcatuita pictura. Cand primele rezultate fura obtinute, François Hébrard le introduse intr-unul dintre terminalele retelei informatice. Cateva minute mai tarziu, imprimanta incepu sa paraie. O cantitate impresionanta de linii si de grafice le aparu sub ochi. Un cercetator incepu de indata comparatiile, pregatind astfel propria-i baza de referinte. Incetul cu incetul, o febra cuprindea laboratorul. Cu siguranta ca, de cealalta parte a panzei, Tanara cu rochie rosie, al carei chip nu-l vedea nimeni, zambea vazand ce efecte provoaca. De cand patrunsese in locurile acestea, echipa de cercetatori sporea neincetat.

Cea mai ciudata masinarie careia ii fu supus tabloul avea sa permita masurarea culorilor. Degeaba semana gonio-spedro-foto-colorimetrul cu un vechi proiector cinematografic, ramanea totusi un aparat extrem de perfectionat si-si oferi rezultatele in mai putin de un minut. François Hébrard le inhata, le citi de doua ori si-i intinse foaia Sylviei Leroy. Amandoi se privira intrigati. Sylvie ii sopti cateva cuvinte la ureche. Hébrard paru sa ezite, apoi ridica din umeri, apuca receptorul unui telefon agatat pe un perete si forma un numar din patru cifre.

- AGLAÉ e operationala? intreba el cu o voce sigura.

Astepta raspunsul si inchise multumit. Apoi, il trase pe Jonathan de brat. Dupa ce trecura de o alta usa securizata, patrunsera intr-un complex uimitor. La intrare, un culoar din beton alcatuia un labirint.

- E un mod de a ne apara de atomi, murmura Hébrard. Nu sunt indeajuns de smecheri ca sa gaseasca iesirea!

La capatul intortocheatului culoar, ajunsera intr-o incapere imensa unde era instalat acceleratorul de particule. Zeci de tuburi se-ntalneau dupa o logica pe care numai cativa savanti si tehnicieni o puteau intelege. Acceleratorul Marele Luvru de Analiza Elementara, cel mai de pret lucru din acest vast ansamblu, era unica instalatie de acest gen din lume harazita pe de-a-ntregul studierii patrimoniului cultural. O data ce esantioanele fura puse la locul potrivit, Jonathan si Clara se instalara intr-o camera alaturata, asezati in fata terminalelor informatice care inregistrau progresia analizelor efectuate de AGLAÉ pe Tanara cu rochie rosie.

Ziua se apropia de sfarsit. Asezat la biroul sau, François Hébrard se uita in dosarul pe care-l avea sub ochi. Jonathan si Clara stateau in fata sa, la fel de nerabdatori ca un cuplu de parinti care asteapta diagnosticul pediatrului. Rezultatele erau surprinzatoare. Materiile naturale folosite de Vladimir erau de o extrema varietate. Uleiuri, ceara, rasini, pigmenti, constitutia lor chimica se dovedea de o incredibila complexitate. In acest stadiu al analizelor, tehnicienii Luvrului nu puteau determina cu certitudine compozitia pigmentului rosu care nuanta rochia tinerei. Culoarea aceasta vie era uimitoare. Contrar oricarei verosimilitati, tabloul, care nu facuse obiectul nici unei restaurari, parea sa nu fi suferit alterarile timpului..

- Nu stiu ce sa va spun, concluziona Hébrard. Daca noi, cei de-aici, n-am fi cu totii impresionati de multiplele aspecte ale tehnicii lui Radskin, am spune ca tablou acesta este opera unui mare chimist.

Hébrard nu mai vazuse nimic asemanator in toata cariera lui.

- Pe panza, exista un lac cu o compozitie pe care nu o cunoastem si pe care, mai ales, nu o intelegem! adauga Hébrard.

Tanara cu rochie rosie contraria toate regulile imbatranirii. Nimeni nu putea fi multumit cu conditiile aparte ale conservarii sale ca rezolvare a enigmei care se punea tuturor cercetatorilor centrului. Ce anume facuse Vladimir pentru ca timpul sa-i infrumuseteze opera, iar nu s-o altereze? se intreba Jonathan parasind locurile acelea.

- Nu cunosc decat o alchimie care confera frumusete varstei, spuse Clara urcand scarile: sentimentul!

Se hotarara sa-si scurteze sederea la Paris si de-abia de-avura timp sa-si ia lucrurile de la hotel. In drum spre aeroport, Jonathan il suna pe Peter pentru a-i povesti ce facusera toata ziua. Cand il felicita pentru ca obtinuse imposibila intalnire cu echipele de la Luvru, Peter paru mirat.

- Iti jur pentru a treia si ultima oara ca am dormit toata noaptea cu amorul meu propriu sub perna. Sylvie Leroy m-a trimis la dracu' ieri seara, la telefon!

Si inchise.

Avionul care-i aducea pe Clara si Jonathan inapoi la Londra ateriza pe micul aeroport de la City la inceputul serii.

Tanara cu rochie rosie se odihnea invelita in cuvertura ei cenusie, in taxiul care se indrepta spre centrul orasului. Jonathan o lasa pe Clara la Notting Hill, pe Westbourne Grove.

- Veniti, spuse ea, doar n-o sa mancati singur la hotel.

Urcara treptele scarii si se oprira pe palierul dinaintea usii sparte a apartamentului Clarei. Jonathan ii ordona sa coboare in strada pana ce-o sa verifice el locurile si are s-o cheme inapoi, dar, asa cum se si astepta, ea intra prima. Sufrageria era intacta, in camera nu era nici o schimbare.

Putin mai tarziu, se asezara in mica bucatarie, in timp ce politia isi vedea de treaba. Inspectorii nu gasira nici o amprenta. Nimic nu fusese furat; comisarul concluziona ca hotii fusesera cu siguranta deranjati de ceva inainte chiar de a patrunde in apartament. Clara sustinu contrariul, anumite obiecte nu mai erau la locul lor. Ea arata lampa de pe masuta de noapte, mutata cu cativa centimetri, inclinatia diferita a unui abajur din sufragerie. Politistii completara o strata si-i lasara singuri pe Clara si Jonathan.

- V-ati simti mai linistita daca as ramane pana maine dimineata? intreba Jonathan. As dormi pe canapeaua din sufragerie.

- Nu, imi iau cateva lucruri si ma duc la conac.

- Nu-mi place ca plecati acum la drum, afara ploua si se-ntuneca.

- Stiu drumul cu ochii inchisi, linistiti-va.

Dar Jonathan avea sa-si faca griji pana la sosirea ei. Si nici ideea de a o sti singura acolo nu-i placea, repeta el cu fermitate. Clara il privi cum bombanea printre dinti si chipul i se lumina.

- V-ati pus mainile la spate, aveti ochii si mai mijiti decat de obicei si o mutra de copil de cinci ani, asa ca sunt de parere ca n-aveti de ales, veniti cu mine!

Clara se indrepta spre camera ei, deschise sertarul de la comoda si, intrigata, scoase un teanc de pulovere, apoi un altul.

- Tipii astia sunt bolnavi de-a binelea, ii striga ea lui Jonathan care o astepta la intrare.

El isi baga capul pe usa.

- Mi-au furat analizele!

- Ce analize? intreba Jonathan.

- Niste analize de sange pe care le-am facut saptamana trecuta. Nu inteleg la ce le-ar putea folosi!

- Poate ca aveti un fan club!

- Da, cum sa nu, tipii astia sunt bolnavi la cap, atat si nimic mai mult!

Jonathan ii facu ceva broastei pentru ca usa sa se inchida de bine, de rau si coborara in strada, ducand cu ei Tanara cu rochie rosie. Cand ajunsera pe trotuar, Jonathan se opri si i se adresa Clarei.

- Mi-e teama ca n-o sa incapem toti trei in Austinul asta!

Clara nu raspunse si-l lua cu ea in spatele cladirii. In fundatura cu dale tocite, niste foste grajduri fusesera transformate in fermecatoare locuinte cu fatade acoperite de flori. Clara ridica poarta de la un garaj si actiona butonul unei cutiute dintr-un buzunar. Farurile Land Rover-ului clipira in fundul boxei.

- Va ajut s-o asezati in portbagaj? intreba ea deschizand usa de la spate a masini 4x4.

Jonathan nu se inselase. Nici nu iesisera bine de pe autostrada, ca o ploaie deasa incepu sa cada. Soseaua lucea sub rotile masinii, iar stergatoarele se chinuiau sa dea la o parte apa de pe parbriz. Taverna de la rascruce se pierdea in noaptea neagra, santuri adanci se cascau de-a lungul drumeagului care se infunda in padure. Soseaua devenea din ce in ce mai instabila, iar masina de teren se legana, patinand pe noroi. Jonathan se prinse de manerul de deasupra portierei, Clara tinea cu putere volanul, luptand impotriva vantului care impingea masina spre margini. Suieratul rafalelor se auzea pana-n habitaclu. In sfarsit, trunchiurile inaltilor copaci se reflectara in luminile farurilor. Grilajul conacului era deschis.

- O sa parchez in curte, spuse Clara cu voce tare. O sa deschid usa de la bucatarie si dumneavoastra o sa fugiti inauntru cu tabloul.

- Dati-mi cheia, raspunse Jonathan.

- Nu, insista Clara, broasca face figuri cand nu esti obisnuit cu ea, aveti incredere in mine.

Pietrisul scartai si Clara opri Land Rover-ul. Aproape ca fu nevoita sa se lupte ca sa impinga portiera si se napusti afara. De indata ce deschise usa de la intrare, ea se-ntoarse spre Jonathan si-i facu semn s-o urmeze.

Jonathan iesi din masina si se duse spre portbagaj.

- Repede, repede, grabiti-va! ii striga Clara din pragul usii conacului.

Sangele ii ingheta in vene intr-o clipita. Aplecat spre interiorul habitaclului, Jonathan isi privi mana care apuca panza in cuvertura-i cenusie, iar atunci cand Clara striga din nou in noapte: "Repede, repede, grabiti-va", recunoscu vocea care se ivea din vertije. Impinse tabloul spre bancheta, inchise usa din spate si se indrepta incet spre lumina farurilor. Clara se uita la el uluita, ploaia ii siroia pe obraji. Dupa felul in care-o privea, ea intelese totul si se grabi spre el.

- Crezi ca ne putem iubi atat de mult, incat moartea sa nu stearga amintirea? Crezi ca e cu putinta ca un sentiment sa ne supravietuiasca si sa ne readuca la viata? Crezi ca timpul ii poate reuni la nesfarsit pe aceia care s-au iubit indeajuns de tare ca sa nu-l piarda? Crezi, Clara?

- Cred ca sunt indragostita de tine, raspunse ea punandu-si capul pe umarul lui.

Jonathan o stranse in brate, iar Clara ii sopti la ureche.

- Chiar intre intuneric si lumina.

Se sarutara, la fel de sinceri in eternitatea lor ca un sentiment in prima lui zi. Plopul se apleca sub paiele de vant, obloanele conacului se deschisera unul dupa celalalt si, in jurul lor, totul incepu din nou sa se schimbe. La lucarna, umbra lui Vladimir suradea.

Brusc, pielea copertelor cartilor imprastiate pe masa din biblioteca nu mai avea nici o crapatura. Lemnul cerat al casei scarilor stralucea in lumina cernuta de luna prin usile cu geamuri ale salonului. La etaj, in camera Clarei, tapiseriile isi regasisera culorile de la inceput. Fusta ii aluneca de-a lungul picioarelor, Clara se apropie de Jonathan si se lipi de el. Se iubira pana in zori.

Lumina patrunse in incapere. Clara se cuibari in patura pe care Jonathan o carase pe umeri. Cu mana, cauta dibuind. Se intinse si deschise ochii. Locul pe care-l ocupa Jonathan era gol. Ea se ridica brusc. Conacul isi recapatase obisnuita tonalitate. Clara iesi din cearsafuri, goala in stralucirea diminetii. Se apropie de fereastra si se uita in curte. Cand Jonathan ii facu un mic semn cu mana, ea se dadu repede de-o parte ca sa se-nfasoare in perdea.

Jonathan zambi, se intoarse si intra in bucatarie. Clara i se alatura, imbracata intr-un halat. El isi facea de lucru in fata aragazului. Incaperea mirosea placut a paine prajita. Cu ajutorul unei lingurite, strecura in cafea spuma laptelui cald si-o pudra cu ciocolata. Puse bolul fierbinte in fata Clarei.

- Cappuccino fara zahar!

Inca somnoroasa, Clara isi vari varful nasului in ceasca si inghiti cafeaua.

- M-ai vazut la fereastra? intreba ea in soapta.

- Deloc, raspunse Jonathan care se lupta cu o felie de paine intepenita in toaster. Si apoi, nu mi-as fi permis sa te privesc, intre noi nu s-a intamplat nimic deocamdata.

- Nu-i de ras, bombani ea.

Lui Jonathan ii veni sa-si puna mainile pe umerii ei, dar dadu inapoi.

- Stiu ca nu-i de ras, dar va trebui ca, pana la urma, sa intelegem ce ni se intampla.

- Stii vreun specialist bun? Nu vreau sa fiu pesimista, dar ma tem ca medicul satului o sa ne inchida pe amandoi intr-un azil daca ii descriem simptomele!

Jonathan azvarli in chiuveta felia de paine carbonizata care-i ardea degetele.

- Ti-ai pus mainile la spate si nu-ti vad fata, dar sunt gata sa pun pariu ca ai ochii mijiti. La ce te gandesti? intreba Clara.

- In timpul unei conferinte, am intalnit o femeie care ar putea sa ne ajute.

- Ce fel de femeie? se interesa Clara.

- O profesoara care preda la universitatea Yale, trebuie sa pot sa-i dau de urma. Vineri dimineata o sa-mi prezint raportul in fata asociatilor de la Christie's si-o sa plec in aceeasi seara.

- Te duci inapoi in Statele Unite?

Jonathan se intoarse si Clara il lasa in pace. Lucrurile pe care trebuia sa le puna in ordine in propria-i viata nu-i apartineau decat lui. Ca sa fie impreuna, erau nevoiti sa se desparta din nou.

Jonathan isi petrecu restul diminetii langa Tanara cu rochie rosie. La pranz, se duse la Londra si se inchise in camera de hotel ca sa redacteze concluziile raportului.

Clara i se alatura la inceputul serii. In momentul in care el se pregatea sa-i trimita un mail lui Peter, ea il intreba solemn daca e sigur de ceea ce face. Analiza pigmentilor nu permisese nici o comparatie graitoare, asa cum nici examinarile realizate in laboratoarele Luvrului nu oferisera vreun rezultat incontestabil. Dar Jonathan, care-si consacrase viata studierii operei lui Vladimir Radskin, identificase tehnica aplicata tabloului, trasatura de penel si textura panzei care-i slujea de suport. Convingerea ce-l anima ii ajungea acum pentru a-si asuma pe deplin riscul pe care se pregatea sa-l infrunte. In ciuda absentei unei dovezi formale, nu peste mult timp avea sa-si puna in joc in fata confratilor reputatia de expert. Vineri dimineata, o sa le dea asociatilor lui Peter certificatul de autenticitate al Tinerei cu rochie rosie, semnat dupa toate regulile artei de propria-i mana. O privi pe Clara si apasa pe una dintre tastele calculatorului. In mai putin de cinci secunde, un plic mic clipi pe ecranul lui Peter, ca si pe acela al tuturor membrilor consiliului director de la Christie's.

A doua zi, seara, Clara il lasa pe Jonathan pe peronul terminalului 4 de pe aeroportul Heathrow. Preferase sa nu-l insoteasca decat pana la punctele de control. Isi luara la revedere cu inima grea.

