"Marele public"

"Marele public"

Trecerea de la o reflectare a publicului, deja dificila, la o teorie a marelui public pare si mai hazardata, caci se amesteca in acest caz date cantitative si calitative. Se stie cum se face izolarea diverselor publicuri prin masurarea audientei, dar nu se stie ce este marele public (care este foarte diferit de suma publicurilor). Se regaseste aici una din dificultatile majore ale democratiei: ce reprezentare se poate obtine despre public si ce reprezentare se poate obtine despre spatiul public[1].

Jurnalistii propun de asemenea o alta reprezentare, din perspectiva calitatii. Dar pina unde aceste doua concepte, al spatiului public si al publicului, sint ele complementare sau contradictorii? Pentru politica, votul permite distinctia, dar pentru comunicare problema este mai delicata, pentru ca nu exista vot. In logica comerciala, problema se simplifica: publicul este cel care cumpara.

Intr-o viziune detaliata, in comunitatea in care este instalata organizatia, se pot distinge: publicuri (oameni cu preocupari comune, care sint constienti de faptul ca sint un public, si care cauta organizatii pentru a-si gasi rezolvare la preocuparile lor); audiente tinta (oameni selectati de o organizatie pentru a fi expusi mesajelor unei campanii) si piete (arii descrise de o organizatie unde se pot schimba bunuri sau servicii)[2].

In materie de comunicare non-comerciala, insa, publicul nu se poate reduce la piata. Cum se poate atenua aceasta distanta intre o logica de piata si o logica normativa?

Aici problematica marelui public o intilneste pe cea a televiziunii de masa[3]. Am vazut ca aceasta este un concept si nu o simpla organizare tehnica a televiziunii, pentru ca in termenul 'de masa' se gaseste ideea legaturii sociale si vointa de a lega mai multe publicuri. Acelasi lucru este valabil si pentru "marele public". In realitate, acesta nu exista niciodata; nu exista decit publicuri "Marele public este un concept, o reprezentare, o alegere, o orientare, o valoare, o vointa. El este traducerea, in domeniul comunicarii, a conceptului de sufragiu universal din domeniul politicii. Asa cum nu exista nici o egalitate sociologica intre diversii alegatori, tot asa nu exista egalitate intre diversele publicuri ale comunicarii, scrise si audiovizuale. Dar, in ambele cazuri, este vorba despre un obiectiv normativ: reunirea indivizilor care impartasesc ceva, dincolo de ceea ce ii separa. Prin aceasta publicul si, a fortiori, marele public, este intotdeauna o cucerire. El este un concept calitativ, fara legatura cu datele cantitative despre audienta sau, mai degraba, problema marelui public nu se reduce la cea a audientei", ne spune tot Dominique Wolton.

Sa-l urmarim in continuare!

Observarea cantitativa a audientei a inlocuit problematica calitativa a marelui public. Sau s-a considerat in mod gresit ca i s-a dat un raspuns practic, cind, de fapt, este vorba de doua raportari radical diferite la public. Ce este audienta? In principal, reactia la oferta de programe si nu cererea publicului. Ea reflecta reprezentarea publicurilor pe care si-o fac constructorii de grile de program inainte ca ea sa exprime o orientare asupra a ceea ce este marele public. Ea corespunde unui fel de esantionare. Dar cum marele public nu este o data concreta si cum cifrele de audiente sint, in schimb, concrete, tentatia de a gasi in 'marile audiente' existenta 'marelui public' este si mare, si evidenta. Audimatul, prin eficacitatea sa cantitativa, a suspendat problematica calitativa a marelui public. Situatia este cumva similara cu cea a sondajelor, care au distrus orice problematica calitativa a opiniei publice. Ambele au aparut, de altfel, cind a fost nevoie sa se inteleaga si sa se calculeze numarul cel mare. Marele public si opinia publica ramin o ambitie, audienta si sondajele, o realitate contingenta.

Care este problema astazi pentru comunicare? Este distinctia greu de facut intre marele public si audienta. In trecut, absenta masurarii cantitative a audientei risca sa introduca o distanta foarte mare intre asteptarile publicului si reprezentarea despre acest public. In zilele noastre, precizia masurarilor audientei risca, invers, sa lase sa se creada ca exista adecvare intre ideea de mare public si realitatea sociologica a publicurilor. Decalajul dintre o cerere potentiala care nu se poate exprima, din cauza lipsei unei oferte susceptibile de a o face sa apara, si cunoasterea cantitativa a publicurilor prin audiente creste fara ca nimeni sa remarce. Si cum oferta creste in volum, fara sa se diversifice, tendinta de a stabili o continuitate intre cresterea ofertei, cunoasterea mai buna a audientelor si marele public ca suma a acestor publicuri este mai marcata.

