Gradualitatea
iconicitatii
J. Aumont vorbeste despre gradualitatea analogiei; Ch. Metz
considera ca termenul de "analogie" apartine semiologiei, iar cel de
"iconicitate" este folosit de semioticienii americani, ambii termeni avand, de
fapt, acelasi inteles: "asemanarea perceptiva globala cu
obiectul reprezentat". De remarcat ca
definitia oferita are doar o valoare intuitiva, deoarece
termenul de "asemanare" trebuie definit la randul sau. Gradualitatea
iconicitatii este o idee usor de inteles, chiar intuitiv,
pornind de la fapte accesibile experientei comune. Desenul unui copil pare
mai indepartat de realitatea reprezentata decat o pictura
realista, iar aceasta lasa locul fotografiei, care nici ea nu poate
reda miscarea, asa cum o face filmul. O fotografie alb-negru este mai
putin "realista" decat o imagine color si exemplele ar putea
continua. Nu este vorba de o gradualitate situata la nivelul notiunii
de icon, ci de gradul similitudinii (asemanarii) imaginilor concrete
cu referentul, pe de o parte, si, pe de alta parte, cu semnificatul.
Iconicitatea totala va fi materializata de obiectul insusi, in
timp ce cuvantul se situeaza la nivelul zero al iconicitatii.
Dar aceasta scara nu este o scara a iconicitatii
propriu-zise, ci a imaginilor la care se aplica. Cu alte cuvinte, ea
masoara gradul in care proprietatile unei clase de lucruri
sunt redate (figurate, consemnate) intr-un anumit tip de imagine. Excesul de
informatie vizuala se transforma in zgomot pentru procesul
comunicarii.
Asemanarea a constituit, si constituie inca, unul dintre
instrumentele mentale importante ale cunoasterii, indiferent ca este
vorba de cunoasterea banala, situata in obisnuitul
experientei cotidiene sau de cercetarea stiintifica
avansata. Notiuni atat de diferite, precum: arhetip, simulacru,
copie, parodie, pastisa, gradualitate si
multe altele, implica sau se raporteaza la ideea de "similar",
fara de care ele nici nu ar putea fi intelese. In acelasi
timp, la randul ei, notiunea de "asemanare" este determinata de
alte notiuni, cum ar fi, de exemplu, aceea de "comparatie". Ambele se
presupun reciproc, formand un cuplu semantic inseparabil. Se poate spune
ca intensiunile lor interfereaza. In interpretarea lui Michel
Foucault , "asemanarea" a avut si statutul de paradigma a unei
intregi perioade culturale. Pana la sfarsitul secolului al XVI-lea, a
jucat un rol constructiv in cunoasterea de tip occidental, guvernand,
partial, exegeza si interpretarea textelor, a simbolurilor, a lumii
vizibile si invizibile, a artei reprezentarii. La inceputul veacului
al XVII-lea, odata cu perioada baroca, similitudinea isi pierde
din prestigiu, nu mai constituie o forma privilegiata a
cunoasterii, ci, mai curand, cauza esecului. In lucrarea sa, Languages
of Art, 1969, Goodman Nelson distinge in notiunea de iconicitate
doua categorii de relatii: cele de asemanare si cele
de reprezentare, criticand incercarea de a explica relatia de reprezentare
prin cea de asemanare. In primul rand pentru ca un obiect
"seamana" in cea mai mare masura cu el insusi, dar
rareori se reprezinta pe sine. Fata de aceasta
observatie, este de facut urmatoarea rezerva. Orice lucru
vizual perceptibil poate sa-si fie propriul sau semn deoarece el
va fi intotdeauna vazut doar sub un anumit unghi, adica isi va
arata doar o parte a sa. Desi este perceput doar partial, el il
va gandi ca intreg, fiind evocate, potential, toate cunostintele
despre acel lucru. Conditia care se impune este ca lucrul respectiv
sa fi fost cunoscut anterior, intr-o anumita masura, iar
perceptia partiala sa ingaduie identificarea si,
prin urmare, recunoasterea sa, adica evocarea tuturor
cunostintelor legate de acel lucru. Fiind vorba de ceva (o parte a
lucrului) care sta in locul a altceva (lucrul in intregul sau), se constata
ca avem de a face cu o relatie semiotica, ca la orice semn. A
doua observatie critica, facuta de N. Goodman, este ca asemanarea,
spre deosebire de reprezentare este simetrica si
reflexiva, astfel ca "daca o pictura il poate reprezenta pe
Ducele de Wellington, Ducele nu reprezinta pictura". In plus, nici unul
dintre lucrurile sau fiintele foarte asemanatoare, cum ar fi
masinile produse pe o linie de asamblare sau doi frati gemeni, nu se
reprezinta reciproc. Prin urmare, "asemanarea in orice grad nu este o
conditie suficienta pentru reprezentare".
Discutand un exemplu analizat de M. Wallis, Sebeok dezvolta afirmatia
ca reprezentarea este non-simetrica si ca un semn iconic
isi reprezinta semnificatul, dar nu si vice-versa. Daca se
realizeaza o fotografie a unei reproduceri a tabloului intitulat Gioconda,
atunci fotografia este un icon, mai exact un index iconic, al copiei, care
devine denotat, dar care, la randul sau, este un semn iconic al portretului
original. Dar si imaginea pictata de Leonardo da Vinci este un semn
iconic al unei femei numita Mona Lisa, care este denotatul picturii. Avem
de a face cu o secventa diacronica si se poate accepta,
spune Sebeok, un anumit sens, o anumita directie, pentru ea,
desi definitia initiala a lui Peirce, care vorbeste
doar despre calitati comune, nu ar motiva o asemenea decizie. Sebeok
ofera si un exemplu in care cronologia reala a succesiunii
original - copie (respectiv, denotat - semnificant), este rasturnata
de o cronologie particulara a semiozei. Daca un personaj celebru, este cunoscut de catre subiectul uman
mai intai din fotografii, litografii, imagini de televiziune etc., in momentul
in care va avea posibilitatea sa-l vada direct, in realitate,
adevaratul personaj ar deveni "un semn iconic al imaginii sale de mult
familiare ".
In concluzie putem spune ca asemanarea se bazeaza pe un
continut obiectiv, dar interpretarea acestuia este o functie consensuala.
(Este de preferat acest termen celui de "conventie", deoarece el nu are
si conotatia de "arbitrar", ci doar pe aceea de "acord", care poate
fi si un "acord motivat obiectiv"). Nu este vorba de o vointa
colectiva absolut libera, ci de una determinata de nivelul
cunostintelor, de cultura specifica unui loc sau unei perioade
si, nu in ultimul rand, de scopul analizei. In ceea ce priveste
iconul, problema asemanarii se pune in doua directii: a)
asemanarea semnificantului cu obiectul (referentul), b) asemanarea
semnificantului cu interpretantul (semnificatul). Pentru prima relatie
avem doua situatii aparent distincte: I) cazul unui referent real, si
II) cazul unui referent
imaginar (inorog), abstract sau general.
.com