In timp ce masina Clarei rula pe un drum de tara, un avion trasa o lunga linie alba pe cer. In noaptea aceea, rotativele tipografiilor titrau pe coloanele din New York Times, Boston Globe si Figaro:

ULTIMUL TABLOU

AL UNUI MARE PICTOR RUS

TOCMAI A FOST IDENTIFICAT

Disparuta de mai bine de o suta patruzeci de ani, cea mai importanta panza a pictorului Vladimir Radskin s-a ivit din intuneric. Autentificata de celebrul expert Jonathan Gardner, aceasta pictura ar trebui sa fie punctul culminant al prestigioasei licitatii pe care Christie's o organizeaza la Boston, pe 21 iunie, sub conducerea lui Peter Gwel.

Un articol asemanator, redactat de cronicarul artistic al ziarului Corriere della Sera a fost in intregime preluat in primele pagini de trei reviste de arta internationale. Sase redactii ale unor posturi de televiziune europene si doua retele americane s-au hotarat sa-si trimita echipele la fata locului.

Jonathan ajunse la Boston la caderea serii. Cand isi deschise mobilul, avea mesageria deja plina. Taxiul il lasa in vechiul port. Se aseza la terasa cafenelei unde el si Peter isi impartasisera atatea amintiri. Il suna.

- Esti sigur de ce faci, nu-i doar o nebunie de moment? il intreba prietenul sau cel mai bun.

Jonathan isi lipi si mai tare telefonul de ureche.

- Peter, daca ai putea sa intelegi ce mi se intampla!

- Ei, imi ceri prea mult! Sa-ti inteleg sentimentele, da! Dar sa-nteleg povestea abracadabranta pe care tocmai mi-ai zis-o, nu! Nici nu vreau s-o aud si-o sa-mi faci placerea sa n-o dezvalui nimanui si mai ales nu Annei. Ar fi mai bine dac-am putea evita raspandirea ei in tot orasul, spunand ca ai luat-o razna si ca trebuie sa fii internat, mai ales acum cand mai sunt trei saptamani pana la licitatie.

- Nu-mi pasa de licitatie, Peter.

- Asta-ti si spuneam, ai luat-o razna! Vreau sa-ti faci niste radiografii, poate ca ai un anevrism care ti-a plesnit sub craniu. Chestiile astea se sparg repede!

- Peter, nu te mai prosti! se enerva Jonathan.

Pentru o clipa, se facu tacere, iar Peter isi ceru scuze.

- Imi pare rau.

- Nu la fel de mult ca mie, casatoria e peste doua saptamani. Nici nu stiu cum sa-i spun Annei.

- Dar ai s-o faci! Nu e niciodata prea tarziu, nu te insura impotriva dorintei tale numai pentru ca invitatiile au fost deja trimise! Dac-o iubesti asa cum spui pe femeia asta din Anglia, atunci ia-ti viata in maini si actioneaza! Ai impresia ca esti in rahat pana la gat si totusi habar n-ai cat te invidiez. Dac-ai sti cat mi-ar placea sa pot iubi asa. Nu irosi harul acesta. Imi scurtez calatoria si ma intorc la New York maine, ca sa-ti fiu alaturi. Ne intalnim la cafenea, la pranz.

Jonathan se plimba pe chei. Ii era ingrozitor de dor de Clara si, in cateva clipe, avea sa se intoarca acasa pentru a-i spune Annei adevarul.

Cand ajunse, toata casa era cufundata in intuneric.

Urca pana in atelier. Aici gasi o serie de fotografii, imprastiate pe biroul Annei. Intr-una dintre ele, Clara si el se priveau pe un trotuar de aeroport. Jonathan se lua cu mainile de cap si se aseza in fotoliul Annei.

Ea nu se intoarse decat in zori. Jonathan adormise pe canapeaua din salonul de la parterul casei. Ea se indrepta direct spre bucatarie fara sa-i spuna o vorba. Turna apa in cafetiera, puse niste cafea in filtru si apasa pe buton. Aseza doua cesti pe bancul de lucru, lua pachetul de paine toast din frigider, scoase doua farfurii din dulapul de deasupra chiuvetei, dar tot fara sa zica nimic. Lasa un cutit pe capacul de sticla al cutiei cu unt si numai plesnetul pasilor sai rasuna pe placile de gresie. Deschise din nou frigiderul, iar primele ei cuvinte adresate lui Jonathan au fost:

- Mai mananci dulceata de capsuni la micul dejun?

Jonathan voi sa se apropie de ea, dar Anna il ameninta cu cutitul de unt. Privirea lui fixa lama de doi centimetri cu varful rotund, iar ea i-l arunca In fata.

- Opreste-te, Arma, trebuie sa vorbim.

- Nu! urla ea, nu-i nimic de zis!

- Anna, ai fi preferat sa ne dam seama de greseala peste sase luni sau peste un an?

- Taci, Jonathan, taci!

- Anna, jucam comedia casatoriei asteia de luni de zile, m-am straduit cat am putut, pentru ca voiam sa ne iubim, o voiam sincer. Dar inima nu ti-o poti minti.

- Dar pe femeia cu care o sa te casatoresti poti s-o minti? Nu-i asa?

- Am venit ca sa-ti spun adevarul.

- Si-n ce moment al adevarului acestuia ai gasit curajul sa ma-nfrunti, Jonathan?

- Ieri, cand a trebuit sa-l accept. Te-am sunat de la Londra in fiecare seara, Anna.

Nervoasa, Anna isi lua geanta, o deschise si scoase un plic cu alte fotografii, pe care incepu sa le arunce, una cate una, in capul lui Jonathan.

- Aici, erai pe terasa unei cafenele din Florenta, in astalalta, intr-un taxi in piata Concorde, in asta, intr-un ingrozitor conac englezesc si aici, intr-un restaurant la Londra. ai facut toate lucrurile acestea in aceeasi zi? Toate minciunile astea s-au petrecut alaltaieri?

Jonathan privi fotografia Clarei, ce-i cazuse la picioare. Inima i se stranse inca si mai mult.

- De cand ma urmaresti?

- De cand mi-ai trimis un fax unde-mi spui Clara! Presupun c-asa o cheama?

Jonathan nu raspunse, iar Anna urla cat o tinea gura.

- Asa o cheama, Clara? Spune, vreau sa te-aud pronuntand prenumele femeii care vrea sa-mi distruga viata! O sa ai curajul, Jonathan?

- Anna, nu Clara ne-a distrus relatia, ci noi am facut-o, fara ajutorul nimanui. Si unul, si celalalt ne-am lasat dusi in niste vieti pe care le voiam cu orice pret asemanatoare. Dar trupurile nu ni se mai atingeau.

- Eram terminati din cauza pregatirilor de nunta, Jonathan, nu suntem animale!

- Anna, tu nu ma mai iubesti.

- Si tu, tu ma iubesti ca un nebun, nu?

- O sa-ti las casa, am sa plec.

Ea-l fulgera cu privirea.

- N-o sa-mi lasi nimic, pentru c-ai sa ramai intre peretii astia, n-o sa iesi din viata noastra asa, Jonathan. Nunta o sa aiba loc. Sambata, 19 iunie, la pranz, indiferent daca vrei sau nu, am sa-ti fiu oficial sotie, pana cand moartea ne va desparti.

- Nu ma poti obliga sa ma casatoresc cu tine, Anna. Indiferent daca vrei sau nu!

- Ba da, Jonathan, crede-ma, pot!

Privirea i se schimba brusc, Anna se linisti. Mainile pe care le tinea strans pe piept i se lasara de-a lungul corpului si toate ridurile de furie i se stersera de pe fata, unul cate unul. Desfacu ziarul asezat pe bancul de lucru. Fotografia lui Jonathan era pe prima pagina, alaturi de aceea a lui Peter.

- Parc-am fi in Amicalement vôtre[18]! Nu-i asa, Jonathan? Asa ca am si eu o intrebare sa-ti pun. Cand presa o sa afle ca expertul care a autentificat tabloul ce va bate recordurile de la toate licitatiile din ultimii zece ani nu este altul decat amantul femeii care-l pune in vanzare care dintre voi doi, Clara sau tu, va merge primul la inchisoare pentru escrocherie? Ce crezi, Jonathan?

El o privi pe Anna mortificat. Pamantul parea ca i se casca sub picioare.

Ea lua din nou jurnalul si incepu sa citeasca un articol cu o voce ironica.

- Scos la lumina de o eminenta proprietara de galerie, tabloul acesta, necunoscut in trecut, a fost autentificat de catre expertul Jonathan Gardner. Opera va fi pusa in vanzare de celebra casa Christie's, maestru de ceremonii fiind Peter Gwel. Prietenul tau va fi dat afara din bransa, va fi condamnat la doi ani cu suspendare pentru complicitate. Tu ai sa-ti pierzi pretiosul titlu, dar, multumita mie, n-ai sa incasezi decat vreo cinci ani. Avocatii mei ar sa incerce din rasputeri sa convinga juriul ca amanta este principala instigatoare a escrocheriei.

Jonathan auzise destule, se intoarse pe calcaie si se indrepta spre usa de la intrare.

- Asteapta, nu pleca, ranjea cu nervozitate Anna, lasa-ma sa-ti mai citesc cateva randuri, te proslavesc toate, judeca si tu. Multumita autentificarii aduse de Jonathan Gardner, tabloul estimat la doua milioane de dolari ar putea ajunge sa fie licitat la o suma de doua, trei ori mai mare.

Anna il prinse din urma pe hol si-l prinse de maneca vestonului, silindu-l s-o priveasca.

- Pentru o escrocherie publica de sase milioane de dolari, o sa petreaca vreo zece ani in spatele gratiilor, iar vestea cea trista pentru voi doi este ca inchisorile nu sunt mixte!

Jonathan simtea cum il apuca greata. Se napusti pe strada si se indoi deasupra rigolei. Mana Annei i se aseza pe spate.

- Varsa, batrane, vomita din toate maruntaiele. Cand ai sa gasesti puterea s-o suni ca sa-i spui ca n-o s-o mai vezi niciodata, ca totul n-a fost decat o toana ridicola si ca n-o iubesti, vreau sa fiu de fata!

Anna se intoarse si intra in casa. Un domn batran care isi plimba cainele se apropie de Jonathan. Il ajuta sa se aseze pe jos si-l sprijini de roata unei masini oprite.

Labradorul, caruia nu-i placea defel starea in care se afla barbatul acela asezat pe jos la aceeasi inaltime cu el, ii ridica mana cu botul si-o linse din plin. Batranul il pofti pe Jonathan sa respire adanc in causul palmelor.

- Ai o mica criza de spasmofilie, spuse domnul Skardin cu un ton care se voia linistitor.

Asa cum avea sa-i spuna nevasta-sa la intoarcerea de la plimbare, un doctor ramane, chiar si dupa ce-a iesit la pensie, tot doctor.

Peter il astepta de o jumatate de ora pe terasa cafenelei unde aveau obiceiul sa se intalneasca. Atunci cand il vazu sosind, enervarea i se risipi pe data si se ridica in picioare ca sa-si ajute prietenul sa se aseze.

- Ce-ai patit? intreba el cu o voce plina de neliniste.

- Ce-am patit cu totii? repeta Jonathan cu o privire ratacita.

Si, in ora urmatoare, ii povesti lui Peter cum i s-a schimbat total viata in cateva zile.

- Dar eu stiu ce-ai sa-i spui Annei. Ai sa-i spui sa se duca la dracu'!

Peter era atat de furios, incat oamenii de la celelalte mese se oprira din vorbit, ca sa-i auda mai bine.

- Da' ce, nu va place berea? ii intreba Peter, exasperat.

Familia asezata la masa alaturata isi intoarse privirile.

- N-ajuta la nimic sa fii vulgar si agresiv, Peter, n-ai sa rezolvi lucrurile.

- N-ai sa-ti distrugi viata, chiar daca tabloul asta ar valora zece milioane de dolari.

- Nu-i vorba doar de viata mea, ci si de a ta si de a Clarei.

- Atunci, retractezi, spui ca ai niste indoieli in privinta autenticitatii si oprim totul.

Jonathan ii arunca pe masa un exemplar din Wall Street Journal, apoi din New York Times, din Boston Globe si din Washington Post care preluasera toate informatia.

- Si nu pun la socoteala hebdomadarele care or sa iasa azi dupa-masa si mensualele. E prea tarziu ca sa dam inapoi, am semnat si le-am inmanat certificatul de autenticitate asociatilor tai de la Londra. Cand Anna ii va dezvalui presei fotografiile, va izbucni scandalul. Christie's se va constitui in parte civila, avocatii Annei ii vor acorda asistenta si chiar daca evitam inchisoarea, lucru de care ma indoiesc, tu vei fi radiat din bransa si eu la fel. Cat despre Clara, va fi ruinata. Nimeni n-o sa mai calce in galeriile ei.

- Dar suntem nevinovati, la naiba!

- Da, dar numai noi trei vom sti lucrul acesta.

- Te credeam mai optimist, spuse Peter frangandu-si mainile.

- Am s-o sun pe Clara in seara aceasta, suspina Jonathan.

- Ca sa-i spui ca n-o mai iubesti?

- Da, ca sa-i spun ca n-o mai iubesc, tocmai pentru ca o iubesc. Prefer s-o stiu fericita decat s-o tarasc dupa mine in nefericire. Asta inseamna sa iubesti, nu?

Peter il privi pe Jonathan, consternat.

- Hai ca-i buna! zise el punandu-si mainile in solduri. Mi-ai servit o tirada amoroasa care ar fi facut-o sa planga pe bunica-mea si poate si pe mine, daca ai mai fi continuat inca putin. Ai luat o supradoza de pudding la Londra?

- Ce tampit esti, Peter! spuse Jonathan.

- Poate ca sunt tampit, dar ai zambit, asa ca lasa prostiile, te stiu eu! Vezi tu, chiar si la necaz o sa continuam sa ne distram, iar daca viitoarea ta fosta nevasta crede c-o sa ne impiedice s-o facem, o sa-i aratam noi amandoi ca avem resurse.

- Ai vreo idee?

- Nici una deocamdata, dar ai incredere in mine, o sa vina!

Peter si Jonathan se ridicara si plecara, brat la brat, strabatand dalele pietei in aer liber. Peter il lasa pe Jonathan la mijlocul dupa-amiezei. Cand o porni din nou la drum, isi puse telefonul mobil in receptaculul bordului si forma un numar.

- Jenkins? Aici Peter Gwel, locatarul dumitale preferat, am nevoie de dumneata, dragul meu Jenkins. N-ai putea sa urci la mine in apartament si sa-mi aduni cateva lucrusoare ca si cum ti-ai face propriul bagaj? Ai cheia, nu-i asa, si stii si unde-mi tin camasile? Iarta-ma daca abuzez de prietenia noastra, dragul meu Jenkins, dar cat am sa lipsesc, am sa te rog sa-mi cauti cateva informatii in oras, nu stiu de ce, dar instinctul imi spune ca ai un talent de copoi ascuns pe undeva. Ajung intr-o ora!

Peter inchise chiar inainte de-a intra cu masina intr-un tunel.

Cand, la caderea serii, parasi resedinta Stapledon, ii lasa lui Jonathan pe mobil un mesaj lung.

- Eu sunt, Peter. Stii, ar trebui sa te urasc pentru ca ai compromis, printr-un sarut, licitatia vietii mele, pentru ca ne-ai ruinat ambele cariere, ca sa nu mai vorbesc de propria-ti nunta unde eram martor, dar, paradoxal, lucrurile stau exact pe dos. Suntem intr-o incredibila incurcatura si nu m-am mai simtit asa de bine de multa vreme. Ma tot intreb de ce, dar cred ca acum stiu.

In timp ce-si lasa mesajul pe mobilul lui Jonathan, Peter se scotocea in veston. Hartia pe care i-o furase prietenului sau se afla chiar la fundul buzunarului.

- La Londra, continua el, vazandu-va pe amandoi in cafeneaua aceea, am inteles ca nu datorita tabloului erai asa de fericit. Priviri ca acelea pe care le-ati schimbat intre voi sunt destul de rare ca sa nu le intelegi sensul. Asa ca, batrane, cand o sa vorbesti cu Clara in seara aceasta, descurca-te si da-i de inteles printre cuvinte ca exista intotdeauna o speranta, chiar si in situatiile disperate. Si daca nu stii cum sa-i spui toate acestea, n-ai decat sa ma citezi. N-ai sa ma poti gasi pana maine, dar o sa te sun eu si-o sa-ti explic totul. Inca habar n-am cum, dar o sa ne scoatem noi din porcaria asta.

