Comunicarea verbala

Comunicarea verbala

Comunicarea verbala se afla in centrul performantei si competentei sociale. Este cea mai studiata forma a comunicarii umane, desi, din perspectiva antropogenetica si ontogenetica, aparitia ei este cu mult devansata de celelalte doua forme comunicative. Informatia este codificata si transmisa prin cuvant si prin tot ceea ce tine de acesta sub aspectul fonetic, lexical, morfo - sintactic. Este specific umana, are forma orala si/sau scrisa, iar in functie de acestea, utilizeaza canalul auditiv si/sau vizual. Permite formularea, inmagazinarea si transmiterea unor continuturi extrem de complexe.

Cea mai mare parte a semnelor si gesturilor sunt verbale si trebuie sa se incadreze intr-o secventa conversationala. Cea mai scurta propozitie trebuie sa fie inteligibila pentru destinatar.

In expunerea unui mesaj se constata aplicarea unor metode si tehnici variate, bazate pe anumite principii ale comunicarii verbale:

Emiterea determina receptia;

Mesajul circula de la un pol preponderant activ spre un receptor pasiv;

Desfasurarea lantului comunicativ are directie liniara, etapele prezente le conditioneaza automat pe cele viitoare, fara reciprocitate;

Daca in codare si decodare se foloseste aceeasi cheie lingvistica, mesajul isi atinge tinta;

Mesajul trebuie sa fie bine structurat, cuprinzand teme de actualitate, interes, care sa motiveze cu claritate si coerenta receptorii;

Utilizarea unor mijloace materiale aditionale credibile, in concordanta cu mesajul verbal si nonverbal;

Caracterul permisiv care sa inlesneasca revenirea, intarirea, sublinierea, detalierea informatiilor din mesaj.

In centrul comunicarii verbale se afla limbajul, definit prin numeroase atribute, printre care claritatea, energia si insufletirea sunt cele mai importante.

Exprimarea orala, ca aspect al comunicarii, este aptitudinea fiecarui om de a comunica civilizat, cu miez si amprenta personala in cadrul diverselor sale relatii cu colegii de munca si viata.

Comunicarea verbala are un caracter simbolic, ceea ce o deosebeste net de toate sistemele de semnalizare sonora intalnite in lumea animala. O caracterizeaza si productivitatea, fiind inteleasa ca si capacitatea fiecarui vorbitor de a enunta fraze alcatuite de el insusi chiar in clipa rostirii lor. Vorbirea orala, prin variatia debitului, intonatiei, accentului, mimicii, gesturilor, este mult mai directa, mai vie, mai colorata decat scrierea alfabetica impersonala, uniforma, liniara. Vorbirea orala mentine intelectul in preajma sensibilitatii, iar mentalitatea orala este preponderent sincretizata si pragmatico - afectiva.

Oamenii au nevoie sa comunice, nu pot exista singuri. In comunicarea prin cuvant se arata nevoia de a insemna ceva pentru celalalt, dar si implinirea sa prin modul in care se raspunde. Deci, cuvantul este manifestarea nevoii de a comunica.

In relatiile noastre cu ceilalti, persoanele folosesc stiluri diferite de comunicare orala.

Atunci cand emitatorul nu isi cunoaste receptorul, cand nu exista un contact direct intre ei (ex. emisiunile radio, TV) stilul adoptat este rece.

Stilul formal este adoptat in cazurile in care emitatorul se adreseaza unui auditoriu numeros, dar si atunci cand doreste sa pastreze distanta, pentru a-si putea exercita rolul de conducator. Receptorului nu i se acorda dreptul la replica.

In cazul discutiilor cu caracter profesional, de afacere, al negocierilor se utilizeaza un stil consultativ. Interlocutorul, de data aceasta participa activ la dialog.

Stilul ocazional e specific conversatiilor libere intre prieteni.

Stilul intim se caracterizeaza prin recurgerea la un cod personal, care nu urmareste sa comunice unele date exterioare, ci ofera informatii despre starile si trairile intime ale subiectului.