Cresterea nivelului de trai si a nivelului cultural favorizeaza pe buna dreptate o diversificare a cererii. Industriile culturale, incepind cu presa de informare si continuind cu presa specializata, explozia posturilor de radio, in sfirsit, aparitia televiziunilor tematice au ilustrat aceasta varietate, salutata de toti. Cine poate critica relativa diversificare a ofertei la care am asistat? Contrasensul consista in a crede ca aceasta diversificare inseamna sfirsitul marelui public. Exista in ideea de mare public o exigenta care rezista la descoperirea diversitatii publicurilor. Nu numai ca mass-mediile tematice nu pun sub semnul intrebarii problematica marelui public, dar mai ales, ele nu constituie un 'progres' prin raport la acesta.

Totusi, reperarea publicurilor tematice a aparut ca un grad suplimentar de complexitate in reflectiile asupra publicului, ca o ameliorare in modul de punere a problemei. Televiziunea de masa, generalista, corespundea stadiului 'primitiv' al televiziunii, ca de altfel problematica marelui public, cu aceasta idee, implicita si falsa, conform careia este 'mai usor' sa se realizeze o comunicare de masa decit o comunicare tematica. Totusi, cei care lucreaza in comunicare de masa (ca forma a comunicarii publice) stiu, dimpotriva, ca adevarata dificultate consta in a 'agata' si a pastra marele public si nu in a gasi publicurile tematice.

Criza ambitiei legata de marele public nu rezulta nici din diversitatea gusturilor publicului - ea a existat dintotdeauna - nici din inmultirea suporturilor, ci dintr-o criza a reprezentarii societatii si a rolului televiziunii in aceasta societate.

Pentru ca nu se mai stie foarte bine ce anume constituie fiintarea la un loc a unei societati, se constata de mai bine de 20 de ani o tendinta de a abandona aceasta problematica a marelui public. Si aceasta, cu atit mai mult cu cit ea trimite inainte de toate la o preeminenta a ofertei, in care cea mai mare responsabilitate nu vine dinspre public, ci din maniera in care conducatorii diverselor institutii media isi reprezinta propriul rol. Nestiind ce oferta sa propuna si ce conceptie despre televiziune sa lase sa prevaleze, ei se fixeaza pe comportamentul telespectatorului si apeleaza la 'libertatea' acestuia ca dovada suprema de 'maturitate'.

Paradoxul evolutiei observate de aproape 30 de ani este astfel acela de a fi prezentat ca pe un progres simpla deplasare a problematicii ofertei catre cea a cererii. In masura in care studiul consumului era necesar pentru publicitate, s-a confundat luarea in calcul a comportamentelor publicului, intr-o logica a concurentei, cu o 'filosofie' a televiziunii sau chiar a ofertei. S-a abandonat orice ambitie autonoma, sub pretext ca, in aceasta relatie, consumatorul este suveran. Maturitatea unei democratii nu se vede oare in domnia publicului? Asa se face ca, astazi, cererea, identificata cu consumul, este considerata ca o dovada de maturitate, cind, de fapt, oricine stie ca, in materie de activitate culturala, oferta este primordiala.

Daca vrem o comparatie, exista tot atitea diferente intre sondaje si sufragiul universal cite exista intre audienta si marele public. Sondajele, ca si audienta, sint o reprezentare cantitativa, dar nu comporta nici o interpretare calitativa. Este rolul sufragiului universal din politica de a transcende suma comportamentelor individuale; este rolul marelui public, in comunicare, de a transcende cunoasterea empirica a comportamentului publicurilor.

Cu remarca "marele public, ca si sufragiul universal, este un concept central al oricarei reflectii teoretice asupra democratiei", D. Wolton isi incheie consideratiile asupra chestiunii public/publicuri.

Pentru cursul de fata, utilizarea pluralului publicuri trebuie lamurita. Este vorba si despre multitudinea publicurilor externe decelabile in ceea ce, traditional, se numea public al organizatiei, este vorba si despre multitudinea publicurilor interne si este vorba si despre existenta celor doua publicuri (vazute global, de data aceasta): cel intern si cel extern. Activitatea de relatii publice, am vazut, inseamna discursuri diferite pentru fiecare din publicurile enumerate aici. Specificitatea discursurilor este data de specificitatea publicurilor si de raportul lor cu organizatia si cu scopurile acesteia, intre care profitul ocupa - natural - primul loc.

Sugeram in tabelul de mai jos citeva abordari ale discursului de RP si citeva categorii de public ce pot fi vizate de acest discurs. Constructia tabelului este in mod voit tributara principiului elaborat de McLuhan ("canalul este mesajul"), desi ceea ce ne propunem sa dezbatem pe parcursul acestui curs este constructia discursului.