Inchise, ros de indoiala, dar satisfacut.

Jonathan intra in atelierul Annei. Picta in fata sevaletului.

- Cedez la santaj, ai castigat, Anna!

Se intoarse cu un pas hotarat. Cand ajunse la usa, adauga fara sa se uite inapoi:

- Am s-o sun singur pe Clara. Poti sa-mi furi viata, dar nu si demnitatea, nu-ti dau voie!

Si cobori scarile.

Clara inchise incet telefonul. Singura la fereastra conacului, nu vedea cum plopul se leagana in vant. Lacrimile ii adastau ca niste perle pe ochii inchisi. Noaptea care urma fu plina de suspine prelungi. In micul birou, tanara cu rochie rosie parea adusa de spate, ca si cum necazul care lovise casa patrundea pana in panza, impovarandu-i umerii. Dorothy ramase la conac in noaptea aceea. Faptul ca domnisoara nu-si putea ascunde amaraciunea arata ca supararea ii era prea mare ca s-o poata trai de una singura. Anumite prezente sunt uneori linistitoare, chiar daca sunt tacute.

De dimineata, Dorothy intra in micul birou. Inteti focul in semineu si-i duse Clarei un ceai. Cand se apropie de ea, puse ceasca pe un gheridon, ingenunche si o lua in brate.

- Veti vedea, pentru ca lucrurile sa vi se intample, nu trebuie sa renuntati sa credeti in ele, murmura ea incontinuu, iar Clara ii planse pe umar pana cand se ivira zorii.

Cand soarele amiezii o atinse, Clara deschise ochii si-i inchise imediat la loc. Ce anume o trezise, lumina sau claxonul care rasuna in curte? Dadu patura la o parte si se ridica de pe canapea. Dorothy patrunse in camera si, ca si cum vremea confidentelor apartinea doar regatului noptii, anunta cu voce tare si limpede.

- Domnisoara are un musafir din America!

Peter tropaia prin bucataria unde Miss Blaxton il rugase staruitor sa astepte pana cand avea sa verifice daca domnisoara voia sa-l primeasca. La ordinele precise ale lui Dorothy, Clara urca alergand in camera ei ca sa se spele repede. In tara Maiestatii Sale, regina Angliei, o femeie nu apare niciodata ravasita de tristete in fata unui musafir necunoscut, chiar daca acesta a intalnit-o deja in oras, insista Dorothy urmand-o pe scari.

- Asadar, ma iubeste? intreba Clara asezata in fata lui Peter la masa din bucatarie.

- Ah, dar stiu ca va potriviti! Dupa ce mi-am petrecut toata noaptea in avion, dupa ce-am gonit ca un nebun timp de doua ore intr-o masina cu volanul pus aiurea, pe partea cealalta, dupa ce ti-am povestit totul, tu ma intrebi daca te iubeste? Ei bine, da, te iubeste, tu-l iubesti, si eu il iubesc, si el ma iubeste, toata lumea iubeste pe toata lumea, dar toata lumea este intr-un mare rahat!

- Domnul va pranzi aici? intreba intendenta intrand in bucatarie.

- Esti celibatara, Dorothy?

- Starea mea civila nu-i treaba dumitale, nu suntem in America, raspunse Miss Blaxton.

- Bun, deci nu esti casatorita! Vreau sa-ti prezint pe cineva, un baiat nemaipomenit! Un american din Chicago care traieste la Boston si care nu se simte deloc bine in tara englezeasca!

Jonathan ramasese singur in casa. Anna plecase la primele ore ale diminetii, n-avea sa se intoarca decat tarziu, seara. Urca in atelier ca sa-si verifice mailurile si porni calculatorul. Fisierele Annei erau protejate de un cod de acces, dar Jonathan putea sa intre pe internet. Peter nu-i lasase nici un mesaj, iar el nu avea nici un chef sa raspunda la cererile de interviuri care-i invadau casuta. Prefera sa se intoarca in salon. Pe cand stingea ecranul, ochiul sau de expert fu atras de un mic detaliu dintr-un tablou al Annei, agatat de perete. Jonathan se apleca deasupra lucrarii. Intrigat, mai examina una. Febril, deschise dulapul cel mare si scoase, una cate una, picturile Annei, terminate de mult. Pe mai multe dintre ele, regasi detaliul identic, care-i ingheta sangele in vine. Se napusti spre birou, trase sertarul si-si lua lupa. Inspecta din nou tablourile, unul cate unul. Pe fundalul fiecareia dintre scenele sale campestre, casa pe care o picta Anna nu era alta decat conacul Clarei. Cea mai recenta dintre aceste lucrari avea zece ani si, la vremea aceea, Jonathan nu o cunostea pe Anna. Cobori in graba scara, iesi fugind pe strada, sari in masina si goni spre iesirea din oras. Daca circulatia ii ingaduia, in doua ore avea sa treaca de grilajele campusului universitar de la Yale.

Renumele lui Jonathan i-a permis sa fie primit de catre rector. Astepta intr-un culoar imens, cu peretii acoperiti de lemn de care atarnau niste portrete triste de literati ori savanti. Pr William Backer il pofti in biroul sau. Rectorul era uimit de cererea lui Jonathan, credea ca o sa-i vorbeasca despre pictura si iata-l discutand despre stiinte si inca nu dintre cele mai ortodoxe. Backer era dezolat, nici un profesor nu corespundea semnalmentelor date de Jonathan, nici o femeie, nici un barbat, titulari sau onorifici, nu preda asemenea materii. Departamentul de cercetare despre care pomenea Jonathan fusese, intr-adevar, gazduit de universitatea sa, dar nu mai exista de multa vreme. Daca Jonathan o dorea, putea sa viziteze cladirile. Corpul 625 ocupat candva de catedra de stiinte avansate fusese parasit din clipa in care departamentul fusese inchis.

- Lucrati de multa vreme aici? il intreba Jonathan pe barbatul de la serviciul de intretinere care-l ghida prin campus.

- De la saisprezece ani si ar fi trebuit sa ies la pensie acum cinci, asa ca presupun ca da, raspunse domnul O'Malley.

Arata spre o impozanta darapanatura din caramizi rosii si opri masinuta electrica la baza scarilor de la intrare.

- Aici era, spuse barbatul, poftindu-l pe Jonathan sa-l urmeze.

O'Malley cauta cheia cea buna pe o legatura care numara, probabil, vreo suta. Dupa ce ezita cateva clipe, baga una cu o floare lunga in broasca deja ruginita.

Usa cea mare care dadea in holul corpului 625 scartai din tatani.

- Nimeni n-a mai venit aici de patruzeci de ani, ia uitati-va ce harababura! spuse O'Malley.

Din punctul de vedere al lui Jonathan, in afara stratului gros de praf care acoperea podelele si mobilele, totul era mai degraba bine conservat. O'Malley ii arata laboratorul. Imensa incapere cuprindea zece mese lungi acoperite de faianta alba, toate pline de eprubete si alambicuri.

- Se pare ca lucrau la niste probleme de matematici experimentale, dar eu le-am spus inspectorilor ca se indeletniceau mai ales cu formule chimice.

- Ce inspectori? intreba Jonathan.

- Nu stiti? Credeam ca tocmai de-aceea ati venit. Prin imprejurimi, toata lumea cunoaste povestea.

Urcand culoarul care ducea la cancelarie, O'Malley ii povesti lui Jonathan ce anume determinase precipitata inchidere a fostului departament de stiinte avansate, asa cum era el numit. Foarte putini studenti erau admisi la aceasta sectie. Cei mai multi dintre cei care se prezentau erau respinsi la examenul de admitere.

- Nu numai ca trebuiau sa fie harsiti in toate materiile stiintifice, ci si niste mici genii intr-ale filosofiei. Si apoi, inainte de admitere, sustineau un interviu, sub hipnoza, cu directoarea de la cercetare. Ea ii pica pe toti. Nimeni nu-i placea. Era ciudata, femeia. A lucrat zece ani intre acesti pereti si, in timpul anchetei, nimeni nu-si amintea s-o fi intalnit prin campus. Pe mine nu ma pun la socoteala, bineinteles, dar eu cunosc pe toata lumea de-aici.

- Tot nu mi-ati spus de ce s-a facut ancheta.

- In urma cu patruzeci de ani, a disparut un student.

- A disparut, unde? intreba Jonathan.

- Pai, cam asta-i problema, domnule. Daca stiti unde v-au disparut cheile, atunci n-au mai disparut! Nu-i asa?

- La ce concluzii a ajuns politia?

- Ca studentul si-a luat lumea-n cap, dar eu nu cred.

- De ce?

- Pentru ca stiu ca s-a volatilizat in laborator.

- Poate ca a izbutit sa va pacaleasca vigilenta, n-aveati ochi pentru toate in aceeasi clipa.

- La vremea aceea, continua O'Malley, faceam parte din echipa de securitate. Atunci, "securitate" nu-nsemna mare lucru. Slujba noastra consta in a-i impiedica pe baieti sa se duca noaptea la chefuri prin dormitoarele fetelor. si invers.

- Si ziua?

- Ca toti paznicii de noapte, dormeam ziua; in sfarsit, cei doi colegi ai mei motaiau, eu nu. Nu dorm niciodata mai mult de patru ceasuri, se pare ca-i o chestie genetica, de altfel de-aia m-a si parasit nevasta-mea. Asa ca, in dupa-amiaza cu pricina, ma indeletniceam cu peluza. Iar pe tanarul Jonas l-am vazut intrand in cladire, de unde n-a mai iesit vreodata.

- Si politia nu v-a crezut?

- Au cercetat peretii, au greblat parcul, au interogat-o pe batrana, ce-ati vrea sa fi facut mai mult? Si apoi, beam cate ceva la vremea aceea, asa ca, stiti, fiabilitatea si cuperoza nu dau prea bine la un martor.

- Cine e batrana despre care vorbiti?

- Directoarea. Urmati-ma.

O'Malley cauta o alta cheie pe legatura sa, descuie usa de la un birou si-o lua inaintea lui Jonathan. Ochiurile minuscule ale celor doua ferestre erau atat de murdare, incat lumina de-abia de patrundea in incapere. O banca din lemn acoperita de un strat gros si cenusiu fusese impinsa langa un perete. Un scaun era rasturnat intr-un colt, alaturi de un cuier cu totul stramb. In fata, un vechi cheson cu rafturi avea o infatisare la fel de prapadita.

- Nu stiu de ce-i spuneau cancelarie, numai ea preda aici, spuse O'Malley.

Se apropie de rafturile care acopereau unul dintre pereti si scotoci intr-un teanc de ziare vechi si ingalbenite.

- Uitati, ea este, batrana! adauga paznicul, aratandu-i lui Jonathan fotografia de pe prima pagina.

Femeia care statea in picioare, inconjurata de patru elevi, nu parea sa aiba mai mult de treizeci de ani.

- De ce-i spuneti batrana? intreba Jonathan pe cand privea imaginea.

- Pentru ca, la vremea aceea, eu n-aveam decat douazeci, mormai O'Malley dand cu piciorul prin praf.

Jonathan se apropie de fereastra ca sa se uite mai bine la fotografia ingalbenita. Chipul tinerei femei nu-i spunea nimic, dar mana ei ii atrase atentia, purta pe inelar un diamant impresionant.

- Acesta este, Jonas? intreba Jonathan aratandu-l cu degetul pe tanarul din dreapta cadrului.

- Cum de stiti? intreba O'Malley, uimit.

- Habar n-aveam, raspunse expertul.

Indoi foaia ziarului campusului si o baga in buzunar.

Pe fotografie, tanarul care isi tinea mainile la spate isi mijea si ochii, poate pur si simplu din cauza flash-ului.

- Cand nu-i spuneati "batrana", ce nume foloseati?

- Nu i-am spus niciodata altfel.

- Cand va vorbea, nu-i raspundeati numind-o "batrana"? insista Jonathan.

- Nu ne vorbea, iar noi n-aveam nimic sa-i spunem.

- De ce o urati atat de mult, domnule O'Malley?

Batranul paznic se intoarse spre Jonathan.

- De ce-ati venit, domnul Gardner? Toate lucrurile acestea sunt vechi si nu e bine sa rascolesti trecutul. Am treaba, ar trebui sa plecam.

Jonathan il apuca pe O'Malley de brat.

- Pentru ca-mi vorbiti despre trecut, sunt prizonierul unei epoci pe care n-o cunosc si am foarte putin timp ca sa descopar ce se-ascunde in toata povestea asta. Prietenul unui prieten spunea ca un indiciu minuscul e de-ajuns ca sa te-ntorci pe firul unei intamplari. Caut aceasta mica piesa de puzzle care mi-ar ingadui sa reconstitui toata imaginea. Am nevoie de dumneata, domnule O'Malley.

Paznicul il privi fix pe Jonathan si respira adanc.

- Au facut niste experimente aici. De-aia a fost inchisa cladirea, ca sa evite scandalul dupa disparitia lui Jonas.

- Ce gen de experimente?

- Elevii acestia fusesera alesi pentru ca aveau cosmaruri. Stiu ca poate sa para absurd, dar asta-i adevarul.

- Ce fel de cosmaruri, O'Malley?

Barbatul se incrunta. Dadea impresia ca ii e ingrozitor de greu sa raspunda la intrebare. Jonathan ii puse mana pe umar.

- Aveau senzatia ca retraiesc evenimente intamplate in alte vremuri? Asa este?

O'Malley dadu din cap in semn de incuviintare.

- Ii facea sa intre in transa, spunea ca era vorba despre atingerea constiintei profunde, o stare subliminala ce trebuia sa le permita sa acceada la memoria vietilor anterioare.

- La vremea aceea, nu faceati defel parte din echipa de paza, O'Malley, erati unul dintre studenti, nu-i asa?

- Da, domnule Gardner, eram efectiv unul dintre studentii ei si, cand laboratorul a fost inchis, n-am mai studiat nimic toata viata mea.

- Ce anume vi s-a intamplat, O'Malley?

- In al doilea an, ne injecta in vene niste produse, ca sa ne provoace "fenomenele". La a treia injectie pe care ne-a facut-o batrana, Coralie si cu mine ne-am amintit de tot. Sunteti gata sa auziti ceva cu adevarat teribil, domnule Gardner? Atunci, ascultati-ma cu atentie! In 1807, traiam cu nevasta-mea la Chicago, eram un priceput negustor de butoaie, pana ce Coralie mi-a omorat fata. Micuta avea un an cand a sufocat-o in scutece. Imi iubeam nevasta, dar avea o boala care distruge celulele creierului. Primele simptome sunt doar niste furii trecatoare, dar, cinci ani mai tarziu, cei care sunt atinsi de boala aceasta se smintesc pentru totdeauna. Coralie a fost spanzurata. Habar n-aveti cat de mult suferi cand calaul n-are atata mila sa stranga nodul ca sa ti se rupa vertebrele. Am vazut-o leganandu-se la capatul funiei, lacrimile ei ma implorau sa-i scurtez suferinta. As fi vrut sa-i omor cu mainile mele pe toti ticalosii aia de gura-casca ce-o priveau murind, dar eram neputincios, in mijlocul multimii. Totul a luat-o de la capat in 1843, eu n-am recunoscut-o si nici ea, altfel poate ca nu ne-am fi iubit asa cum am facut-o. In zilele noastre, nu mai gasesti o asemenea pasiune, domnule Gardner. In 1902, aceeasi chestie, iar batrana mi-a spus ca asa va fi de fiecare data. N-are importanta ca nevasta-mea are un alt nume sau un alt chip, sufletul ei e mereu acelasi, cu partea-i de nebunie care o sa se-ntoarca sa ne bantuie. Singurul mijloc de a pune pentru totdeauna capat suferintelor era ca unul dintre noi sa renunte la iubirea pentru celalalt inca din timpul vietii. Daca unul nu trada sentimentul care-l lega de celalalt, fiecare noua viata avea sa ne aduca din nou impreuna si sa repete aceeasi poveste, aceeasi suferinta.

- Si ati crezut-o?

- Daca ati fi avut cosmarurile pe care noi le-am trait cu ochii deschisi, domnule Gardner, si dumneavoastra ati fi crezut-o!

Cand laboratorul a fost inchis, logodnica domnului O'Malley trecea prin cea de-a treia criza de incontrolabila furie. Si-a pus capat zilelor la varsta de douazeci si trei de ani. Tanarul de atunci s-a exilat in Canada. Douazeci de ani mai tarziu, s-a intors la Yale ca sa se angajeze in echipa de intretinere. Se schimbase atat de mult, ca nimeni nu l-a recunoscut.

- Si nimeni n-a avut nici cea mai mica idee despre ceea ce i s-a intamplat lui Jonas? intreba Jonathan.

- Batrana l-a omorat.

- Cum de esti asa de sigur?

- Visase si el ceva. In dimineata disparitiei sale, anuntase ca renunta la departament. Pleca in graba la Londra.

- Si nu le-ati spus nimic politistilor!

- Daca le-as fi povestit ce v-am spus acum, ce parere aveti, m-ar fi crezut sau m-ar fi inchis intr-un azil?

O'Malley il insoti pe Jonathan pana la masina pe care-o lasase in parcarea campusului. Cand Jonathan il intreba de ce alesese sa se intoarca aici, O'Malley inalta din umeri.

- E locul unde ma simt cel mai aproape de ea, caci si locurile au o memorie a lor, domnule Gardner.

In clipa in care Jonathan se pregatea sa plece, O'Malley se apleca spre portiera.

- Batrana se numea Alice Walton!

Peter era literalmente fascinat de tehnica lui Radskin. Raza de lumina ce se reflecta pe ramura cea mare a plopului inainte de a strabate ferestruica din dreapta tabloului era pictata cu o remarcabila eficienta. Tenta argintie pe care o capata mangaind podeaua de la picioarele tinerei cu rochie rosie era identica cu aceea cu care luna nuanta, in seara aceea, micul birou. De mai multe ori, Peter se distrase stingand lumina pentru a constata acest efect, surprinzator de real. Se duse pana la fereastra si privi marele copac, apoi tabloul.

- Unde era camera lui Vladimir? o intreba el pe Clara.

- Chiar deasupra, unde ti-ai lasat bagajele, la noapte o sa dormi in patul lui.

Era tarziu, iar Clara se desparti de musafirul ei. Peter voia sa mai ramana inca o vreme langa tablou, ea il intreba daca mai avea nevoie de ceva si el o linisti: dispunea de o arma infailibila impotriva decalajului orar sub forma unei mici pilule cu niste efecte uluitoare.

- Multumesc, Peter, ii spuse Clara din pragul usii bibliotecii.

- Pentru ce?

- Pentru ca esti aici!

Iar cand Peter se intoarse, Clara plecase deja.

Lungit pe pat, Peter tuna si fulgera impotriva lui Jenkins. Imbecilul confundase un antibiotic cu un somnifer. Nu te mai puteai baza pe nimeni! Daca in Anglia era deja unsprezece noaptea, ceea ce pentru el nu era deloc o ora tarzie, la Boston soarele inca nu asfintise. Neputand sa adoarma, Peter se scula, isi lua dosarele din valiza si le duse pe pat. Cum in incapere era mult prea cald pentru gusturile lui, se ridica de-ndata si merse sa deschida fereastra. Trase adanc in piept aerul racoros si privi fermecat rochia argintie cu care luna aproape plina invesmanta plopul. Cuprins de o indoiala, isi puse un halat si cobori din nou in birou. Dupa ce se uita cu atentie la tablou, se intoarse la fereastra camerei sale. Ramura cea mare se intindea mult deasupra capului sau, la inaltimea acoperisului. Si cum arborii cresc inaltandu-si varful spre cer, Peter presupuse ca Vladimir isi pictase tabloul de la mansarda. Isi fagadui ca are sa-i vorbeasca despre toate acestea Clarei a doua zi. Nerabdarea si insomnia ii deveneau complice, asa ca, atunci cand auzi treptele scartaind sub pasii gazdei sale, intredeschise usa camerei si o striga.

- Ma duc dupa niste apa, vrei si tu? intreba Clara de pe scara.

- Nu beau niciodata apa, ma prinde rugina! raspunse Peter inaintand pe palier.

I se alatura Clarei si-i ceru sa-l urmeze in birou.

- Stiu tabloul pe dinafara! spuse ea.

- Nu ma indoiesc, dar vino dupa mine, insista Peter.

Dupa o scurta trecere prin bucatarie, Peter o calauzi pe Clara pana la fereastra camerei lui.

- Uite, constata si tu! Iti garantez ca Vladimir lucra la etajul de sus!

- E imposibil, la sfarsitul vietii era foarte slabit si trebuia sa-si adune toate puterile ca sa reziste in fata panzei. Chiar si pentru cineva indraznet era primejdios sa o ia pe treptele care duc la mansarda. Nici un om in starea lui nu s-ar fi aventurat acolo sus.

- Primejdios sau nu, iti spun ca fereastra aceasta nu-i aceeasi cu cea pe care o vad in tablou, aici e mult mai mare, perspectiva nu-i la fel, iar ramura cea mare se afla nu la inaltimea acoperisului, ci a camerei!

Clara ii atrase atentia ca, intr-un secol si jumatate, plopul crescuse si ca imaginatia face si ea parte din harurile unui pictor. Spunand acestea, ea se intoarse in camera sa.

Peter se baga la loc in pat, prost dispus. La miezul noptii, aprinse iar lumina si se intoarse la fereastra. Daca Vladimir fusese capabil sa reproduca intr-un mod atat de expert reflexiile lunii pline asupra copacului, asa cum le vedea el de la fereastra sa, de ce s-ar fi chinuit sa-i deplaseze trunchiul?

Se folosi de restul insomniei sale ca sa incerce sa afle un raspuns. In zori, era tot in pat, in capul oaselor, si inca recitea dosarul prestigioasei vanzari pe care nu dispera intru totul c-avea s-o tina peste doua saptamani. Dorothy ajunse la sase si jumatate, iar Peter cobori imediat ca sa bea o cafea in bucatarie.

- E un frig crancen aici, spuse Peter frecandu-si mainile aproape de semineu.

- E o casa veche, raspunse Dorothy, asezandu-i tacamurile pentru micul dejun pe masa cea mare din lemn.

- Lucrezi de mult aici, Dorothy?

- Aveam saisprezece ani cand am intrat in slujba doamnei.

- Care doamna? intreba Peter, umplandu-si din nou bolul.

- Bunica domnisoarei.

- Traia aici?

- Nu, doamna nu venea niciodata aici, locuiam singura.

- Si nu ti-era frica de fantome, Dorothy? spuse Peter, tachinand-o.

- Ca si oamenii, domnule, ele sunt, dupa maniere, o companie placuta sau neplacuta.

Peter dadu din cap pe cand isi ungea tartina cu unt.

- Conacul s-a schimbat mult de-atunci?

- N-aveam telefon si cam atat. Domnisoara a decorat altfel cateva camere.

Dorothy se scuza, caci avea treaba, si-l lasa pe Peter sa-si termine micul dejun. El isi rasfoi ziarul, isi puse bolul in chiuveta si hotari sa se duca sa-si ia dosarele din camera. Ziua se anunta frumoasa, o sa lucreze afara asteptand-o pe Clara sa coboare. Urcand in camera, Peter se opri la mijlocul scarii in fata unei gravuri incadrate care reprezenta conacul. Era datata din 1879. Se apleca pentru a o studia. Perplex, cobori din nou treptele, iesi, strabatu curtea. Se opri la poalele marelui plop si facu cale intoarsa, urca din nou pe scara si dadu jos stampa, luand-o cu el sub brat.

- Clara, Clara, vino sa vezi!

Peter urla chiar in mijlocul curtii. Dorothy iesi furioasa din bucatarie.

- Domnisoara se odihneste, domnule, nu mai faceti atata zgomot, va rog frumos!

- Du-te si trezeste-o! Spune-i ca-i important!

- As putea sa stiu ce-a gasit domnul asa de important in mijlocul curtii care sa justifice trezirea domnisoarei ce are mare nevoie de somn dupa teribilele nopti pe care le-a petrecut din pricina prietenului domnului?

- Ai reusit sa spui toate acestea fara sa rasufli, Dorothy? Ma impresionezi! Grabeste-te sau o sa ma duc chiar eu in camera ei.

Dorothy pleca ridicandu-si bratele spre cer, murmurand ca americanii acestia n-au, hotarat lucru, nici un pic de maniere! Clara, in halat, se apropie de Peter care se-nvartea in jurul copacului. Ea arunca o privire spre gravura pe care Peter o pusese pe jos, langa trunchi.

- Daca nu ma-nsala memoria, ieri nu era agatata aici? spuse ea salutandu-l.

Peter se apleca si-i prezenta Clarei cadrul.

- Uita-te!

- E conacul, Peter!

- Cate lucarne ai pe acoperis? intreba el cu un ton plin de exasperare.

- Sase, raspunse Clara.

El o lua de umar si-o sili sa se-ntoarca pe jumatate.

- Si acuma, cate ai?

- Cinci, murmura Clara.

Peter o apuca de brat si o trase in casa. Urcara treptele patru cate patru, iar Dorothy, careia nu-i placea defel tinuta purtata de domnisoara Clara in compania lui Peter, iesi din bucataria ei ca sa-i urmeze pana la mansarda.

Jonathan scrise in graba un biletel. O informa pe Anna ca-si petrece ziua la muzeu si ca avea sa cineze cu conservatorul. Urma sa se intoarca pe la sase seara. Ura ca trebuie sa-i spuna ce face. Smulse foaia din bloc-notes si o incredinta buburuzei cu magnet de pe usa frigiderului.

Apoi iesi si urca pe trotuarul din dreapta. Se puse la volanul masinii si astepta rabdator.

Un ceas mai tarziu, Anna parasea casa, o lua la stanga. De-ndata ce demara, se indrepta spre nord, traversand Harvard Bridge si continuandu-si drumul pana la Cambridge. Jonathan parca la intrarea in Garden Street si n-o pierdu din ochi cand ea urca cele trei trepte ale elegantului imobil. De indata ce Anna disparu inauntru, el iesi din masina si merse pana la usa din sticla. In hol, micul cadran rosu de deasupra usilor liftului arata ca acesta se oprise la etajul treisprezece. Jonathan facu cale intoarsa. Anna aparu din nou doua ore mai tarziu. El se intinse pe celalalt scaun cand Saabul ii trecu pe alaturi, coborand strada. De indata ce Clara depasi intersectia, se intoarse cu un pas hotarat spre numarul 27 de pe Garden Street, ezita o clipa in fata butoanelor 13A sau 13B ale interfonului si decise sa sune la amandoua. Zavorul electric se retrase imediat.

Usa de la capatul culoarului era intredeschisa. Jonathan o impinse incet, iar o voce pe care o identifica pe data zise:

- Ai uitat ceva, draga mea?

Vazandu-l la intrare, femeia cu parul alb avu o usoara tresarire pe care si-o controla perfect.

- Doamna Walton? spuse cu raceala Jonathan.

Cu mainile pe solduri, Dorothy se tinea dreapta ca un bat in mijlocul marii incaperi de la mansarda si-o infrunta pe Clara.

- Dorothy, da-ti cuvantul de onoare ca bunica-mea n-a modificat acoperisul casei!

Peter o privea cu atentie. Ridica barosul pe care-l luase din hambar si lovi in peretele din fund. Totul se clatina.

- N-am sa-mi dau nici un cuvant! raspunse ea, furioasa.

- De ce nu mi-ai vorbit niciodata despre lucrul acesta? intreba Clara.

Peter mai dadu o lovitura de baros si o prima crapatura strabatu peretele.

- N-am avut niciodata prilejul sa abordam acest subiect.

- Haide, Dorothy! Arhitectul nostru, domnul Goesfield, se mira ca primaria ne-a refuzat autorizatia de reamenajare a mansardei, a repetat de nenumarate ori ca e convins ca s-au facut deja lucrari in aceasta incapere.

Clara tresari cand Peter lovi din nou peretele.

- Conacul e cum a fost din totdeauna, asa ai sustinut chiar de fata cu mine! Mi-amintesc de parca ar fi fost ieri si, de altfel, te-ai purtat ingrozitor cu domnul Goesfield.

Incaperea vibra din nou, un nor de praf se scurse din acoperis. Clara se uita in sus si o trase pe Dorothy ceva mai departe, spre fereastra.

- Bunica dumneavoastra m-a pus sa-i promit! Conacul a fost clasat din cauza ei.

- De ce? intreba Peter din fundul incaperii.

Impinse cu piciorul aschiile de tencuiala care acopereau podeaua. Caramida neagra se vedea acum pe o mare suprafata din perete. Il dureau umerii. Respira adanc si lovi din nou.

- Nu stiu nimic, mormai Dorothy spre Clara, bunica dumneavoastra hotara totul, dar era o femeie dreapta. Spunea ca o sa fiti o mare bioloaga, iar dumneavoastra n-ati facut decat ce-ati vrut.

- Voia sa fiu chimista! Si mai voia sa vand conacul, iti mai amintesti? O intrerupse Clara.

- Da, bombani Dorothy care era atat de atasata de locurile acestea.

Pietrele de legatura incepeau sa se disloce. Peter racai incheieturile cu manerul uneltei. Peretele incepu sa se indoiasca sub efectul urmatoarei lovituri.

- De ce a acoperit fereastra aceasta din acoperis, Dorothy?.

Dorothy o privi fix pe Clara, ezitand sa-i raspunda. In fata insistentei domnisoarei, ceda.

- Pentru ca fetei sale i s-a intamplat o nenorocire atunci cand a vrut sa sparga peretele acesta. Spuneti-i domnului sa se opreasca, va rog!

- Stii ce i s-a intamplat mamei mele? intreba Clara cu febrilitate.

Peter reusi sa scoata o prima caramida, isi trecu mana prin gaura si intinse bratul. Spatiul din spatele peretelui parea larg. Apuca din nou barosul si lovi si mai tare..

- Bunica dumneavoastra m-a angajat in sat, tocmai cumparase conacul. Cosmarurile fetei au inceput in timpul primelor vacante pe care le-au petrecut amandoua aici.

Peter puse pe jos o a doua piatra de legatura, spatiul era suficient ca sa-si poata baga fata prin deschizatura. De cealalta parte a peretelui, era intuneric bezna.

- Ce fel de cosmaruri? intreba Clara.

- Urla in somn niste lucruri ingrozitoare.

- Iti amintesti ce anume spunea?

- As fi vrut eu sa pot uita! Era de neinteles, repeta fara incetare: "O sa vina". Medicamentele medicului n-o calmau defel, iar doamna era disperata vazandu-si copilul in halul acela. Cand nu-si petrecea ziua scotocind prin toate colturile conacului, fata se aseza sub ramurile plopului. O luam in brate ca s-o alin, iar ea-mi marturisea ca, in vise, vorbeste cu un barbat pe care-l cunostea din totdeauna. Nu pricepeam nimic, zicea ca acum el se numeste Jonas, ca se mai iubisera inainte. Avea s-o caute in curand, stia de-acum cum s-o gaseasca. Si apoi, a venit saptamana aceea ingrozitoare, cand supararea a doborat-o.

- Ce suparare?

- Nu-l mai auzea, spunea ca e mort, ca fusese omorat. N-a mai vrut sa manance, puterile au parasit-o foarte repede. I-am imprastiat cenusa la poalele copacului cel mare. Doamna a astupat peretele si a ascuns fereastra in acoperis. Va rog, spuneti-i domnului Gwel sa renunte, pana nu e prea tarziu.

Peter era la a douazecea lovitura de baros, iar bratele il dureau infiorator. In sfarsit, izbuti sa se strecoare prin deschizatura si trecu de cealalta parte a peretelui.

- Jonas era tatal meu? continua Clara.

- O, nu! Domnisoara, Dumnezeu sa va aiba-n paza. Bunica dumneavoastra v-a adoptat mult mai tarziu.

Clara se sprijini de pervazul ferestrei. Privi curtea si-si tinu rasuflarea. Tristetea care-i umplea ochii ii interzicea sa se intoarca si s-o infrunte pe Dorothy.

- Minti! N-am fost niciodata adoptata, spuse ea, retinandu-si un hohot de plans.

- Bunica dumneavoastra era o femeie buna! Vizita numeroase orfelinate din regiune. V-a iubit din clipa-n care v-a vazut, spunea ca-n ochii dumneavoastra o vede pe fata, ca sunteti reincarnarea ei. Sunt niste povesti pe care si le scornea ca sa-si aline durerea, doamna nu mai era aceeasi dupa deces. Nu voia sa va apropiati de conac. Ea insasi nu intra niciodata aici. Cand venea de la Londra ca sa-mi dea salariul si banii pentru intretinere, trebuia sa o astept la grilaj. Plangeam de fiecare data cand o vedeam.

Peter tusea din cauza prafului. Astepta nemiscat ca ochii sa i se obisnuiasca cu semiintunericu1.

- Cum o chema pe fata bunicii mele?

Ochii lui Dorothy Blaxton se umplura la randul lor de lacrimi. O lua in brate pe tanara femeie pe care o iubea atat si-i spuse la ureche cu o voce tremuratoare:

- Ca pe dumneavoastra, domnisoara, se numea Clara.

- Ar trebui sa veniti sa vedeti peste ce am dat! striga Peter de cealalta parte a peretelui.

Jonathan intra in salonul apartamentului burghez.

- Ce faceti aici? intreba cu raceala doamna Walton.

- Vin de la Yale si eu am sa pun intrebarile astazi, raspunse sec Jonathan. De ce era Anna aici, doamna Walton?

Femeia cu parul alb il privi fix. Jonathan simti cum privirea ei il compatimeste.

- Sunt atatea lucruri pe care nu le stii, bietul meu Jonathan.

- Dar cine va credeti? spuse el, enervandu-se.

- Soacra ta! Ceea ce va fi adevarat in cateva zile.

Jonathan se uita lung la ea, cautand sa-si dea seama cat adevar se afla in cuvintele sale.

- Parintii Annei au murit!

- Era o parte a planului nostru sa te facem sa crezi lucrul acesta.

- Ce plan?

- Intalnirea ta cu fiica-mea, inca din ziua primei sale expozitii, pe care am organizat-o cu mari cheltuieli, pana la nunta voastra. Totul era prevazut, inclusiv legatura aceasta pe cat de patetica, pe-atat de inevitabila cu Clara, acesta-i din nou numele ei, nu-i asa?

- Dumneavoastra ati pus sa fim urmariti in Europa?

- Eu sau cativa prieteni, ce mai conteaza, din moment ce avem rezultatul aici! Relatiile mele v-au fost de folos la Luvru, nu?

- Dar ce cautati? striga Jonathan.

- Sa ma razbun! Sa-i fac dreptate fetei mele, urla Alice Walton.

Isi aprinse o tigara. In ciuda calmului de care parea sa dea din nou dovada, mana impodobita cu inelul cu diamant freca cu nervozitate pledul ce acoperea canapeaua unde se asezase. Continua.

- Acum, ca zarurile au fost aruncate si ca soarta va e pecetluita, lasati-ma sa va spun pana la capat trista povestea lui Sir Edward Langton, care mi-a fost sot.

- Sotul dumneavoastra? Dar Langton e mort de mai bine de-un secol!

- Cosmarurile nu puteau sa va dezvaluie totul, suspina Alice. Sir Edward avea doua fete. Era un barbat generos, mult prea generos. Nu i-a fost de-ajuns ca si-a dedicat talentul si averea de negustor pictorului sau Radskin, mai avea si o pasiune pentru fata lui cea mare. Nimic nu era prea frumos pentru ea si daca ai sti cat de mult suferea cea mica din pricina lipsei de afectiune a tatalui ei! Dar barbatii nu-si inteleg decat propriile lor pofte, fara sa se gandeasca la raul pe care-l fac. Cum ai putut sa ne faci asa ceva?

- Sa va fac ce? Nu inteleg despre ce vorbiti!

- Fetei celei mari, preferata lui, ii picase cu tronc un tanar si stralucit expert, cei doi indragostiti erau mereu impreuna, erau totul unul pentru celalalt. Edward suporta cu greu sa-si vada fiica scapandu-i printre degete, era gelos, asa cum multi tati devin o vreme atunci cand copiii lor aspira sa zboare cu propriile aripi. Eu nu visam altceva decat s-o vad plecand. Speram ca Edward o sa aiba, in sfarsit, mai multa atentie pentru Anna. Dupa moartea lui Vladimir, nu mai trageam cine stie ce nadejde ca o sa ne onoram angajamentele. Numai vanzarea ultimului sau tablou ne putea salva de la ruina. Suma pe care contam s-o obtinem era pe masura si toate celelalte panze pe care barbatul meu nu le vanduse si pe care le adunase de-a lungul anilor ar fi capatat valoare. Asa era drept, dupa ce Edward l-a intretinut pe Vladimir atat de mult timp intr-o in decenta opulenta si numai in dauna averii noastre!

La randul ei, Clara se strecura prin gaura pe care Peter o largise. In spatele peretelui, totul trada mizeria. Mobila putina era alcatuita dintr-un pupitru, un scaun cu aspect rudimentar, un pat mic care aducea cu unul stricat, de spital de razboi. O oala veche de faianta era asezata pe una dintre cele trei etajere. In fundul incaperii, un fir de lumina zenitala atingea podeaua chiar deasupra unui sevalet. Peter se cufunda in penumbra. Se uita in sus si repera scandurile de lemn batute in cuie de tavan. Se ridica pe varfuri si le smulse una cate una. O paloare cenusie potopi sevaletul. Peter impinse ferestruica pe care tocmai o descoperise si se inalta prin forta bratelor.

Capul lui albit de praf trecea de acoperisul in panta.

Privi parcul ce se intindea in jurul lui si, cand vazu ramura cea mare a plopului care atingea usor burlanul de sus in jos, zambi si cobori in incapere.

- Clara, cred ca tocmai am dat peste adevarata odaie a lui Vladimir Radskin. A pictat Tanara cu rochie rosie chiar aici.

Alice Walton isi invarti inelul pe deget. Chistocul inca ii fumega in scrumiera, ea il strivi nervoasa si aprinse de indata o alta tigara. Flacara chibritului ii lumina intr-un fel trist chipul. Suferinta si furia erau gravate in fiecare dintre ridurile sale.

- Din pacate, in ziua vanzarii, un expert rau intentionat i-a trimis o scrisoare conducatorului de licitatii: pretindea ca tabloul este un fals! Cel care a denuntat vanzarea si mi-a ruinat familia nu era altcineva decat complicele indragostit nebuneste al unei fiice mai mari care se razbuna pe taica-sau pentru ca ii interzisese sa se marite. Cunoasteti urmarea, am plecat in America. Sotul meu s-a stins la cateva luni dupa sosirea noastra, a murit din pricina c-a fost dezonorat.

Jonathan se ridica si se indrepta spre usa din sticla.

Nimic din toate acestea nu putea sa fie adevarat. Amintirea ultimului cosmar pe care-l traise impreuna cu Clara il obseda. Intorcandu-i spatele Alicei, dadea din cap n semn de refuz.

- Nu mai face pe nevinovatul, Jonathan! Visele au pus stapanire si pe tine. Nu v-am iertat niciodata, pe nici unul dintre voi. Ura este un sentiment care poate intretine pentru multa vreme forta vie a sufletelor noastre. L-am cultivat fara incetare ca sa traiesc din nou. De fiecare data, am stiut sa va regasesc si sa ma impotrivesc destinelor voastre. Cat m-am mai distrat cand mi-ai fost student la Yale! Erati amandoi atat de aproape de tinta. In viata aceea, te chemai Jonas, venisesi sa studiezi la Boston si voiai sa ai un prenume american, dar nu conteaza, nu poti sa-ti amintesti de toate acestea. Nu mai aveai mult si-o regaseai pe Clara, ai vazut in visele tale ca era la Londra, dar am putut sa va despart la timp.

- Sunteti nebuna de legat!

Jonathan fu cuprins de-o irezistibila dorinta de a pleca din aceste locuri unde se sufoca. Se indrepta spre usa. Femeia cu parul alb il apuca brutal de brat.

- Marii inventatori au toti ceva in comun, stiu sa se detaseze de lumea care-i inconjoara, ca sa imagineze. Am izbutit s-o innebunesc pe Coralie Q'Malley si am facut aproape la fel cu Clara in ziua in care l-am otravit pe Jonas. Ti-am zis in timpul primei noastre intalniri de la Miami. Sa iubesti, sa urasti inseamna sa-ti fauresti viata in loc sa stai s-o contempli. Sentimentul nu moare intotdeauna, Jonathan. V-a unit de fiecare data.

Jonathan o masura cu raceala din cap pana-n picioare, ii lua mana si i-o desprinse de bratul sau.

- Ce cautati, doamna Walton?

- Sa va sfarsesc sufletele si sa te despart pentru totdeauna de Clara. Iata de ce a trebuit sa va las mai intai sa va regasiti. Nu mai am mult si-mi ating scopul. Daca n-o sa va puteti trai iubirea, viata aceasta va fi ultima, pentru voi amandoi. Sufletele voastre aproape ca nu mai au putere. Nu vor supravietui unei noi despartiri.

- Deci asta era? spuse Jonathan ridicandu-se. Ati vrut sa va razbunati pentru un lucru trait acum mai bine de un secol? Si, admitand ca merg pe logica dumneavoastra, v-ati sacrifica una dintre fiice acestei dorinte neimplinite? Si pretindeti ca nu sunteti nebuna?

Jonathan iesi din apartament fara sa priveasca inapoi.

Cand trecu de pragul usii, Alice Walton urla in spatele lui.

- Clara nu era fata mea, numai Anna era! Si, cu voie sau fara voie, cu ea ai sa te-nsori in cateva zile.

- Ceva-ceva tot se poate spune, si anume ca Radskin n-avea cum sa-l ruineze pe Sir Edward cu cine stie ce note de plata!

Peter tusi slab. Aerul din incapere avea un iz acru, usor impregnat cu usturoi.

- Traia in darapanatura asta? intreba Clara, consternata.

- Iata, in sfarsit, un lucru care mi se pare incontestabil! adauga Peter, punand pe jos o noua piatra de legatura.

Intr-un ceas, facuse in perete o deschizatura destul de mare pentru ca lumina mansardei sa inunde incaperea. Peter arata spre podul conacului.

- Universul inchis al lui Vladimir parea mai degraba o celula de inchisoare decat o camera de oaspeti.

Intrigat, Peter privea podeaua, culoarea lemnului era diferita de cea a restului mansardei.

- Evident, partea aceasta de dusumea n-a fost niciodata refacuta!

- Evident! ii lua Clara vorba din gura.

Peter continua sa examineze incaperea, se apleca pentru a se uita sub pat.

- Ce anume cauti?

- Paleta sau pensulele lui, cutii de pigmenti, un indiciu.

- Nu vad nimic aici, ca si cum cineva ar vrut sa inlature orice urma a vietii sale.

Peter se cocota pe pat si-si trecu mana pe etajere.

- Am gasit ceva, exclama el.

Sari si-i intinse Clarei un carnetel negru. Ea sufla peste coperta, un nor de praf se ridica in aer. Cu nerabdare, Peter ii lua obiectul din maini.

- O sa-l deschid eu!

- Usurel! spuse Clara, intrerupandu-i gestul.

- Sunt conducator de licitatii si, oricat de ciudat ti s-ar putea parea, m-am obisnuit intru catva sa manuiesc lucruri vechi.

Clara ii lua din nou carnetul din maini si dadu cu delicatete prima pagina.

- Ce contine? implora Peter..

- Habar n-am, seamana cu un jurnal, dar totul e scris in chirilica.

- In rusa?

- E acelasi lucru!

- Stiu prea bine ca e acelasi lucru, mormai Peter..

- Asteapta, zise Clara, exista si-un sir intreg de simboluri chimice.

- Esti sigura? intreba Peter, a carui voce trada excitatia.

- Da! raspunse Clara, agasata.

Asezat la birou, François Hébrard isi incheia ziua recitind raportul pe care i-l adusese Sylvie Leroy. Dupa vizita lui Jonathan, cercetatorii de la Luvru incercasera in continuare sa patrunda tainele pigmentului rosu.

- Ati reusit sa dati de domnul Gardner? intreba seful departamentului.

- Nu, mesageria mobilului sau este plina, nu-i mai putem lasa nici macar mesaje si nu raspunde la mailuri.

- Cand trebuie sa aiba loc vanzarea? intreba Hébrard.

- Pe 21, adica in patru zile.

- Dupa cat ne-am chinuit, trebuie neaparat sa-l punem la curent. Faceti cum credeti de cuviinta, dar gasiti-l!

Sylvie Leroy iesi din birou si se intoarse spre atelierul sau. Cunostea pe cineva care putea sa-i spuna cum sa dea de Jonathan Gardner, dar n-avea nici un chef sa-l sune. Isi lua geanta si stinse lumina de deasupra mesei de lucru. Pe culoare, se intalni cu mai multi colegi dar era atat de preocupata, ca nici macar nu-i auzi cand o salutara. Trecu prin fata gheretei postului de securitate si-si introduse ecusonul in aparat. Usa cea mare culisa imediat. Sylvie Leroy urca pe scara exterioara. Cerul era flamboaiant, iar aerul mirosea deja a vara. Traversa curtea Luvrului, se aseza pe o banca si se bucura de frumusetea peisajului care-o inconjura. Piramida Pei trimitea nuantele de rosu ale apusului de soare pana sub arcadele galeriei Richelieu. Privi sirul de vizitatori care se intindea, intr-o panglica lunga, pe esplanada. Sa lucreze in locurile acestea impregnate de feerie era un vis din care nu s-ar trezi nicicand. Suspina ridicand din umeri si forma un numar pe mobil.

Dorothy pusese tacamurile pe masuta de pe terasa. Cinara devreme, aveau sa se intoarca la Londra in zori. Echipa de la Delahaye Moving trebuia sa vina la galerie la primele ore ale diminetii ca s-o pregateasca pe Tanara cu rochie rosie pentru calatorie. Clara si Peter urmau sa se urce intr-un furgon securizat care o sa-i duca, sub escorta, la aeroportul Heathrow. Cele cinci tablouri or sa calatoreasca in cala avionului 747 al companiei British Airways ce-i va lasa la Boston. La aeroportul Logan, ii astepta un alt camion blindat. Maine, la Londra, Peter o sa scaneze paginile manuscrise ale caietului lui Vladimir si o sa le trimita pe mail unui coleg de nationalitate rusa care va incepe imediat sa le traduca. Ii mai oferi o ceasca de cafea Clarei, fiecare era cu mintea aiurea, asa ca, de la inceputul mesei, schimbara putine cuvinte.

- Ai vorbit cu el azi? intreba Clara, rupand tacerea.

- La Boston e sapte dimineata, sunt sigur ca Jonathan de-abia se trezeste. O sa-l sun in curand, iti promit.

Mobilul lui Peter vibra pe masa.

Crezi in telepatie? spuse Peter, vesel. Sunt sigur ca e el!

- Peter, sunt eu, Sylvie Leroy, pot sa-ti vorbesc?

Peter se scuza fata de Clara si se indeparta. Delegata de la C2RF incepu imediat sa-i prezinte o dare de seama amanuntita.

- Am reusit sa descompunem partial pigmentul. E pe baza de cosenile de par. Nici nu ne-am gandit la asa ceva, pentru ca, de obicei, este un colorant pe cat de frumos, pe atat de evanescent si tot nu intelegem cum de a izbutit pictorul vostru ca nuanta sa nu se degradeze in timp. Totusi, bazele de date sunt formale in aceasta privinta. Credem ca misterul acestui tablou se afla in lacul pe care l-a aplicat Radskin. Nu stim care e, dar proprietatile sale par de-a dreptul remarcabile. Daca vrei parerea mea, are rolul de filtru, ca un film pe alocuri transparent, dar opac in alte parti. Pe radiografiile panzei, am descoperit niste umbre usoare, dar sunt prea fine ca sa fie vorba despre niste corectari, desi nu toata lumea de la laborator e de acord in aceasta privinta. Si-acuma, tine-te bine, pentru ca am facut doua descoperiri importante. Radskin a folosit si niste rosu de Andrinopole, te scutesc de amanuntele formulei dateaza din evul mediu. Ca sa obtina o culoare vie si stabila, amestecau grasimi, urina si sange de animale.

- Crezi ca a omorat vreun caine? o intrerupse Peter. O sa ma feresc sa spun amanuntul acesta in timpul vanzarii, daca nu te superi!

- Ai gresi, Vladimir nu i-a facut rau nici macar unei muste. Cred ca Radskin si-a alcatuit rosul cu mijloacele de care dispunea, iar rezultatele ADN sunt clare, in pigment am gasit sange de om.

Desi socat, Peter fu convins, pret de o clipa, ca daduse, in sfarsit, peste o modalitate de a autentifica tabloul. Daca pictorul isi folosise propriul sange, ar fi fost de-ajuns sa compare analizele ADN, dar trecatoru-i entuziasm il parasi de-ndata, trupul lui Vladimir era praf si pulbere si nu mai exista nici o materie care sa permita stabilirea unei comparatii.

- Care e cealalta descoperire importanta? intreba Peter, ingrijorat.

- Ceva ciudat, prezenta unui colorant inutil, Realgar, pe care Vladimir n-ar fi vrut in veci sa-l foloseasca.

- De ce? intreba Peter perplex.

- Pentru ca rosul lui este dominat de celelalte si pentru ca include niste doze extrem de toxice de sulfura de arsenic.

Peter se gandi din nou la izul de usturoi pe care-l simtise cand isi bagase capul prin deschizatura din perete. Mirosul era caracteristic pentru aceasta otrava.

- Realgar face parte din aceeasi familie ca soricioaica, daca o inhalezi, e sinucidere curata.

- Poti sa-mi trimiti o copie a raportului la biroul meu din Boston?

- Iti promit c-o fac de cum ajung acasa, dar cu o conditie.

- Tot ce vrei!

- Sa nu ma mai suni niciodata!

Si Sylvie Leroy ii inchise telefonul in nas.

- O sa fie o noapte alba, spuse Peter uitandu-se la cer.

Clara parea atat de trista, incat isi puse mana pe umarul ei.

- O sa gasim noi o solutie, Clara.

- Cred c-ar trebui sa oprim totul, spuse ea, ganditoare. Poate c-am sa ma duc la inchisoare cat o sa fie nevoie si-apoi am sa-l regasesc.

- Il iubesti asa de mult? intreba Peter.

- Atat de mult, ca mi-e si frica, adauga ea ridicandu-se.

Clara se scuza, inima ii era grea de suparare. El o insoti pana la usa bucatariei si se intoarse la masa ca sa se bucure de blandetea serii. Pe meridianul Greenwich, avea sa fie in curand miezul noptii, la fereastra Clarei lumina se stinse si Peter se duse in camera lui ca sa-si faca bagajul. Se intoarse pe scara si se indrepta spre micul birou. Cateva clipe mai tarziu, urca la mansarda, se aseza pe vechiul scaun si-o puse cu delicatete pe Tanara cu rochie rosie pe sevaletul lui Vladimir Radskin.

- Iata-te la locul tau, murmura Peter in singuratatea noptii.

- E un cadou dragut pentru Vladimir, azi e comemorarea mortii lui, sopti Clara din spate.

- Nu te-am auzit venind, spuse Peter fara sa se intoarca.

- Stiam c-ai sa fii aici.

Luna urca pe cer, iar razele ei patrunsera prin lucarna acoperisului. Brusc, toate reliefurile se impodobira cu o mantie de un albastru argintiu. Lumina lovi tabloul si lacul de pe panza o absorbi. Putin cate putin, sub ochii uluiti ai Clarei si ai lui Peter, un chip se ivi sub lungul par al Tinerei cu rochie rosie. Rotunda luna isi continua lenta ascensiune si cu cat se itea mai sus, cu atat razele iluminau mai din plin tabloul. La miezul noptii, cand fu la zenit, semnatura lui Vladimir Radskin se contura in coltul panzei. Peter sari de pe scaun si o stranse in brate pe Clara.

- Priveste! spuse Clara aratand spre tablou.

Chipul se preciza incetul cu incetul, mai intai ochii, apoi nasul, obrajii si, in sfarsit, gura, gingasa. Peter isi tinu rasuflarea, se uita cand la Clara, cand la Tanara cu rochie rosie: trasaturile le erau intru totul identice. Cu o suta cincizeci de ani in urma, Vladimir terminase cea mai frumoasa opera a vietii sale si se stinsese, asezat pe scaunul acesta, in zori. Luna scadea deja si, de-ndata ce lumina parasi lacul, chipul si semnatura pictorului disparura din nou de pe panza. Clara si Peter se despartira dupa ce ramasera o buna parte din noapte in odaia pictorului, in fata tabloului. Se vazura din nou la primele raze ale zorilor. Dupa ce-si pusera valizele si instalara tabloul in portbagajul masinii, Peter incerca disperat sa dea de Jonathan.

- Degeaba! Doarme.

- O sa incercam din nou la Londra si apoi si la aeroport.

- Daca o sa fie nevoie, o sa-l sun si din cabina pilotilor, adauga Peter.

Ajunsera la galerie la ora 9. Inainte sa deschida grilajul de fier, Clara se uita pentru o clipa la vitrina micutei cafenele care stralucea in soare. Tot dimineata, dar putin mai tarziu, transportatorii inchisera capacul cofrajului care adapostea Tanara cu rochie rosie.

La pranz, furgonul de la Delahaye parasi Albermarle Street, escortata de o masina de politie fara insemne. Clara era pe locurile din fata ale camionetei, Peter se asezase langa tablou, in cabina din spate.

- Aici nu-i semnal, ii spuse insotitorul lui Peter care se chinuia sa dea un telefon. Peretii sunt blindati si ignifugati.

- La semaforul urmator, daca e rosu, pot sa cobor doua minutele? Trebuie neaparat sa dau de cineva.

- Nu cred, domnule, raspunse seful de echipa, zambind.

Convoiul se opri pe pista, langa avionul 747. Peter semna cinci bonuri de predare. Aceste documente il transformau, pana la licitatie, in tutorele legal al ultimelor opere ale lui Vladimir. Incepand din aceasta clipa, isi asuma intreaga raspundere pentru tablouri. Clara si el se indreptara spre scara de evacuare a pasarelei arimate la fuselajul avionului. Peter inalta capul si se uita la sala de imbarcare unde asteptau pasagerii zborului.

- E mai bine asa decat sa calatoresti cu niste tanci!

- O sa-l sunam pe Jonathan cand ajungem la Boston, spuse Clara.

- Nu, o sa-l sunam de-acolo, de sus, continua Peter aratand spre cer.

Si urca treptele.

Jonathan dormise putin. Cand iesi de sub dus, auzi pasii Annei care urca in atelierul ei. Isi puse un halat si cobori in bucatarie. Telefonul de perete tarai, infrigurat. Ridica receptorul si recunoscu de indata vocea lui Peter.

- Dar unde esti? intreba Jonathan, de doua zile te caut!

- A luat-o lumea razna! Sunt la zece mii de metri deasupra Atlanticului.

- Esti deja pe drum spre insula pustie?

- Nu inca, batrane, o sa-ti explic eu, am sa-ti dau o veste tare buna, dar sa-ti dau mai intai pe cineva.

Peter ii intinse telefonul Clarei. Cand Jonathan ii auzi glasul, isi lipi receptorul de ureche.

- Jonathan, avem dovada! O sa-ti povestesc toate detaliile de cum ajungem, e de-a dreptul incredibil. Sosim la Logan, la ora 17.

- Va astept la aeroport, spuse Jonathan care, brusc, nu mai simtea nici o oboseala.

- Mi-ar fi placut sa te vad imediat, dar, de cum ajungem, securitatea o sa aiba grija de noi. Trebuie sa insotim tablourile pana la sala blindata de la Christie's. Am rezervat o camera la Four Seasons, vino la hotel, o sa te astept in hol la opt seara.

- Si eu iti promit c-o sa te duc sa mergem de-a lungul cheilor vechiului port. Seara, privelistea e magnifica, ai sa vezi.

Clara intoarse capul spre hublou.

- Mi-a fost dor de tine, Jonathan.

Ii inapoie receptorul lui Peter care isi saluta prietenul si puse la loc telefonul sub bratul fotoliului sau.

Jonathan aseza receptorul pe suportul de pe peretele bucatariei, iar Anna pe cel din atelier pe aparat. Ea lua mobilul si se apropie de fereastra ca sa formeze imediat un numar de la Cambridge. Peste un sfert de ora, iesi din casa.

Stewardesa imparti in cabina formularele de imigrare.

- Nu voiai ca Jonathan sa vina la furgon? intreba Peter.

- Eram gata sa-l astept zece ani, o sa incerc sa rezist cateva ore, cat am sa ma duc pana-n camera mea. Ai vazut cum arat!

Multumita escortei politiei, avura nevoie de mai putin de douazeci de minute ca sa ajunga in oras. De indata ce ultimul tablou fu incuiat in sala blindata, Clara sari intr-un taxi ca sa se duca la hotel. Peter lua un altul ca sa mearga sa-si lase valiza si sa-si recupereze batranul Jaguar. Il rugase pe Jenkins sa i-l dea pe baiatul de la garaj ca sa-l conduca la aeroport.

Pe drum, il suna pe corespondentul caruia ii incredintase traducerea caietului lui Vladimir. Acesta isi petrecuse noaptea si ziua lucrand la manuscris. Tocmai ii trimisese pe mail prima parte a textului tradus. Pentru restul documentului, alcatuit numai din formule chimice, trebuia sa apeleze la un alt soi de interpret. Peter ii multumi din suflet. Taxiul ajunse in fata imobilului. Strabatu holul in goana si ii paru rau pentru portar care-l vedea batand din picioare de nerabdare in lift. De indata ce intra in apartament, dadu drumul calculatorului si printa imediat documentul.

Zece minute mai tarziu, Peter cobori, de-abia de avusese timp sa faca un dus si sa puna pe el o camasa curata. Jenkins il astepta in fata cladirii, isi deschise umbrela cea mare cu sigla si-l apara pe Peter de ploaia usoara care cadea peste oras.

- Am trimis dupa masina dumneavoastra, declara domnul Jenkins, uitandu-se fix la orizontul acoperit de nori.

- Ce vreme urata, nu-i asa? spuse Peter.

Farurile mari si rotunde ale decapotabilei Jaguar XK 140 tasnira din intrarea parcarii. Peter inainta spre masina, se opri la jumatatea drumului, se intoarse si-l stranse in brate pe Jenkins.

- Nici nu stiu, Jenkins, esti casatorit?

- Nu, domnule, sunt celibatar, din pacate, raspunse portarul.

Pe drum, Peter il suna pe Jonathan si se apropie de microfonul bagat in parasolar ca sa urle:

- Stiu clar ca esti acolo! N-ai idee cat de tare poate sa ma enerveze ca nu raspunzi la toate telefoanele! N-are importanta ce faci, mai ai zece minute, sosesc!

Decapotabila parca de-a lungul trotuarului, Jonathan se urca, iar Peter demara imediat.

- Vreau sa-mi povestesti tot, spuse Jonathan.

Peter ii relata incredibila descoperire a noptii. Vladimir aplicase un lac ale carui efecte puteau fi inlaturate numai de spectrul unei lumini aparte, proiectata pe verticala panzei. Reproducerea conditiilor exacte in care fenomenul devenea evident era complexa, dar, cu ajutorul calculatoarelor, aveau pana la urma sa reuseasca.

- Si chipul semana intr-adevar cu cel al Clarei? intreba Jonathan.

- La nivelul asta de precizie, crede-ma, e mult mai tulburator decat o simpla asemanare!

Iar cand Jonathan vru neaparat sa stie daca Peter credea cu adevarat c-are sa-i poata arata, intr-o buna zi, ceea ce el avusese privilegiul sa vada in noaptea aceea, prietenul sau il linisti. Chimistii vor izbuti sa decripteze formulele pictorului si, chiar daca lucrul acesta avea sa ia ceva timp, panza o sa-si recapete candva starea originala.

- Crezi ca ar fi vrut asa ceva? Radskin avea el un motiv sa-si ascunda semnatura.

- Un motiv foarte bun, afirma Peter. Tine, uite traducerea jurnalului sau intim, o sa-ti placa la nebunie.

Peter lua documentele de pe bancheta din spate si i le dadu prietenului sau. Interpretul alaturase traducerii copiile paginilor din manuscris. Jonathan atinse usor cu degetul scrisul lui Vladimir si incepu sa citeasca.

Clara,

Viata noastra n-a fost deloc usoara de cand cu moartea mamei tale. Imi amintesc cum am fugit, cum am strabatut pe jos campiile Rusiei. Te-am dus pe umeri, mi-era de-ajuns sa-ti simt manutele in par ca sa nu renunt. Ma gandeam sa ne salvam ducandu-ne in Anglia, dar saracia lucie ne astepta rabdatoare la Londra. Cand, pe strada, desenam trecatorii, te lasam cu doicile de-o zi. Ca sa aiba grija de tine, imi luau tot castigul putinelor schite pe care izbutisem sa le vand. Am crezut ca Sir Edward avea sa fie salvatorul nostru. O sa ma ierti vreodata pentru naivitatea aceasta care ne-a despartit inca din primele zile petrecute aici? Rasfatandu-te ca pe propria-i fiica, imi castiga si-mi trada totodata increderea. N-aveai decat trei ani cand m-a smuls de langa tine. Duceam cu mine mireasma copilareasca a ultimului pupic pe care mi l-ai dat pe frunte cu atat de multa vreme in urma. Boala ma doborase si profitand de slabiciunea mea, Langton m-a dus in camaruta aceasta de unde iti scriu. Iata ca s-au implinit sase ani de cand n-am mai iesit din celula mea; tot atata timp in care n-am putut sa te iau in brate, sa vad lumina care-ti straluceste in ochi. Porti in ei viata ce salasluia atat de mult in mama ta.

In schimbul picturilor pe care i le ofer, Langton se ocupa de tine, te hraneste si te creste. Vizitiul vine sa ma vada adesea si-mi da vesti despre tine.

Uneori, ni se intampla sa radem impreuna, imi povesteste nazbatiile tale si-mi spune ca esti mult mai descurcareata decat chiar fata lui Langton. In zilele cand te joci in curte, ma ajuta sa ma duc la ferestruica de la mansarda. De aici, iti aud glasciorul si nu-mi pasa ca ma dor toate oasele, singura mea libertate este ca te mai vad crescand. Umbra batranului pe care o zaresti in pod si care acum te sperie asa de tare este aceea a adevaratului tau tata. Cand pleaca, vizitiul se cocoseaza, purtand pe umeri povara tacerii si a rusinii sale. Culorile curajului l-au parasit de cand i-a murit calul. I-am pictat un tablou, dar Langton i l-a confiscat.

Clara, m-au lasat puterile. Prietenul meu, vizitiul, a venit sa-mi povesteasca o conversatie pe care a surprins-o. Din cauza jocurilor de noroc, Langton are mari probleme financiare, iar nevasta-sa i-a atras atentia ca, dupa ce am sa mor, tablourile mele or sa capete valoare si-or sa-l salveze de la ruina. De cateva zile, ma dor ingrozitor maruntaiele si tare ma tem ca a cedat tentatiei raului. Fetita mea, daca n-ai fi existat, daca rasetele tale de afara n-ar fi cele mai frumoase lumini ale vietii mele, ti-as marturisi ca as primi moartea ca pe o eliberare. Dar nu pot sa plec cu sufletul senin fara sa ma incredintez ca am stiut, in felul meu, sa-ti las o amintire unica.

Am aici ultima mea pictura, capodopera mea, caci pe tine te pictez, copila mea. N-ai decat noua ani, dar inca de-acum ai trasaturile mamei tale. Pentru ca Langton sa nu te poata deposeda de acest tablou, ti-am ascuns chipul si mi-am disimulat semnatura, la adapostul unui lac a carui formula numai eu o cunosc.

Vezi tu, toti anii aceia ai adolescentei mele petrecuti la Petersburg unde ma plictiseam atat de tare pe bancile scolii de chimie mi-au fost, pana la urma, de folos. Cand vei implini saisprezece ani, vizitiul mi-a fagaduit ca o sa-ti dea acest caiet pe care i-l incredintez. Te va duce la niste prieteni rusi care o sa ti le traduca. Va fi de-ajuns sa-ti faca cineva formula transcrisa in paginile urmatoare ca sa stii cum sa scoti lacul acesta pe care l-am aplicat. Aratand panza si cu ajutorul acestui caiet, vei putea sa dovedesti ca tabloul e al tau. E unica mea mostenire, fetita mea, dar e mostenirea unui tata care, atat de aproape si totodata atat de departe de tine, n-a incetat nicicand sa te iubeasca. Se spune ca sentimentele adevarate nu mor, o sa continuu sa te iubesc si dupa moarte.

As fi vrut sa te vad crescand, sa te vad devenind femeie. Daca n-as avea dreptul decat la o singura nadejde, singura mea ambitie de tata ar fi ca viata sa-ti ingaduie sa mergi pana la capatul visurilor tale. Indeplineste-ti-le, Clara, sa nu-ti fie niciodata frica sa iubesti. Eu te iubesc asa cum am iubit-o pe mama ta si cum o voi iubi pana la ultima mea suflare.

Tabloul aceasta este al tau, al tau, Clara mea, fata mea.

Vladimir Radskin, iunie 1867

Jonathan indoi la loc foile. Nu putu sa-i spuna nici macar un cuvant prietenului sau.

Clara iesi din baie si-si infasura un prosop in jurul taliei. Isi privi chipul in oglinda de deasupra chiuvetelor si se stramba. Valiza statea deschisa pe pat, iar lucrurile ii erau imprastiate pana pe canapea. Tot ceea ce semana de aproape ori de departe cu o rochie se legana pe niste cuierase agatate de abajurul lampii cu picior, de capul aparatului impotriva incendiilor si de fiecare maner de la dulap. Aproape de fereastra, alte haine zaceau ghemotoc la picioarele marelui fotoliu. Blugii aveau inca toate sansele, dar numai in cazul in care camasa barbateasca pe care o incerca binevoia sa-i coboare indeajuns pe solduri.

Pleca din camera ajunsa vraiste. Incuie usa si prinse de maner mica inscriptie cu "Nu deranjati". Liftul se deschise in hol, Clara se uita la ceas, era opt fara zece. Asteptandu-l pe Jonathan, i se facu pofta sa bea ceva. Un pahar de vin avea s-o linisteasca. Intra in barul hotelului si se aseza la tejghea.

Batranul Jaguar urca spre centrul orasului. Cand ajunsera in fata hotelului unde trasese Clara, Jonathan se intoarse spre Peter.

- Ea a citit documentul?

- Nu, nu inca, traducerea mi-a parvenit chiar inainte sa vin sa te iau.

- Peter, trebuie sa te rog ceva.

- Stiu, Jonathan, o sa retragem tabloul din licitatie.

Jonathan puse o mana complice pe umarul celui mai bun prieten al sau. Cand cobori din masina, Peter deschise fereastra si ii striga:

- O sa vii totusi sa ma vezi pe insula mea pustie?

Jonathan ii facu un semn cu mana.

Cand Jonathan intra la Four Seasons, de nerabdare inima ii batea nebuneste. O cauta pe Clara si se apropie de receptie. Portarul suna in camera, dar nu raspundea nimeni. La intrarea in bar se adunase o multime zgomotoasa. Jonathan presupuse ca transmiterea in reluare a unui meci de baseball probabil ca atragea mai multa lume decat putea sa-ncapa in locul cu pricina. Apoi, auzi in spate o sirena. O ambulanta se apropia. El se indrepta spre multime si-si croi drum. Clara era intinsa, in nesimtire, pe jos langa tejghea, barmanul ii facea vant cu un prosop.

- Nu stiu ce are! repeta el, cuprins de panica.

Clara bause un pahar de vin si, cateva minute mai tarziu, se prabusise. Jonathan ingenunche si lua mana Clarei. Parul lung ii era rasfirat in jurul chipului. Avea ochii inchisi, pielea palida si un firicel de sange rosu i se scurgea din gura. Vinul care se varsa din paharul spart se amesteca cu sangele Clarei, desenand pe marmura de pe jos un izvor carmin.

Cei de la ambulanta ajunsera in fata usilor hotelului, tarand dupa ei o targa prin hol. O femeie cu parul alb, care iesea din spatele unei coloane, le facu, politicoasa, loc sa treaca.

Jonathan se urca in ambulanta. Girofarurile autofurgonetei se reflectau in vitrinele strazilor inguste. Soferul spera c-or sa ajunga la spital in cel mult zece minute. Clara inca nu-si recapatase cunostinta.

- Tensiunea scade, spuse unul dintre medici.

Jonathan se apleca deasupra ei.

- Te implor, nu-mi face asa ceva, murmura el, strangand-o in brate.

Medicul il impinse ca sa-i puna Clarei o perfuzie. Solutia salina patrunse in vena, urca spre inima care incepu din nou sa bata mai repede. Nivelul tensiometrului se catara cu cateva grade. Satisfacut, reanimatorul puse pe umarul lui Jonathan o mana care se voia linistitoare. In acel moment, el nu stia ca lichidul aducea dupa sine mii de molecule straine ce aveau sa atace fara intarziere celulele corpului pe care tocmai il invadau. Jonathan mangaia chipul Clarei; cand degetul ii trecu peste obraz, ea paru sa-i zambeasca. De indata ce vehiculul se opri in sasul de la urgente, brancardierii o pusera pe Clara pe un pat cu rotile. O goana nebuneasca incepu pe culoare. Pleoapele-i inchise clipeau din cauza neoanelor care-i defilau pe deasupra capului. Jonathan ii tinu mana pana la usa salii de examinare. Peter, pe care-l chemase in ajutor, venise imediat si se asezase pe una dintre banchetele goale care margineau lungul coridor unde Jonathan se plimba de colo, incoace.

- Nu te mai nelinisti asa, spuse Peter, i s-a facut rau si-atat! Oboseala calatoriei, emotiile din ultimele zile si-aceea de-a te reintalni. Ar fi trebuit s-o vezi cand am ajuns la aeroport. Daca n-as fi tinut-o, ar fi deschis de una singura usa cabinei si avionul inca nu se oprise! Ah, ia te uita, ai zambit! Ar trebui sa ne vedem mai des, numai eu reusesc sa te destind. Am crezut c-o sa smulga pasaportul din mainile vamesului cand a intrebat-o care e durata sejurului.

Dar Jonathan, care batea culoarul, ghicea nelinistea prietenului sau in excesul de cuvinte. Doua ore mai tarziu, un medic se prezenta in fata lor.

Pr Alfred Moore, dupa care trimisese Peter, nu intelegea cazul cu care avea de a face. Rezultatele examenelor pe care le citea sfidau orice logica. Organismul Clarei incepuse brusc sa produca o adevarata armata de anticorpi ce atacau celulele propriului ei sange. Viteza cu care globulele albe le distrugeau pe cele rosii era impresionanta. Intr-un asemenea ritm, peretii sistemului ei sanguin aveau sa se dezagrege rapid.

- Cat timp mai avem ca s-o salvam? intreba Jonathan.

Moore era pesimist. Cateva hemoragii subcutanate isi facusera deja aparitia, iar organele interne aveau la randul lor sa sangereze cat de curand. Cel mai tarziu a doua zi, venele si arterele or sa inceapa sa se rupa una cate una.

- Dar nu exista un tratament? Intotdeauna exista unul! Suntem in secolul XXI, pentru numele lui Dumnezeu, medicina nu mai e neputincioasa! se enerva Peter.

Moore il privi, dezolat.

- Daca ati veni sa ne vedeti peste doua sau trei secole, cu siguranta c-ati avea dreptate. Domnule Gwel, ca s-o putem ingriji pe aceasta tanara, ar trebui sa cunoastem originea raului de care sufera. Singurul lucru pe care-l pot face pentru moment este sa-i pun niste perfuzii cu coagulante si sa incerc sa-ntarzii deznodamantul, dar, din pacate, nu mai mult de douazeci si patru de ore.

Moore isi ceru sincer scuze si pleca. Jonathan il prinse din urma pe culoar. Il intreba daca nu exista o infima posibilitate ca Clara sa fi fost otravita.

- Banuiti pe cineva? intreba Moore, circumspect.

- Raspundeti-mi la intrebare, insista Jonathan.

- La analizele pentru toxine n-am gasit nimic. Pot sa le aprofundez, daca aveti motive intemeiate sa credeti intr-o asemenea ipoteza.

Pr Moore avea indoieli. Ii explica lui Jonathan ca, daca banuiala era adevarata, otrava altera globulele albe ale Clarei in asa fel incat acestea din urma sa considere placile si globulele rosii ale propriului sange ca niste corpi straini.

- Numai in cazul acesta apararile naturale ale organismului ei ar incepe procesul de autodistrugere la care asistam, concluziona el.

- Dar, din punct de vedere tehnic, este o posibilitate? intreba Jonathan.

- Sa spunem ca nu-i cu totul imposibil. Ne-am afla atunci in prezenta unei toxine anume fabricate. Ca sa pui la punct un asemenea produs, ar trebui sa cunosti in prealabil formula sanguina precisa a victimei.

- Si nu i se poate curata sau schimba sangele? intreba Jonathan, rugator.

Profesorul Moore zambi cu tristete.

- Ar trebui sa dispunem de o cantitate mult prea mare.

Jonathan il intrerupse si-i propuse imediat sa-l doneze pe al lui, adaugand ca are grupa A pozitiv:

- Al ei este rhesus negativ, iar daca unul dintre dumneavoastra i-ar transfuza celuilalt, un sange de alta grupa v-ar ucide pe loc.

Moore adauga ca ii compatimea sincer, dar ca ceea ce propunea Jonathan era irealizabil. Promise ca o sa contacteze laboratorul de serologie ca sa aprofundeze cautarea unei eventuale toxine.

- Ca sa nu va ascund nimic, zise iar Moore, ar fi singura noastra speranta, anumite otravuri au un antidot.

Fara sa indrazneasca s-o spuna, medicul se pregatea pentru ce era mai rau, timpul nu trecea in favoarea lor. Jonathan ii multumi si alerga dupa Peter. Il ruga sa nu-i puna nici o intrebare si sa nu plece de langa Clara. Avea sa se intoarca in cateva ore. Daca starea i se agrava sensibil, Peter o sa-l gaseasca pe mobil.

O lua pe pod, iar pe Camden Avenue trecu peste tot pe rosu. Isi lasa masina langa trotuar si se napusti spre numarul 27. Un barbat iesea din imobil impreuna cu cainele sau. Jonathan se folosi de situatie ca sa patrunda in hol si se urca in cabina liftului. Batu cu degetele la usa din fundul culoarului. Cand Alice ii deschise, o apuca de gat si o impinse in sufragerie. Femeia cu parul alb se impiedica de un gheridon si-l tari si pe Jonathan cand cazu. Degeaba se zbatea din toate puterile, nu i se putea impotrivi lui Jonathan care o sugruma cu amandoua mainile. Incerca in van sa respire si un val rosu ii intuneca vederea. Simtind ca-si pierde cunostinta, de-abia de mai avu putere sa murmure ca are un antidot. Stransoarea slabi, iar aerul ii patrunse in plamani.

- Unde? urla Jonathan, care o tintuia tot pe jos.

- Nu mi-e deloc frica de moarte si stii foarte bine de ce, asa ca, daca vrei s-o salvezi pe Clara dumitale, trebuie sa-ti schimbi atitudinea.

Jonathan ii citi in privire ca, de data aceasta, nu mintea. Ii dadu drumul.

- Te asteptam, dar nu asa de repede, spuse ea ridicandu-se.

- De ce-ai facut-o?

- Pentru ca sunt incapatanata! zise Alice frecandu-si coatele. Clara trebuie sa plateasca pentru ce a facut.

- Ai mintit, Clara nu era fata cea mare a lui Sir Langton.

- Asa e. Ceea ce o invinovateste si mai tare in ochii mei. Dupa moartea lui taica-sau, sotul meu a adoptat-o oficial. O iubea ca pe propriul copil, era binefacatorul ei si, furand acel tablou, l-a tradat.

Langton l-a omorat pe Vladimir! striga Jonathan.

- Nu, nu era stilul lui, spuse Alice Walton cu un ton plin de satisfactie. Barbatu-meu nu era decat un biet jucator dator vandut, trebuia ca cineva sa-i indrepte slabiciunile si sa ne salveze de la ruina. A fost initiativa mea, el habar n-a avut, niciodata.

- Dar Clara a stiut, gasise jurnalul lui Vladimir. Nu v-a tradat sotul, nici macar nu s-a razbunat, s-a multumit sa-ndeplineasca ultima dorinta a tatalui ei. V-am impiedicat sa vindeti tabloul pe care i l-ati furat.

- Asa vezi dumneata lucrurile, dar deocamdata antidotul e la mine.

Alice lua din buzunarul taiorului un flaconas care continea un lichid cu o nuanta chihlimbarie. Ii spuse lui Jonathan ca medicilor le va fi peste putinta sa detecteze si cea mai mica urma din otrava pe care o turnase in paharul Clarei, nici inainte, nici dupa moartea ei. N-avea cum s-o salveze decat urmandu-i neabatut instructiunile. Maine, casatoria cu fiica ei avea sa adune laolalta toata inalta societate din Boston. Nici nu se punea problema ca ele sa indure afrontul unei anulari in ultima clipa. Clara si el il dezonorasera pe barbatu-sau, ea n-o sa tolereze s-o ia de la capat cu fata sa. La pranz, Jonathan o sa se insoare cu Anna. Dupa ceremonie, ea o sa se duca s-o vada pe Clara si-o sa-i administreze antidotul.

- Si de ce v-as crede? intreba Jonathan.

- Pentru ca timpul pe care-l mai ai nu-ti da de ales!

Pleaca acum. Ne vedem maine, la biserica.

Camera de spital era scaldata intr-o lumina laptoasa. Peter era asezat pe un scaun langa pat. O infirmiera intra pentru o noua prelevare de sange. Scoase perfuzia si insira sase tuburi mici de sticla la capatul acului infipt in bratul Clarei. Una dupa cealalta, eprubetele se umpleau de un lichid din ce in ce mai fluid si din ce in ce mai putin rosu. De indata ce erau pline, ea le punea capacul si le scutura energic inainte de a le amplasa intr-un mic receptacul prevazut in acest scop. Cand se umplu si ultima, puse la loc perfuzia, isi scoase manusile si se duse sa le arunce in cosul de gunoi rezervat deseurilor medicale. Cand era cu spatele, Peter lua unul dintre tuburi si-l baga in fundul buzunarului.

Dupa zgomotoasa plecare a lui Jonathan, Anna iesise din remiza unde se ascunsese. Era asezata in fotoliu si o privea fix pe maica-sa.

- Si-acum, la ce bun toate acestea? O sa divorteze imediat.

- Biata mea fata, raspunse Alice. Mai am atatea lucruri sa te-nvat! Maine, o sa te ia de nevasta, in fata lui Dumnezeu nimeni nu divorteaza. Pronuntandu-si legamintele in timp ce Clara o sa-si dea sufletul, o sa rupa juramantul care ii leaga pe amandoi. De data aceasta, vor fi despartiti pentru totdeauna.

Alice desuruba capacul flaconului cu antidotul si-i varsa continutul in causul palmei. Isi dadu cu el pe la ceafa.

- E parfumul meu! spuse ea cu o voce vesela. L-am mintit!

Anna se ridica si, fara sa scoata o vorba, isi lua geanta si se indrepta spre iesire. Isi privi mama, ganditoare, si inchise usa.

- M-ai mintit si pe mine, zise Anna, trista, iesind din cladire.

Jonathan intra in camera, iar Peter ii lasa singuri.

Se aseza pe pat si-si puse buzele pe fruntea Clarei.

- Vezi, te sarut si ramanem in prezent, sopti el cu un glas sugrumat.

Ochii Clarei de intredeschisera si, cu un zambet pierit, izbuti sa pronunte cateva cuvinte.

- Stii, trebuie sa spun ca nu mai am multa putere.

Stranse cu degetele mana lui Jonathan si continua cu o voce slaba.

- N-o sa putem face nici macar plimbarea aceea pe cheiurile vechiului port.

- O sa te duc acolo, iti promit.

- Trebuie sa-ti povestesc sfarsitul povestii noastre, iubitule, o stiu acum, am visat-o noaptea trecuta.

- Te implor, Clara, pastreaza-ti puterile.

- Stii ce am facut cand Langton a fugit de la conac? Am facut dragoste; pana la sfarsitul vietilor noastre, n-am incetat sa facem dragoste.

Ea inchise ochii, iar chipul i se umplu de durerea care o ucidea.

- Infiindu-ma, Langton ma transformase in mostenitoarea lui. Prin munca, am putut sa-i platim datoriile si sa pastram casa. Acolo ne-am iubit, Jonathan, pana in ultima zi. Cand te-ai stins, te-am culcat la poalele marelui copac. Am ascuns tabloul in pod si m-am intins langa tine, pana ce viata avea sa binevoiasca sa ma paraseasca la randul meu. Si in acea singura noapte fara de tine, am jurat sa continuu sa te iubesc chiar si dupa moarte si sa te regasesc oriunde vei fi. Vezi, mi-am tinut cuvantul si tu la fel.

Inabusindu-se de suparare, o cuprinse pe Clara in brate si-si puse capul in causul umarului ei.

- Taci, te rog, odihneste-te, iubita mea.

- Daca ai sti cum te iubesc, Jonathan. Fara de tine, nici un minut nu merita osteneala de a fi. Asculta-ma, cred ca nu mai am mult. Ultimele saptamani au fost cele mai frumoase din viata mea, nimic din ce-am trait nu-i pe masura fericirii pe care tu mi-ai oferit-o. Va trebui sa-mi promiti ca acum ai sa fii si tu fericit. Vreau sa traiesti, Jonathan. Nu renunta la fericire. In ochii tai, exista atatea uimiri! Intr-o buna zi, ne vom reintalni, poate inca o data.

Ochii lui Jonathan se umplura de lacrimi. Intr-un ultim efort, Clara ridica mana ca sa-l mangaie pe obraz.

- Strange-ma putin mai tare, Jonathan, mi-e atat de frig.

Au fost ultimele ei cuvinte. Ochii Clarei se inchisera incetisor, iar chipul i se linisti putin cate putin. Inima ii batea slab. Jonathan o veghe fara ragaz toata noaptea. O tinea la piept si-o legana cu tandrete. Propria-i rasuflare urma miscarile Clarei. Se iveau zorii, iar starea i se inrautatise neincetat din ora in ora. Jonathan o saruta lung pe gura, apoi se ridica. Inainte de a parasi camera, se intoarse si sopti:

- N-am sa te las sa pleci, Clara.

Cand usa se inchise, sangele care se scurgea din obrajii Clarei colora cu un pigment rosu cearsaful care o acoperea. Parul ei lung ii incadra chipul linistit. Lumina zilei ce intra pe fereastra termina de reconstituit in incapere tabloul Tinerei cu rochie rosie.

Peter ajunse la capatul culoarului, il lua pe Jonathan de umar si-l duse spre distribuitorul de bauturi calde. Insera o moneda in fanta si apasa pe butonul cafea mica.

- O sa ai nevoie si eu la fel, spuse el intinzandu-i ceasca lui Jonathan.

- Am impresia ca traiesc cu ochii deschisi un cosmar, zise Jonathan.

- Sper ca sunt si eu acolo, pentru ca am aceeasi senzatie, suspina Peter. L-am sunat pe prietenul meu de la criminalistica. O sa-i trimit prin Federal Express un esantion din sangele pe care l-am furat de la infirmiera. O sa-i puna pe cei mai buni specialisti din politia stiintifica sa lucreze la cazul nostru, iti jur c-o sa plateasca, nenorocita.

- Ce anume i-ai spus prietenului tau politist? intreba Jonathan.

- Toata povestea, ba chiar i-am promis sa-i trimit notitele noastre si o copie dupa caietul lui Vladimir..

- Si n-a vrut sa te inchida intr-un spital de nebuni?

- Nu-ti face griji, Pilguez este un specialist in dosare ciudate. Acum cativa ani, mi-a povestit una dintre anchetele lui de la San Francisco, fata de care cazul nostru e simpla rutina.

Jonathan ridica din umeri si se indrepta spre iesire.

Pe cand se indeparta, Peter il striga.

- O sa-ti fiu alaturi, nu uita, si chiar daca din cauza povestii voastre toti or sa ma creada nebun, dupa ce o salvam pe Clara, am sa depun si eu marturie.

Toate bancile din biserica Saint Stephen erau ocupate. Inalta societate din Boston parea sa-si fi dat intalnire de o parte si de alta a aleii centrale. In timpul ceremoniei, doua masini ale politiei blocau accesul pe Clark Street de ambele parti. Peter se asezase, cu o infatisare intunecata, la dreapta lui Jonathan. Orgile rasunara, iar tacuta adunare se intoarse. Anna isi intindea lunga trena spre nava la bratul mamei sale, care avea sa-i fie martora. Ceremonia casatoriei incepu la ora 11. Asezandu-se la stanga fiicei sale, Alice ii zambi lui Peter. Jubila.

Profesorul Moore intra in camera Clarei. Se apropie de pat si-i puse mana pe frunte. Febra urca fara incetare. Se aseza pe marginea patului si suspina cu tristete. Lua un servetel de hartie de pe masuta de noapte si sterse firisorul de sange care se scurgea dintr-o nara. Se ridica si potrivi debitul lichidului din perfuzie. Cu umerii cazuti, iesi din incapere, inchizand incetisor usa in spatele lui. Clara deschise ochii, gemu si adormi imediat la loc.

Ceremonia dura deja de o jumatate de ora si preotul se pregatea sa-i puna pe miri sa-si rosteasca juramintele. Se apleca spre Anna si-i zambi cu bunavointa. Dar ea nu-l privea. Cu ochii plini de lacrimi, se uita fix la mama sa.

- Iarta-ma, sopti.

Isi intoarse privirea spre Jonathan si-l lua de mana.

- Nu mai poti sa faci nimic pentru ea, Jonathan, dar poti sa mai faci ceva pentru voi doi!

- Ce vrei sa spui?

- Ai inteles foarte bine, pleaca de-aici pana nu e prea tarziu. N-o mai poti salva, dar poti s-o mai vezi, fugi.

Toata biserica rasuna de urletul de furie pe care-l scoase Alice Walton cand Peter si Jonathan se napustira pe alee. Preotul ramase cu bratele atarnandu-i pe langa trup si toata sala se ridica atunci cand ei trecura de usile mari de la intrare. De pe treptele pustii, Peter ii vorbi politistului sprijinit de masina.

- Lucrez sub acoperire pentru comisarul Pilguez de la sectia criminalistica din San Francisco, veti putea verifica toate datele pe drum, este o problema de viata si de moarte, duceti-ne imediat la Boston Memorial Hospital.

In masina, cei doi prieteni nu schimbara o vorba. Sirena politiei le deschidea calea. Jonathan isi sprijinise capul de geam, se uita cum macaralele vechiului port defilau in departare. Peter il lua pe dupa umeri si-l lipi de el.

Cand ajunsera in fata camerei Clarei, Jonathan se intoarse spre cel mai bun prieten al lui si-l privi lung. Poti sa-mi promiti ceva, Peter?

- Tot ce vrei!

- Oricat de mult timp o sa-ti ia, va trebui sa-i faci dreptate lui Vladimir. Jura-mi ca, orice s-ar intampla, ai sa mergi pana la capat. Asta ar fi vrut Clara.

- Iti jur, o sa facem totul impreuna, batrane, singur n-am sa pot.

Jonathan deschise incet usa incaperii. In penumbra, Clara respira slab.

- Vrei sa pleci din Boston? intreba Peter.

- Intr-un fel, da.

- Si unde te gandesti sa mergi?

Jonathan isi lua prietenul in brate.

- Stii, si eu am facut o promisiune. O s-o duc pe Clara sa se plimbe de-a lungul cheiurilor. in alta viata.

Intra in camera si inchise usa. Peter auzi zgomotul cheii care se rasucea in broasca.

- Jonathan, ce faci? intreba el, nelinistit.

Batu cu degetele in tocul usii, dar prietenul sau nu-i raspunse.

Jonathan se aseza pe pat, langa Clara. Isi dadu jos vestonul si-si sufleca maneca de la camasa. Scoase acul perfuziei si-l infipse in propriul brat, legand ambele trupuri. Cand se intinse langa ea, sangele Clarei i se scurgea deja incet in vene. Ii mangaie obrazul palid si-si apropie gura de urechea ei.

- Te iubesc, fara sa stiu cum sa ma opresc din a te iubi, fara sa stiu nici cum, nici de ce. Te iubesc asa, pentru ca nu stiu altfel. Unde nu esti tu, nici eu nu mai sunt.

Jonathan isi puse buzele pe gura Clarei si, pentru ultima oara in viata lui, totul incepu sa se invarta in jurul sau.

Toamna de-abia se itea. Peter mergea singur pe dalele pietei in aer liber. Ii suna mobilul.

- Eu sunt, spuse vocea de la capatul celalalt. Am prins-o. Ti-am promis cei mai buni experti din tara si mi-am tinut cuvantul, am identificat toxina. Am marturia barmanului care a recunoscut-o formal pe doamna Walton. Si apoi, ti-am pastrat cea mai buna parte la sfarsit, fiica-sa e gata sa depuna marturie. Batrana n-o sa mai iasa niciodata din inchisoare. Vii la San Francisco zilele astea? Natalia ar fi multumita sa te vada, adauga Pilguez.

- Promit, inainte de Craciun.

- Ce-ai de gand sa faci cu tablourile?

- Am sa-mi tin si eu o promisiune.

- Trebuie totusi sa-ti zic ceva, dar iti jur ca n-am sa mai spun la nimeni. Asa cum mi-ai cerut, am comparat analiza ADN din dosarul tau cu cea a tinerei care a fost otravita.

Peter se opri din mers, isi tinu rasuflarea.

- Laboratorul n-are nici o indoiala, cele doua esantioane sunt de la niste persoane in filiatie directa. Cu alte cuvinte, sangele de pe panza e al tatalui ei. Asa ca, vezi tu, cu datele pe care mi le-ai dat, n-are cum sa se potriveasca!

Peter inchise mobilul. Ochii i se umplura de lacrimi, se uita la cer si striga hohotind de bucurie:

- Imi lipsesti, batrane, imi lipsiti amandoi.

Isi vari mainile in buzunare si-si continua drumul.

De-a lungul cheiurilor, zambea.

Cand Peter se intoarse acasa, se intalni cu Jenkins care il astepta la intrare, cu doua valize la picioare.

- Ce mai faci, Jenkins? spuse Peter.

- Nu stiu cum as putea sa va multumesc pentru calatoria pe care mi-o oferiti. Toata viata mi-am dorit sa ma duc intr-o buna zi la Londra. E cel mai frumos cadou care mi l-a facut cineva vreodata.

- Si ai pastrat adresa si numarul de telefon pe care ti le-am dat?

Jenkins dadu din cap incuviintand.

- Pai, calatorie placuta, dragul meu Jenkins.

Si Peter intra surazand in resedinta Stapledon, in timp ce Jenkins ii facea semn cu mana pe cand urca in taxiul ce-l ducea la aeroport.

Sankt Petersburg, multi ani mai tarziu.

Ziua se sfarsea, in cateva minute, muzeul Ermitajului avea sa-si inchida portile. Vizitatorii care se aflau in sala "Vladimir Radskin" se indreptau spre iesire. Un paznic ii facu un semn discret colegului sau. Cei doi barbati in uniforma se apropiara in tacere de o tanara pereche care parasea incaperea. Cand considerara ca situatia le-o ingaduia, ii incadrara pe cei doi si-i rugara sa-i insoteasca fara tambalau. In fata amabilei insistente a agentilor de securitate, turistii, care nu intelegeau cine ce voia de la ei, acceptara sa-i urmeze. Sub o escorta serioasa, strabatura un culoar lung si intrara pe o usa ascunsa. Dupa ce urcara pe o scara de serviciu, dar nu fara sa simta o oarecare neliniste pe masura ce se infundau in adancurile cladirii, fura introdusi intr-un birou mare. Fura poftiti sa ia un loc in jurul mesei de sedinta. Cineva avea sa vina imediat. Un barbat de vreo cincizeci de ani, cu un costum sobru, intra si se aseza in fata amandurora. Puse pe masa un dosar pe care-l consulta de mai multe ori, tot uitandu-se la tanara pereche.

- Trebuie sa spun ca e uluitor, zise el intr-o engleza cu un usor accent.

- Pot sa stiu ce vreti de la noi? intreba tanarul barbat.

- E a treia oara saptamana aceasta cand veniti sa admirati tablourile lui Vladimir Radskin, nu-i asa?

- Ne place pictorul, raspunse femeia.

Iuri Egorov se prezenta. Era conservatorul-sef de la Ermitaj si era fericit sa-i aiba pe amandoi in muzeul sau.

- Panza pe care ati contemplat-o indelung in dupa-amiaza aceasta se numeste Tanara cu rochie rosie. Si-a redobandit starea originala multumita indarjitei munci de restaurare infaptuite de un conducator de licitatii american. El a donat acestui muzeu cele cinci tablouri ale lui Radskin expuse aici. Colectia este de o inestimabila valoare si probabil ca n-am fi putut s-o achizitionam niciodata pe toata. Dar, multumita generosului donator, acest mare pictor rus s-a intors, dupa multi ani, in patria lui natala. In schimbul acestui dar facut poporului nostru, muzeul Ermitajului s-a angajat fata de donator sa-si tina o promisiune cam ciudata. Cum predecesorul meu s-a pensionat acum cativa ani, e datoria mea sa-mi asum de-acum aceasta misiune.

- Ce misiune? intreba in cor perechea.

Conservatorul tusi usor in palma facuta caus inainte de-a continua.

- Domnul Peter Gwel ne-a pus sa fagaduim ca daca, intr-o buna zi, o femeie al carei chip va semana intr-un mod tulburator cu acela al Tinerei cu rochie rosie se va prezenta in fata panzei, sa-i dam barbatului care o va insoti o scrisoare scrisa chiar de el. V-am observat indelung, doamna, si cred ca a venit timpul sa ne indeplinim promisiunea.

Conservatorul deschise dosarul si le intinse plicul. Tanarul il desfacu. Citind scrisoarea pe care o continea, se ridica si se plimba prin incapere.

Cand termina de citit, impaturi foaia si o baga in tacere in buzunarul de la costum.

Apoi, isi incrucisa mainile la spate, isi miji ochii si zambi. si, din ziua aceea, a zambit mereu.